”Orice
împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se
dezbină în sine nu va dăinui” (Matei, 12:25). O spunea un refugiat, un vierme
de ”trădător”, un ”pomanagiu” împuțit, un câine turbat de ”terorist”, un
”infractor” răstignit pe cruce, un ”maimuțoi” bizar și nonconformist și un
”dușman al poporului” dovedit. Iisus. E pe cruce și acum, cu fiecare dintre noi,
cu frații și copiii noștri din Siria. Ca să nu ne mai simțim abandonați, lăsați
singuri pe cruce. Și cred că era și o chemare la unitate și solidaritate
europeană în ce privește criza refugiaților, la eforturi comune pentru
rezolvarea ei, pornind de la cauzele acesteia.
Practic, ce
s-a (mai) făcut? Prin noul program EUnavfor
Med (constituit după ”Mare Nostrum”
- italian (de succes) și ”Triton”,
derulat de Frontex (de (in)succes... dar bugetul pentru ”Triton” a crescut de 3
ori după incidentele din Mediterana și zona de acoperire/dotările/resursele
umane implicate s-au extins), operațiunile pe Mediterana trec de la etapa de
supraveghere a reţelelor de traficanţi de imigranţi la cea de capturare a
vaselor suspecte care circulă pe mările internaţionale, decizie ce va intra în
vigoare în luna octombrie. Echipe de intervenţie rapidă ale Frontex (Agenţia
pentru managementul cooperării operaţionale la frontierele externe ale UE) vor opera
la graniţele externe „sensibile“.
În același
timp, relocarea refugiaților sirieni din taberele din Liban, Turcia și Iordania
în țări din afara Europei face progrese în Statele Unite (deși insuficient):
acestea vor prelua 85.000 refugiați în 2016, respectiv 100.000 în 2017. În
Europa, sirienii reprezintă circa 50% dintre cei aproximativ 380.000 care au
ajuns în Europa în acest an. Pentru a gestiona fluxul masiv de refugiați și,
simultan, din rațiuni de securitate, Germania reintroduce controlul la graniță,
apreciind că prin aceste măsuri ajută autoritățile locale (depășite de
situație) să câștige timp, și, totodată, conferă asigurări că situația se
menține sub control (verificări chiar ar trebui făcute, însă într-o manieră
civilizată, nu știu cum pot să circule unii prin Europa așa de capul lor, de
pildă, să fugă niște copii de-acasă (prin Turcia) la Statul Islamic!). Se
încearcă impunerea sistemului de cote de refugiați în mod unitar, la nivel
european. Țările care se opun cotelor de refugiați ar putea fi sancționate (de
exemplu, reducerea Fondurilor Structurale, amendă - 0.0002% PIB, eventual cine
nu primește va plăti 6500 EUR, cu 500 EUR mai mult decât suma alocată per refugiat,
pentru întreținere). România, prin reprezentanții ei, rămâne fixată în ideea
cotelor voluntare, nu obligatorii. Deocamdată, oricum, în ce privește
imigrația/refugiații, România are o politică de securitate/control (de pildă, al
granițelor, locurilor de muncă), și nu de integrare efectivă. Foarte vocal, Băsescu
își continuă discursul populist, xenofob, în linia regretatului Vadim,
subliniind incapacitatea europenilor de a integra musulmani și exprimându-și
teama de terorism: ”S-ar putea CNCD-ul ăsta să constate că securitatea
naţională e xenofobie, dar prefer să fiu acuzat de xenofobie decât de prostie“.
Provincialism,
frustrare și bovarism, de parcă am fi rudele sărace ale Europei, mândria că
suntem ”născuți europeni” e singura noastră calitate (nedublată de spiritul
european), dar turbăm de invidie că pe noi nu ne adoptă Germania, cum spune
Andrei Cornea: ”La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi,
refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox?
(...) Tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum
„vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul
civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică
ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și
pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de
primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică.” (...)
Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu
riscul presupusei „islamizări“ a Europei este la ordinea zilei, ci riscul disoluției
unității europene, cauzat de neputința statelor membre de a găsi o soluție
comună, deopotrivă umană și rezonabilă la criză.” Ciprian Domnișoru susține și
el depășirea acestui provicialism estic: ”O poziţie mai generoasă din partea
lui Iohannis în privinţa refugiaţilor ar fi în asentimentul populaţiei şi ar fi
ocazia pentru Iohannis să îşi depăşească condiţia de primar de oraş mic,
speriat de probleme ample.”
Bizar,
refugiații din Orientul Mijlociu s-ar integra mai bine în România decât în
Vest, potrivit unui studiu de psihologie interculturală, analiză a psihologului
Daniel David, pornind de la cercetările unui psiholog olandez (Geert Hofstede)
şi ale colaboratorilor acestora, G.J. Minkov şi Evert vand de Vliert: ”Spiritul
de turmă, neîncrederea în străini, credinţa că salvarea va veni de la un lider
puternic şi dorinţa de a trăi precum europenii din Vest sunt trăsăturile
caracteristice ale refugiaţilor din ţările arabe care îi apropie foarte mult de
cele ale românilor.” De aceea, refugiații s-ar integra mai bine la noi, în
Europa de Est decât în Europa de Vest, dacă depășim neîncrederea față de
străini și ne învingem teama. Apropo, liderul providențial, salvator cu a cărui
poză umblă refugiații în rucsac e Merkel, ”Maica Teresa” a Europei pentru ”o
anumită parte a presei”, respectiv cea mai proastă ”vacă”, ”maimuță” împuțită
ori ”spioană”, ”teroristă” și ”trădătoare” pentru cealaltă parte a presei.
După sondajul
IRES (favorabil imigranților/refugiaților) urmează sondajul INSCOP –
defavorabil. Poate că lucrurile au evoluat, în urma campaniei anti-refugiați și
în perspectiva unei ”confruntări” directe cu ”străinul”. Astfel, 42% dintre
români apreciază că motivul venirii refugiaților/imigranților este fuga de
război, dar sunt și 23% care consideră că sunt grupuri organizate pentru a
destabiliza Europa sau sărăcia este cauza (23%). Mai curând nu cred că România
va fi o țară importantă de tranzit (37% nu vs. 23% da), nici de destinație (24%
da vs. 44% nu). Ceva mai mult de jumătate (56%) declară că România nu ar trebui
să primească refugiați, în timp ce 36% sunt de acord. Dintre cei care au oferit
un răspuns pozitiv, marea majoritate (circa 80%) susțin că România trebuie
să-și stabilească singură cotele. De asemenea, 65% nu sunt de acord ca
refugiații să se stabilească (definitiv) în România.
Drumul
refugiaților prin Europa a devenit tot mai dificil, marcat de tensiuni și
fricțiuni cu autoritățile. Ungaria a scos tunuri cu apă și gaze lacrimogene împotriva
refugiaților la Roszke (circa 300 răniți, inclusiv femei și copii – să nu cumva
să se dezobișnuiască să fie tratați ca niște gunoaie). În urma investigațiilor,
poliția ungară a descoprit și un ”terorist”. Secretarul general al ONU, Ban
Ki-moon, s-a declarat şocat de comportamentul poliţiei ungare, calificându-l
drept ”inacceptabil”, deși poliția s-a declarat în legitimă apărare (după ce a
fost bombardată cu pietre și sticle, bine că nu erau bombe-butoi!). Jurnaliștii
străini au fost și ei victime: televiziunea sârbă de stat RTS a anunţat că trei
dintre membrii personalului său au fost bătuţi de poliţia ungară la frontieră,
iar echipamentul lor a fost distrus. RTS a precizat că poliţia ungară a împins
un cameraman la zid şi l-a bătut pe cap şi pe spate, apoi i-a spart camera, iar
un reporter a fost rănit la braţ. Proasta gestiune a situației (atât în
Ungaria, cât și în Serbia) și refuzul oricărui dialog al autorităților din
Ungaria cu refugiații (timp de 2 zile) a încins spiritele. Ungaria a decretat
stare de criză, a închis granița (chipurile pentru că sârbii nu fac controale),
a arestat 60 de refugiați care au distrus gardul de sârmă și amenință cu
pedepse de 5 ani închisoare pentru imigranții ilegali (poate se termină
războiul până atunci, iar în Ungaria la închisoare frații și copiii noștri din
Siria au șanse mai mari, dacă nu de viață, măcar de supraviețuire!) Ca idee,
alți polițiști din Danemarca sau Serbia găsesc timp și disponibilitate să se
joace cu copiii refugiaților.
În urma
închiderii graniței, mii de refugiați au rămas blocați în Serbia la granița cu
Ungaria. Unii dintre aceștia au început greva foamei în semn de protest față de
închiderea graniței. „Romania? Glumeşti, nu?”, răspunde Yasin, un tânăr
profesor de engleză din Afganistan, atunci când reporterul Mircea Barbu îl întreabă
de ce preferă să stea aici când poate să ceară azil în România, ale cărei
graniţe sunt la doar câteva zeci de kilometri distanță. „România nu este o ţară
unde afganii vor să se stabilească. Nu este o ţară bogată. (...) Oamenii
preferă nordul Europei. Economia e mult mai bună”, explică tânărul nevoit să-şi
părăsească ţara din cauza ameninţărilor primite de la talibani care vedeau în
abilităţile sale lingvistice un pericol, nu o aptitudine. „Mai bine aştept aici
o lună, decât să merg în România.", întărește el. Fie și în tabăra de la Roszke,
un fel de Guantanamo ungar, criticată de Agenția pentru refugiați - ONU pentru
condițiile sale inumane (refugiații au fost ținuți într-un țarc și hrăniți
peste gard, ca animalele). Spre onoarea lor, tineri voluntari din Timișoara,
niște ”maimuțoi” și ”teroriști”, bineînțeles, au adus haine și mâncare pentru refugiații
de la Roszke.
Din cauza
tratării ostile și inumane a refugiaților și a închiderii graniței, mii de
refugiați au ales drumul Croației cu ”autobuzele speranței” (chiar dacă multor
refugiați nu le mai ajung banii de bilet). Croația, ”invadată” de peste 20.000
de oameni disperați, a început să-i redirecționeze spre Ungaria. Slovenia se
confruntă și ea cu valuri de refugiați și a utilizat gaze lacrimogene pentru a
dispersa câteva sute de refugiați venind dinspre Croația cu trenul spre Zurich.
Totuși, Slovenia e gata să primească 10.000 de refugiați, dacă depun cerere de azil
acolo. Ungaria a ridicat un alt Zid și la granița cu Croația, în timp ce
refugiați costumați în haine de țigani români, încearcau să se strecoare, cu
ajutorul traficanților romi. Construirea unui gard și la granița cu România
deranjează autoritățile române care condamnă gestul vehement. Victor Ponta
declară că refugiaţii din Ungaria sunt „trataţi cu bâta şi cu înseriatul“ și,
legat de declarațiile xenofobe ale lui Băsescu, ”Cred că cea mai bună sancţiune
este mobilizarea noastră Băsescu. Băsescu e un fost om politic şi încearcă şi
el să aibă o poziţie publică pentru a rămâne în politică.”
Uau, este
prima oară când sunt de acord cu Mickey Mouse, veverița Scrat-copy paste,
dottore Manga cum laude, că Băse e de vină. Sper să vorbim cât de curând și de
el ca de un ”fost” om politic. „Într-o lume a globalizării, a crede că se pot
rezolva probleme construind garduri de separare nu mi se pare că este o
abordare care este în linie cu realităţile actuale şi viitoare. În istorie s-au
mai construit ziduri şi acele ziduri nu au dus la ceea ce credeau cei care au
fost autorii lor“, a spus și Comănescu, şeful Departamentului de Politică
Externă de la Palatul Cotroceni. De asemenea, Aurescu a cerut rezolvarea
problemei de la cauzele ei și a condamnat ridicarea de garduri ca ”un gest mai
degrabă autist şi inacceptabil, în afara spiritului european”. Ungaria a
răspuns imediat: ”Vrem modestie de la un ministru al cărui premier e judecat” (o,
da, avem cu ce să ne lăudăm, premierul respectiv trebuia să demisioneze de
mult, măcar pentru atacurile la adresa statului de drept, propriile probleme cu
justiția și susținerea penalilor, dacă nu și pentru plagiat și scandalul
votului din diaspora).
Dincolo de
războiul declarațiilor și acuzațiilor, disperarea și revolta refugiaților se
accentuează. Nu spune și Charlie Hebdo, ironizând moartea băiețelului kurd
înecat, Aylan (hm, nu știu dacă trebuia să satirizeze și asta, eu am luptat
întodeauna pentru libertatea de expresie, dar fiecare trebuie să-și impună
propria limită... de bun simț, astfel încât 2+2 să dea 4): ”mai aveam atât de
puțin până la un meniu pentru copii de la McDonald’s” și”în Europa creștinii
merg pe valuri, musulmanii pe sub valuri.” Un adevăr crud și nedrept. Până și
pianistul din Yarmouk (unul din ultimele cercuri ale infernului sirian), simbol
al rezistenței prin cultură (artă), Ahmad, care înfrunta de mai bine de 4 ani
foamea, mizeria, bombele-butoi și extremismul de orice fel cântând la pian pe
stradă, printre dărâmături, consolând și eliberând oamenii prin muzică, a
trebuit să se aventureze pe mare spre Europa. Mai întâi, a predat pianul la
unul din nenumăratele puncte de control de pe drum jihadiștilor de la Statul
Islamic care i-au dat foc imediat. Muzica e haram, logic, nu? Pianul era ultimul lucru care îi rămăsese lui
Ahmad (pe lângă suflet). Ahmad s-a minunat când a văzut apă, mâncare și curent
electric în Turcia (uitase ce înseamnă), la Izmir și apoi că barca nu s-a
răsturnat cu el, însă cred că o să plângă după pianul său și Yarmouk, rana din
suflet va rămâne deschisă, nu se va împăca niciodată cu această pierdere și va
arde mereu de dor și durere. Un foc ce nu-l poate stinge toată apa Mediteranei.
În Turcia, la Edirne, o mie de refugiați au
încearcat să plece spre Vest pe o cale terestră (nu maritimă), dar au fost
opriți de autorități la granițele bulgare și grecești. În semn de protest, sute
de refugiați au intrat în greva foamei. În cele din urmă, la granița cu
Bulgaria s-au ridicat barierele și au fost lăsați să treacă. Turcia a primit 2
milioane de refugiați sirieni, furnizează hrană și asistență medicală în
taberele de refugiați, dar nu recunoaște statutul de refugiat, nu acordă
permisiunea de a lucra legal, iar copiii nu pot fi școlarizați în sistemul
educațional turc (se oferă doar unele cursuri). Refugiații sirieni (dominant tineri,
bărbați (da, pentru că drumul e lung, dificil și periculos, pleacă bărbații mai
întâi, urmând să-și cheme familia ulterior), o treime cu studii superioare)
s-au săturat să vegeteze în tabere, fără acces/cu acces limitat la servicii
educaționale, medicale și joburi. Una dintre țările europene (dorită de
refugiați), Suedia, a primit numeroase cereri de azil, derulează programe de
training și învățare a limbii și a reușit să introducă circa 30% dintre
refugiați pe piața muncii. Oricum, selecția nu trebuie operată în funcție de
vârstă, educație sau calificări, privilegiind unele categorii. Toți au același
drept la viață.
Totuși, cel
mai important lucru (nu numai pentru refugiați, ci pentru toți sirienii...
inclusiv pentru mine) îl reprezintă protecția civililor, pacea în Siria și
tranziția spre democrație. În sfârșit, Statele Unite și Rusia discută serios
despre Siria, războiul civil și extremism. Suportul intesificat al Rusiei
pentru regim, admite John Kerry, nu face decât să stimuleze extremismul și să
amâne negocierile de pace. De asemenea, Statele Unite nu-l pot accepta pe
tovarășul-zeu, talibanul-șef al regimului în fruntea unui potențial guvern de
uniune națională care să realizeze tranziția spre democrație (chiar așa, o fi
un simbol al unității naționale, al democrației și al iubirii de popor cineva
care regretă doar că a mai rămas vreo bacterie dintr-un medic, intelectual sau
copilaș?). ”De un an şi jumătate discutăm că Assad trebuie să plece, dar
calendarul şi modalităţile trebuie să fie stabilite în cadrul procesului de la
Geneva.”, afirmă Kerry. În acord cu Rusia. Pe de altă parte, căderea
talibanului-șef ar putea genera un vid de putere speculat de extremiștii, și,
în acest caz, situația ar continua să se degradeze, iar Siria ar putea ajunge
un fel de ”Libia” neguvernabilă și necontrolabilă, un ”război al tuturor contra
tuturor”. Acest lucru trebuie, într-adevăr, evitat. Deocamdată, trebuie oprite atrocitățile
regimului. Până și reprezentantul ONU, Staffan de Mistura recunoaște: ”toate
probele demonstrează că marea majoritate a victimelor dintre civili în războiul
din Siria au fost cauzate de utilizarea atacurilor aeriene aleatoare” (de bombele-butoi
ale regimului).
În acest sens,
o zonă de excluziune aeriană înseamnă un pas înainte pentru protecția civililor
(eventual, se poate realiza aducerea unora dintre refugiați, bineînțeles, în
condițiile unei garanții ferme a securității) și un mod de a slăbi regimul și
de a face presiuni pentru negocieri de pace. Talibanul-șef cu regimul său
(principalul vinovat pentru dezastru, autorul a peste 85% dintre victimele-civili,
cel care face de 7 ori mai multe victine ca Statul Islamic și cel care a produs
în bună măsură extremismul jihadist) a mai cedat sub presiune să predea arme
chimice, în 2013, când Statele Unite au amenințat cu lovituri aeriene. Bombele-butoi
stimulează imigrația (fie și în prima linie de front) și radicalizarea. Din
cauza lor, nu se pot construi instituții de guvernare locală și nu poate
funcționa societatea civilă. Și nu e prima intervenție militară a Statelor
Unite. Aceasta există deja și se derulează în același spațiu aerian cu regimul,
împotriva Statului Islamic (nu și a regimului!).
Cum, lupți cu
Statul Islamic, nu și cu regimul, împărțind frățește același spațiu aerian? Dubla
măsură nu face decât să sporească extremismul, să aducă noi aderenți la Statul
Islamic (care, de regulă, e perceput ca o forță (predominant străină, mult prea
strictă pentru stilul de viață secular sirian obișnuit) invadatoare... însă nu
atât de distructivă precun regimul). Sirienii detestă intervențiile militare
străine (fie și limitate), dar, din păcate, este ultimul lucru la care se poate
recurge. Activiștii sirieni își doresc să fie luați și ei în considerare.
Majoritatea sirienilor nu vor nici Statul Islamic, nici regimul. Și au dreptate
(sper că și drepturi într-o zi): nu trebuie să alegem între talibani (așa cum
propune Rusia, preferându-l pe talibanul-șef și autorul principal al
dezastrului, în locul califului și declarând doar Statul Islamic un pericol, nu
și pe talibanul-șef al Siriei). Oricum, Statul Islamic și regimul s-au menajat
reciproc, nu s-au atacat unul pe altul (ci numai pe ceilalți rebeli).
Statele Unite
sunt acum ceva mai deschise propunerii Turciei de a iniția o zonă de excluziune
aeriană în nord, dar rezultatele depind de mărimea zonei și de resursele alocate.
De pildă, pentru un teritoriu de 97X48 km pătrați, trebuie creată o zonă de
excluziune aeriană mult mai mare, în care ar intra localitatea Aleppo, însă
poate că nu și Idlib (unul dintre cele mai bombardate orașe, confruntat
frecvent inclusiv cu atacuri chimice cu clor). Trupele aeriene și terestre care
vor coordona zona trebuie să lupte decisiv pentru protecția ei. Iran și Rusia
care ar fi putut să-și folosească influența pentru a opri bombele-butoi, a
ridica blocadele și a elibera prizonierii politici... înainte să fie prea
târziu (și, din păcate, e prea târziu pentru mulți, mai târziu e prea târziu),
continuă să susțină politic, economic și militar regimul, tolerând atrocitățile
ca pe o parte a strategiei de luptă. Țarul l-a surprins din nou pe Obama (la
fel ca la invazia Ucrainei) cu reechiparea armatei regimului și tranzitarea, în
acest sens, a spațiului aerian iranian și irakian (oops, ultimul - aliat al Statelor Unite). Nu-i nimic. Să înfruntăm
împreună (cu regimul și Țarul) terorismul, nu-i așa, Obama, ești cu noi, logic,
nu? Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Asculți pe tătuca Țarul care știe mai
bine, că tu habar n-ai niciodată și ești un mototol și jumătate? Yes, you can. Te
lăsăm și pe tine în echipă, dacă vrei... cu ăia 60 de Supermani trainuiți de
voi care distrug Statul Islamic cât ți-ai încheiat cravata.
Oare vor să
fugă sirienii din Siria? Iată ce ne spune o tânără activistă și scriitoare, Marcell
Shehwaro, plecată de un an din Siria (și care nu a mai scris nimic de atunci,
cu excepția propriei mărturisiri trimise întregii planete... Planetei Siria). E
bântuită de fantomele descompunerii și morții, vede mereu corpuri zdrobite de
copii, pulverizate de bombe, oricât ar încerca să nu se mai gândescă la nimic
ori să se relaxeze urmărind emisiuni TV stupide fără număr, fără număr... Nu se
poate adapta și nu poate depăși șocul sindromului posttraumatic, dimpotrivă e
roasă de durere, îndoieli și capitulări, (auto)negare și neputință, vinovăție
și rușine (complexul supraviețuitorului,însă nu se mai simte, de fapt, vie, ci
doar o umbră rătăcită de trupul și sufletul ei). În timp ce alții au devenit
dependenți de alcool sau droguri, ea se îndoapă cu antidepresive. Vrea să
moară, dar parcă a murit deja. Arde în focul Gheenei de vinovăție și, de aceea,
se automutilează (și eu procedam astfel, când mă ardeau flăcările
culpabilității, îmi stingeam țigara pe mână, mă dădeam cu capul de pereți, îmi
zdreleam mâinile de Ziduri sau mă tăiam cu cuțitul nu atât ca să mă pedepsesc,
ci ca să convertesc durerea psihică insuportabilă în ceva fizic, să-mi distrag
atenția de la ea și să o alin un pic; trebuie să recunosc că nu reușeam mari
performanțe... mi-au rămas numai mici cicatrice care sunt mărturie a acelei
suferințe).
Din eroul
(care înfrunta bombele-butoi, atacurile chimice, foamea, mizeria și închisorile
regimului) a rămas doar victima. Admite că se simțea mai bine în focul luptei
decât în focul Gheenei. Nu mai poate să scrie și, totuși, frustrarea a stors
din ea o mărturisire (mai cunosc eu pe cineva). Trebuie să spunem adevărul,
logic, nu? Chiar dacă, albi ca varul, șiroind de o transpirație rece, ne mușcăm
mâinile sălbatic, cu furie, ajungem să ne înfigem singuri pumnul în gură, până la
cot și apoi îl vomităm, înecându-ne cu propriul sânge și propria flegmă.
”Calea, adevărul și viața”, cum spunea ”teroristul”, ”trădătorul”, ”maimuțoiul”,
”pomanagiul”, veșnic condamnatul și refugiatul Iisus. O las pe Marcell să
vorbească, deși știu cât îi e de greu, iar comunicarea e imposibilă: ”A trecut
un an de când am părăsit Siria, poate pentru totdeauna. Un an de negare,
vinovăție, durere și capitulare. Nimic din erou n-a mai rămas în mine” (...)
”Nu știu cât de bolnav e spun asta, dar mă simțeam mai bine acolo, aproape de
moarte”. (...) ”În ce mă privește am devenit dependentă de un sentiment dureros
de vinovăție care s-a translatat în răni pe mâinile mele, pe care cicatricele
sunt încă vizibile”. (...) ”Îmbrățișez victima care a rămas din mine. Îi arăt
milă, o iubesc, mă rog pentru ea să aibă putere și răbdare și, cel mai
important, capacitatea de a ierta”.