Aruncă pianul în flăcări și stinge-ți focul în valuri!

                  

”Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei, 12:25). O spunea un refugiat, un vierme de ”trădător”, un ”pomanagiu” împuțit, un câine turbat de ”terorist”, un ”infractor” răstignit pe cruce, un ”maimuțoi” bizar și nonconformist și un ”dușman al poporului” dovedit. Iisus. E pe cruce și acum, cu fiecare dintre noi, cu frații și copiii noștri din Siria. Ca să nu ne mai simțim abandonați, lăsați singuri pe cruce. Și cred că era și o chemare la unitate și solidaritate europeană în ce privește criza refugiaților, la eforturi comune pentru rezolvarea ei, pornind de la cauzele acesteia.

Practic, ce s-a (mai) făcut? Prin noul program EUnavfor Med (constituit după ”Mare Nostrum” - italian (de succes) și ”Triton”, derulat de Frontex (de (in)succes... dar bugetul pentru ”Triton” a crescut de 3 ori după incidentele din Mediterana și zona de acoperire/dotările/resursele umane implicate s-au extins), operațiunile pe Mediterana trec de la etapa de supraveghere a reţelelor de traficanţi de imigranţi la cea de capturare a vaselor suspecte care circulă pe mările internaţionale, decizie ce va intra în vigoare în luna octombrie. Echipe de intervenţie rapidă ale Frontex (Agenţia pentru managementul cooperării operaţionale la frontierele externe ale UE) vor opera la graniţele externe „sensibile“.

În același timp, relocarea refugiaților sirieni din taberele din Liban, Turcia și Iordania în țări din afara Europei face progrese în Statele Unite (deși insuficient): acestea vor prelua 85.000 refugiați în 2016, respectiv 100.000 în 2017. În Europa, sirienii reprezintă circa 50% dintre cei aproximativ 380.000 care au ajuns în Europa în acest an. Pentru a gestiona fluxul masiv de refugiați și, simultan, din rațiuni de securitate, Germania reintroduce controlul la graniță, apreciind că prin aceste măsuri ajută autoritățile locale (depășite de situație) să câștige timp, și, totodată, conferă asigurări că situația se menține sub control (verificări chiar ar trebui făcute, însă într-o manieră civilizată, nu știu cum pot să circule unii prin Europa așa de capul lor, de pildă, să fugă niște copii de-acasă (prin Turcia) la Statul Islamic!). Se încearcă impunerea sistemului de cote de refugiați în mod unitar, la nivel european. Țările care se opun cotelor de refugiați ar putea fi sancționate (de exemplu, reducerea Fondurilor Structurale, amendă - 0.0002% PIB, eventual cine nu primește va plăti 6500 EUR, cu 500 EUR mai mult decât suma alocată per refugiat, pentru întreținere). România, prin reprezentanții ei, rămâne fixată în ideea cotelor voluntare, nu obligatorii. Deocamdată, oricum, în ce privește imigrația/refugiații, România are o politică de securitate/control (de pildă, al granițelor, locurilor de muncă), și nu de integrare efectivă. Foarte vocal, Băsescu își continuă discursul populist, xenofob, în linia regretatului Vadim, subliniind incapacitatea europenilor de a integra musulmani și exprimându-și teama de terorism: ”S-ar putea CNCD-ul ăsta să constate că securitatea naţională e xenofobie, dar prefer să fiu acuzat de xenofobie decât de prostie“.

Provincialism, frustrare și bovarism, de parcă am fi rudele sărace ale Europei, mândria că suntem ”născuți europeni” e singura noastră calitate (nedublată de spiritul european), dar turbăm de invidie că pe noi nu ne adoptă Germania, cum spune Andrei Cornea: ”La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox? (...) Tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică.” (...) Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu riscul presupusei „islamizări“ a Europei este la ordinea zilei, ci riscul disoluției unității europene, cauzat de neputința statelor membre de a găsi o soluție comună, deopotrivă umană și rezonabilă la criză.” Ciprian Domnișoru susține și el depășirea acestui provicialism estic: ”O poziţie mai generoasă din partea lui Iohannis în privinţa refugiaţilor ar fi în asentimentul populaţiei şi ar fi ocazia pentru Iohannis să îşi depăşească condiţia de primar de oraş mic, speriat de probleme ample.”

Bizar, refugiații din Orientul Mijlociu s-ar integra mai bine în România decât în Vest, potrivit unui studiu de psihologie interculturală, analiză a psihologului Daniel David, pornind de la cercetările unui psiholog olandez (Geert Hofstede) şi ale colaboratorilor acestora, G.J. Minkov şi Evert vand de Vliert: ”Spiritul de turmă, neîncrederea în străini, credinţa că salvarea va veni de la un lider puternic şi dorinţa de a trăi precum europenii din Vest sunt trăsăturile caracteristice ale refugiaţilor din ţările arabe care îi apropie foarte mult de cele ale românilor.” De aceea, refugiații s-ar integra mai bine la noi, în Europa de Est decât în Europa de Vest, dacă depășim neîncrederea față de străini și ne învingem teama. Apropo, liderul providențial, salvator cu a cărui poză umblă refugiații în rucsac e Merkel, ”Maica Teresa” a Europei pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv cea mai proastă ”vacă”, ”maimuță” împuțită ori ”spioană”, ”teroristă” și ”trădătoare” pentru cealaltă parte a presei.

După sondajul IRES (favorabil imigranților/refugiaților) urmează sondajul INSCOP – defavorabil. Poate că lucrurile au evoluat, în urma campaniei anti-refugiați și în perspectiva unei ”confruntări” directe cu ”străinul”. Astfel, 42% dintre români apreciază că motivul venirii refugiaților/imigranților este fuga de război, dar sunt și 23% care consideră că sunt grupuri organizate pentru a destabiliza Europa sau sărăcia este cauza (23%). Mai curând nu cred că România va fi o țară importantă de tranzit (37% nu vs. 23% da), nici de destinație (24% da vs. 44% nu). Ceva mai mult de jumătate (56%) declară că România nu ar trebui să primească refugiați, în timp ce 36% sunt de acord. Dintre cei care au oferit un răspuns pozitiv, marea majoritate (circa 80%) susțin că România trebuie să-și stabilească singură cotele. De asemenea, 65% nu sunt de acord ca refugiații să se stabilească (definitiv) în România.

Drumul refugiaților prin Europa a devenit tot mai dificil, marcat de tensiuni și fricțiuni cu autoritățile. Ungaria a scos tunuri cu apă și gaze lacrimogene împotriva refugiaților la Roszke (circa 300 răniți, inclusiv femei și copii – să nu cumva să se dezobișnuiască să fie tratați ca niște gunoaie). În urma investigațiilor, poliția ungară a descoprit și un ”terorist”. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, s-a declarat şocat de comportamentul poliţiei ungare, calificându-l drept ”inacceptabil”, deși poliția s-a declarat în legitimă apărare (după ce a fost bombardată cu pietre și sticle, bine că nu erau bombe-butoi!). Jurnaliștii străini au fost și ei victime: televiziunea sârbă de stat RTS a anunţat că trei dintre membrii personalului său au fost bătuţi de poliţia ungară la frontieră, iar echipamentul lor a fost distrus. RTS a precizat că poliţia ungară a împins un cameraman la zid şi l-a bătut pe cap şi pe spate, apoi i-a spart camera, iar un reporter a fost rănit la braţ. Proasta gestiune a situației (atât în Ungaria, cât și în Serbia) și refuzul oricărui dialog al autorităților din Ungaria cu refugiații (timp de 2 zile) a încins spiritele. Ungaria a decretat stare de criză, a închis granița (chipurile pentru că sârbii nu fac controale), a arestat 60 de refugiați care au distrus gardul de sârmă și amenință cu pedepse de 5 ani închisoare pentru imigranții ilegali (poate se termină războiul până atunci, iar în Ungaria la închisoare frații și copiii noștri din Siria au șanse mai mari, dacă nu de viață, măcar de supraviețuire!) Ca idee, alți polițiști din Danemarca sau Serbia găsesc timp și disponibilitate să se joace cu copiii refugiaților.

În urma închiderii graniței, mii de refugiați au rămas blocați în Serbia la granița cu Ungaria. Unii dintre aceștia au început greva foamei în semn de protest față de închiderea graniței. „Romania? Glumeşti, nu?”, răspunde Yasin, un tânăr profesor de engleză din Afganistan, atunci când reporterul Mircea Barbu îl întreabă de ce preferă să stea aici când poate să ceară azil în România, ale cărei graniţe sunt la doar câteva zeci de kilometri distanță. „România nu este o ţară unde afganii vor să se stabilească. Nu este o ţară bogată. (...) Oamenii preferă nordul Europei. Economia e mult mai bună”, explică tânărul nevoit să-şi părăsească ţara din cauza ameninţărilor primite de la talibani care vedeau în abilităţile sale lingvistice un pericol, nu o aptitudine. „Mai bine aştept aici o lună, decât să merg în România.", întărește el. Fie și în tabăra de la Roszke, un fel de Guantanamo ungar, criticată de Agenția pentru refugiați - ONU pentru condițiile sale inumane (refugiații au fost ținuți într-un țarc și hrăniți peste gard, ca animalele). Spre onoarea lor, tineri voluntari din Timișoara, niște ”maimuțoi” și ”teroriști”, bineînțeles, au adus haine și mâncare pentru refugiații de la Roszke.

Din cauza tratării ostile și inumane a refugiaților și a închiderii graniței, mii de refugiați au ales drumul Croației cu ”autobuzele speranței” (chiar dacă multor refugiați nu le mai ajung banii de bilet). Croația, ”invadată” de peste 20.000 de oameni disperați, a început să-i redirecționeze spre Ungaria. Slovenia se confruntă și ea cu valuri de refugiați și a utilizat gaze lacrimogene pentru a dispersa câteva sute de refugiați venind dinspre Croația cu trenul spre Zurich. Totuși, Slovenia e gata să primească 10.000 de refugiați, dacă depun cerere de azil acolo. Ungaria a ridicat un alt Zid și la granița cu Croația, în timp ce refugiați costumați în haine de țigani români, încearcau să se strecoare, cu ajutorul traficanților romi. Construirea unui gard și la granița cu România deranjează autoritățile române care condamnă gestul vehement. Victor Ponta declară că refugiaţii din Ungaria sunt „trataţi cu bâta şi cu înseriatul“ și, legat de declarațiile xenofobe ale lui Băsescu, ”Cred că cea mai bună sancţiune este mobilizarea noastră Băsescu. Băsescu e un fost om politic şi încearcă şi el să aibă o poziţie publică pentru a rămâne în politică.”

Uau, este prima oară când sunt de acord cu Mickey Mouse, veverița Scrat-copy paste, dottore Manga cum laude, că Băse e de vină. Sper să vorbim cât de curând și de el ca de un ”fost” om politic. „Într-o lume a globalizării, a crede că se pot rezolva probleme construind garduri de separare nu mi se pare că este o abordare care este în linie cu realităţile actuale şi viitoare. În istorie s-au mai construit ziduri şi acele ziduri nu au dus la ceea ce credeau cei care au fost autorii lor“, a spus și Comănescu, şeful Departamentului de Politică Externă de la Palatul Cotroceni. De asemenea, Aurescu a cerut rezolvarea problemei de la cauzele ei și a condamnat ridicarea de garduri ca ”un gest mai degrabă autist şi inacceptabil, în afara spiritului european”. Ungaria a răspuns imediat: ”Vrem modestie de la un ministru al cărui premier e judecat” (o, da, avem cu ce să ne lăudăm, premierul respectiv trebuia să demisioneze de mult, măcar pentru atacurile la adresa statului de drept, propriile probleme cu justiția și susținerea penalilor, dacă nu și pentru plagiat și scandalul votului din diaspora).

Dincolo de războiul declarațiilor și acuzațiilor, disperarea și revolta refugiaților se accentuează. Nu spune și Charlie Hebdo, ironizând moartea băiețelului kurd înecat, Aylan (hm, nu știu dacă trebuia să satirizeze și asta, eu am luptat întodeauna pentru libertatea de expresie, dar fiecare trebuie să-și impună propria limită... de bun simț, astfel încât 2+2 să dea 4): ”mai aveam atât de puțin până la un meniu pentru copii de la McDonald’s” și”în Europa creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub valuri.” Un adevăr crud și nedrept. Până și pianistul din Yarmouk (unul din ultimele cercuri ale infernului sirian), simbol al rezistenței prin cultură (artă), Ahmad, care înfrunta de mai bine de 4 ani foamea, mizeria, bombele-butoi și extremismul de orice fel cântând la pian pe stradă, printre dărâmături, consolând și eliberând oamenii prin muzică, a trebuit să se aventureze pe mare spre Europa. Mai întâi, a predat pianul la unul din nenumăratele puncte de control de pe drum jihadiștilor de la Statul Islamic care i-au dat foc imediat. Muzica e haram, logic, nu?  Pianul era ultimul lucru care îi rămăsese lui Ahmad (pe lângă suflet). Ahmad s-a minunat când a văzut apă, mâncare și curent electric în Turcia (uitase ce înseamnă), la Izmir și apoi că barca nu s-a răsturnat cu el, însă cred că o să plângă după pianul său și Yarmouk, rana din suflet va rămâne deschisă, nu se va împăca niciodată cu această pierdere și va arde mereu de dor și durere. Un foc ce nu-l poate stinge toată apa Mediteranei.

 În Turcia, la Edirne, o mie de refugiați au încearcat să plece spre Vest pe o cale terestră (nu maritimă), dar au fost opriți de autorități la granițele bulgare și grecești. În semn de protest, sute de refugiați au intrat în greva foamei. În cele din urmă, la granița cu Bulgaria s-au ridicat barierele și au fost lăsați să treacă. Turcia a primit 2 milioane de refugiați sirieni, furnizează hrană și asistență medicală în taberele de refugiați, dar nu recunoaște statutul de refugiat, nu acordă permisiunea de a lucra legal, iar copiii nu pot fi școlarizați în sistemul educațional turc (se oferă doar unele cursuri). Refugiații sirieni (dominant tineri, bărbați (da, pentru că drumul e lung, dificil și periculos, pleacă bărbații mai întâi, urmând să-și cheme familia ulterior), o treime cu studii superioare) s-au săturat să vegeteze în tabere, fără acces/cu acces limitat la servicii educaționale, medicale și joburi. Una dintre țările europene (dorită de refugiați), Suedia, a primit numeroase cereri de azil, derulează programe de training și învățare a limbii și a reușit să introducă circa 30% dintre refugiați pe piața muncii. Oricum, selecția nu trebuie operată în funcție de vârstă, educație sau calificări, privilegiind unele categorii. Toți au același drept la viață.

Totuși, cel mai important lucru (nu numai pentru refugiați, ci pentru toți sirienii... inclusiv pentru mine) îl reprezintă protecția civililor, pacea în Siria și tranziția spre democrație. În sfârșit, Statele Unite și Rusia discută serios despre Siria, războiul civil și extremism. Suportul intesificat al Rusiei pentru regim, admite John Kerry, nu face decât să stimuleze extremismul și să amâne negocierile de pace. De asemenea, Statele Unite nu-l pot accepta pe tovarășul-zeu, talibanul-șef al regimului în fruntea unui potențial guvern de uniune națională care să realizeze tranziția spre democrație (chiar așa, o fi un simbol al unității naționale, al democrației și al iubirii de popor cineva care regretă doar că a mai rămas vreo bacterie dintr-un medic, intelectual sau copilaș?). ”De un an şi jumătate discutăm că Assad trebuie să plece, dar calendarul şi modalităţile trebuie să fie stabilite în cadrul procesului de la Geneva.”, afirmă Kerry. În acord cu Rusia. Pe de altă parte, căderea talibanului-șef ar putea genera un vid de putere speculat de extremiștii, și, în acest caz, situația ar continua să se degradeze, iar Siria ar putea ajunge un fel de ”Libia” neguvernabilă și necontrolabilă, un ”război al tuturor contra tuturor”. Acest lucru trebuie, într-adevăr, evitat. Deocamdată, trebuie oprite atrocitățile regimului. Până și reprezentantul ONU, Staffan de Mistura recunoaște: ”toate probele demonstrează că marea majoritate a victimelor dintre civili în războiul din Siria au fost cauzate de utilizarea atacurilor aeriene aleatoare” (de bombele-butoi ale regimului).

În acest sens, o zonă de excluziune aeriană înseamnă un pas înainte pentru protecția civililor (eventual, se poate realiza aducerea unora dintre refugiați, bineînțeles, în condițiile unei garanții ferme a securității) și un mod de a slăbi regimul și de a face presiuni pentru negocieri de pace. Talibanul-șef cu regimul său (principalul vinovat pentru dezastru, autorul a peste 85% dintre victimele-civili, cel care face de 7 ori mai multe victine ca Statul Islamic și cel care a produs în bună măsură extremismul jihadist) a mai cedat sub presiune să predea arme chimice, în 2013, când Statele Unite au amenințat cu lovituri aeriene. Bombele-butoi stimulează imigrația (fie și în prima linie de front) și radicalizarea. Din cauza lor, nu se pot construi instituții de guvernare locală și nu poate funcționa societatea civilă. Și nu e prima intervenție militară a Statelor Unite. Aceasta există deja și se derulează în același spațiu aerian cu regimul, împotriva Statului Islamic (nu și a regimului!).   

Cum, lupți cu Statul Islamic, nu și cu regimul, împărțind frățește același spațiu aerian? Dubla măsură nu face decât să sporească extremismul, să aducă noi aderenți la Statul Islamic (care, de regulă, e perceput ca o forță (predominant străină, mult prea strictă pentru stilul de viață secular sirian obișnuit) invadatoare... însă nu atât de distructivă precun regimul). Sirienii detestă intervențiile militare străine (fie și limitate), dar, din păcate, este ultimul lucru la care se poate recurge. Activiștii sirieni își doresc să fie luați și ei în considerare. Majoritatea sirienilor nu vor nici Statul Islamic, nici regimul. Și au dreptate (sper că și drepturi într-o zi): nu trebuie să alegem între talibani (așa cum propune Rusia, preferându-l pe talibanul-șef și autorul principal al dezastrului, în locul califului și declarând doar Statul Islamic un pericol, nu și pe talibanul-șef al Siriei). Oricum, Statul Islamic și regimul s-au menajat reciproc, nu s-au atacat unul pe altul (ci numai pe ceilalți rebeli).

Statele Unite sunt acum ceva mai deschise propunerii Turciei de a iniția o zonă de excluziune aeriană în nord, dar rezultatele depind de mărimea zonei și de resursele alocate. De pildă, pentru un teritoriu de 97X48 km pătrați, trebuie creată o zonă de excluziune aeriană mult mai mare, în care ar intra localitatea Aleppo, însă poate că nu și Idlib (unul dintre cele mai bombardate orașe, confruntat frecvent inclusiv cu atacuri chimice cu clor). Trupele aeriene și terestre care vor coordona zona trebuie să lupte decisiv pentru protecția ei. Iran și Rusia care ar fi putut să-și folosească influența pentru a opri bombele-butoi, a ridica blocadele și a elibera prizonierii politici... înainte să fie prea târziu (și, din păcate, e prea târziu pentru mulți, mai târziu e prea târziu), continuă să susțină politic, economic și militar regimul, tolerând atrocitățile ca pe o parte a strategiei de luptă. Țarul l-a surprins din nou pe Obama (la fel ca la invazia Ucrainei) cu reechiparea armatei regimului și tranzitarea, în acest sens, a spațiului aerian iranian și irakian (oops, ultimul - aliat al Statelor Unite). Nu-i nimic. Să înfruntăm împreună (cu regimul și Țarul) terorismul, nu-i așa, Obama, ești cu noi, logic, nu? Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Asculți pe tătuca Țarul care știe mai bine, că tu habar n-ai niciodată și ești un mototol și jumătate? Yes, you can. Te lăsăm și pe tine în echipă, dacă vrei... cu ăia 60 de Supermani trainuiți de voi care distrug Statul Islamic cât ți-ai încheiat cravata.

Oare vor să fugă sirienii din Siria? Iată ce ne spune o tânără activistă și scriitoare, Marcell Shehwaro, plecată de un an din Siria (și care nu a mai scris nimic de atunci, cu excepția propriei mărturisiri trimise întregii planete... Planetei Siria). E bântuită de fantomele descompunerii și morții, vede mereu corpuri zdrobite de copii, pulverizate de bombe, oricât ar încerca să nu se mai gândescă la nimic ori să se relaxeze urmărind emisiuni TV stupide fără număr, fără număr... Nu se poate adapta și nu poate depăși șocul sindromului posttraumatic, dimpotrivă e roasă de durere, îndoieli și capitulări, (auto)negare și neputință, vinovăție și rușine (complexul supraviețuitorului,însă nu se mai simte, de fapt, vie, ci doar o umbră rătăcită de trupul și sufletul ei). În timp ce alții au devenit dependenți de alcool sau droguri, ea se îndoapă cu antidepresive. Vrea să moară, dar parcă a murit deja. Arde în focul Gheenei de vinovăție și, de aceea, se automutilează (și eu procedam astfel, când mă ardeau flăcările culpabilității, îmi stingeam țigara pe mână, mă dădeam cu capul de pereți, îmi zdreleam mâinile de Ziduri sau mă tăiam cu cuțitul nu atât ca să mă pedepsesc, ci ca să convertesc durerea psihică insuportabilă în ceva fizic, să-mi distrag atenția de la ea și să o alin un pic; trebuie să recunosc că nu reușeam mari performanțe... mi-au rămas numai mici cicatrice care sunt mărturie a acelei suferințe).  

Din eroul (care înfrunta bombele-butoi, atacurile chimice, foamea, mizeria și închisorile regimului) a rămas doar victima. Admite că se simțea mai bine în focul luptei decât în focul Gheenei. Nu mai poate să scrie și, totuși, frustrarea a stors din ea o mărturisire (mai cunosc eu pe cineva). Trebuie să spunem adevărul, logic, nu? Chiar dacă, albi ca varul, șiroind de o transpirație rece, ne mușcăm mâinile sălbatic, cu furie, ajungem să ne înfigem singuri pumnul în gură, până la cot și apoi îl vomităm, înecându-ne cu propriul sânge și propria flegmă. ”Calea, adevărul și viața”, cum spunea ”teroristul”, ”trădătorul”, ”maimuțoiul”, ”pomanagiul”, veșnic condamnatul și refugiatul Iisus. O las pe Marcell să vorbească, deși știu cât îi e de greu, iar comunicarea e imposibilă: ”A trecut un an de când am părăsit Siria, poate pentru totdeauna. Un an de negare, vinovăție, durere și capitulare. Nimic din erou n-a mai rămas în mine” (...) ”Nu știu cât de bolnav e spun asta, dar mă simțeam mai bine acolo, aproape de moarte”. (...) ”În ce mă privește am devenit dependentă de un sentiment dureros de vinovăție care s-a translatat în răni pe mâinile mele, pe care cicatricele sunt încă vizibile”. (...) ”Îmbrățișez victima care a rămas din mine. Îi arăt milă, o iubesc, mă rog pentru ea să aibă putere și răbdare și, cel mai important, capacitatea de a ierta”.

Vrea cineva niște ”maimuțoi implementați”, civilizați, la supraofertă ori poate vreți să-l adoptați pe leul Cecil?

Situația în Siria continuă să se agraveze. În ciuda unor declarații anterioare (într-un spirit pacifist și... de disociere relativă de talibanul-șef, al-Assad), implicarea militară pe teren a Rusiei îngrijorează prin creșterea ajutorului militar (reechipearea armatei siriene cu unele vehicule de luptă absolut noi ca tancuri BTR-82A, vapoare, rachete antiaeriene SA-22 etc.), prin construcția suspectă a unor case prefabricate pentru circa 1.000 de ”omuleți verzi”, soldați-fantomă, consultanți militari, instructori, responsabili de operaţiuni logistice şi tehnice, dar şi piloţi (de elicoptere de atac şi de avioane de vânătoare). Al-Nusra (al-Qaida) a intrat în Latakia, zona majoritară și de control a alawitilor șiiți (încă) la putere în Siria (deși sunt minoritari comparativ cu suniții). Rebelii au ocupat și o bază aeriană din Idlib, Abu al-Duhur (și controlează aproape integral Idlibul). Rusia are nevoie de acces la Marea Mediterană (portul Tartus, singurul rămas disponibil pentru Rusia în Orientul Mijlociu), preferă să se confrunte cu Statul Islamic în Siria și nu în Rusia, așa că vrea să se asigure că regimul supraviețuiește (dacă nu neapărat tovarășul-zeu al-Assad, prietenul Țarului). Acesta din urmă ne comunică victorios că nu luptă decât cu Statul Islamic în Siria (nu cu rebelii moderați) și că tovarășul-zeu, torționar de treabă și taliban-șef din Siria e gata să organizeze alegeri parlamentare libere și să împartă puterea cu opoziția moderată, ”sănătoasă”. Însă, practic, Rusia ar putea lansa atacuri și la adresa rebelilor moderați.

În mod justificat, cei mai mulți opozanți ai regimului cer îndepărtarea talibanului-șef de la conducere. Statele Unite declaraseră în 2012, că linia roșie va fi depășită dacă vor avea loc atacuri chimice, ceea ce s-a întâmplat în 2013 (și de atunci continuă, indiferent de rezoluțiile ONU, puține și acelea, în contextul în care Rusia și China își folosesc repetat dreptul de veto în Consiliul de (IN)Securitate, și, din păcate, neaplicate cum ar fi, de pildă, Rezoluția 2139 din 22 februarie 2014 care interzice bombardamentele aleatoare (inclusiv cu bombe-butoi), atacurile chimice, blocadele, arestările/răpirile pe criterii politice). Apoi, Statele Unite au tăcut. O tăcere asurzitoare ca un urlet. Obama se uită și nu vede. Nu știe, nu poate. Yes, I can’t. ”Soft politics”. Mă întreb de ce ne-o mai spiona acest Big Brother-fantomă. Dar noi ceilalți? Trebuie să vedem poze de copii înecați, violați și torturați până la moarte, sfârtecați de bombe-butoi, intoxicați de gaze sarin/arme cu clor, striviți printre dărâmături ori morți de foame și mizerie ca să reacționăm? Trebuie să fim ”invadați” de ”imigranți” sinucigași ca să observăm ce se întâmplă în jurul nostru?

Statele Unite se tem de ”escaladarea” conflictului dacă Rusia se implică mai mult. ”Escaladare”? Cum? Nu e deja un dezastru mai mare ca mine, ca Madame Dezastru, un dezastru ”natural” cum nu a mai văzut de mult planeta?! ONU, prin reprezentanul său Staffan de Mistura, promovează reluarea discuțiilor/negocierilor de pace, ideea unui guvern de uniune națională și a tranziției spre democrație (adoptată prin Geneva Communiqué în 2012) și, totodată, cere implicarea serioasă pe de o parte a americanilor și rușilor, pe de alta a Iranului (aliat al regimului) și Arabiei Saudite (susținător al rebelilor). Iar ministrul de externe britanic, Philip Hammond, a pledat recent pentru un guvern de uniune naţională în Siria pentru a rezolva conflictul (incluzând rămânerea pentru moment în funcţie a preşedintelui al-Assad, care însă ar urma să se retragă după şase luni sau un an) – variantă mai pe placul Rusiei. Ca idee, Cioroianu spunea odată că știe din istorie că regimurile trec, popoarele rămân. În Siria parcă nu se mai aplică: regimul rămâne, poporul dispare. 

Poporul nu ar fi dispărut așa ușor dacă se crea, cu ani în urmă, o zonă de excluziune aeriană. Ar fi fost salvate multe vieți. Ce e pierdut e ireparabil. Aș vrea să pot vărsa o lacrimă de unicorn (ca a lui Bebe inorogul al cărui chip îl port în tatuaj) și să-i aduc pe toți la viață. O astfel de zonă de excluziune aeriană e dificil de pus în practică, presupune implicare militară (trebuie angrenate trupe terestre și aeriene pentru coordonare) și, de fapt, război cu aceia împotriva cărora se face (regim, kurzi, Statul Islamic etc.). Turcia și Iordania au inițiat realizarea unor asemenea zone în nord, respectiv sud și, deși reprezentantul ONU, Staffan de Mistura, afirmă că aceasta e doar o soluție parțială (și are dreptate), în acest context disperat ar trebui aplicată, indiferent de costuri umane și materiale (și chiar dacă nu reprezintă un răspuns pe termen mediu și lung). Avalanșa refugiaților disperați, ideea că guvernul actual (principalul pericol pentru copiii și frații noștri sirieni, pentru mine și pentru întreaga planetă) nu este capabil (nici dornic) să se impună în fața Statului Islamic, acordul nuclear încheiat cu Iranul (care ar putea acum să participe la găsirea unei soluții politice), alienarea celor din taberele de refugiați - o bombă socială (generațiile pierdute, fără perspective își pot exprima furia și frustrarea prin radicalizare), toate acestea stimulează crearea unei zone de excluziune aeriană.

Să aruncăm o privire și asupra mediatizării în presa occidentală a crimelor împotriva umanității din Siria. De când a apărut Statul Islamic, BBC prezintă (pe site) dominant atrocitățile acestuia și poveștile celor care au plecat din Marea Britanie să lupte la Statul Islamic (sau cu Statul Islamic), știri/reportaje despre situația militară din teren și despre ”criza imigranților”. Crimele împotriva umanității comise de regim sunt mai puțin acoperite, cea mai recentă știre a fost în august, anul curent (masacrele de la Douma), iar ultimele reportaje despre cei dispăruți/răpiți (de regulă, morți sau pe moarte) și despre fotografiile lui ”Caesar” (ale zecilor de mii uciși prin tortură în închisori/spitale militare) datează de anul trecut, din 2014. Statul Islamic a eclipsat principalul vinovat, regimul. Mai mult, BBC vorbește despre ”criza imigranților”, nu ”a refugiaților”, face o prezentare destul de alarmistă, și nu empatică a crizei (umanitare), arătând că scopul ”imigranților” e ”o viață mai bună” (când ei nu au parte nici de supraviețuire, darămite de viață) și lăsând impresia unei invazii. În Marea Britanie politicienii, media și (o parte) din populație se simt sub asediul invadatorilor. Să răspundem la acest comportament taliban în stilul gentlemanilor și la isterie prin tradiționalul calm englezesc?  Interesant, până și niște activiști britanici pentru pace în Siria, autori ai campaniei ”Stop the War”, împotriva unor atacuri aeriene anti-Statul Islamic în Siria, organizează un forum în acest sens, dar au omis să invite un reprezentant sirian de la Planet Syria. Intenția pacifistă și interesul pentru situația din Siria sunt lăudabile, însă de ce nu ascultă opinia unui sirian, activist pentru pace și democrație în Siria în condiții e puțin spus extreme, de-a dreptul inimaginabile? Se tem cumva și ei de invazie?

CNN acoperă (pe site) preponderent tot atrocitățile Statului Islamic, mai puțin ale regimului care produce de 7 ori mai multe victime, este la originea a peste 85% din cauzele de deces ale civililor (prin bombe-butoi și atacuri aeriene, fără a mai lua în calcul răpirile/arestările și blocadele cu alte sute de mii de victime) și reprezintă unul din factorii importanți aflați la geneza Statului Islamic, radicalizând populația prin bombe-butoi, atacuri chimce, blocade, răpiri/arestări (urmate de violuri și torturi până la moarte). Pe CNN apar și reportaje/știri despre echipele de salvare White Helmets, medici/profesori din Aleppo, bombe-butoi (ultima din mai, anul acesta – Aleppo), blocade, torturi și execuții ale regimului (în 2014), precum și criza refugiaților tratată într-o manieră mai sensibilă, mai umană (numindu-i pe copiii și frații noștri din Siria ”refugiați”, nu ”imigranți”). Din nefericire, criza siriană a intrat masiv în agenda media, politică și publică abia de câteva luni, deși problema e veche de mai bine de 4 ani și continuă să se agraveze. Și, în cazul fericit în care se acceptă că e vorba de ”refugiați”, nu de ”imigranți”, se comunică adeseori cel mult că aceștia fug de război (fără a se oferi detalii despre acest război și principalul responsabil, regimul sirian).

Situația refugiaților rămâne, într-adevăr, disperată. ONU a primit mai puțin de 50% din suma necesară pentru refugiați în ultimii patru ani, Înaltul Comisariat pentru Refugiați a redus alocațiile de hrană și a închis zeci de spitale (în Irak). După datele ONU, au murit peste 250.000 de sirieni, mai mult de jumătate din populație este refugiată: peste 7 milioane - refugiați intern (dislocați din casele lor și în continuare captivi în infernul de pe teritoriul sirian), iar peste 4 milioane - refugiați extern. În prezent, s-a acoperit circa o treime din apelul ONU pentru refugiați. Țările vecine se prăbușesc și ele sub povara refugiaților. Libanul a acceptat peste un milion, Iordania – la fel, iar Turcia – 2 milioane. Nesusținute, primele două nu mai fac față: două treimi dintre refugiați trăiesc în sărăcie absolută. În Liban (unde unul din cinci e refugiat sirian), guvernul nu a permis construcția unor tabere de refugiați, așa că mulți dintre aceștia trebuie să se descurce pe cont propriu, să închirieze locuințe ieftine sau să locuiască în campusuri unde trebuie să plătească proprietarului 100 dolari pe lună pentru campare.

La Al-Minya (Liban), refugiații stau în adăposturi improvizate (sau fără, prin parcuri, sub poduri etc.), cu mâncare insuficientă, fără acces la servicii medicale sau școală (750.000 copii nu sunt școlarizați, cei care începuseră școala în Siria au uitat deja ce învățaseră, de pildă, să scrie sau să citească, plus că războiul a durat atât că cei mai mici nu mai știu de unde sunt). Generații de sacrificiu (știm și noi în România), generații pierdute, fără condiții minimale de viață și fără perspective, care prezintă riscul radicalizării. Nu au parte nici aici decât cel mult de supraviețuire, nu de viață. O bunicuță, Jalimah Mahmoud, chiar așa spune: ”Asta nu e viață. Suntem vii doar în sensul că nu suntem morți”. Iar Fitnah al-Ali, mamă a șapte fete și un băiat, care lucrează numai ocazional, cu ziua, precizează că și-a pierdut alocația de hrană pentru că a vândut cupoanele primite ca să-i cumpere soțului bolnav medicamente (lăsat orb și cu probleme cu rinichii în urma torturilor și mizeriei din închisoare).

Ca să-și ofere o șansă să se crape cu ei barca pe Mediterana (în loc de 50 de cutremure pe zi), trebuie bani (minim 5-6 mii de dolari de persoană) de care cei mai mulți nu dispun, indiferent dacă își vând toate bunurile, proprietățile (case, terenuri) sau încearcă să se împrumute. Cei care se îndreaptă spre Europa reprezintă doar 5-10% din totalul refugiaților, iar ei au la dispoziție, pe lângă banii de drum, și un smartphone conectat la Facebook/whatsApp (unde găsesc informații despre drum, obiecte necesare și, eventual, telefoane de urgență). Și încă și mai rău (indescriptibil) este pentru refugiații intern, cei peste 7 milioane care și-au pierdut casele, aleargă disperați, bezmetici, dintr-un loc în altul sau se află sub blocade guvernamentale (fără apă, mâncare, curent electric, căldură... cu bombe-butoi, atacuri chimice, foamete, mizerie, răpiri/arestări soldate cu violuri și torturi până la moarte). Uneori ”imigrează” în prima linie de front de teama bombelor-butoi. Familia lui Aylan, băiețelul kurd înecat în Mediterana, pe drum spre Europa (a cărui poză a devenit viral), a migrat de la Damasc la Aleppo, apoi la Kobane și, într-un final, în Turcia. Mulți nu mai au decât cicatricele de pe corp și rănile neînchise din suflet (care continuă să se adâncească, împreună cu ale mele).  

Sirieni la supraofertă! Vrea cineva? Unele țări europene, pe lângă Marea Britanie, au fost de la început ostile primirii refugiaților: Cehia, Slovacia (ia doar creștini!), Ungaria (care s-a înconjurat la propriu de Ziduri... fals insurmontabile și impenetrabile și tratează refugiații ca pe vite... să nu se dezobișnuiască cumva în Europa) și Polonia. Acestea nu manifestă deschidere/compasiune și abordează criza în termeni de imigranți economici, boală, terorism, ghetoizare. Premierul ungur, Orban, se teme de pierderea identității creștine. Vreau să-l întreb: apărăm cumva identitatea creștină construind Ziduri, arestând pe oricine intră ”ilegal” în Ungaria și tratându-i ca pe vite? Se vorbește (unii jurnaliști/politicieni, unii din public, ca să nu generalizez) de ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”/”invadatori”, ba chiar o jurnalistă zeloasă din Ungaria a sărit să bată niște ”invadatori” cu ”mânie proletară”.  

Îmi asum aceste etichete cu mândrie revoluționară (cred că le aveam dinainte), puse de maimuțe civilizate, ascunse în spatele Zidurilor ori, vorba lui Vanghelie, ”maimuțoi implementați”. La un moment dat, cineva (din România) a comentat astfel: ”vezi că ai o eroare de soft care-ți dă numai maimuțe pe pagina de Facebook”. În acest caz, sunt mândră de eroarea de soft. Și cum s-ar putea spăla frații și copiii noștri sirieni care n-au nici apă de băut, fie că se deplasează sute de kilometri pe drumuri periculoase, fie că se află în război, sub blocade sau în închisori unde consumă doar pișatul securiștilor lor sau propria borâtură și propriul sânge? Și poate că pe unii i-au i-au sălbăticit războiul, extremismul și dictatura, împreună cu ura, indiferența și neputința noastră, după mai mult de 4 ani de război civil devastator. Unde să meargă la toaletă și la baie dacă nu au acces la WC-uri publice, iar barurile și restaurantele nu-i primesc? Și eu am avut întotdeauna dureri groaznice, arsuri și blocaje când m-am abținut prin excursii (plus că m-am pricopsit mereu cu infecții urinare). Alminteri, musulmanii sunt cei mai curați de pe planetă: se spală nu numai după ce defechează, dar și după ce urinează și obligatoriu înainte de rugăciune pe mâini, picioare și față, de cinci ori pe zi (suniții) sau minim trei (șiiții).

În România, după ce a porcăit Marea Moscheie, Băsescu reacționează violent anti-refugiați: ”Sunt un om căruia îi dau lacrimile, dar nu trebuie să îi primim (...) Îi văd și eu că sunt chinuiți, dar când ești șef de stat în loc de inimă trebuie să ai o piatră. În condițiile în care avem un acord de la Dublin care spune clar că care sunt regulile UE cu privire la imigrația ilegală.” (...) ”Noi ne mai înjurăm cu ungurii, ăștia își pun bombe unii la alții” etc.). Am impresia că, după ce i-a luat apărarea lui Udrea și a condamnat justiția/DNA (pe care le lăudase anterior), Băsescu se află în cădere liberă... pe toboganul abrupt al naționalismului populist, cu accente extremiste (în locul regretatului Vadim). Iar unii intelectuali s-au molipsit de teoria conspirației, condamnă Rusia și Statul Islamic pentru ”invazie” (Sandra Pralong), consideră cotele de refugiați ”o probă de ipocrizie consolidată”, se isterizează precum Orban de infiltrarea ”teroriștilor” și de pierderea identității creștine (Traian Ungureanu - ”mai multă Europă cu mai puţini europeni”, unde  ” copiii noştri vor purta burcă peste tatuaje”) ori ne ceartă pentru sentimentalism naiv, subsumat spiritului colectivist (de ce ”să se dea”, ”să se facă”?! – ”eternul și fascinantul” Aligică). Dacă se întâmplă să critici capitalismul sau să zici că vrei să ajuți oamenii, ești taxat de ”comunist”. Eu una NU-mi asum și această etichetă cu ”mândrie revoluționară și avânt muncitoresc”: mă lupt cu comunismul (și cu fantomele sale care bântuie prin România și prin lume) de când eram mică (chiar și în prezent) prin tot ce-am scris și am făcut practic. La rândul lui, Țarul dă vina pe Occidentul băgăcios, logic, nu?

Impresionant comentariul Alinei Mungiu, într-un altfel de registru: ”Ţara noastră pierde ocazia de a arăta că poate da înapoi ceva din ce primeşte. Consilieri slabi, lideri de opinie analfabeţi civilizaţional şi conducători politici care nu există decât în şedinţe foto ne fac să arătăm foarte rău zilele astea. Mă consolez cu Angela Merkel: dacă nu mă mutam în Germania, nu ştiu dacă ajungeam să trăiesc sub guvernarea cuiva de care să nu-mi fie ruşine, dimpotrivă. Gândiţi-vă numai la satele saşilor care stau goale şi în paragină în Transilvania şi la marile pârloage care încă mai stau nelucrate în ţara noastră, părăsită de atâţia români, înainte să refuzaţi intrarea unor oameni care îşi riscă viaţa dacă rămân la ei acasă. Că restul l-au pierdut deja, demult.” Și nici nu e atât de mult. Pe ansamblu, după noile distribuiri ale Comisiei Europene, România ar trebui să primească 6.351 refugiați (chiar dacă aceștia preferă alte țări mai prospere ca Germania, Suedia, Danemarca, Olanda etc.). România nu e xenofobă, e solidară cu UE și refugiații, dar nu poate primi mai mult de 1.785, se încăpățânează la unison Ponta și Iohannis. România dorește cote voluntare, nu obligatorii. Ponta ar mai negocia poate acceptarea cotelor, dacă România e primită în Schengen. Viața oamenilor e cumva ceva negociabil? Trebuie să condiționăm? Din fericire, Iohannis nu amestecă dosarul Schengen cu criza refugiaților. Iar Dragnea, după ce și-a făcut un selfie cu refugiații din gară, din Ungaria, a comentat îngrijorat că nu ar dori să-i vadă cu miile pe străzile din București și a fost surprins că unii refugiați purtau ceasuri la mână (semn că au o grămadă de bani).

Interesant, unii din România consideră că nu ai dreptul să-ți exprimi o opinie despre criza refugiaților dacă nu iei unul acasă, la tine în pat. ”Fapte, nu vorbe!” Vorbele sunt și ele fapte, creează și modelează realitatea. Pot să te mângâie sau să răsucească fatal cuțitul în rană. Mai mult, protestele online trec adeseori în stradă, iar un mic gest în mediul online te poate costa viața (supraviețuirea) în Siria (și nu numai): ești arestat/răpit, violat și torturat până la moarte dacă pui o poezie sau o poză pe Facebook... pentru cine are și Facebook, cenzurat sau nu (în Iran, în 2013, când am fost eu, nu era acces la net, iar Facebook era oricum interzis). Cred că te poți implica și fără să-i aduci pe toți în patul tău, sunt diferse moduri de voluntariat. Poate că-ți pasă de refugiați, dar nu ai condiții/spațiu de cazare pentru ei, timp (nu-ți permiți să te ocupi nici de tine, nici de copiii tăi biologici), posibilități materiale sau ai probleme de sănătate. Poate vrei să pleci voluntar în Siria ca mine. OK, dacă trebuie și  e urgent, chiar dacă am la dispoziție 47 mp și trăiesc din cerșit și eu, pot găzdui pentru o perioadă acasă... la mine în casă un refugiat. Și nu trebuie să-i adoptăm pe toți cum am aduna de pe stradă un câine sau o pisică. Ori poate că avem și noi, românii, nevoie să ne adopte Germania. Să ne adopte Germania pe toți! E asta o soluție globală? Eu am coșmaruri siriene zi și noapte din 2011 (de când a început reprimarea crâncenă a protestelor) și particip la campanii de ani de zile, recurgând până și la greva foamei. Problema trebuia (cu ani în urmă) rezolvată de la cauza ei: să se oprească crimele împotriva umanității ale regimului (apoi și ale Statului Islamic care a venit să ”elibereze” poporul sirian), să fie pace și democrație, iar Siria să redevină acasă pentru frații noștri sirieni. Mai întâi, să stopăm bombele-butoi ale regimului sirian, printr-o zonă de excluziune aeriană, dacă nu se poate altfel.     

România a negociat pentru circa 1.500 refugiați, dar între timp situația s-a schimbat în UE. După acceptarea relocării a 40.000 de refugiați (în iunie), se adaugă încă 120.000. Comisia Europeană a invitat, prin Jean-Claude Junker, la compasiune și unitate: ”Starea Uniunii Europene nu este bună. Nu este destulă Europă în această Uniune. Şi, deasemenea, nu este destulă Uniune în această Europă”. Aceasta reîncearcă introducerea unui sistem de cote obligatoriu (în funcție de populaţia ţării, Produsul Intern Brut, numărul de cereri de azil din trecut şi rata şomajului) și, totodată, flexibil, variabil în funcție de context. Cine nu primește ar putea plăti... o contribuţie financiară la bugetul UE în valoare de până la 0,002% din PIB-ul său. Va trebui să funcționeze un mecanism permanent de relocare a refugiaților. Dintre cei intrați pe teritoriul UE, cine nu îndeplinește condițiile de refugiat și nu primește drept de azil trebuie redirecționat către o ”țară sigură” (trebuie stabilită lista acestor țări, precum și proceduri eficiente de întoarcere a cetăținilor din UE în aceste țări/cele proprii). Eforturile comune pentru securizarea frontierelor și operațiunile de salvare în Marea Mediterană trebuie continuate. Comisia solicită statelor membre să asigure satisfacerea rapidă și corespunzătoare a nevoilor refugiaților (acces la locuințe, servicii etc.). Mai mult, Comisia dorește gestionarea cauzelor conflictelor, prin eforturi politice și diplomatice.

Dintre țările europene, Germania a devenit principalul stat ofertant de azil (pentru circa 800.000 de refugiați anul acesta) și motorul reformei sistemului. Planul Germaniei de gestionare a crizei este consonant cu propunerile Comisiei: 

1. Condiții decente de primire (standarde comune europene)

2. Garantarea statutului de azilant pe întreg teritoriul UE

3. Distribuire echitabilă (împărțirea poverii între țările UE)

4. Management comun al frontierelor (în ce privește securizarea frontierelor și asistența pentru refugiați)

5. Sprijin pentru statele foarte solicitate în prezent (ex. Grecia/Italia unde sosesc mulți refugiați, Germania – unde doresc să se stabilească mulți refugiați)

6. Permanentizarea unor operațiuni de salvare eficiente pe Marea Mediterană

7. Readmisia celor care nu au drept de azil în țările de origine (prin colaborare cu statele de unde provin)

8. Stabilirea țărilor ”sigure” în ce privește statele de origine

9. Legea imigrației (o lege nouă în Germania care să permită șederi legale în scopul muncii pe teritoriul Germaniei)

10. Eforturi în Orientul Mijlociu și Africa pentru combaterea cauzelor refugierii pentru stimularea ordinii și restructurarea statelor în disoluție, reducerea violențelor/războaielor civile, în paralel cu dezvoltarea economică și crearea unor perspective reale, în special pentru tineri.

Cred că ultimul punct este și cel mai important (și ce-și doresc și copiii și frații noștri sirieni, cum a precizat recent și premierul francez ”să gestionăm criza refugiaților de la sursa ei”).

Aylan, băiețelul kurd înecat, și-a gsăit casa, liniștea și pacea în fundul Meditaeranei. Poza lui (ajunsă viral) a sensibilizat marele public, dar și (unii) politicieni și jurnaliști europeni. Părea adormit, valurile îi dezmierdau lent și tandru piciorușele, cântându-i un cântec de leagăn. Ori poate intonau partea a IV-a din Simfonia a V-a de Mahler. Marea îl învăluia și-l absorbea încet, cu blândețe. Se întorcea în leagănul vieții și al morții. Marea îl mângâia, oamenii nu. Nici măcar brațele tatălui său care și-a văzut nevasta și cei doi copiii dispărând în valuri. Și Aylan e doar unul din milioane, unul dintre cei mai norocoși, odată pentru că a sfârșit astfel, în valuri (nu la închisoare, sfârtecat de bombe-butoi sau mort de foame) și în al doilea rând pentru că părinții lui și-au permis bani de bilet. Copiii și frații noștri din Siria nu vor târguieli ridicole și degradante ca la târgul de sclavi sexuali de la Statul Islamic (”Hai, ia tu, Românica, 7, tu, Franța 20, tu, Germania 42, dar tu, Marea Britanie, de ce nu adopți un copil orfan, bolnav și traumatizat măcar? Vrei să-ți dăm să adopți un gândac în loc de o maimuță ori poate pe leul Cecil? N-ai cam multe pretenții?”). Ei vor ca Siria să redevină din ”casă de copii” acasă.

Să-l rugăm pe leul Cecil (care are milioane de fani, în memoria căruia s-au strâns milioane de semnături în petiții și se pot aduna milioane de dolari) să doneze un procent din atenția, vizibilitatea, dragostea oamenilor și... banii lui sirienilor? Aceștia din urmă nu vor, de fapt, să plece din Siria, nici să vegeteze în tabere obscure și mizere de refugiați. Ei vor pace, libertate și democrație în țara lor. Așa spune și Muznah care lucrează la un centru pentru femei din Idlib, deși e țintă permanentă a bombelor-butoi, atacurilor chimice (cu clor), răpirilor/arestărilor, a foametei și a mizeriei. Când se apropie elicopterele care aruncă bombele-butoi, unii paralizează de groază, alții fug năuci și disperați, alții deja s-au obișnuit. Nu mai tresar când descoperă copii dezmembrați și sufocați sub dărâmături, nici când e vorba de frații lor. Cresc doar atacurile de panică, tensiunea, migrenele și coșmarurile (și la mine!). S-au obișnuit cu moartea, nu și cu răul. Sau poate că cele 50 de cutremure pe zi produse de bombele-butoi, atacurile chimice, răpirile/arestările, foametea și mizeria sunt un dezastru natural?

Apropo, nu știu cum pot unii să facă asemenea poze ale unor copii înecați, prinși în dărâmături, rupți în bucăți de bombe, morți de foame, sclavi sexuali sau violați și torturați până la moarte? Cum o fi reușit fotograful militar, ”Caesar”, să realizeze 55.000 de fotografii ale celor uciși prin tortură în închisori/spitale militare (mulți dintre ei, copii, deși nu se mai putea recunoaște care e bătrân, care copil, care e fată sau băiat). Eu nu aș putea să fac niciuna. Și nici să mă uit la ele. Cu toate că, recunosc, încă și mai mult mă șochează și mă scot din minți poze, tablouri și statui ale unor tovarăși-zei, talibani-șefi ca al-Assad, califul Ibrahim al Statului Islamic, Țarul Putin ori Kim Jong-un din Coreea de Nord. Ei, stați, am făcut și eu odată niște poze horror: la o nuntă în familie (unde eu eram singura persoană care s-a distrat). Mireasa avea un zâmbet natural, despicat cu pironul/cuțitul și cusut apoi cu sula de cizmărie de trupele Berkut din Ucraina. Ole, ole, ole, ole / Trupele Berkut nu mai e! De ce mai lăsăm alte trupe Berkut pe pământ și, eventual, le dăm medalii și le avansăm în grad?

Până la urmă, sub presiunea UE și sub impactul emoțional al fotografiei băiatului înecat, Cameron (fire miloasă și un autentic spirit creștin) își toarnă cenușă în cap și promite că Marea Britanie va prelua 20.000 refugiați direct din taberele de refugiați și va demara acțiuni militare împotriva traficanților. Recent, s-a desfășurat și un sondaj la nivel european cu privire la atitudinea față de ”imigranți”, numiți astfel, nu ”refugiați”: Suedia, România, Irlanda și Spania se arată mai curând favorabile, restul - mai curând nefavorabile. Într-un studiu local realizat de IRES, aproape 60% dintre romani consideră mic și foarte mic riscul ca țara noastră să fie expusă unei ”invazii” a imigranților din Orientul Mijlociu și Africa. Peste 70% dintre români au încredere că România "ar putea să gestioneze o criză a imigranţilor" (armata, jandarmeria, nu și Guvernul). Și răspunsuri de bun simț (românesc): principali responsabili pentru criza existentă sunt, în opinia respondenţilor, guvernele din ţările de origine (67%), gruparea teroristă Statul Islamic (ISIS) (54%), SUA (36%), Uniunea Europeană (29%), Rusia (28%). Per total, 65% dintre respodenții din România sunt de acord ca refugiații să vină în România, dar, când vorbim despre coabitare (sosirea în localitate), procentul se reduce la 46% pro (vs. 42% contra).

Oricum, numeroși europeni au dărâmat Zidurile indiferenței/urii, așteptându-i pe frații/copiii noștri din Siria sau alte părți pe traseu cu mâncare/apă/un cuvânt de bun venit (în Italia, Grecia, Macedonia, Serbia sau Ungaria... să-i facă măcar hobitti, boxtrolli sau dragoni, cum vreau și eu, și nu ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”). Revoltați de indiferența guvernului și dimensiunea crizei, 11.000 islandezi s-au oferit să ”adopte” familii de sirieni. La fel, peste 4000 de britanici printre care și arhiepiscopul de Canterbury. Echipa de fotbal Borusia Dortmund susține primirea refugiaților, Bayer Munchen donează un milion de euro, Real Madrid (împreună cu Cristiano Ronaldo) a oferit o casă și bilete la meci antrenorului sirian refugiat, Osama Alabed Al-Mohsen și fiului său Zied, agresat de un jurnalist din Ungaria, iar Bono a cântat despre băiețelul înecat, Aylan. Ministrul de externe suedez, Margot Wallstrom, a fost surprinsă ștergându-și lacrimile în cursul unei dezbateri la televiziune la vederea fotografiei cu băiețelul sirian Aylan Kurdi, găsit înecat pe o plajă din Turcia. La Viena, Copenhaga, Lisabona, Madrid, Londra au avut loc proteste pro-refugiați. În același spirit autentic european, doi turci au invitat 4.000 refugiați sirieni la nunta lor. BOR s-a implicat și la noi în strângere de fonduri pentru refugiați, iar papa Francisc a cerut fiecărei parohii să adopte o familie de refugiați, începând cu Vaticanul.  

Să nu uităm de beneficiile refugiaților: spor demografic, munci mai puțin dorite de localnici sau de care e nevoie (de exemplu, în România, în urma migrației la muncă în străinătate: medici, asistente, constructori, instalatori, fermieri etc.), aport intelectual (Steve Jobs a fost băiatul unui refugiat sirian). Germania a avut abilitatea să își mărească forța de muncă și să reducă declinul demografic, erijându-se totodată în promotorul spiritului umanitar european. Bravo! Oricum, mai important decât un ajutor de urgență/oferirea azilului, este eliminarea cauzelor principale (în primul rând regimul sirian, în al doilea rând Statul Islamic) și efortul politico-economico-cultural de a aduce pace, democrație, drepturi și condiții minimale de viață (nu supraviețuire) în Siria și în tot Orientul Mijlociu și Nordul Africii (efort slab și necoordonat până acum). Ce se întâmplă bine/rău în altă parte, afectează și Europa într-un circuit global, din care nu ne putem sustrage. Iar Orientul Mijlociu și Nordul Africii sunt parte a istoriei civilizației europene (de la imperiul roman la coloniști). Fără respectarea propriilor principii și valori, Europa se neagă pe ea însăși, își pierde identitatea și se autodistruge (spre marea satisfacție a Țarului, susținător și sponsor al naționalismului, populismului și partidelor extremiste). Și nici nu cred că ar suporta să-și vadă în oglindă monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”.  

Închei cu comentariul și îndemnul lui Andrei Pleșu: ”Problemele lumii se rezolvă prin luciditate. Restul sunt fiţe politice, discursuri electorale, temerităţi riscante. Cînd un prieten îţi cere ajutorul, soluţia nu este, cred, să-l adopţi. Soluţia este să-l ajuţi să-şi regăsească locul propriu, rostul propriu, destinul. Iar pînă reuşeşte, să-l găzduieşti, să-l hrăneşti şi să-l mîngîi, fără spectacol mediatic şi fără poză demiurgică…”

Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (3)

Miercuri dimineața, Promy vrea să contemple răsăritul de soare, apoi ne teleportăm pe Gliese împreună cu Bebe pentru intervenția chirurgicală. Promy schimbă repede câteva cuvinte cu doctorii și intră imediat în sala de operație, odată cu Bebe. Eu nu pot discuta cu gliesienii în atarsi pentru simplul motiv că Promy, exasperat de comoditatea noastră, a yahoo-ilor din ziua de astăzi, nu m-a dotat cu un microcip cu limba atarsi preinstalată. Nu mi-a oferit nici microcip cu limba arabă sau kurdă preinstalate, solicitate pentru voluntariat în Siria. Și la el ”nu” e ”nu”, ce trebuie să fie torturat jde mii de ani ca să spună de milioane de ori același lucru, până chiar nu mai știe nimic, nu mai înțelege nimic din tot ce se întâmplă, cine ce are cu el, nu mai recunoaște păsărica antropofagă și pe Știi Tu Cine-Zeus (și nimeni pe el)? ”Nu” e ”nu”, ”da” e ”da” și ”nu știu” e ”nu știu”. Așa că îmi pot utiliza exclusiv comportamentul nonverbal pentru a comunica la spital cu atarsienii. Oricum, aici nu merge cu șpăgi (în afară de cadoul iPhone 11, oferit chirurgilor... nimeni nu refuză un asemenea gadget), curățenia e exemplară, dotările – la zi, iar profesionalismul – ceva de la sine înțeles. La 11:10 se încheie operația lui Bebe și ceva mai târziu cea a lui Promy, în jurul orei 18:00. La final, echipa medicilor îmi face semn că operațiile au decurs fără probleme. Să vedem cum evoluează pacienții ulterior. După aceea, Promy și Bebe, cu perfuzii, aparate de respirație, sonde pentru urinat și dispozitive pentru defecat cu saci colectori pentru materiile fecale/urină, sunt mutați la Terapie Intensivă, în rezerve individuale.

Seara, pe la unșpe, sosește la spital și Deu, băiatul lui Promy, alb ca varul, gata să leșine de emoție și epuizare. Îl îmbrățișez pe Deu (slab, cu ultimele puteri) și-ncerc să-i șoptesc câteva cuvinte încurajatoare, deși mă înec și mă scurg din picioare. A venit încărcat de sacoșe. Mâncare (eventual Maretti cu pizza) și băutură pentru Promy? Nu, creme reparatoare anti-leziuni pe bază de ambrozie și nectar și siropuri speciale regeneratoare create chiar de Promy și de Bebe. Îl ungem pe Bebe (care încă doarme), apoi pe Promy, insistând în zona abdominală și a pieptului unde are acum un nou semn de bună purtare, pe lângă cicatricele de la piept (urma pironului) și de la ficat, (urma ciocului vulturului hulpav care i-a sfârtecat ficatul), cicatricele milenare, binecuvântate pe care le-am primit și eu, căci am împărtășit durerea lui. Mai sunt și semnele (mai puțin vizibile) de la mâini și de la picioare (de la lanțuri). În acest moment, a fost recompensat și cu un dreptunghi mare, de la piept la burtă, trasat cu precizie, de o simetrie frapantă, în contrast cu restul cicatricelor. Foarte sexy și la modă, desigur, adică probabil.

Nu, și eu, și Deu considerăm că-i ajung semnele de bună purtare existente, așa că-l dăm abundent cu cremă reparatoare (pentru tratarea rapidă a rănilor și eliminarea urmelor de la operație). Când simte mâinile noastre masându-i ușor corpul gol, martirizat, Promy deschide ochii și se luminează la față. Ne recunoaște pe amândoi și e fericit că suntem cu el. Bucuria crește când, la unșpe jumate, își face apariția restul echipei, în frunte cu liderul neoficial, Mene. Her (vechi prieten și salvator al său), Pegas (vechi prieten și revoluționar), Atena (prima lui prietenă și colaboratoare (inclusiv la crearea și înzestrarea oamenilor cu rațiune și liber arbitru) cu care, după o relație tensionată, marcată de multe crize și oscilații (cărora era să nu le supraviețuiesc chiar eu, bine că acum sunt fantomă, n-am de ce să-mi mai fie frică), a reușit să se împace și să lucreze împreună din nou), Io (o altă ”vacă” revenită în Olimp după revoluție, victima lui Știi Tu Cine-Zeus și a lui Madame Hera, pe care Promy a crezut, la un moment dat, pe Elbrus, smintit de chinuri și sleit de puteri, că a violat-o el, nu viola el și Leviathani?), Thalia (singura muză aliată, cu multe talent...e, organizatoarea festivalului A.E.R (”Aceasta E Revoluția”), dedicat martirilor holocausturilor și în mod special intelectualilor), Alex (intelectualul rafinat și sceptic din ”Cutia Neagră” a lui Oz, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine-Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă), Don Quijote (în sfârșit, fără spadă și armură, căci avea interdicție pe Gliese din cauza lor și a accidentelor provocate), Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam (”conștiința” mea blondă care mă calcă imediat cu tirul dacă am greșit ceva și fata care a îndrăznit să facă o reclamație, în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, într-un regim totalitar, deși știa că va fi executată ca teroristă). Toți îl salută pe Promy și-i spun ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.   

La douășpe fără un sfert, lumea pleacă ca să lase bolnavii să se odihnească. Mă așez și eu lent, cu mișcări nesigure, destul de imprecise, pe un alt pat, adus special pentru mine și lipit de al lui Promy. Trebuie să am grijă, căci și eu sunt foarte obosită, stoarsă de atâtea emoții, se învârtește totul cu mine și mi-e și teamă să nu dau din picioare în stilul unic și inegalabil, autentic și original ”Madame Dezastru” și să-l lovesc tocmai acum pe Promy, după operație. Dar sper că nu mai am suficientă energie. Joi, a doua zi, dimineața Promy și Bebe sunt mutați în saloane obișnuite, fiecare într-unul separat, și li se scot aparatele de respirație. Mă uit în jur încântată. Camerele sunt spațioase, luminoase, primitoare, cu pereții vopsiți într-o nuanță relaxantă de crem și decorați cu scene marine și scoici. Pe masă și la fereastră ne întâmpină multe flori, mai exact ghivece de cactuși de un albastru neverosimil.

Mă duc să verific bolnavii și să mă asigur că s-au hidratat corespunzător... pentru început, cu siropuri regeneratoare și limonadă cu sirop de arțar (meniul meu din greva foamei, dietetic și relativ consistent). Amândoi bolnavii, Promy și Bebe beau încet, înecându-se și tușind, dar fără să renunțe, înțelegând că trebuie să facă (și) acest efort. Cum are ceva dureri de la operație care nu-i permit să doarmă cum trebuie, chiar dacă Promy suportă orice (mai puțin abandonul și indiferența), asistenta îi injectează un calmant și un sedativ. Bine că nu era somniferul meu, Stilnox (cu care eu uneori reușesc performanța de a dormi 1-2 ore), nici Sedatif PC (vechi personaj, recunoscut și foarte recomandat în România). I-am zis, de altfel, și lui Promy că, atunci când o să mă răpească iar tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp și oi agoniza în parametri optimi, să-mi aducă un Sedatif PC. Să nu uite să ia și pentru el. La prânz, controlez sacul colector pentru urină și descopăr ceva lichid în el. Semn bun că organele au început să funcționeze. Ochii mi se umplu de lacrimi de fericire. Îl sun și pe Deu, băiatul lui Promy:

– Deu, știi ce-a făcut tati? O, Doamne, știi ce a făcut?

–  Aoleu, ce-a mai făcut tati? Nu că-l reneg și fac grevă nud sub chador o mie de ani, dar îmi dau acum demisia de la tot și toate.

– Nu, Deu, e o veste bună. Tati a făcut pișu.

– Ura!  

După-amiaza, în timp ce Promy doarme, mă masturbez lângă el, în patul de alături. Când termin, aude gâfâiala și gemetele și se trezește. Îmi face semn să apropii mâna cu care m-am masturbat de nasul lui, inspiră adânc, ochii îi strălucesc, apoi rostește primele cuvinte de după operație: ”Am vrut să simt mirosul de pizdă”. Și îi revine debitul verbal de nu mai poate fi oprit. Mă duc și la Bebe și-i povestesc. Acesta chicotește și comentează: ”Ile, te-ai spălat cumva pe mâini?”. Din păcate, da, dar povestea în sine a avut efect terapeutic și l-a resuscitat. Apoi, continui terapia lângă patul lui Promy cu jocul ”Vrei să-ți arăt păsărica mea? La o altfel de politică, o altfel de păsărică”. Promy e din ce în ce mai entuziast și plin de viață, chiar dacă păsărica antropofagă încă îi dă fiori și-l bântuie în coșmaruri (cu ochii deschiși și închiși, la fel ca în cazul meu).

Imediat după jocul ăsta, îmi continui terapia: ca să-l încurajez pe Promy, îi comunic veștile bune de pe Gliese, ă, ba nu, chiar de pe Pământ, legate de campania Planet Syria. După multe presiuni și proteste, UE a acceptat expunerea fotografiilor lui Caesar (ale celor uciși prin tortură în spitalele militare din Siria), relocarea a 40.000 de refugiați din Italia și Grecia (și a altor 20.000 din afara UE), precum și creșterea bugetului/zonei de acoperire pentru operațiunile de salvare din Mediterana (programul ”Triton”), la un nivel apropiat de ”Mare Nostrum” care salvase 166.000 de vieți anul trecut. Bugetul alocat a fost mărit de trei ori, s-a extins zona de supraveghere, s-au intensificat operațiunile de căutare (mai multe vapoare, elicoptere, avioane pentru patrule), ca urmare rata de deces în Mediterana s-a redus de la 1/16 la 1/427, așa că între 27 aprilie și 29 iunie s-au înecat numai 99 persoane.

Ah, nu ar trebui să existe un singur caz, dar, din păcate, traficul și afluxul refugiaților nu poate și nici nu trebuie să fie oprit, căci nu e vorba de ”teroriști”, ”dușmanii poporului”, ”extratereștri”, ”pomanagii”, ci de frații și copiii noștri disperați care preferă să-și bea propria urină (decât pe a securiștilor regimului) sau să inhaleze praf și miros de transpirație (decât gaze sarin sau clor din bombele-butoi), să se crape puntea sub ei și să se răstoarne cu barca (decât 50 de cutremure pe zi) și să se scufunde pe drum spre Europa, către un ”acasă” idealizat, intangibil (decât să mai rămână la ”casa de copii”). Cărând cu ei doar cicatricele de pe corp și rănile niciodată închise din suflet, merg mii și mii de kilometri cu barca-sicriu, trenul, bicicleta, microbuze și autocamioane-coșciug (unde se sufocă lent cu sutele, după ce au căutat cu disperare o ultimă gură de aer în Europa) și pe jos, se târâie prin ploaie cu tălpile sângerând, înfruntă foamea, frigul și mizeria, ascultă cuvinte de bun venit gen ”ce căutați aici, băi, maimuțelor/țiganilor/teroriștilor/hoților/putorilor/pomanagiilor?”, sunt arestați (li se iau amprentele, sunt bătuți... ca să nu se dezobișnuiască poate) de mai multe ori pe drum și primiți cu grenade și gaze lacrimogene, li se dă foc la centrele de adăpost/taberele de refugiați, iar copiii/nepoții împing părinți/frați cu handicap ori bunicuțe în cărucioare.

Chiar, și la noi, în România, un rrromân de bine a protestat împotriva construcției Marii Moschei cu mânie proletară și avânt revoluționar, în stilul lui Funar sau al lui Vadim, îngropând porci tricolori pe terenul pe care urmează să se construiască moscheea (porcăită deja de Băsescu care a declarat că reprezintă o fabrică de teroriști și un pericol pentru securitatea națională). Mai lipsesc gospodinele exaltate care să scuipe pe dușmanii poporului, să chicotească și să aplaude frenetic minerii. Noroc că imamul singurului sat de musulmani din Dobrogea, Selcin Ali,  a reacționat creștinește: ”Mă voi ruga pentru tine, fratele meu”. Dacă sunt străini în propria țară, să-i lăsăm să se simtă străini și respinși și în Europa?  Când au nevoie disperată de un pahar cu apă, un sandviș, un loc unde să-și trosnească oasele obosite și să-și întindă picioarele și, încă și mai mult, după atâtea chinuri și traume, să le spună cineva o vorbă bună, cum ar fi să-i facă cineva hobbiti, boxtrolli sau dragoni (din ”How to train your dragon”). Hei, dragoni, credeți că putem convinge ființele raționale ostile că suntem cel puțin la fel de umani ca ele?

Totuși, Germania a început (în mod discret) să nu mai aplice reglementările controversate ale UE, Dublin Regulation (care presupuneau ca refugiații să ceară azil exlcusiv în țara europeană în care au ajuns, nu în alta) și să proceseze cererile refugiaților, indiferent de țara europeană în care se află în momentul respectiv. Germania și Franța nu mai vor ca alte țări să se prevaleze abuziv de Dublin Regulation, cer să se facă diferența între ”refugiat” și ”imigrant” (economic), așteaptă ca toate țările să implementeze integral dreptul la azil, să se realizeze un sistem unificat de azil la nivel european, să se împartă povara între țări și să se creeze noi centre de înregistrare în Italia și Grecia pentru refugiații care traversează Mediterana. Mai mult, un european (de care sunt mândră), Laurent Subilia, pshioterapeut specializat în tortură, coordonator al fundației Icar în România, oferă sprijin refugiaților, victime ale torturii și definește foarte simplu și convingător ce înseamnă integrarea, referindu-se la refugiații sirieni din România: ”Pentru mine, integrarea funcţionează atunci când cineva spune, de exemplu: „Sunt fericit să fiu în România şi sunt mândru că sunt sirian“. Integrare înseamnă să te simți acasă, oriunde ai fi.

În Siria, unii sunt atât de disperați încât preferă să ”imigreze”/ să se refugieze în focul luptei, în primele linii, pentru a evita (măcar într-o anumită măsură) bombardamentele cu bombe-butoi, teroarea și moartea aleatoare din cer... ă, pardon, de la elicopterele regimului. Au făcut deja peste 20.000 de victime. Regimul omoară de 7 ori mai mulți civili decât Statul Islamic prin bombe-butoi și atacuri aeriene, a masacrat recent peste 80 de persoane la Douma și a rănit/ucis peste 1.300 în Ghouta de Est. Și, oricum, bombele-butoi nu cad o singură dată, ci de (minim) două ori (a doua oară la 10-20 minute după primul atac) pentru ca regimul să se asigure că totul și toți sunt distruși complet, inclusiv echipele de salvare (ca ”White Helmets” – ”Căștile albe”) care vin să sape printre dărâmături în căutarea morților și răniților. Cum e program de urlete la închisori (cu ore pentru fete și băieți), așa e și program de bombardamente (cu 50 de cutremure pe zi și a doua intervenție după cea dintâi). Și toată lumea de pe stradă devine instantaneu membră a echipei de salvare: lasă orice altceva și începe să scobească prin dărâmături cu abnegația prizonierilor nobili din ”Tom Sawyer” care scurmau cu unghiile un tunel vreme de 50 de ani (și-l lăsau moștenire generațiilor următoare). 

Însă poate că frații și copiii noștri din Siria nu sunt ca noi, e altă cultură, au alte nevoi. O fostă colegă chiar mi-a spus la un moment dat când am îndrăznit să vorbesc de Siria: ”dar poate că ei sunt altă cultură și au alte nevoi decât noi”. Da, desigur, adică probabil, ei sunt ”extratereștri”, ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”pagube colaterale” care nu au nevoie de apă, mâncare, adăpost, familie, libertate și democrație ca noi. Ei au nevoie de 50 de cutremure pe zi și să le fie răpiți copiii, să fie violați și torturați până la moarte și să nu mai găsească nicio unghiuță (smulsă) din ei ca să îngroape. De altfel, așa au zis și niște polițiști cărora părinții le-au cerut copiii arestați înapoi sau cel puțin vești despre ei: ”Băi, nesimțiților, ce tupeu aveți! Cum așa? Să vă dăm copiii? Gata, luați-vă gândul de la ei! Faceți alții. Ce, nu știți cum? Vreți să vă arătăm noi?” Iar poliția, armata și securitatea au tras, au ucis și au arestat (de fapt, arestat înseamnă, de regulă, tot mort sau pe moarte) și la înmormântarea puștilor împușcați la proteste. Oricum, norocoși puștii ăștia să aibă parte de înmormantare, mie mi-a pierit cheful, cred că, dacă mai rămâne ceva din el, o să-mi donez corpul de cavaler-fantomă castrat și fără vise pentru cercetare.

Indiferent de asta, să continuăm veștile bune legate, de această dată, de terapia prin artă: copiii sirieni refugiați în Irak au adus lumina focului sacru și culorile curcubeului prin desenele lor pe Zidurile cenușii ale unei vechi închisori politice de-a lui Saddam, din tabăra de refugiați Akre din Irak. Copiii (peste două treimi dintre ei) au pictat mai întâi scene de război/violență/moarte (case distruse, oameni împușcați, păsări în colivii etc.), dar ulterior, la sugestia psihologului lor, au desenat pasări zburând afară din colivie. Iar copiii creștini din Homs (Maaloula) au făcut să țâșnească mii de curcubee prin picturile lor pe zidurile în ruine ale orașului lor. Mă gândesc și la pianistul din Yarmouk care, deși a pierdut tot, mai puțin pianul (și sufletul!), continuă să cânte pe stradă, printre dărâmături, la Antigonele siriene care au pus în scenă tragedia lui Sofocle într-o tabără de refugiați din Liban (și pe care sunt invidioasă, căci eu nu-mi caut numai frații, ci pe toți cei dispăruți absurd, pe nedrept (miliarde de-a lungul timpului), începând cu Promy (titanul Prometeu) și nu mai găsesc o unghiuță smulsă să îngrop măcar și sunt înghițită mereu și eu de ”teroarea istoriei”), la medicul pictor care avea și un memorial al martirilor în peștera sa-cabinet din Allepo, la rockerii sirieni din Liban de la Khebez Dawle (”Pâinea Statului”... subvenționată de stat) care cântă despre revoluție, represiune, război și viața de refugiat, la fetele (Kinda și Lubna) care au protestat în numele păcii pe străzile Damascului, îmbrăcate în rochii albe de mireasă, cu vălurile fâlfâind în vânt, cu toate că știau că vor fi arestate. Ei au aprins lumina focului sacru în infern pentru toți care își pot deschide mintea și sufletul. Lumina trebuie să ardă la vedere, pentru toți, în sfeșnic, nu să o ascundem ”sub obroc”, cum spunea Iisus. Astfel, ea ajunge în sufletele tuturor, Zidurile se prăbușesc, ne rupem lanțurile și putem zbura ca pasărea din colivie. Sper că nu era un vultur, ci o vrăbiuță, un papagal sau un canar. Și eu, și Promy avem fobie de vulturi.

Îmi aduc aminte și că disidentul Mazen Darwish, activist pentru drepturile omului, a fost eliberat și că Malala, fetița împușcată în cap de talibani pentru că a vrut să meargă la școală, laureata Premiului Nobel pentru Pace, recent, și-a serbat ziua într-o tabără de refugiați sirieni din Liban, deschizând o școală pentru fete (în Valea Bekaa) și cerând liderilor lumii să investească în ”cărți, nu gloanțe”, iar un profesor din Golan Heights (deși traumatizat de război și îngrozit că proprii colegi și elevii au fost răpiți, torturați și executați de armată),  Shaher al-Jaohar, oferă servicii educaționale (grădinițe improvizate, cărți, manuale, cursuri, centre culturale) și psihologice (centre de terapie) copiilor din zonă. În acest spirit, la presiunea ONU, în prezent, au loc numeroase întâlniri și tratative între actorii implicați în conflict (din Siria, Rusia, Iran, Statele Unite, Arabia Saudită, Turcia). ONU a reluat planul de pace din 2012, Geneva Communique, care propunea un ”guvern de tranziție cu puteri executive depline, format pe baza consensului mutual, asigurând continuitatea instituțiilor guvernamentale”, precum și crearea unor grupuri de lucru: securitate și protecție, contraterorism, probleme politice și juridice și reconstrucție. Numai că nu e specificat exact ce rol va juca tovarășul-zeu al-Assad, talibanul-șef, aflat în mare măsură, împreună cu regimul său, la originea acestui dezastru, în acest proces.

 Iranul a încheiat, în sfârșit, tratatul nuclear, salutat de administrația Obama ca unul ”istoric” și a scăpat de sancțiuni, însă rămâne (și trebuie să rămână) monitorizat și ridică, în continuare, întrebări: banii rezultați din vânzarea fără embargo/sancțiuni a petrolului vor fi utilizați pentru servicii publice (medicale, educaționale, de protecție socială), infrastructură sau vor alimenta și mai mult regimul sirian (încă susținut masiv militar, economic și politic)? Iranul a fost luat în discuție (de SUA) abia acum în planurile de pace și mai curând în mică măsură, căci acesta are o nevoie disperată de Siria din rațiuni geopolitice (nu de solidaritate intraconfesională a șiiților), ca loc de tranzit pentru echipamentele militare livrate grupării Hezbollah din Liban (Iranul trebuie să dețină controlul asupra aeroportului din Damasc și asupra graniței Siria-Liban). În acest context, focusul se mută de pe Iran pe Rusia: aceasta a devenit mai deschisă eliminării lui al-Assad și aducerii la putere a unui guvern format din membrii opoziției nonjihadiste, care să lupte și cu extremiștii. Tot Rusia a devenit mai favorabilă semnării unui acord cu SUA pentru investigarea atacurilor chimice (în acest sens, a fost lansată o nouă rezoluție ONU care propune un mecanism de investigare și tragere la răspundere a vinovaților, deși pedepsirea nu decurge automat – un minus).

Pe teren, în noua sa inițiativă în Siria, Turcia va crea o zonă de excluziune aeriană. O astfel de zonă presupune trupe terestre și aeriene care pot intra în conflict direct cu aeronavele regimului. Rămân întrebări: cine va coordona zona, căci Turcia exclude kurzii de la YPG ca potențiali colaboratori/guvernanți ai zonei, cu toate că ei controlează mare parte din granița Turcia-Siria și au fost principalii adversari ai Statului Islamic? Cu ce trupe terestre, dacă Turcia pune la dispoziție trupe aeriene, împreună cu SUA? Sunt și diferențe de viziune: SUA pun accent pe eliminarea Statului Islamic din teritoriu, nu pe zona de excluziune aeriană în sine (pe care au respins-o anterior în repetate rânduri, de teama unui război direct cu regimul, fără mandat internațional, a fragmentării opoziției și a extremismului unor rebeli) și refuză să recunoască deocamdată înțelegerea cu turcii, anunțată public de cei din urmă. Turcia a promis că nu va ataca YPG, ci doar Statul Islamic și PKK, dar kurzii de la YPG s-au plâns deja de atacuri  (au fost, de fapt, în ultima lună, peste 500 atacuri asupra PKK și YPG și numai 3 asupra Statului Islamic și, în plus, 6 dintre luptătorii lor (răniți) au fost predați de armata turcă către al-Nusra (al-Qaida)). Turcia se teme de controlul kurzilor asupra graniței (și de întemeierea unui stat independent kurd) și acuză YPG că a dislocat 5000 de turkmeni. Conform declarației reprezentantului turc, Feridun Sinirlioglu, subsecretar la Ministerul de Externe, Turcia și SUA vor înființa o zonă de excluziune aeriană în scop umanitar și în lupta cu Statul Islamic și vor colabora cu rebelii moderați de la FSA pentru coordonarea zonei. Obama, bineînțeles, nu știe nimic. Încă un exemplu de bună coordonare între aliați! La rândul ei, Iordania care a lansat ideea unei zone de excluziune aeriană în sud (Daraa), împotriva regimului și Statului Islamic, urmărește mișcările Turciei, privește circumspect și nu va acționa fără susținere internațională și mandat ONU.

Să completez acum terapia știrilor bune, pe cea pariziană cu Chanel no. 5 și pe cea cu iaurtul cu straciatella din cada mea (decretată ”țară”, chit că nimeni nu mi-o recunoaște, e o țară-fantomă, dar toată lumea își face țară și trebuie să fiu pe trend) cu un element hard: Francis Fukuyama. În contrast cu Huntington (promotorul ”ciocnirii civilizațiilor”), el a prezis cu un sfert de secol în urmă ”sfârșitul istoriei” – democrații liberale și capitalism peste tot. Nu ne dorim și noi să nu mai ghicim viitorul (mereu peste orice imaginație) și să ne trezim odată din coșmarul ăsta fără sfârșit al istoriei? Fukuyama a susținut și anul trecut că ”democrația liberală va triumfa chiar și în Rusia și în Orientul Mijlociu”. Contrar aparențelor, democrația se extinde, trendul este ascendent: a evoluat de la 35 țări (30%) în 1974 la 120 țări (60%) în 2013. Dezvoltarea democrației și a economiei de piață depinde de clasa de mijloc. Primăvara Arabă, în ciuda represiunilor și a confiscării revoluțiilor de extremiști, este un semn că lumea își dorește o altfel de politică și e capabilă să se sacrifice pentru asta. Dar procesul de schimbare socială este unul de durată (cum zicea profetul Brucan, într-o viziune optimistă pentru România, că tranziția postcomunistă va necesita vreo 20 de ani), trebuie să avem răbdare... în mod activ. Sunt indicii că acest concept de democrație este valorizat chiar în Rusia și Siria, altfel de ce s-ar strădui să păstreze aparențele? De ce mai organizează alegeri (fie și trucate)? De ce nu recunosc că au aruncat vreo bombă (butoi sau alta), că au recurs la atacuri cu arme chimice, că au soldați-fantomă (de la ”omuleții verzi” din Ucraina la milițiile Shabiha, Hezbollah și trupele iraniene), că fac blocade sau că au vreun prizonier politic (aici sunt mai aproape de adevăr, îi extermină aproape pe toți)? De ce-și toarnă gheață-n cap la campanii de tip ”Ice Bucket” pentru ajutarea bolnavilor de scleroză amiotrofică? Până și Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive (cu premii sclave sexuale de 5-6 ani). Și numai Statul Islamic e de vină... sau rebelii (”o anumită parte” a rebelilor).

Și să nu uit, la sfârșit, o nouă veste bună: 60 de soldați au fost trainuiți de SUA pentru a lupta cu Statul Islamic în loc de minim 5000 cât ar fi trebuit anul acesta! S-a ajuns la acest număr impresionant din cauza unor probleme de screening și pentru că soldații voluntari nu vor să lupte doar cu Statul Islamic (cum vrea Obama), ci în primul rând cu regimul. Super, ăștia 60 sunt supermen. Unul singur poate elibera mai mult de jumătate din Siria (aflată sub controlul Statului Islamic) și învinge Statul Islamic. Yeah! Oops; între noi fie vorba, acești Supermen, Divizia 30, lăsați baltă de Statele Unite în teren (că doar sunt bine trainuiți și unul singur poate zdrobi atât Statul Islamic, cât și regimul într-o fracțiune de secundă, cât ne-am sufla bretonul), au fost deja răpiți de al-Nusra (al-Qaida), în frunte cu liderul lor. Succesuri fără apocalipsuri!

Nu știu cât am reușit să-l entuziasmez pe Promy cu veștile bune de pe Pământ, însă seara, vizita lui Mene și a lui Deu îl fac să se lumineze iar la față, iar ochii să-i strălucească precum stelele ce se sting. Mai are un pic și zboară de fericire (da, într-adevăr, el mai ușor zboară decât merge). Cum aleargă de la o planetă la alta, fii-su, Deu, arată tras la față și buimac. Poartă un tricou verde, curat, dar șifonat, adidași de firmă (Puma), un pic prăfuiți și blugi tociți, rupți la genunchi. Părul șaten, ondulat, cu reflexii aurii e ciufulit, iar ochii căprui-verzui cu gene lungi, negre, arcuite ca ale lui ta-su, odinioară vii și scânteietori, par stinși. Tremură de emoție și de oboseală, aproape că scapă paharul de bere din mână (bere la pet la 2 litri jumate, la ofertă, cu care l-am cinstit în lipsă de altceva). Caldă, că eu nu consum nimic rece și n-am luat mai multe sticle ca să pun o parte la frigider.

Mene, fratele lui Promy, sleit de puteri și foarte stresat de noile responsabilități preluate de la Promy, nedormit și nemâncat de săptăluni, e întunecat la chip, slăbit și, totodată, parcă mult contractat (când înainte părea mai înalt și mai solid (fizic și psihic) decât Promy, hm, dar poate pentru că stă ghemuit pe scaun, cu brațele măslinii încrucișate peste genunchi, strânse ca lanțurile în Tartar). Are barba țepoasă crescută dezordonat și zbârlită, părul șaten-roșcat murdar, plin de mătreață și poartă un tricou albastru neschimbat de câteva zile, pătat de transpirație. Nu vrea să mănânce nimic și nici să bea. Nu și-a luat scannerul de substanțe nocive, oricum, la el. Nici nu ne-au îmbrățișat ca altădată (titanii știu că se vor face praf (sau că tu o să te faci în următorul minut), așa că preferă, de regulă, o îmbrățișare disperată care îți frânge oasele și le preschimbă în praf.. de stele). Sunt prea osteniți și pentru asta. După câteva minute, Mene ne aruncă o privire tulbure, alunecoasă, mișcată ca o imagine prost focalizată dintr-un film, privirea profesorului Malik Solanka sau a poetului Milo din romanul ”Furie” al lui Rushdie, privirea lui Moise care se întoarce de pe munte la oameni cu cele 10 porunci, privirea celor epuizați de contactele cu ființele raționale și comunicarea imposibilă (pe care cred că o am și eu), apoi se trântește de pe scaun pe patul de spital al lui Promy (cu grijă să nu cadă, totuși, peste jumătatea de sus a corpului lui fra-su, proaspăt operată) și e pe punctul să adoarmă. Povestea mea despre terapii are darul să-l resusciteze și pe Mene care izbucnește furios:

– Aha, frățioare, cred că ți-a intrat în cap că ai nu doar dreptate, ci și drepturi! Concediu două luni, fie și medical, mâncare, băutură (fie și limonade și siropuri), baie, terapie, zăcut pe plajă sau în pat în curul gol, vă jucați ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” sau ”de-a păsărica”. Crezi că te-adoptă Marea Britanie, îți plătește o înmormântare de fițe și-ți face statuie? Eu unul am uitat cum miroase o pizdă. Și am descoperit asta, oricum, abia acum doi ani, după ce am ieșit din închisoare. Am învățat chineza, limba nevesti-mii, înainte de greacă, dacă mai știți. Nu, sincer, nici eu nu mai știam nimic de mine. Și parcă nu mai știu nici acum.

– Haide, Mene, du-te acasă la nevastă și copil, ai și bebe de un an, intervine Deu împăciuitor. Vrei să-ți țin o ”predică de Nana” ca a mătușii lui Ile la care nu o să supraviețuiești? Sau vrei să mă duc eu în locul tău la nevastă-ta? I-o fi și ei urât.

–        Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, rostește Promy, zâmbind rătăcit.

–        Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, completez eu cu voce scăzută.

–        Asta înainte să mă răpească din nou. Măcar atât, punctează Deu. Ei și? Să mă răpească.

O să evadez. Mai exact, o să mă evadezi tu, Bebe, sper că mă auzi din camera alăturată, că doar n-am nicio speranță la tati, ăsta e primul care are nevoie de ajutor!

– Pe Pământ, cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor, murmură Promy. Și, totuși, ”je ne regrette rien”. Și vom continua să ducem focul sacru mai departe. Împreună.

– Să știi, tati, apropo de pedepsele primite pentru faptele bune, eu îi pot ierta lui Hefaistos lanțurile, piroanele și jde miile de ani de torturi fizice și psihice pentru noi, titanii, dar nu și că a creat-o pe soacră-mea, Pandoruța, spune Deu pe un ton voit glumeț, însă aprinzându-se la față. Și asta în zilele lui bune, când colabora cu tine, tati. Nu o condamn că e figurantă, nifomană, l-a neglijat și înșelat pe unchiul Epi (Epimeteu) nonstop, sub ochii lui, și e dependentă de shopping (de lux), ce astea-s păcate? Mă deranjează numai că e nostalgică după adevărații bărbați din Olimp precum titanul Cronos sau zeul Știi Tu Cine, vechiul stăpân, tirani-model care s-au luptat cu titani în lanțuri, femei violate și copilași în cărucior, că ne consideră nu doar animale, legume și gunoaie, ci și zdrențe, cârpe și pămpălăi și că a fost autoarea unei tentative de lovituri de stat, împreună cu Atena, în momente foarte delicate, când ne chinuiam să impunem o minimă stabilitate, după o serie nesfârșită de răpiri, atentate și lovituri de stat, survenite la a doua zi de la revoluție.

– Promy, de ce l-ai învățat pe Hefaistos să creeze tot felul de instrumente de tortură, inclusiv soacre? întreb eu, bâlbâindu-mă și înroșindu-mă, conștientă că mai bine îmi țineam gura.

– Eu l-am învățat să creeze ființe raționale, zice Promy, albindu-se la față, dar în același timp fără ezitări, cât poate de tare și răspicat, deși i se pare că vocea i se stinge și e înghițită de zgomotul din jur și de propria epuizare.

–  Morala e, atunci, una singură: să nu vă mai însurați (și să nu mai însurați pe nimeni, oricât de milă v-ar fi sau orice idee genială v-ar veni), vorbesc eu ceva mai entuziastă. Măcar atât să învățați din experiență. Și, ca să vă cred, jurați-mi pe democrație, Constituție, stăpânul Chiron, iPhone și Maretti cu pizza!