Examen cu Big Brother. Vol. 2. XVI. O lecție pentru talibani: terapia pariziană

În continuare, mă străduiesc să combat insomniile și depresia nu doar cu povestea pterodactilului Popescu și cu propriile mele planuri (ce am, îmi fac planuri?) privind țara mea, Stracciatella, ci și cu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” ori cu terapia pariziană. Aceasta din urmă nu are nevoie decât de un ingredient special: parfumul Chanel no. 5 – clasic, seducător, deopotrivă persistent și fin, ușor extravagant, însă fără urmă de vulgaritate, un amestec subtil de forță și delicatețe. Acum e și el pe cale de dispariție și, cu atât mai mult, ar trebui savurat: U.E. sancționează prioritar parfumuri, nu pe Țarul Putin sau Statul Islamic. Terapia pariziană presupune ca, după duș, să te îmbraci exclusiv cu parfumul Chanel no. 5 și să aștepți partenerul. Nu-ți trebuie răbdare titanică pentru asta, parfumul îl va aduce în câteva secunde. Va sosi plutind ca Tom și Jerry când simt mirosul îmbătător de cașcaval sau de brânzică (iar cașcaval și brânzici?). Restul vine de la sine. Va fi ca la Paris. Totul de vis.

Desigur (sau, cel puțin, probabil), acesta nu este un drum spre o fantasmatică, iluzorie Shangri-La, nici vreun refugiu în Utopia, în Califatul islamic sau chiar în țara mea, Stracciatella. Mai țineți minte insula din filmul lui Stan și Bran, ”Utopia”, unde niște paria, niște loseri respinși de societate, încearcă să construiască o lume perfectă, fără discriminare, fără legi și fără taxe, unde toți să se simtă acasă? Culmea, Bran e în film un paria, deși a moștenit o avere de milioane de dolari... căci aceasta se risipește toată pe taxe. L-a învins sistemul, logic, nu? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Îi rămâne doar o mică insulă drept moștenire unde se decide să meargă împreună cu Stan, să nu mai știe nimic de lumea asta rapace și injustă. Celor doi li se alătură un tânăr aventurier (care se săturase de munca de jos, de șefi și de sarcini absurde) și un om fără țară, un câine de pripas (care-și petrecuse viața în containerele vapoarelor și pe care nicio țară nu vroia să-l adopte). Aceștia nimeresc însă, din greșeală, pe altă insulă (bogată în rezerve de uraniu). În scurt timp, apare pe insulă și o femeie, o actriță care fugea de căsătorie și de convențiile vieții sociale, dar ea se integrează bine în grupul primilor veniți.

Surprinzător, grupul funcționează excelent până la sosirea ”invadatorilor” care doresc să trăiască și ei într-o țară fără discriminare, fără legi și fără taxe. Bulversați de potopul ”invadatorilor”, cei cinci recurg la primele tentative de a reglementa situația (pentru evita alunecarea ”țării” în haos) și, astfel, produc și lansează propriile legi. Din păcate, reacția de respingere este puternică, cei cinci temerari sunt condamnați la moarte, însă eroii noștri reușesc până la urmă să fugă. Omul fără țară ajunge din nou în container, actrița se mărită, aventurierul își pierde visele, ascultă iar de șefi absurzi și face muncă de jos pe nimic, în timp ce Stan și Bran se refugiază pe insula reală, proprietatea lui Bran. În sfârșit, acasă! O, da, numai că nu mai îi aparține lui Bran, statul a rechiziționat-o pentru neplata la termen a unei taxe de moștenire. Previzibil. Nu trebuie să fii baba Promida ca să ghicești viitorul, și, totuși, nu vrem să credem. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cu ajutorul terapiei pariziene, eu mă relaxez, iar Promy ajunge curând să se simtă acasă, pe Pământ și să redescopere paradisul, dacă nu în Vama-Zonă, măcar în patul nostru sacru. Grație acestei terapii, Promy evoluează mult mai rapid, în doar câteva zile (față de săptăluni și ani mai înainte), de la starea de ”Taci and don’t touch” (când se află în grevă (nud sub chador), nu vorbește cu nimeni și nu vrea să se apropie nimeni de el) la cea de ”Taci and touch” (când se simte un gunoi  nereciclabil și cere să fie tratat ca un jeg, inclusiv de mine) și apoi la cea de latin lover parizian. Jur că e așa pe Mecca, ă, pardon, cred că iar mă posedă Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector, jur pe constituție, democrație, stat de drept, iPhone 11 și Maretti cu pizza. Chiar acum e în grevă, nud sub chador, și se răstește la mine:

– Taci and don’t touch!

– Vrei să faci o mică grevă nud sub chador, dottore El-Gol? Îți dau un sărut prin el... Așa nu te ating.

– Taci, Ile! Lasă-mă-n pace!

Ne aflăm în sufrageria imensă unde rododendronii și petuniile îmbracă pereții și plafonul, parcă și obiectele electronice din jur. E după-amiază, ora sisetei. Aș fi optat pentru o imersiune calmă și intimă în natură, m-aș fi topit în natură, împreună cu Promy, ca-n sala circulară de la ”Orangerie” cu ”Nuferii” lui Monet. Din păcate, Promy pare abosrbit acum complet de... vălul negru, integral și zace ghemuit sub el, într-un colț al camerei, paralizat de spaimă. Probabil, dacă ar ieși de sub chador și, de data asta, în ciuda predicțiilor sumbre, nu l-ar răpi nimeni, o jerbă de petunii izvorătă din mijlocul plasmei va țâșni spre el, îl va încolăci ca niște lanțuri grele și-l va strânge până la sufocare, în timp ce rododendronii de pe pereți și din tavan vor cădea peste el ca o ploaie acidă de flegme divine sau de cioburi de presse-papier, apoi se vor preschimba în gheare și ciocuri hulpave, însetate de sânge.

Tocmai atunci intră prietenul nostru, Her, în sufragerie, călcând tare și apăsat de se zgâlțâie podeaua. Poartă blugi albaștri, tociți, rupți la genunchi, iar părul lung, blond, bogat îi curge în valuri pe spatele lat și puternic. Tenul proaspăt bronzat (natural) îi strălucește de sănătate. Se trântește pe canapeaua mare, moale și pufoasă, învelită cu o cuvertură matlasată și înțesată de pernuțe înflorate. Scanează atent sticla de suc (fresh bio de portocale roșii) de pe măsuța rotundă din lemn de pin negru, își umple un pahar și îl bea pe nerăsuflate. Apoi, se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de ghemotocul negru din colțul camerei și zâmbește jucăuș, cu o anumită superioritate olimpiană, dar, în același timp, tandru și înțelegător:

– Prietenul meu vrea cumva un sărut gay salvator prin chador? A venit chiar acum blonda de la Chippendales să-ți dea un sărut pasional prin chador ori, mai bine, sub el, intervine Her, privindu-l languros cu ochii lui mari, albaștri, luminoși.

– Taci, Her! And don’t touch! Nu vreau sărutul gay salvator decât de la fostul șef-fantomă al lui Ile, ripostează Promy, strângându-și mai tare chadorul pe el. Să vedem dacă acum mă iubește și face ceva pentru mine. Să-mi dea un sărut gay, pasional, salvator.

– Hai să vedem dacă sărută mai bine ca mine, rostește Her, pe un ton provocator. Fac pariu că nu mă întrece. Pe o pungă de Maretti cu pizza, râde el zgomotos, dezvelindu-și dinții de un alb orbitor.

– În curând o să fie un concurs de săruturi gay salvatoare. Toate pentru mine! Bine că îmi place competiția, spune Promy încântat. Na, uite, am trecut de la starea de ”taci and don’t touch” la faza următoare, ”taci and touch”, mă simt deja un gunoi nereciclabil, așa că acum tânjesc să fiu smotocit și terfelit mai departe, să nu cumva să mă dezobișnuiesc, asta dacă nu vă e prea scârbă de mine.

– Promy, să vrei să fii tratat ca un jeg sau să te tratezi singur astfel înseamnă să le dai satisfacție zeilor și Big Brotherilor, e exact ce vor ei, zic eu, cu o ușoară afectare în glas. Oricum, dacă procedezi așa la nesfârșit, chiar ajungi o mizerie și vei fi incapabil să creezi și să-i ajuți pe ceilalți, adică să faci lucrurile care-ți plac și pe care ai fost menit să le faci. Deci decât... voi lua măsuri ferme, doar nu stau să te aștept până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Știi că nu am răbdare. Îți trag chadorul și-ți aplic acum terapia pariziană. O să te transformi imediat într-un latin lover.

Nu vreau ca Promy să petreacă (prea) multă vreme în grevă nud sub chador, e destul că mi-a sustras iar vălul negru integral din Iran. Mi-e teamă să nu iasă femeia islamică din mine. Așa oboshită și bulversată cum sunt, s-ar putea să o iau razna complet și să-mi dau sufletul Big Brotherilor, să-l arunce la gunoi, cum am făcut la venirea din Iran, când eram posedată de chador. Noroc că-mi păzește Guru presse-papierul. Eu l-aș fi pierdut până acum, odată cu cheile, portofelul, batistele sau mănușile. Slavă Domnului, cu ajutorul lui Guru, sufletul meu e în siguranță.

Apropo de femeia islamică și de chador, îmi vine, brusc, o idee: Promy intenționase mai demult să-și lărgească echipa postmodernă prin atragerea și promovarea unor femei defavorizate. O propusese, în acest sens, pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, actualmente comisar european, numai că mi-am folosit dreptul de veto și am respins-o vehement. Acum, îi voi sugera o nouă persoană, poate va scoate singur capul de sub chador:  

– Promy, mai știi când ai zis că vrei să aduci femei dezavantajate la noi în echipă și ai propus-o pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, fata unui mahăr comunist și una dintre persoanele apropiate lui Iliescu? Vreau să-ți recomand pe altcineva. O feministă... convertită la Islam! O cunoști pe scriitoarea Theresa Corbin din Statele Unite? Nu se poate să nu fi auzit de ea. E feministă, dar a devenit musulmană când a realizat că doar Islamul respectă cu adevărat femeia și-i oferă, în acest sens, drepturi corespunzătoare (de la dreptul la educație la drepturi privind căsătoria/proprietățile). Și vălul nu e menit să oprime femeia, dimpotrivă, o protejează de agresiuni sexuale, egalizează și promovează modestia ca să nu fie favorizate persoanele cu bani/frumoase/prea cochete, înțelegi? Eu una, cu chadorul pe mine, le vedeam pe toate femeile cu hijab curve și pe toți bărbații porci de violatori.

Ce idee inspirată! Am reușit! Chadorul se cutremură, Promy scoate, în sfârșit, capul,  își suflă bretonul cu furie și începe să turuie revoltat:

– Feministă islamistă?! Nu ajungeau blonda de Jill cu tirul, cavalerul ăla zăpăcit, Don Quijote, care nu-și scoate armura nici la budă, bestia aia mare, neagră și cu coarne... ă, corn, Bebe, ”Marele Blond”, Alex, intelectualul rafinat care îneacă zeii în bale și cu tine, Madame Dezastru, Fata lui Dracula din Estul Sălbatic? Nu era destul? Chiar că s-au adunat în Olimp toți ciudații. Mai mult e prea mult. Nicio feministă islamistă la noi în echipă! Vorba lui Roger Waters, ”No fucking way!” ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Să mă împuște Bombo! A, apropo de Bombo, așa-zisul ăsta erou, martir și deținut politic, a scris o carte în închisoare. O carte în închisoare! Cum e posibil? Noi, titanii, am făcut cu totul altceva la pușcărie. Nu ne-am permis decât să ne zvârcolim în tăcere, mii și mii de ani, până am ajuns niște legume putrezite și storcite, niște cruste de puroi împachetate în propriul nostru jeg. Ce să scriem? Au scris bestiile antropofage, cuiele, piroanele, lanțurile, fulgerașele și flegmele divine, corozive ca razele laser, pe corpurile noastre și în sufletele noastre, o minunată odă pentru măreții conducători și glorioasele lor realizări. Și nu accept nicio feministă islamistă în echipă. Nu mă cobor la nivelul ăsta. Jur pe fabrica de diplome!

– Haide, Promy, dă-i o șansă! Ea poate să învețe. Dacă-i explici de 15.000 de ori. E om, nu zeu.

– Crezi că educația o poate îndrepta? Mă tem că e prea târziu, iar eu nu-i dau o diplomă-fantomă.

Aici are dreptate (și drepturi când?). Înțeleg, sunt și eu traumatizată, nu am putut depăși experiențele recente din mediul universitar privat. Urăsc fantomele, m-am săturat să mă bântuie și să mă posede, vreau ca ele ori să-și găsească liniștea, ori să se trezească la viață. Ce să fac, le mulțumesc și eu ”zeilor” de la fuckultate. Și aștept, cu o răbdare titanică, numărul de dosar de la Parchet și demararea anchetei. Măcar aici voi demonstra că am răbdare. Din păcate, tot timpul aflu vești încurajatoare din domeniul educației și cercetării. Cum ar fi performanțele la licitații trucate, trafic de influență, șpăgi și aranjamente ale celor nouă miniștri inclupați în dosarul ”Microsoft”. ”O, ce veste minunată!” Bună și justiția la ceva. Iar la țară au manuale digitale, trupă latino și petrecere de Halloween, însă școala e-ntr-o rână, buda – în curte și copiii, lihniți de foame, se gândesc doar la corn și lapte. Mă tem și eu, de multe ori, că, în cazul ființelor raționale, comunicarea e imposibilă. Automat, și educația. Dar Promy a reușit ceva cu mine:

– Educația, oricum, nu se reduce la diplome, reale sau fantomă, șoptesc, înroșindu-mă și privindu-l cu ochi scânteietori. Uite, tu, Promy, mi-ai topit Zidurile în lacrimi, ai izbutit să mă faci să te iubesc și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”. Cred că, de fapt, asta înseamnă adevărata educație. Sau, cu alte cuvinte, să reușești acea revoluție din minte și din suflet.

– Da, desigur. Adică probabil. Am făcut eu nu doar revoluții spirituale, abstracte, ci și materiale, concrete – cum ar fi cea din Olimp, printre altele și ca să te salvez pe tine.

– Știu, Promy, îți mulțumesc, îngaim, topită de iubire și de gratitudine.

– Nu mai aveam altă șansă, Ile. Și era unica ocazie de a-l elibera pe Mene din Tartar. Am făcut-o din dragoste și disperare.

– Și dup-aia ți-ai furat-o singur, așa cum singur ai prevestit, intervine Her, aprins la față, aruncând flăcări din priviri.

– Da, frate. Al Gore e rău, Al Gore e de vină, răspunde Promy, zâmbind dezolat. Dottore El-Gol. Mă simt și acum, la putere, condamnat. Sau condamnat la putere? Și, dacă schimbăm pe nenea Cronos cu Știi Tu Cine și pe Știi Tu Cine cu nenea Cronos sau un dictator cu talibani ori armata ori...

– ”Dictatori bio” ca mine, frățioare...

– Da, Her, exact, n-am rezolvat nimic. E bine să acționezi din dragoste și disperare, dar întotdeauna disperarea trebuie însoțită de dragoste, altminteri disperarea fără dragoste duce la personaje ca Știi Tu Cine și nenea Cronos. Disperarea pentru putere, vreau să zic. Și nu, nu e o problemă de IQ, de talente și/sau aptitudini, ci de paradigme socio-cognitive. Cei care gândesc strict în termeni de putere/bani/popularitate/control sunt foarte periculoși. E și ăsta un lucru simplu, de ”2+2”. Uite-l pe nenea Cronos – o persoană inteligentă, rafinată, flexibilă, înzestrată cu o forță interioară aparte și o sensibilitate extraordinară. O persoană capabilă. Capabilă de multe... Să-și înghită proprii copii. Iar când disperarea pentru putere se asociază cu prostia (ca la Știi Tu Cine), dezastrul capătă proporții apocaliptice. Dacă e ceva ce am detestat mereu, asta a fost prostia delirantă și plină de ură a puterii.

Chadorul tresaltă, Promy își ascunde sub breton fața încinsă, îmbrobonită de sudoare și-și apasă apoi buzele cu mâna, presându-le cât poate de tare, de parcă și-ar băga singur pumnul în gură, cu toate că îi vine să vomite.

– Ce faci, frățioare, îți bagi singur pumnul în gură? sare Her.

– Ah, Her, încă mai cred că e mai bine să fiu o legumă mutantă, putrezită și storcită decât să mă fac zeu. Am suferit și sufăr atât tocmai pentru că nu am vrut să fiu ca ei. Ăsta e singurul lucru care mi-a rămas. În rest, am pierdut tot. Îmi păstrez părerea: mai bine să fiu condamnat pentru prea multă iubire decât să fiu premiat pentru prea multă ură, dar, știi, frate, m-am săturat de lanțuri și de ”votat” talibani.

– De fapt, talibanii ar trebui condamnați, nu tu, împreună cu mine și cu toți cei dragi și... opera ta. Știi că ei fac totul praf, fără să clipească. Nu au nicio limită și nicio rușine. Îl jupoaie de viu și pe Dumnezeu și-i mănâncă coaiele, așa e, cum ai spus chiar tu, se înfierbântă Her.

– Eu mai fac, totuși, o încercare de a-i schimba. Uitați, dragii mei, adoptând principiul lui Hagi (”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”), în ideea că 2+2 o să iasă 4, m-am gândit să le propunem talibanilor jihadiști terapia pariziană. S-ar putea ca ei să reziste (apoca)lipsurilor și torturilor de tot felul, dar terapia pariziană cred că dă rezultate excelente în cazul lor. Eu unul, ați văzut, cu ajutorul terapiei pariziene, trec repede de la faza de gunoi nereciclabil la cea de latin lover și mă simt cineva. O persoană, nu un animal sau o legumă storcită. Îmi trec atât ideile de criogenare, cât și cele de răzbunare ori de a redeveni martir. Decât jeg și loser, mai bine martir... fie și taliban? Ca sărmanul acela băiat, rapperul britanic, L Jinny, mare luptător anti-sistem, care, sătul de mizeria și sclavia capitalistă corporatistă, de indiferență și discriminare, de falsitate și corupție, epuizat (la numai 20 de ani) de lupta cu sistemul, din dragoste și disperare, a ales calea războiului sfânt. A jihadului militar, nu spiritual. Se pare că el e cel care l-a decapitat dintr-o lovitură pe jurnalistul american James Foley, în numele lui Allah, logic, nu? La fel de frustrați, luptătorii suniți de la Statul Islamic, discriminați de puterea șiită de la Bagdad, profitând de slăbiciunea statului irakian, au hotărât să-și facă țară... califat islamic, trecând totul prin foc și sabie. Și mi-e teamă că nu e focul meu sacru. Al meu iluminează, al lor face scrum. Seamănă mai mult cu fulgerașele lui Știi Tu Cine.

Cu chipul pământiu, tremurând de parcă aș fi lovită de fulger, mă las încet pe jos, lângă Promy și mă lipesc de el. Îi strâng mâna cu putere și murmur înfiorată:

– D-da, Promy. A-a-ai vă-vă-zut? Toți cei executați sunt calmi în fața morții: s-au obișnuit cu execuțiile înscenate și cu teroarea, așa că fie nu iau în serios propria execuție, fie abia așteaptă să se termine.

– Norocoșii! Mai că-i invidiez... dacă nu mi-ar fi atâta milă și nu m-ar chinui iar neputința și frustrarea! răspunde Promy cu glas întretăiat, încercând să se ghemuiască mai bine sub chador. Sărmanii prizonieri ai Statului Islamic au exact aceleași bune obiceiuri ca mine, aproape că îmi fac competiție. Bine că suport competiția! Dar m-am săturat de competiția paraliziilor milenare liber alese, a agoniilor și a Holocausturilor.

Congestionat la față, azvârlind săgeți de foc din priviri, Her se îndreaptă spre măsuță, mai dă pe gât un fresh bio de portocale roșii, apoi se întoarce lângă Promy. Strângând paharul de suc gata să-l sfărâme între degetele sale puternice, rostește tare și răspicat:

– Frățioare, așa ceva nu ar trebui să existe! În dulcele stil clasic... olimpian, ăștia execută și musulmani de-ai lor dacă ascultă Lady Gaga, Inna, Katy Perry, urmăresc meciuri de fotbal sau se numesc Ali ori Hussein. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar uita la selfie-ul sau telfie-ul lui Kim Kardashian? Ar fi curată pornografie. Iar statul irakian salarizează 50.000 de militari-fantomă. Ce performanță! Pentru asta ar merita un mare premiu și o medalie de aur, nu-i așa, Ile? Să-i trimită pe militarii ăștia fantomă să lupte contra Statului Islamic. Și, apropo de educație, de ce ziceați mai devreme, copiii din Statul Islamic se află în primele rânduri la execuții (decapitări/crucificări), ba chiar participă efectiv la ele, exersează decapitări/crucificări pe păpuși ca să fie buni soldați, joacă fotbal cu capete decapitate, își donează sângele pentru talibanii răniți și sunt învățați să identifice și să demaște trădătorii, ”dușmanii poporului”. Fetițe de 10 ani din Nigeria poartă, în loc de ghiozdanul de școală, centură de explozibili și devin kamikaze ale gupării Boko Haram, în timp ce băieți de 5-6 ani învață la ”taberele” al-Qaida din Pakistan nu să socotească, ci să tragă cu arma. Cât fac 2+2? Nici măcar noi, ăștia din Olimp, nu ne-am petrecut atât de instructiv copilăria. Eu unul am apucat să mă joc, să studiez cu Chiron (ca tine) și te-am avut pe tine, Promy, exemplu.

– Așa e, Her, noi măcar am avut parte cât de cât de copilărie, chit că tu, săracu’, erai și atunci chinuit și hăitut de Madame Hera. Sper că nu ai devenit nostalgic.

– Poate tu, frățioare! Îți era mai milă de tăticuțu’ decât mie, fiul lui natural. Mare noroc am avut: eu și tăticuțu’, stăpânul Olimpului, eram ca Luke și Darth Vader. Și parcă nu era destul! În ecuația providenței s-a adăugat varianta feminină a lui Darth, mămicuța noastră scumpă și dragă a tuturor care, așa cum spun (unele) filme hollywoodiene, m-a iubit și m-a protejat mereu. Sincer, încă n-am apucat să respir. Poate că ai reușit tu, acum, că ai renăscut, mă bucur pentru tine. Știi ce, Promy, dacă o să te văd nostalgic, îți dau una de zbori pe SPP1001. Ba nu, o să-ți trântesc o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Adică probabil.

– Bravo, frățioare! Așa să faci. Însă să știi că după tine nu o să plâng și, de fapt, nu o să-i pară nimănui rău. Doar n-o să regrete un ”dictator bio”.

Promy își trage mai bine chadorul pe el și bretonul pe față, apoi își încleștează mâna într-a mea, strângându-mă convulsiv. Obrajii îi ard. Tresare, din când în când, scuturat de spasme. La un moment dat reia discuția, dezlănțuindu-se ca un tsunami:

– Ah, fraților, mai bine ”dictator bio” decât luptător glorios al lui Allah! Al lui Allah sau al lui Abu Bakr al-Bagdadi, mărețul conducător al Statului Islamic, proaspătul... calif Ibrahim? Călăul lui Foley a preferat și el să se închine marelui calif, Ibrahim cel preacurat... atât de curat încât acoperă nu doar femeile cu vălul integral, ci și ugerele vacilor. Mă gândesc să lansez o nouă colecție din seria Cha D’Or by Promy – sutiene din satin cu dantelă și cristale Swarovski pentru vacile din califat. Apropo, califul nostru cel preaumil și preacurat, ca un băiat de cartier ce e, fost repetent la școală, băiat de băiat care se respectă, poartă și el un ceas Rolex precum Alex, intelectualul nostru depresiv, ă, scuze de pleonasm. Un loser de succesuri. Un bărbat adevărat și un model pentru toți tinerii dezorientați.

– Ce-ar fi să-i faci o farsă și să-i teleportezi ceasul Rolex în Tartar? zic eu, luminându-mă brusc la față. Să vedem dacă și-l găsește. Bebe nu cred că o să coboare în Tartar după el, cum a făcut cu ceasul lui Alex, când Her, Pegas și cu tine erați prizonieri, iar tu, intoxicat cu poțiunile Antenuței, ai confundat ceasul cu brățara.

– În care Tartar? Vechiul Tartar a fost desființat, a mai rămas doar Startarul turistic. Din păcate, califul Ibrahim a creat un Tartar real în jurul lui, la competiție cu zeii, de calitate olimpiană, nu-i așa, Obama?

– Obama se uită și nu vede, ca de obicei, pufnesc eu. Cred că e singurul președinte american care are întotdeauna o atitudine pozitivă: nu știe și nu poate nimic. N-a zis că ”nu există strategie pentru combaterea Statului Islamic”? Și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”. Iar califul mai are un pic și ocupă Grecia, Bulgaria și România, ba chiar și Rusia, doar l-a amenințat și pe Țar. Să vedem care e mai bărbat! Ce tare! Talibanii se dau în vânt după confruntările cu dictatorii, de-asta le-a plăcut lupta cu al-Assad din Siria. Îi excită, probabil, să-și măsoare mușchii. Uau, o să fie un război între un calif taliban și un Țar taliban.

– Un război în care, bineînțeles, victimele suntem noi, replică Promy, cu un zâmbet trist. Dar, până la urmă, o să pățească și ei ca dictatorul Ianukovici din Ucraina: de la aurolac, copil al străzii, infractor, cu o amantă chelnăriță, la dictator cu palate, ruine romane, grădină zoologică, apoi răsturnat de pe tron de revoluție. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Toți dispar, cât ai clipi. Dacă înțelegi asta, totul e mai ușor. Uite, Ile, terapia pariziană te scapă imediat de toate aceste ispite. S-o aplicăm chiar acum. Dau lecții gratis. Să învețe și ei, săracii, mai bine fac terapie pariziană, în loc să incendieze sate și biserici, să profaneze cimitire, să violeze fete creștine sau yazidi răpite, să vândă sclavi, să crucifice, să decapiteze, să omoare cu pietre ori să mutileze organe genitale și suflete.

Îi trag chadorul, îi dau mâna și-l ajut să se ridice. Când îi zăresc trupul alb, statuar, marmorean, de o perfecțiune clasică, simt că iese bestia antropofagă din mine și o să-l devorez. Îi suflu bretonul negru, franjurat, asimetric, lung până la bărbie. Îmi aruncă privirea lui hipnotică și tulburătoare, de o noblețe tragică, a eternului condamnat. Surâde melancolic, de parcă ar ști că peste puțin timp va plonja iar în hăuri fără nume și fără margini. Singur... Ochii lui negri, adânci, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, care au scrutat adâncurile fără teamă, fără regrete fără speranță, ard sfâșietor ca stelele ce se sting. Îi las să mă absoarbă, lent și dureros, în abisul lor orbitor. Îi sărut cicatricele de la piept și de la ficat, apoi sfârcurile, gâtul, buzele și urechea stângă. Promy geme ușor de plăcere și-mi mângâie, la rândul lui, sânii și fundul. Her chicotește, fluieră și aplaudă, așa că îmi împletesc degetele cu ale lui Promy și părăsim sufrageria, îndreptându-ne agale spre dormitor.

Aici, la fel ca în restul casei, pereții, zugrăviți în culoarea caldă, odihnitoare a cafelei cu lapte, au forme curbate, feminine, vii, suprinse parcă în mișcare (precum clădirile lui Gaudi din Barcelona). Sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice ca membrana rezistentă la umezeală. Măcar ei respiră. Și-i aduc și lui Promy o gură de aer. Pe pereți, pe măsuță și pe noptieră se găsesc obiecte decorative, lucrate meticulos în lemn de pin, reprezentări zoomorfice și antropomorfice – fauni și nimfe (doar nu zei). Patul uriaș este acoperit cu o cuvertură bej, matlasată, moale și pufoasă, umplută cu puf de gâscă. Un miros delicios de cremă de zahăr ars plutește în aer. Pe jos, calci pe un covor (natural... creat de Promy) de frunze în culorile aprinse, orbitoare ale toamnei. Ferestrele-frunze sunt pictate în culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate halucinant, dansând parcă un ultim tango cu pământul înainte de a se cufunda în întuneric.

Covorul de frunze ruginii foșnește tandru-mângâietor sub tălpile noastre desculțe. Mă dezbrac lent, mă dau cu parfum Chanel no. 5, apoi îl trag pe Promy pe covorul de frunze. Îmi sărută cicatricele de la piept și de la ficat, pe care le am și eu, căci am împărtășit suferința lui. Inhalează adânc, răvășit de dor, aroma parfumului și își plimbă îndelung, arzând de dorință, limba pe corpul meu, de la buze la vârfurile picioarelor, electrizându-mă cu atingerile lui. Două frunze rubinii i se agață în părul umed de transpirație și amenință să-i deterioreze coafura, dar lui Promy nu-i mai pasă. Ne tăvălim amândoi prin frunze și ne topim împreună în strălucirea orbitoare, rubiniu-aurie a toamnei, sfâșietor de vie ca lumina stelelor ce se sting. Sperma lui are miros de parfum Chanel no. 5, iar aspectul și gustul – de șampanie franțuzească.”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. Rămânem o vreme îmbrățișați pe covorul mătăsos de frunze, cu palmele îngemănate. Ferestrele scânteiază ca vitraliile de la catedrala Sainte-Chapelle. O lume fără Ziduri, numai Ferestre...

Examen cu Big Brother. Vol. 2. XV. Pterodactilul Popescu își face țară și... telfie precum Kim Kardashian

Luni, mă întorc entuziastă. Atât de entuziastă că nu mai pot dormi. Îmi reiau programul meu obișnuit de insomnii, zile și nopți la rând. Mă dor capul, stomacul, ficatul, inima și articulațiile, mi-e greață și mă ia cu leșin. Dorm prost sau deloc și nu reușesc să recuperez ca altădată: mă trezesc după două-trei ore de somn agitat, pe la 6 dimineața și, eventual, mai ațipesc o oră la prânz. Cred că Promy m-a deochiat ca o adevărată vrăjitoare, baba Promida, ce este: ”Blestemată fii tu, Fata lui Dracula, să te culci la 6:00 și să te trezești la 5:00, ca să ajungi la timp la fabrica de brânzici, iar eu la ședință la palat!” La tradiționala mea ședință de vineri de la două noaptea nu mai vine nimeni (au și ei drepturi!), așa că o suspend sine die. De fapt, n-am mai ținut o ședință din vara trecută, s-a scurs aproape un an. Mai am un pic și rămân fără personaje, cine mai vrea să se sacrifice? Eu însămi mi-am dat demisia în toamnă – a treia în semn de protest. Dar mai fac voluntariat. Deocamdată.

Când Promy se plânge de... coșmarurile lui obișnuite (cu lanțuri, piroane, păsărele antropofage și flegme divine, corozive ca acidul sulfuric), îl invidiez. Ce n-aș da să am și eu coșmaruri! Asta ar însemna că am dormit. Ce n-aș da să am și eu 5 minute de liniște! Cred că trebuie să-mi fac și eu o normă săptămânală. Proaspăt renăscut, Promy mă asigură că-mi dă el 5 minute de liniște și fericire de la el, acum are de dat. Și atunci când nu are de dat, dă, darămite când are. Proaste obiceiuri! Ah, îmi bubuie capul ca lui Bran când lucra la atelierul de testat claxoane. Să fie liniște! Faceți odată liniște! ”Dacă trebuie să faceți zgomot, faceți-l în liniște!” – vorba unui polițist din alt film cu Stan și Bran. Logic, nu? Na, uite că am ajuns și eu la vorba unui polițist. În ce hal m-a adus insomnia!

Indiferent cum mă simt, nu vreau să mă resemnez. Voi continua lupta mea pentru liniște. Așadar, dau pe gât zilnic 2-3 litri de ceai de mușețel, înfulec folii întregi de Sedatif PC, melatonină și valeriană, și, totodată, încerc să-mi schimb programul (care program?), adică mă pregătesc să mă culc la 10-11 seara ca să-mi creez o rutină a somnului. Promy, ca un titan căpos și băgăcios ce e, se încăpățânează să-mi facă program. Cu Dio de ce nu încearcă? Sincer, crede că are mai multe șanse cu muritorii (și nemuritorii blestemați ca mine) decât cu zeii.

După ceva vreme, realizez că trebuie să ascult Vocea Rațiunii, și nu vorbele polițiștilor, adică... să mă prezint la doctor. Consult, deci, câțiva specialiști: unul îmi recomandă ce iau deja (Sedatif PC, melatonină și valeriană, câte o folie odată), altul îmi prescrie un antidepresiv, Tritico, pentru tulburări de somn. Încep cu o treime de tabletă seara, timp de 5 zile, continui cu două treimi tot așa, apoi trec la o pastilă întreagă. Mă asigură că nu are efecte secundare grave, nici nu dă dependență ca Xanax. Totuși, mi-e teamă. Ei, am testat eu pe pielea mea și chestii mai tari, cum ar fi berea tutti-frutti din Iran. Așadar, înghit o treime de pastilă de Tritico și mă pregătesc să mă duc în pat. Asta e realmente dificil pentru că, imediat ce am luat pastila, am simțit furnicături în corp și înțepături în inimă. În cele din urmă, nimeresc patul, mă sforțez să mă întind și aștept. Trebuie să învăț odată să am răbdare, nu zice așa Promy?

În curând, o să-și facă efectul și o să dorm buștean. Vreau să mă întorc pe o parte, dar nu reușesc și rămân cu fața în sus. Parcă mă apasă o forță nevăzută și mă strâng lanțuri (din acelea zdravene, de firmă, ca ale lui Promy de la Hefaistos). Zici că mă storcește Antenuța sau mă calcă Țarul cu tancul. În circa patru ore, adorm, în sfârșit, și mă trezesc după numai o oră, îngrozită, pentru că am avut un coșmar (pe care nu mi-l amintesc). Încerc să mă duc la toaletă, însă constat că picioarele nu mă ascultă. Mă împleticesc și totul se învârtește cu mine. Să-l chem pe Obama? Mi-e teamă că Obama se uită și nu vede. Atunci pe Promy? Nu vreau să-l trezesc. Mai bine apelez la cine m-a ajutat întotdeauna, chiar și când nu i-am cerut. Mă pregătesc să spun rugăciunea, dar, brusc, îmi dau seama că nu mai știu ”Tatăl nostru”.

Atunci, îmi zic, în stilul meu unic și inimitabil, autentic și original: ”las-o baltă, Madame Dezastru!” Ajunge experimentul ăsta. Dacă așa e la o treime, cum o fi la o pastilă întregă, după mai multe luni de utilizare? Cred că mă limitez la treimea mea de tabletă de acum și îmi păstrez dreptul la insomnie. Oricum, nu aș da conștiința mea torturată și insomniile mele pe somnul liniștit al porcilor.

***

În fiecare seară, Promy se străduiește să mă adoarmă cu povestea pterodactilului Popescu, dar nu procesez nimic, nici cum îl cheamă pe pterodactilul Popescu. Atunci, sărmanul Promy se hotărăște să mi-o istorisească ziua, doar-doar oi dormi la prânz, măcar o oră. E o poveste hollywoodiană  (din Vestul sau Estul Sălbatic), foarte exactă, care respectă memoria și datele istorice, redactată în ”Newspeakul” de azi, politically correct, cu multe aventuri standardizate, clișeizate, turnate pe bandă rulantă, savuroasă ca o bere tutti-frutti cu aromă de borâtură, însă de actualitate și cu happy-end: ”Pterodactilul Popescu își face țară.” Se petrece acum, în plină criză, în ”Epoca de gheață”.

Foarte pe scurt, pterodactilul Mihai Popescu se născuse în Țara Leneșilor. Acolo, aceștia dețineau cele mai prestigioase funcții și distincții, multe premii, medalii și diplome-fantomă de la fabricile de diplome, precum și numeroase vile și conturi în paradisuri fiscale (virgine, complet inaccesibile celorlalți). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Popescule! O să te obișnuiești. Bineînțeles, pterodactilii aveau numai dreptate, nu și drepturi. Leneșii treceau direct din leagăn la doctorat și fotolii de parlamentar unde, bineînțeles, se remarcau prin absență sau sforăit. Aparent, leneșii meritau puterea pentru că reprezentau cel mai înalt progres pe scara evoluției – mamifere sofisticate față de cvasi-reptilele de pterodactili sau mamiferele cu marsupial ca oposumii.

La școală, unde mergeau doar copiii din păturile inferioare ale societății ca pterodactilii, oposumii sau mamuții, micului Popescu i se scăzuse odată nota la purtare pentru că spusese într-o compunere că leneșii nu știu să scrie (încă o dovadă că avea dreptate, nu și drepturi). La liceu, culmea, se împrieteni cu o leneșă, Corina, pe care colegii o ironizau, așa că Mihai se simțea respins chiar de frații lui, pterodactilii. De asemenea, tatăl leneșei, șeful poliției din oraș, dezaproba vehement legătura dintre cei doi și-l amenința că-l omoară dacă nu încetează imediat relația cu fiica lui. Mai mult, leneșa Corina, ”născută” prințesă și foarte răsfățată, îl trata disprețuitor pe Mihai, păstrând întotdeauna o distanță igienică față de el (dacă nu fizică, cel puțin psihică). Lui tocmai asta îi plăcea la ea: inaccesibilitatea și aroganța ei. Era, pur și simplu, fascinat. Iar Corina, la rândul ei, nu se îndura să se despartă de el: se dădea în vânt după chiulurile și zborurile secrete peste lacul din parcul școlii, când îl călărea zdravăn pe pterodactilul Popescu.

Când Mihai ajunse la facultate, la Construcții, leneșa îl părăsi, iar pterodactilul Popescu se cuplă cu o studentă-oposum, Cristina. Nu putu să-i reziste când îi atinse blănița cenușie, zbârlită de ploaie și îi văzu fățuca albă, parcă de Panda, cu urechiuțele fine, negre, ochișorii ca mura și năsucul umed, delicat, roz precum viața la Paris. Ca cei mai mulți dintre pterodactili, Popescu nu fusese niciodată la Paris, dar era sigur că acolo viața e roz și totul e de vis. Curios, leneșii mergeau peste tot, dar erau incapabili să diferențieze Parisul de Londra, Roma, Moscova, Beijing sau New York.

Nu existau diferențe (semnificative) de mărime între Mihai și Cristina (ea era cam cât o pisică, el – de dimensiunile unei păsări obișnuite). Un singur lucru îl deranja pe pterodactilul Popescu și le făcea dificilă sincronizarea: ea dormea cu capul în jos și picioarele în sus, agățată de codiță într-un copac sau cuier. Sincer, ăsta e, probabil, un mit hollywoodian, dar vă rog să vă prefaceți că-l credeți și să-l transmiteți mai departe, e și el o flacără din focul nostru sacru al cunoașterii. Incontestabil, cei doi protagoniști aveau în comun ceva important: amândoi prefereau sexul oral. Cum decurgea o partidă de sex? Simplu, Cristina lua în gură penisul mic, ca de crocodil, al pterodactilului, iar Mihai își vâra ciocul în vaginul ei bifurcat (plăcere dublă!), frecându-l lent, însă profund, cu voluptate.

Pe lângă școală și sex, ca mulți alți studenți, Mihai și Cristina aveau preocupări revoluționare. Domnișoara Cristina îl introdusese pe Mihai într-un cerc de studenți-oposum revoluționari care doreau să reformeze sistemul. Adică să fie exact ca la Paris, totul de vis, o viață în roz. Acum, rămâne vorba între noi, Cristina era mai interesată de faimă și influență (inclusiv pe Twitter, Facebook și youtube) decât de reformă și, de aceea, monitoriza permanent numărul de accesări, share-uri și like-uri ale postărilor sale instigatoare la revoltă, în timp ce Mihai vroia o schimbare reală din tot sufletul lui mare de pterodactil. Indiferent de motivațiile fiecăruia în parte, cei doi pregătiră împreună proteste online și de stradă împotriva regimului leneșilor, pentru început solicitând îmbunătățirea condițiilor de cazare din căminele studențești unde persista igrasia, apa rece era mai caldă decât apa caldă, paturile șubrede se rupeau (asta pe Cristina n-o prea preocupa, căci ea dormea în cuier, legănându-se de codiță) și existau diverse elemente decorative precum gândacii sau păianjenii.

Ca urmare a protestelor studențești, Twitter, Facebook și youtube fură interzise (restul internetului deveni controlat integral), iar Cristina și Mihai, împreună cu ceilalți revoluționari-oposum, fură arestați. La poliție, Mihai avu marea plăcere să-l întâlnească față în față chiar pe tatăl Corinei. După trei zile de meditație intensă, acesta își dădu seama cine era pterodactilul Popescu și izbucni într-un râs isteric, fără întrerupere. Tocmai i se oferise nesperata șansă de a se răzbuna pentru tentativa de viol la adresa fiicei sale. Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică e de vină. Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Sărmanul pterodactil fu torturat și cu aripile zdrobite, însă se ținu tare, nu spuse nimic incriminator despre prietena lui, Cristina. Totodată, Mihai realiză amar, că, atunci când nu dorm, leneșii știu doar să frângă aripile pterodactililor. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă.

Ulterior, Mihai fu condamnat la 10 ani de închisoare într-un proces-spectacol televizat în care, bizar, Cristina nu apăru. Nu mai știa nimic de ea. Mama lui Mihai dădu șpăgi grase, până  rămase fără un ban, ca băiatul ei să fie amnistiat, cu condiția ca acesta să se întoarcă la facultate și să păstreze o distanță igienică față de Cristina. Eliberat după doi ani de închisoare, după exmatricularea din facultate, Mihai susținu din nou examen de admitere și reuși, cu chiu, cu vai, să continue școala, ținându-se departe de Cristina și de politică. Când se reîntoarse la facultate, Mihai află că, în cele din urmă, domnișoara Cristina scăpase de închisoare, cu prețul trădării lui și al transformării ei în târfă-informator al poliției, spuneau colegii pterodactili, pe un ton vehement dezaprobator, atenționându-l să o evite neapărat. Hm, vorbeau exact ca maică-sa.

Într-o zi, cu câteva săptămâni înainte de examenul de licență al lui Mihai, Cristina veni din nou la facultate. După ce se legănă o vreme, emoționată, de codiță, cu capul în jos, de creanga unui fag din parcul facultății, când îl văzu pe Mihai, domnișoara oposum sări din copac și făcu pe moarta. Probabil și de-asta i se spunea ”domnișoara Cristina”, de la fantoma seducătoare și crudă cu același nume din povestirea lui Eliade. Pterodactilul Popescu nu citise Eliade, așa că fu sensibil la farmecele ”domnișoarei Cristina”, prăbușită ca moartă lângă el: își frecă ciocul, lent și tandru, de blănița ei cenușie, aspră și zbârlită până o trezi. Apoi, o invită la o cafea într-o cârciumă obscură din zona căminelor studențești. Acolo, inhalând aburii nessului 3’n’1 cu aromă de ciocolată, domnișoara Cristina îi mângâie ușor aripa (ruptă) lui Mihai. Acesta simți un fior, de parcă ar fi fost gata să zboare iarăși, cu ea, undeva, departe, unde nimeni nu i-ar fi găsit niciodată.

Privindu-l, topită de dor, cu ochișorii ei negri ca mura, Cristina îi mărturisi lui Mihai că și la anchetă făcuse pe moarta (așa procedează oposumii la nevoie), dar, din păcate, nu convinsese pe nimeni. Anchetatorul ei, leneș de asemenea, adormise între timp. Cu lacrimi în ochi, Cristina  recunoscu că da, îl trădase, însă reacționase astfel numai de frică. Continua să-l iubească. În plus, ea îl înțelegea și era singura capabilă de asta: trecuseră împreună prin atâtea, știa și ea ce înseamnă să pună toți mâna pe tine și să te abuzeze, doar trebuia să agațe noapte de noapte zeci de bărbați și să informeze despre ei la poliție, ca să câștige și ea o pâine amară. Îi turna? Nu, nici vorbă, nu transmitea niciodată nimic incriminator. Mihai îi strânse tare lăbuța și, hotărât să reziste ispitelor, lăsând ochii în jos, îi răspunse că el o iartă, înțelege, cu toate că el personal n-o trădase. A iubit-o, poate o mai iubește, dar nu mai pot fi împreună, acum e prea târziu.

Deși bulversat de întâlnirea cu Cristina, Mihai susținu examul de licență și își luă diploma. După absolvire, se angajă relativ repede (în doi ani și șapte luni), în domeniu, ca inginer constructor pe un șantier, dar șeful află în scurt timp că e un împuțit de pușcăriaș și un vierme de trădător, așa că-l dădu afară. Direct, fără scuze și explicații, fără să caute măcar un pretext. Mihai nu se resemnă, mai încercă în câteva locuri, întâi ca inginer constructor, apoi ca simplu muncitor, însă fu expediat urgent de peste tot. În cele din urmă, din disperare, pterodactilul Popescu acceptă să lucreze la negru, la Obama: menajeră, bodyguard, paznic, om de serviciu, baby sitter și meditator la fetele lui Obama (după cum se știe, destul de figurante, capabile să exaspereze nu doar un pterodactil, ci și pe chinezi... pe angajații hotelului Westin Beijing Chaoyang).

Dar fetele lui Obama, Malia și Sasha, din prima secundă, se atașară de pterodactilul Popescu și tot timpul stăteau lipite de el. Abia așteptau să zboare cu pterodactilul. Doar că Mihai avea aripile frânte. Cu toate astea, fetele lui Obama nu se dădură bătute: începură să-l piseze pe tati să aducă un doctor care să-i trateze lui Mihai aripile bolnave și să-l facă bine. Mai întâi, Obama le ceru să-l lase în pace și le amenință că le va sancționa crunt (adică le va reduce programul de vizionare TV cu 8 minute, iar cel de net cu 5), însă nu rezistă mai mult de un sfert de oră și, în cele din urmă, chemă un doctor mamut să-l vadă pe pterodactilul Popescu. Acesta îl consultă (deși Mihai se jena foarte tare și bolborosea, pierdut, că suferise un accident) și îi transmise lui Obama că personal nu-l poate vindeca, dar e posibil ca cel mai mare doctor pe care-l știa, guru în medicină, să rezolve problema. Așadar, îl chemară pe doctorul recomandat (titanul Prometeu din Olimp) care își dădu imediat seama despre ce e vorba și îi îndreptă aripile lui Mihai. Când se înălță cu fetele lui Obama în spinare, pterodactilul Popescu simți că și-a recâștigat, măcar pentru o clipă, demnitatea. Zbura. Era liber din nou. Și toată lumea era a lui.

Deși înțelegea că acasă la Obama nu era Parisul de vis, dar nici ”Țara Leneșilor” și începuse să se împace cumva cu sine și cu lumea, lui Mihai încă îi lipsea ceva. Tânjea mereu de dorul domnișoarei Cristina. Vroia să afle măcar ce mai face, așa că, într-o zi, Mihai se duse pe strada unde lucra ea și o căută. Zări un client-oposum lovind-o și interveni imediat, luând-o în spinare și avântându-se împreună departe, în zbor. Se opri abia când ajunseră la casa lui Obama. Acolo, domnișoara Cristina stătu o vreme ascunsă în pod, bântui casa ca o fantomă și îl posedă pe petrodactilul Popescu cu foc. Fetele lui Obama știau de ea și profitau de prezența ei ca să o șicaneze sau să le facă temele, fără să-i spună nimic tăticului lor. Obama nu ar fi văzut-o nici dacă i se băga în papuci sau în chiloți, chiar dacă îi citea sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube (la Obama acasă Facebook, Twitter și youtube erau funcționale). Obama se uită și nu vede.

La un moment dat, la poarta casei lui Obama apăru șeful poliției din orașul lui Popescu, tatăl Corinei. Obama se făcu alb ca varul, mai exact ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment. Speriat, își strânse cele mai importante lucruri (tablourile scumpe) și se încuie în baie. Mihai și Cristina rămaseră în pod, clănțănind de spaimă. Dar fetele lui Obama nu știau ce înseamnă frica. Săriră pe șeful poliției și îl asaltară cu poveștile lor, gesticulând, țipând și trăgându-l de haine. Îi istorisiră ultimele scene din serialele preferate de pe Disney Chanel, îi zbierară ultimele hituri de pe MTV, îl întrebară de personaje, vedete, hăinuțe, rechizite, reviste, gadgeturi și accesorii, se plânseră că tăticul lor le neglijează, e rău, prost, dus cu capul, nu le-a mai cumpărat de mult ce vor ele (și ele vor o bonă-pterodactil), deci decât... ele s-au hotărât să-l lase pe tăticul lor, l-au ales pe nenea să fie tăticul lor și-i cer să meargă imediat la hypermarket să le ia... o listă la fel de lungă și de neînțeles ca numele ierbii cu Bifidus Essensis pe care o consuma Antenuța (în versiunea sa de omiduță) și pe care nu-l putea pronunța decât cântărețul din Hamelin.

Șeful poliției ieși amețit, clătinându-se, cu capul gata să-i explodeze, intră în magazin să cumpere ce-i ziseseră fetițele lui, însă, la primul raion (de rechizite), își dădu, brusc, seama că uitase mare parte din listă. Când se afla în al doilea raion (de jucării), avu altă revelație: pentru care fetițe?! Fetițele lui?! Se zăpăcise complet. Trebuia să se întoarcă imediat acasă, la Obama, să-i caute pe împuțiții de trădători, să-i aresteze și să confiște porcăriile de tablouri ale lui Obama. Dar îi era somn, așa că se trânti pe o banchetă și adormi. Între timp, acasă la Obama, fetele își savurau victoria: băteau din palme, țopăiau și se tăvăleau pe jos de râs. Cum reapăru Obama de la budă, tremurând, gata să scape tablourile lui scumpe din brațe, fetele săriră pe el și țipară:

– Ne-am găsit alt tătic! strigă Malia, cea mai mare dintre fetițe. Tu ești rău, nu ne iubești deloc, nu-ți pasă decât de tablourile tale urâte. Te urăsc!

– Ești rău și dus cu capu’. Nu ne-ai cumpărat nici măcar un cățel, întări Sasha, cea mică.

Obama lăsă tablourile încet, jos și le privi siderat. Cum așa?

– F-f-fe-fe-te-lor, voi aveți alergie la părul de animale, iar cățel, oricum, nu există în Epoca de gheață, bâigui Obama.

– Ba da, tati, tu nu știi ce e la modă, noi am văzut poze pe Facebook, Twitter și Instagram, pufni Sasha, băgându-i lui Obama i-Pad-ul în față ca să-l confrunte cu dovada zdrobitoare.

– Tati, trebuie să ne iei neapărat un cățel ca-n poze (Portuguese Water Dog), să fim cele mai tari, că altfel schimbăm tăticul de urgență, tătici mai buni sunt peste tot, punctă Malia.

– Poate că pozele erau photoshopate, zise Obama. Încerc să vă demonstrez acum concret. Uite, iei un hobbit, îl bagi la Photoshop și iese Kim Kardashian. Iei un pterodactil, pe șeful poliției sau pe mine în persoană, îl bagi la Photoshop și iese un cățel. Logic, nu?

Apropo de Photoshop, hobbiti și trenduri, nu știu dacă Obama e în temă, dar Kim Kardashian, hobittul photoshopat, un guru real, ”future maker”, ”trend setter”, o inventatoare, o profetă și o vizionară, a făcut o descoperire revoluționară: un nou selfie, de la buric în jos. Nici nu se mai cheamă selfie, ci telfie (de la ”tummy”, abdomen în engleză). Trendul a fost deja preluat cu entuziasm și satisfuckție de numeroși tineri din toată lumea care-și fuck acum astfel de poze și le postează pe Facebook. Evident, este limpede ca lumina zilei că pentru un yahoo cea mai importantă parte nu, nu e capul. Aviz Statului Islamic! Dacă are cap.

În timp ce Obama se chinuia să le convingă pe fete că nu există cățel și că numai Photoshopul e rău și numai Photoshopul e de vină, intră în casă, spărgând geamul cu grație (nu și tablourile, din fericire), un câine real. Nu, nu doctorul Prometeu, fiara turbată care a mușcat mâna stăpânului său, ci câinele din Baskerville, mare și fioros, negru ca smoala, cu ochii săi fosforescenți sticlind dement în noapte. Obama se făcu iar alb ca Michael Jackson și o șterse la budă, abandonându-și tablourile. Entuziasmate, fetele lui Obama începură să-l alerge pe câinele din Baskerville peste tot prin casă, strigându-l cuprinse de extaz: ”Cuțu, cuțu, ce cuțu drăguț!”.

Înspăimântat, câinele din Baskerville se refugie și el în pod, dar, în ciuda întunericului, îl dădură de gol sclipirile de foc ale ochilor săi fosforescenți. Pterodactilul Popescu se afla încă sus, în pod și tremura ușor, strângând-o pe Cristina sub aripa lui. Când văzu bestia mare, neagră, cu ochi fosforescenți, Mihai vru să o ia la sănătoasa, însă câinele schelălăia de durere, implorându-l să-l ajute să scape de fetele lui Obama. Asta da amenințare! Lui Mihai i se făcu milă și-l ascunse în pod, într-o cutie de jucării veche și prăfuită. Mai târziu era prea târziu.

Bucuros că el și Cristina au scăpat de șeful poliției, iar câinele din Baskerville de fetele lui Obama, pterodactilul Popescu răsuflă ușurat. Putea să respire liniștit și să facă dragoste cu Cristina, la lumina romantică a ochilor câinelui din Baskerville? Nu, nu putea. Începuse din nou să-și numere minutele și secundele de viață și libertate. Nu mai vroia să ajungă nici mort la închisoare, în ”Țara Leneșilor”. Fără să-și facă bagajele, îi zise Cristinei să se urce în spinarea lui. Vor pleca departe, undeva unde să nu-i găsească nimeni. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă. Zbură mult, parcă la nesfârșit, în tăcere, din dragoste și disperare, până se prăbuși, epuizat de efort. Din fericire, aterizaseră chiar la doctorul Prometeu acasă, iar acesta avu grijă de ei. Când își reveni suficient cât să poată purta o conversație, Mihai îl întrebă pe doctorul Prometeu:

– Ce să fac? Sunt disperat, nu știu unde să mă duc.

– Nici eu. Dragul meu, din păcate, nici aici nu e o situație prea fericită, îi răspunse doctorul Prometeu cu glas întretăiat, întunecându-se la față. Tocmai a izbucnit un război crâncen între zei și titani, așa că nu vă pot găzdui prea mult. Nu vreau să vă implic într-un război de familie, pentru putere, între zei și titani. O să fie unul devastator. Nici eu nu vreau să iau parte, detest războaiele! Urăsc... ura. Vă sfătuiesc și pe voi să vă țineți deoparte. Eu însumi voi aștepta să văd cum evoluează lucrurile.

– Doctore, mă sperii. Pot să te mai întreb ceva? Crezi că pterodactilii vor dispărea? întrebă Mihai îngrijorat.

– Da.

– Și oposumii?

– Da.

– Și zeii?

– Da.

– Și titanii?

– Da.

– Și leneșii?

– Nu... știu sigur. Sunt cel mai bine adaptați. De fapt, nimic nu e sigur, ci doar probabil. Te înțeleg, Popescule, și eu mă simt la fel ca tine. Parcă nu-mi găsesc locul nicăieri. Dar, când sunt vremuri tulburi și întunecate, cu atât mai mult trebuie să fim puternici, să ne bucurăm de viață și să ne împărtășim din lumina ei, savurându-i efemerul. Mulțumește-i cerului că trăiești și că ai picat la mine! Fii fericit că te iubește cineva, fie și fetele mofturoase ale lui Obama. Zboară! Cât mai poți!

Atârnată de cuierul înalt, din lemn de pin negru (sculptat cu nimfe și fauni), bălăngănindu-se în continuu cu capul în jos, fără să reușească să se detensioneze, Cristina interveni, pe un ton precipitat, înecându-se și tușind:

– Chiar că ne sperii, doctore Prometeu. Tu întotdeauna spui ce gândești?

– Am prostul ăsta obicei. V-am zis ca să vă avertizez. În loc să așteptați miracole, încercați să căutați soluții, chiar dacă nu aveți nicio speranță. De multe ori, funcționează. Indiferent de asta, modul în care înfruntăm urgia depinde de noi: târându-ne în genunchi, cu fața în noroi sau drepți, neclintiți în furtună, cu fruntea spre cer. Până atunci, putem să ne bucurăm de clipele frumoase care ne-au mai rămas, fără să le numărăm. Recunosc că și eu am reflexul ăsta, mi-e greu să mă abțin.

– Eu una nu știu cum să mai procedez. E frumos ce-mi spui, dar eu nu mai am încredere în nimeni. Nici în mine... Să-ți spun ce am văzut pe Facebook, Twitter și youtube, doctore Prometeu: în ultima vreme, fiecare persoană își face țară (uneori chiar într-o căciulă pe care poți s-o iei cu tine la drum). Ce-ar fi să ne facem și noi propria noastră țară?

– Să înțeleg că ai încredere numai în modă? OK, trebuie să admit, probabil că ăsta e ultimul trend, hm, după telfie-ul lui Kim Kardashian. Dar, dacă vă faceți țară, va fi doar una fantomă, pe care nu ar recunoaște-o nimeni, iar voi v-ați simți și mai străini.

– Păi și noi suntem fantome, doctore Prometeu. Nu mai avem nimic de pierdut.

– Ba da, sufletul. Și o noapte romantică de dragoste în pod, la lumina ochilor câinelui din Baskerville.

În cele din urmă, doctorul Prometeu îi convinse să se întoarcă acasă, la Obama și să-și facă o țară-căciulă, după numele domnișoarei (ca să fie și ea promovată) – KrisTEENa, să înfigă un steag, să fotografieze, să photoshopeze și să posteze pe rețelele de socializare (funcționale în locuința lui Obama... bun și Obama la ceva!). Cei doi îl ascultară. La plecare, doctorul îi strânse tare în brațe, gata să-i sfărâme, de parcă ar fi știut că urmează să se volatilizeze în minutele următoare, așa că preferă să le frângă el oasele și să le preschimbe în praf de stele.

La sfârșit de tot, o întrebare: pterodactilul Popescu vrea să fie personaj? Să-l întrebăm? Eventual, și dacă e de acord să-i invadez țara? Nu, nu se poate. Nu am zis deja că nu mă cobor la nivelul ăsta?

Examen cu Big Brother. Vol. 2. XIV. De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

Împachetez. Mâinile îmi tremură, totul îmi scapă pe jos din palmele cuprinse de o transpirație rece. Azi e duminică, trebuie să plec. Chit că nu ajung mai departe de capătul străzii, apoi mă refugiez, mai mult sau mai puțin discret, înapoi în casă. Cât să mai merg (pe jos, fără să mă teleportez)? Cine îmi cară mie bagajele? Și unde mă duc? Cine îmi mai aduce mie papucii încălziți pe calorifer și cafeluța fierbinte la pat, cum făcea pe vremuri bunică-mea, Mama Coca? 

– Unde plecași tu, Ilenică?! Cui mă lăsași tu, Ilenică?! se lamentează Promy, frângându-și mâinile, pe punctul de a-și smulge părul din cap (iar el ține la coafură).

– Promy, termină cu teatrul ăsta ieftin! Mai bine mă ajuți să împachetez.

– Păi ce, numai tu să-ți faci showul? Mie îmi bagi pumnul în gură? Am și eu drepturi. Și, spune-mi, nu trebuie să mă prefac că mă sperii și mă îngrijorez? Nu trebuie să vin să te caut pe stradă și să te strig disperat, chit că te văd pe iPhone 11 unde ești?

– Promy, dacă mă mai monitorizezi, nu mă mai întorc niciodată. Și, să știi, dacă ieși pe stradă după mine și mă vede lumea cu tine, sunt și mai în nesiguranță. Unde ești tu, acolo e pericolul.

– Dacă nu plâng după tine, sunt nesmțit, am ajuns un bolovan, a rămas numai stânca din mine, cum a zis Kafka. Dacă plâng, mă dau în spectacol sau mă prefac. Dacă nu vin după tine, ești în pericol și mie nu-mi pasă. Dacă vin după tine, ești și mai în pericol și mie nu-mi pasă. M-ai înnebunit, Ile. Vezi că-ți spun acum o ”odă pentru Kim Jong Ile” de să mă ții minte! Sau mai bine o ”predică de Nana”, exact ca mătușă-ta.

– Dacă îmi ții acum o ”predică de Nana”, o să fug înainte să-mi fac bagajele, așa că va trebui să-mi împachetezi tu lucrurile și să mi le aduci.

– Bine, Ile, cu plăcere. De fapt, din dragoste și disperare. Dar, spune-mi, te rog, de ce-ți faci tu întotdeauna bagajele duminica, iar luni te întorci entuziastă aici, acasă, în Olimp?

– Păi, Promy, eu funcționez pe principiul lui Bulă: ”sarmale-sarmale”. Știi povestea lui Bulă? Mânca, sărmanul, numai sarmale de luni până duminică și tot așa. Lunea era un fan înfocat al sarmalelor, joia începea să-și piardă entuziasmul, iar duminica le blestema, cu ”mânie proletară”. Pentru ca să o ia de la capăt lunea, cu avânt revoluționar și o poftă nebună de sarmale. La mine se aplică varianta ”cașcaval-cașcaval” sau ”brânzici-brânzici”, de luni până duminică. Eu sunt în mod obișnuit o adoratoare a brânzicilor, dar, duminica, brusc, mă satur. Am fobie de brânzici. Logic, nu? E exact invers ca în morala angajatului, cea inscripționată pe plăcuțe de lemn și vândută adesea prin târguri: acolo, oamenii sunt foarte deprimați luni, când încep serviciul, și în extaz duminica, în weekend. Eu nu. Eu semăn cu Bulă. Poate mai am 10 minute de trăit (nu, nu vreau să număr secundele) și mă plictiesc îngrozitor ca Seneca (din poezia lui Sorescu) atunci când trebuia să se sinucidă la apusul soarelui și era abia prânzul. Și ca Bulă. Ce să fac?

– Ai răbdare! Ah, sunt invidios. Ce n-aș da să am și eu parte de atâta variație! Eu sunt născut duminica. În duminica lui Bulă. Și am rămas blocat acolo, degeaba blestem sarmalele. Natural born on Sunday. God created on Sunday.

– Atunci, să așteptăm ziua de luni, Promy. Titanii știu să aștepte, nu? Indiferent de asta, sper că demisia mea de la voi (a treia în semn de protest) e valabilă. Nu mi-ai dat niciun formular specific pentru a-l completa, a rămas doar o demisie verbală... Se pune?

– Cum să nu se pună? Iar Bebe și cu mine am zis chiar să sărbătorim, tu n-ai vrut. Și formulare am, normal. Ce, mie nu-mi trebuie pentru demisia mea pe care sper să mi-o dau înainte să primești tu numărul de dosar de la Parchet? Vrei unul? Sau mai întâi te ajut să-ți faci bagajele?

Refuz mai mult sau mai puțin politicos și continui să împachetez. Ce am? Mi-am pierdut iar răbdarea? Mi-am pierdut-o eu sau ”timpul nu mai are răbdare”? Dacă azi e duminică, mâine va fi luni, logic, nu? Sigur? Sau cel puțin probabil? Nu pot să aștept măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Acum, în sfârșit, în Olimp e liniște... după ce au fost executați Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera și a fost dejucată lovitura de stat al lui Pando și a Antenuței. Ambele în mod inteligent și discret, pentru a nu genera noi scandaluri și a amplifica problemele deja existente.

Cu câteva zile înainte de nașterea lui Bebe junior, Bebe senior a fost teleportat pe planeta SPP1001, i-a transformat pe cei doi foști stăpâni ai Olimpului într-un snop apetisant de trifoi cu patru foi și i-a înghițit cât ai clipi. A făcut-o din nou invidioasă pe Rocinante, ca la execuția legală a timpului... a lui nenea Cronos. Uneori trebuie să înghiți nu doar broaște râioase, ci și porcu’ ca să iasă corect socoteala, ”2+2=4”. Chit că unii precum editura Oxford University Press, din rațiuni de political correctness, nu mai înghit ”porcul” în vocabular pentru a nu-i jigni pe musulmani sau evrei. Oricum, SPP1001 ce vină avea? Antropofagia nu mai e constituțională, dar fitofagia este, în continuare, permisă, deci, procedura s-a încadrat în limitele legii. Sau legea nu se mai aplică pe alte planete? Ori titanii pot fi și ei consumați din nou, având în vedere că sunt legume? Indiferent de asta, titanii (Mene, Deu și Promy) au dansat dezlănțuit, un sirtaki (”Zorba grecul”) de s-a zguduit pământul.

Imediat după marele eveniment, a avut loc un protest ”Salvați mogulii!”, iar sărmanul Promy, ”băiat deștept” din energie și infrastructură, IT și sănătate, încă zdruncinat de ultimele întâmplări și amețit de extaz, a crezut că se referă la el sau la Apollo, marele artist al poporului, multiplu (auto)medialiat cu diplome confecționate din pielea jupuită a competiției. Surprinzător, Apollo și Caliope au fost, în sfârșit, arestați (cât eram noi plecați la terapie, pe VJ45) și se află în anchetă. Sperăm ca aceasta să dureze cât mai mult, măcar 10-20 de ani ca la București, să ne asigurăm astfel că Apollo va păstra o distanță igienică față de noi. Din păcate, protestul ”Salvați mogulii!” nu-l viza nici pe Promy, nici pe Apollo, ci pe patronul Antenuțelor, ”motanul Felix”, proaspăt devenit erou-martir și deținut politic, victima lui Băsescu, evident.

Chiar în momentul nașterii lui Bebe junior, în timp ce Promy o asista pe Mi Ko,  a survenit tentativa de lovitură de stat a lui Pando și a Antenuței. Cu ajutorul lui Pando, Antenuța reușise să-și încarce coiful dezactivat și se pregătea să evadeze din Tartar, dar Promy a izbutit în cele din urmă să o oprească și să-i sustragă coiful. Antenuța a rămas, așadar, sub maximă supraveghere, dezonorată, fără coif, cu acces la net doar o dată pe săptămână și condamnată la porție dublă de mâncare din aia bio scârboasă, iar Pando a fost exilată pe VJ45, la ginerele său, Deu. Nu știu ce a fost în capul lui Pando, Antenuța nu ar fi împărțit cu ea puterea sub nicio formă. Se folosise de ea ca să fugă din închisoare și să ajungă stăpâna Olimpului. Ar fi ținut-o o zi-două prin preajmă, pe lângă tron, însă ulterior ar fi expediat-o în Tartar (în cel real, nu în Startar, la shopping), aruncând impasibilă spre Pando fulgerașe din sceptrul imperial și surâzând engimatic precum un Sfinx.

Pando a crezut-o pe Antenuța? Mai curând a vrut s-o creadă. La fel cum Promy, în ciuda exploziei Pandoruței de pe Gliese (când ea și-a exprimat foarte direct nemulțumirile legate de revoluție și reformă), a vrut să creadă că e doar o cădere nervoasă (le cunoștea foarte bine și pe ale lui) și că singurul ei mare păcat e nimfomania. Dar e nimfomania un păcat? Dacă vă uitați la ”Nimfomana” lui Lars von Trier, permis de CNC... deocamdată, devine problematică această conceptualizare. Pentru Promy nu nimfomania a fost un păcat capital, ci faptul că l-a trădat și Pando, scurt timp după Pan. O persoană apropiată, din familie, de care era atașat... Un nou ciob de presse-papier (unul elegant, din platină, încrustat cu cristale Swarovski de un albastru intens, ireal ca florile de cactus de pe Gliese ori ca ochii Pandoruței) i-a străpuns inima. Sau era un piron? Și tu, Brutus? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Oricum, Promy a încercat să rezolve discret și, în același timp, prompt, problema, evitând în mod diplomatic scandalul, foarte periculos în acest acest moment nu numai pentru el și familia lui, ci și pentru reforma din Olimp.

Cu siguranță (adică probabil), sărmanul Deu l-a strâns în brațe titanic și l-a umplut de băluțe de fericire pe tăticuțul său pentru că i-a trimis-o pe soacră-sa în exil, după ce a încercat să dea o lovitură de stat. Să nu uite cumva că e născut din spuma balelor. Din fericire, Pando a șters-o urgent, cu prima delegație sosită pe VJ45. Toată lumea s-a bucurat, cu excepția lui Epi care continuă să plângă după scorpia lui de nevastă. La câteva zile după tentativa de lovitură de stat, deși pe moment l-am susținut pe Promy și eram pregătită să-mi scot colțișorii de vampir ca să-l apăr pe el și democrația din Olimp, am fost posedată de Pando într-o noapte. L-am făcut pe Promy ”zdreanță, cârpă, pămpălău și jeg de trădător”. Ba chiar intenționam să-i introduc în fund compasul mare, de tablă cu care vroiam să înțep în clasa a VII-a intelectualii. ”Moarte intelectualilor!” Apoi mi-a părut rău. Eu nu-i voi ierta niciodată un lucru lui Pando: nu că l-a pipăit pe Promy (prin blugii strategic rupți la fund), nici că m-a posedat pe mine, nici că l-a abandonat și l-a înșelat nonstop pe săracul Epi, nici că s-a angajat într-o lovitură de stat tocmai acum, când lucrurile începuseră să se așeze în Olimp, ci că, la lansarea Startarului turistic, l-a invitat exclusiv pe Dracula din România, în ciuda listei actualizate de Promy și de mine care-l includea și pe legendarul rege Dapix, inventatorul sistemului cușmocentric, al cușmo-piramidelor și al celebrei expresii: ”Barzăcopilviezure”.  

Atlas, ca de obicei, n-a observat nimic, nu a fost capabil să proceseze niciunul dintre evenimente, era cufundat în jocul ”Plante vs. Zombie”. Bebe l-a ajutat să finalizeze nivelul 7, apoi Promy l-a teleportat pe VJ45 la terapie intensivă. Prima probă pentru VJ, înainte de a-l convinge pe Mene să emigreze și pe Dio să se dezalcolizeze! După trei ore, Atlas a apărut pe malul oceanului, adormit, fără consolă. De atunci, sforăie la competiție cu Europa. Secretul calmului său englezesc nu e ”Suleyman Magnificul” ca la Chiron, ci consola. Însă, dacă îi privezi de serial sau de joc, cred că se declanșează revolte de proporții cosmice, un tsunami universal de zboară și Kim Jong-un până pe SPP1001, la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină.

Aveam de sărbătorit trei mari evenimente: nașterea lui Bebe junior (care seamănă leit cu mama lui, Mi Ko, a moștenit trăsăturile ei asiatice delicate și ochișorii ei căprui, luminoși), condamnarea irevocabilă a lui Știi Tu Cine... Zeus și dejucarea fermă a tentativei de lovitură de stat, așa că am mers cu toții într-un weekend pe Gliese, la bungalourile în culorile curcubeului – eu, Promy, Epi, Mene, Mi Ko, Bebe junior, Bebe senior, Deu, Pira, Her, Alex, Jill, Pegas și Rocinante (fără Don Quijote, are interdicție pe această planetă până va renunța la spadă, armură și la salvarea domnițelor petrecărețe). În plus, trebuia să-l ducem pe sărmanul Epi, foarte afectat de ultimele evenimente și îndurerat de dispariția scorpiei de Pando, să-l consoleze un pic sirenele. Asta da terapie! ”Răzbunarea e dulce!”

În sfârșit, pe Gliese, Promy a jucat meciul de fotbal promis pe stadionul olimpic ”Meneceu”, construit chiar de fratele său, Mene. De când visează bietul Promy să-i facă cineva de pe Pământ o statuie jucând fotbal! Pe Gliese, ”are, are” și va mai avea. Astfel, deși mereu presat de timp și foarte oboshit, Promy a conceput echipament albastru ca florile de cactus de pe Gliese atât pentru echipă (improvizată ad-hoc și intitulată ”Câinii stelari”), cât și pentru majorete. Păi, dacă tot se dau titanii în spectacol, s-o facem și noi, să nu se mai simtă, săracii, singuri pe cruce.

Dacă Jill și Mi Ko manifestau entuziasm, eu îmi păstram unele rețineri. Născută complexată și împiedicată, am avut experiențe motivante la orele de sport (în special la cele extrașcolare). La gimnastică ritmică, de pildă, antrenoarea se urca pe spatele meu și sărea cât putea de tare. Aveam numai șapte ani atunci și m-am bucurat când m-a dat afară, altfel poate nu supraviețuiam. Atitudinea în sine mi se părea degradantă. La înot, am fost convinsă că mor la primul antrenament, când instructorul m-a băgat cu capul în apă și m-a ținut minute în șir, în timp ce eu mă sufocam și mă zbăteam disperată. Cred că atunci am învățat să dau bine din mâini și din picioare. Surprinzător, am supraviețuit primului antrenament de înot și am refuzat să merg la al doilea. Las-o baltă, Madame Dezastru! Din păcate, mai sunt și în ziua de azi, în România, instructori de sport care stimulează copiii prin violență fizică, verbală și psihologică, unii ajungând la performanța de a-și scuipa elevii și de a-și șterge mucii pe ei ca eminentul antrenor de polo, Andrei Stoicuț.

Înainte de meci, noi, majoretele, am țopăit și am zbierat cât ne țineau bojocii: ”Câinii stelari” e cea mai tare / Madame Dezastru dă bine din picioare / Blonda-i cu tirul, Mi Ko cu Excelu’ / Și pe dușmani îi trimitem la Bellu / Titanii au talent să se joace cu focul / Și nu ne va învinge nici potopul”. Da, am și eu trei calități (să mi le repet, să le știu dacă mă cheamă cineva vreodată la interviu): 1. dau bine din picioare, 2. sunt expertă la demisii în semn de protest  3. mă pricep la coafat Cântărețe Chele. Mai mult, ii iubesc pe Promy și pe Dumnezeu, nu Big Brotherii și asta e, cred, principala mea calitate. Încă îi mai iubesc? Sigur? Măcar probabil? Și până când?

Așadar, s-au identificat relativ ușor soluții pentru echipamente și majorete, mai dificilă a fost găsirea unui antrenor și întocmirea echipei. Cum nu era timp de dezbatere și trebuia luată rapid o decizie, Her s-a sacrificat să fie, simultan, căpitan de echipă și antrenor. A organizat doar un antrenament în cursul zilei de sâmbătă, înainte de meci, într-o atmosferă foarte prietenoasă și relaxată. Ne-am convins de asta duminică. Pe stadionul de pe Gliese nu se înjură... prea mult, nu se aruncă cu cutii de bere sau Cola (acestea se reciclează), și în niciun caz cu petarde, scaune rupte sau spectatori dezmembrați. Polițiștii nu arestează și nu amendează membrii galeriei pentru jigniri aduse ”organului canin” ca în România. Promy a jucat ca mijlocaș, a alergat surprinzător de bine, a driblat, a creat multe faze de gol, a intrat și la atac și a dat 5 goluri (unul la vinclu). Înfrângere umilitoare pentru ”dușmani”, mai rău ca a Braziliei în fața Germaniei (7 la 1) – la noi, 17 la 1. Chiar că i-am trimis la Bellu.

Am sărbătorit, totul e bine acum, atunci de ce mai plec? Și-l las pe Promy singur, fie și numai până luni? Dacă se întâmplă ceva tocmai în noaptea asta? Hm, poate că e mai bine să-l iau și pe el cu mine. O să-l întreb imediat, să verific măcar dacă acum se simte acasă în Olimp.

– Ce-ar fi să emigrăm în țările nordice sau să facem măcar o plimbare... cu bicicleta?

– Lasă-mă, Ile, știi că de-abia merg pe jos până la budă, darămite cu bicicleta. Încă am febră musculară de la meciul de fotbal jucat pe Gliese, în Atarsia. Și m-am săturat să emigrez. Sunt un prost de dau din abis în abis, exact ca Brunnhilde. Nici oamenii pe care i-am creat și i-am ajutat să progreseze nu-s prea departe de mine. Evoluția continuă. Se prostesc din ce în ce mai mult. Ai văzut, coeficientul de inteligență a scăzut cu 14 puncte procentuale din secolul XIX (epoca victoriană) până acum.

– Asta au descoperit cercetătorii britanici? Ăștia, cercetătorii britanici, au mai descoperit că găina mutantă care nu-și pierdea vremea pe Facebook, ci făcea ouă de aur (negru, cred) a născut un șarpe înaripat. Nu, nu era ”Evenimentul” lui Cristoiu, ci cercetătorii britanici. Poate că l-a născut pe Quetzalcoatl. Apropo, Quetzalcoatl, șarpele înaripat, zeul toltecilor și aztecilor, a inventat și el civilizația ca tine. Spune-mi, te rog, Pando și-a tras-o cu Quetzalcoatl? Nu l-am văzut la lansarea Startarului turistic. Oricum, valoroși cercetătorii britanici! Mai bine investești în Startar decât să le dai lor bani de cercetare. Sau mă pui pe mine să prezic viitorul. 

Ce-am pățit? Am febră, sunt posedată de Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector? Și eu, și Promy am jurat împreună (pe democrație, constituție, Maretti și iPhone, nu pe Al-Lac, Al-Cool sau Al-Cola) că nu vom mai ghici niciodată viitorul. Apropo de viitor, se pare că trendul e revenirea la natură, la paradisul adamic și la inocență. În acest sens, un deputat rus a propus să fie interziși pantofii cu toc (deformează picioarele) și tenișii/espadrilele (provoacă platfus): în curând o să umblăm iar desculți, știința ne întoarce la natură. În același timp, UE a interzis porcul, țăranul român, parfumul Chanel no. 5 și țigările mentolate. Europa arde și Madame Merkel se piaptănă. Bine că are părtul scurt și (aproape) drept deja, ce ne făceam dacă stătea să se coafeze câteva ore cu placa în fiecare dimineață, ca știm noi cine, persoană importantă, VIP fără drept de vot? La rândul lor, înalții prelați discutau despre sexul îngerilor la căderea Constantinopolului.

Promy așază ultimul tricou, împăturit impecabil, în pungă, apoi în valiză. M-a ajutat să împachetez, nu s-a putut abține să nu facă o faptă bună. Oftează, își suflă bretonul negru, lung până la bărbie, filat, asimetric, perfect îndreptat cu placa și zâmbește trist:

– Legat de Pando și Quetzalcoatl nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta. În ce privește scăderea IQ-ului, din păcate, Ile, e pe bune. 

– Atunci ăsta e și efectul pervers al civilizației tale, iubire. Oamenii au devenit comozi și indiferenți. Au ajuns incapabili să reacționeze, nu, nu numai la Madame Dezastru, ci și la stimuli precum o catastrofă ecologică sau un război. Uite, Europa și Statele Unite în criza din Ucraina și din Orientul Mijlociu.

– Ai grijă să nu generalizezi pornind de la niște actori politici incompetenți și/sau iresponsabili! Legat de IQ, eu cred că e și o problemă socio-demografică. Oamenii inteligenți refuză să procreeze. Ce om inteligent mai face copii pe planeta asta, în ziua de azi?

Tac și las ochii în jos. Iau punga plină de tricouri frumos împăturite din valiză și încep s-o mototolesc, foșnind melodios, fără să rostesc niciun cuvânt. Nu, în ziua de azi, oamenii mai mult sau mai puțin inteligenți care sunt dispuși să se implice, să acționeze ca să lase ceva în urma lor își fac țară, nu copii. Păi, ce, există vreo legătură între copii și țară? Copiii se fac pentru țară sau țara pentru copii? Vorba lui Roger Waters de la concertul ”The Wall”, ”No fucking way!” sau... ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Vai de mine, tocmai mi-am adus aminte de țara mea, Stracciatella, o neglijasem și vroiam să-l rog pe Promy ceva, neapărat, înainte să plec: 

– Promy, dacă acum tot universul e al tău, Stracciatella e și ea țara ta, te rog să o recunoști și să nu mi-o lași fantomă! Urăsc fantomele! rostesc precipitat, înroșindu-mă ca focul.

– Da, Ile, universul e al meu, Stracciatella e a mea, sigur că da, adică probabil, dar nu e țara mea. E o cadă, nu o țară! Dacă mă chemi în cada ta, vin cu mare plăcere. Însă, dacă mă inviți în țara ta, o să te refuz, răspunde Promy pe un ton aparent calm și detașat, surâzând ușor condescendent.

– Și eu care vroiam să-ți ofer numai ție viză! Lasă, Promy, când o să te târăști în genunchi în fața mea și o să-mi ceri azil în Stracciatella, o să te refuz și eu, o să-ți dau brânci afară din cadă, vreau să spun din țară.

– Ba din cadă. Și ți-am spus că m-am săturat să emigrez. Am pierdut șirul agoniilor, infarcturilor, evadărilor și emigrărilor...

Îmi ia punga șifonată din mână, o îndreaptă și o pune la loc tacticos în geamantan. Apoi închide valiza și se așază pe ea încet pe ea, tronsnindu-și oasele amorțite. Își scoate o pungă de Maretti cu pizza, o contemplă pentru câteva clipe, o desface lent, ceremonios și începe să crănțene bruschettele una câte una, plescăind și lingându-și degetele, cu pupilele dilatate de plăcere.

– Să-ți spun drept, dacă e ceva pentru care merită să mă întorc pe Pământ, acela e Maretti cu pizza, reia Promy entuziast. Totuși, când mă duc la shopping, trebuie să am grijă să nu care cumva să mă rătăcesc precum soldații-fantomă, ”omuleții verzi” ruși, la graniță. Prin țările sau... căzile altora! Misterioase sunt căile ”omuleților verzi”...

– Iubire, dacă văd ”omuleți verzi” în cada... ăăă... țara mea, îmi scot colțișorii de vampir. Fii atent, dacă te mai bate gândul să emigrezi, grăbește-te. Mai târziu e prea târziu. O să ajungă califatul talibanilor de la Statul Islamic din Siria și Irak până aici, în Grecia, ba chiar și în România. Acoperă respectuos... cu vălul integral și bombe inclusiv zonele care au aparținut/au fost supuse Imperiului Otoman. Iar Obama se uită și nu vede. Abia aștept s-o zăresc pe Antenuța fără coif, cu chador/burka, mutilată genital și încuiată în casă, la bucătărie, că muierile n-au voie să circule neînsoțite de un bărbat. Să nu deschidă gura neîntrebată și, dacă e, să răspundă doar ce vrea califul. Și Dio să consume Al-Cola, nu Al-Cool. Na, uite c-o să reușești asta fără să-l internezi la clinică pentru dezalcoolizare. Hm, poate că o să lupt și eu de partea talibanilor. De ce să rămân în țara mea mică și murdară când pot alege puritatea islamică? De ce să fiu asfixiată de falsuri grosolane, minciună și copy-paste când pot asculta vocea lui Allah, să mă cutremur de adevăr și să urmez calea cea dreaptă a jihadului, la fel ca mii de alți europeni? Unica și adevărata, autentica și originala, inconfudabila și inegalabila voce a lui Allah este Statul Islamic și numai el. De ce să fiu o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil când pot să fiu un taliban? De ce să lupt cu sistemul până mă fac praf când pot să port un război sfânt? De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

– Știi de ce, Ile? Mai ții minte când a-a-am-am... a-a-vut în-în-tâlnirea de gradul minus 25, altitudine 5500 metri, cu Știi Tu Cine... Știi Tu Unde, tu apărai telecomanda de la portalul infernului și eu mi-am reproșat că nu am devenit un pic taliban ca să te scot din ghearele ticălosului ăluia? Tu mi-ai atras atenția că marja noastră de manevră era mai redusă atunci, nu eram la putere. Totodată, mi-ai spus că mai bine mori decât să fii salvată de un taliban și că mă iubești așa zdreanță, cârpă și pămpălău cum sunt, de nu-s capabil să omor o muscă și nu aș vrea să sufere nici o Drosophila Melanogaster. Eu însumi mi-am zis de nenumărate ori că prefer să fiu o legumă putrezită și storcită, ba chiar să nu mai rămână nici stânca din mine, decât să mă fac zeu.

– Da, Promy, ai dreptate. Mereu ai dreptate, nu și drepturi. Chiar dacă împărtășesc cu talibanii revolta anti-sistem, nevoia de puritate, jihadul interior, spiritual (lupta cu sine pentru purificare și perfecționare, în numele lui Dumnezeu), dezgustul față de idolatrie și cultul sacrificiului, nu înseamnă că sunt de acord și cu scopul (califatul islamic unde se aplică una dintre cele mai opresive legi, sharia) ori cu mijloacele lor (jihadul exterior, războiul sfânt în forma sa militară).

Accepțiunea jihadului, atât în vechime, cât și în contemporaneitate, este dominant una militară, însă există și un înțeles spiritual (apărut sub influența sufismului) – războiul sfânt ca luptă interioară. Violența este permisă doar ca autoapărare conform unor versete din Coran. Dar autoapărarea ce semnifică exact și până unde poate merge? Unii se pot simți atacați de cultura occidentală cu valorile ei, și, astfel, îndreptățiți să riposteze prin forța armelor. Din păcate, deși a preluat (ca profeți), din cultura ebraică și creștină, pe Adam, Noe, Iosif, Moise, David, Solomon, Avraam, Iona sau Iisus, Coranul înregistrează unele atitudini intolerante la adresa persoanelor de altă religie (evrei, creștini) sau fără religie, exploatate de jihadiști pentru a se legitima. Mai ales în surele de la Medina, comparativ cu cele de la Mecca, atunci când profetul Mahomed se confrunta cu provocări mai numeroase și mai diverse, în calitate de lider religios, militar și politic. Unii spun că acestea din urmă ar avea prioriate, plasându-se cronologic ulterior.

Chiar și în ziua de azi, jihadul are un sens militar pentru numeroși credincioși. Iată, de pildă, în ultimele luni, mii de copii și tineri nu doar din Irak și Siria, ci și din Europa, Turcia sau Statele Unite au hotărât să asculte vocea lui Allah, să se înroleze în Statul Islamic și să lupte alături de el. Abu Hattab, un băiețel de 13 ani (de vârsta lui fii-miu) din Turcia, recent înscris în Statul Islamic, știe deja să tragă cu mai multe arme, inclusiv cu mitraliera. El a declarat presei: „Nu vreau să mai ies cu prietenii mei, să mă distrez. Allah ne-a ordonat să luptăm pentru viaţa viitoare. Înainte mă duceam în parc, la mare, însă mi-am dat seama că greşeam. Acum am ales calea dreaptă. (...) Îmi place Statul Islamic, deoarece ucide necredincioşii, non-suniţii şi cei care s-au convertit la alte religii decât Islamul. Oamenii ucişi de Statul Islamic sunt agenţi americani. Trebuie să-i eliminăm, aşa cum spune Allah în Coran.” Și în Coran e cuvântul Domnului, transmis direct profetului (nu mediat cum e în Biblie), incontestabil și etern valabil, oriunde pe pământ.

Pentru a duce cuvântul Domnului mai departe, jihadiștii decapitează, crucifică, lapidează, iau oameni în sclavie, trec prin foc și sabie (la propriu) sate, orașe și cimitire ale ”necredincioșilor” (yazidi, creștini) sau ale ”ereticilor” (musulmani șiiți), dar și ale credincioșilor de origine kurdă, suniți aidoma lor. Nu au milă nici de monumentele străvechi: au aruncat în aer mormântul lui Iona (profet islamic!) din Mosul, împreună cu moscheea sa (sunită!) – un gest simbolic în lupta lor anti-idolatrie, pentru redeșteptarea adevăratei credințe și reînvierea practicilor religioase originare. Israelul, de asemenea, a reușit anul acesta, în timpul războiului său ”chirurgical” din Gaza, performanța de a distruge moscheea Al-Omari, monument istoric și cultural. Iar, apropo de Iona, în Iran, Mohsen Amir Aslani, un ”eretic”, ”dușman al poporului”, a fost executat pentru insultarea profetului Iona. ”Pagube colaterale!”

Talibanii de la Statul Islamic au obținut asemenea performanțe de purificare religioasă și etnică (nu doar împotriva minorităților creștine/yazidi sau ”ereticilor” șiiți, ci și contra kurzilor suniți ca ei), încât până și al-Qaida lui Bin Laden din care se trag (originară din mujahedinii sponsorizați de americani să lupte contra Rusiei sovietice în Afganistan) s-a dezis de ei. Binecuvântați să fie Al-Lac, Al-Cola, Qatar, Arabia Saudită, Turcia și... Statele Unite care au sponsorizat sărmanii martiri jihadiști sau au închis ochii atunci când Statul Islamic făcea prăpăd în Siria, pentru a trece ulterior la Irak. ”Somnul rațiunii naște monștrii”, nu-i așa, Obama?

Promy își suflă cu forță bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat de milenii de paralizie liber alaseă și se ridică în picioare. Are fața congestionată, îmbrobonită de sudoare, iar ochii mari, negri, melancolici, umbriți de gene lungi, îi ard, iluminați parcă de focul sacru. Inspiră adânc, încercând să-și regleze respirația, apoi rostește încet, dar apăsat:

– Ideea de a nu forța pe nimeni să adere la islamism, prezentă într-unul dintre versetele Coranului și citată ca exemplu de toleranță religioasă, ce înseamnă, Ile? Ai de ales între convertire, sclavie sau moarte? La Statul Islamic cel puțin, cam așa e. Indiferent de asta, scopul NU scuză mijloacele. O acțiune este definită în primul rând prin mijloacele ei, nu prin scopurile ei. Republici comuniste, fasciste, califat islamic, țări-fantomă, toate sunt niște utopii construite și consolidate prin minciună și teroare. Să premiem atunci minciuna și teroarea? Să le cauționăm? Ce vorbeam mai înainte? Suntem capabili de orice? Nu, și asta e bine. Capabili de orice sunt doar bărbați adevărați ca Știi Tu Cine, Țarul Putin sau califul Ibrahim (Abu Bakr al-Baghdadi) al Statului Islamic. Dimpotrivă, eu cred că bărbați adevărați sunt aceia care poartă un jihad spiritual, adică se luptă cu ei înșiși, nu cu alți bărbați în lanțuri, femei violate, bătrânei sau copii în cărucior.

– Să facem atunci, cu toții, din dragoste și disperare, un jihad spiritual pentru a rămâne oameni și a calcula corect ”2+2=4”, pentru că toți suntem frați și toți ne uităm la ”Suleyman Magnificul”, evrei, creștini, yazidi, musulmani sau budiști! spun cu glas tremurător și ochii șiroind de lacrimi. Să nu ne temem decât de noi înșine, căci ”Binele ce te întâmpină vine de la Dumnezeu, iar răul ce te întâmpină vine de la tine însuți”, spune atât de frumos Coranul, și pentru toți ”Dumnezeu e un scut îndeajuns.” Invitația la jihad interior și la aromonie exterioară o lansează cineva cu autoritate. O ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”! Jur pe Al-Cool, ă, pardon, pe Al-Cola, ă, pe Mecca! Și-așa plecasem pe drum spre Mecca precum emirul din poezia lui Macedonski când am început lupta cu sistemul din România. De fapt, Mecca e în fiecare dintre noi. Jur pe Mecca!

– Ba să te juri pe fabrica ta de diplome, Doamna!

– Taci, Promy! Ține-ți ciocul ăla cârcotaș! Am și eu demnitatea mea. Dacă-mi mai zici așa, te decapitez! Scuze, am glumit. Nici nu știu ce să mai spun. Pneumoultramicroscopicsilicovolcaniconioză...

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...