Surprize, surprize à la Țaru’: un rățoi, pericol public la fel de mare ca Statul Islamic, nu știe să spele bebelușii în noroi, dar cunoaște marii intelectuali români

”Dacă îți vezi prietenul străpuns de o săgeată, trebuie oare să meditezi asupra naturii arcului sau să-i smulgi săgeata?”, spunea Buddha. Din nefericire, așa a procedat ONU până acum în conflictul sirian, analizând natura săgeții și a arcului, în loc să o scoată. În prezent, Staffan de Mistura, emisarul ONU în Siria, coordonează (la Geneva) discuții ”substanțiale” între regimul sirian și opoziție cu privire la formarea unui guvern de tranziție, organizarea alegerilor (deși regimul dorește să elimine această temă din dezbatere, logic, nu?) și noua constituție (programată pentru august anul curent). Discuțiile se desfășoară în etape de câte zece zile și decurg indirect, nu față în față, în camere separate pentru regim și opoziție: reprezentanții ONU au rol de facilitator, transmițând mesajele de la un grup la altul. Se teme cumva ONU să nu se omoare între ei? Sau unii dintre participanți nu vor să se murdărească intrând în contact direct cu partea adversă... niște teroriști, desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur)? Teroriștii-șefi ai regimului continuă să-i taxeze pe opozanți ca teroriști. Sincer, eu n-aș putea să negociez cu reprezentanții regimului, am fobie. Nu suport nici să le văd pozele în ziare, am oroare mai mare să le zăresc fețele netulburate și zâmbitoare (și încă și mai mult să le observ tablourile, posterele, bannerele și statuile reprezentându-i într-o ipostază eroică și glorioasă) decât să contemplu imaginile mărețelor lor realizări, mai exact ale atrocităților comise de ei și de regimurile lor.  

În contextul masacrului din Abu Dhuhour (Idlib), produs pe parcursul acordului de încetare a ostilităților (peste 12 civili uciși de atacurile aeriene ale Rusiei și ale regimului), inițial, consiliul opoziției (Înaltul Comitet pntru Negocieri – HNC) și-a reevaluat poziția, dacă să participe sau nu la negocierile de pace de la Geneva. Așadar, Țarul continua să atace rebelii (unii dintre ei aliați cu al-Nusra (al-Qaida) în Idlib din motive tactice, nu ideologice) și să masacreze civili (peste 2.000), iar regimul nu a eliberat prizonierii, nu a ridicat blocadele foamei, nici nu permite încă accesul complet pentru ajutoarele umanitare. Să vedem dacă mai găsim vreo bacterie putrezită din cineva. Mai mult, după trei ani de blocadă la Daraya, unul din orașele-cheie ale revoluției și un model de dezvoltare comunitară nonsectară, democratică și pluralistă, ONU nu o consideră ca atare și nu a prevăzut ajutoare pentru această localitate, deși oamenii mor de foame, după ce au consumat deja iarbă (iarbă la propriu), flori cu tot cu pământ și ghivece și, evident, pisicile. Vă  rog, salvați pisicile din Daraya și Madaya!

Pe parcursul acordului de încetare a ostilităților, cu toate că s-a redus semnificativ violența, s-au înregistrat peste 170 de victime printre civili. Pe ansamblu, să reamintim, până în prezent au fost răniți și/sau uciși peste 2,5 milioane de oameni, dintre care circa 80.000 de civili uciși (din aceștia peste 13.000 torturați până la moarte în închisorile regimului și peste 2.000 executați de Statul Islamic), până și femei și copii, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR). Armele chimice au fost folosite de cel puțin 161 ori, producând moartea a circa 1.500 de persoane, conform raportului  Syrian American Medical Society. Au existat asemenea atacuri chimice chiar în 2015 (69), unele în timpul acordului de încheiere a ostilităților. Să mai credem că regimurile trec, popoarele rămân? Totuși, războiul (inclusiv cu Statul Islamic) nu se poate opri, nici țara stabiliza până nu este eliminat teroristul-șef al regimului.

În cele din urmă, sub presiune internațională și, în același timp, motivat de funcționarea peste așteptări a acordului de încetare a ostilităților, consiliul opoziției a acceptat participarea la negocieri. Profitând de reducerea bombardamentelor, în localitățile aflate sub controlul opoziției, mii de sirieni au ieșit pe străzi pentru a cere demisia teroristului-șef și pentru a comemora 5 ani de la revoluție, iar ajutoarele au ajuns la circa 250.000 de oameni în zone sub blocade. Deși nu au fost invitați la discuțiile de la Geneva, kurzii de la Partidul Uniunii Democratice (PYD), reprezentanții politici ai trupelor YPG, și-au făcut auzită vocea: au decretat regim federal în zona controlată de ei, formalizând o semi-autonomie preexistentă (bineînțeles, nerecunoscută de regim și nici de Turcia – și mai ostilă după atentatele de pe teritoriul ei, atribuite kurzilor).Și, uluitor! Încă o veste bună: în ziua debutului negocierilor de pace, pe 14 martie, Țarul a anunțat în stilul său fulgerător că Rusia se retrage din Siria. Curat surprinzător! Previzibil de surprinzător! Surprize, surprize... Însă acest lucru ar putea stimula negocierile de pace să progreseze.

Țarul își ia înapoi grosul forțelor militare (aproximativ 4.000 de soldați-fantomă, ”omuleți verzi”), dar mai păstrează câteva (două batalioane) pentru a lupta cu ”teroriștii de la Statul Islamic” și își menține sistemul de rachete sol-aer S-400. A izbutit să securizeze portul/baza din Tartus și baza aeriană Hmeimim din Latakia. Astfel, blochează furnizarea de resurse energetice alternative dinspre Golful Persic către Europa prin construcția unui gazoduct din Golful Persic până în Turcia. Între timp, în Ucraina, numărul încălcărilor acordului de încetare a focului a revenit la ceea ce era înainte de intervenția Rusiei în Siria: 70-80 pe zi, după ce se înjumătățise din octombrie anul trecut. Se poate spune că Țarul și-a atins obiectivele, logic, nu? Mai ales în confruntarea cu Statul Islamic, ă, vroiam să zic, cu medici, jurnaliști, activiști, bebeluși și femei însărcinate. Peste 1.800 conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR), unii anunțând chiar mai mult de 2.000 de victime civili în doar 5 luni, după datele Violations Documentation Centre. Deocamdată, masacrele rusești continuă la Raqqa (55 de civili uciși).

Și, din nefericire, și ale Statului Islamic, atât în califat, cât și în alte părți. Într-adevăr, trecând peste faptul că a pierdut Palmira, Statul Islamic are cu ce să se mai laude: recent a ucis peste 32 persoane și a rănit peste 270 în atentatele de Bruxelles. ”Bruxelles-ul și Parisul au devenit frați de sânge” (L’Alsace). Este, de altfel, aceeași rețea de teroriști care a organizat atentatele de la Paris și Bruxelles. Mai mulți români rezidenți în Bruxelles au fost răniți în timpul atentatelor. Din fericire, Roxana Ştefănucă şi fiica ei de 2 ani sunt singurii supravieţuitori din vagonul de metrou în care a explodat bomba. Deși armata și poliția patrulează pe străzi, autoritățile belgiene sunt, evident, depășite. Belgia este țara europeană cu cei mai mulți luptători în Irak și Siria, raportat la numărul de locuitori (440). Și nu pare s-o preocupe (suficient) acest lucru. Diviziunile interne, bugetul slab pentru serviciile secrete, numărul mare de predicatori și de luptători în Siria și în Irak, o piață neagră a armelor în expansiune transformă Belgia într-una dintre cele mai vulnerabile țări europene în fața terorismului.

În urma atentatelor din Belgia, UE a decis crearea unor unităţi de informaţii privind pasagerii și controlul achiziţiei şi posesiei de arme şi a propus totodată interoperabilitatea bazelor de date. Însă unii intelectuali români nu au ratat ocazia de a vocifera anti-musulmani: „Nu avem astăzi nimic valoros de preluat din civilizaţia islamică. Nimic. Nici spiritual, nici intelectual, nici politic, nici literar, nici artistic, nici uman, nici măcar gastronomic. Nu au de exportat decât resentiment şi teroare. Cărora Occidentul, spălat pe creier de bien-pensisme şi droitdelhommisme stângist, le face loc sfios, atrofiindu-şi timorat propria identitate.” (A. Papahagi) Cum așa? Identificăm din nou jihadiștii cu Islamul? Nu au inventat musulmanii algebra, cum i-a reamintit lui Papahagi colegul său din Cluj, Dumitru-Cornel Vîlcu? Nu avem nimic de preluat de la sutele de mii de intelectuali, activiști și lucrători umanitari sirieni (inclusiv de la Planet Syria) care au rezistat până acum celei mai crunte represiuni, au fost solidari cu cei ce suferă și s-au sacrificat în lupta pentru libertate și democrație?

Din păcate, românii nu cunosc meritele unui așa mare intelectual ca Papahagi: conform unui sondaj IRES, cei mai apreciați intelectuali români sunt Victor Ponta Mickey Mouse Copy-Paste, urmat de Corneliu-Vadim Tudor și de Klaus Iohannis (întrebare deschisă, fără variante de răspuns!). Ah, arză-v-ar focul sacru de ignoranți ce sunteți, poate vă iluminați și-l menționați primul pe domnul Papahagi! Și vom duce împreună o rază de speranță și pentru victimele atentatelor din Belgia. Acum, în Bruxelles, din pricina jihadiștilor și a ineficienței autorităților, și nu a musulmanilor, planează amenințarea și frica. Oamenii au rămas blocați în case, iar copiii încuiați în școli. Deodată, îmi aduc aminte de ghetele agățate în geam de sute de mii de manifestanți de la Paris (și cu care am fost solidară, atârnându-mi la rândul meu adidașii și făcându-le o poză): era singurul mod de a participa la proteste ecologiste, cu prilejul summitului climatic de la Paris (anulate de autorități din cauza atentatelor teroriste).

Să spunem drept, sărmanii refugiați ar vrea ei să-și agațe ca mine și ca parizienii ghetele în geam: asta ar însemna că au și ei, în sfârșit, o casă. O casă unde încearcă să se simtă acasă. În acest moment, Austria, Slovenia, Croația, Serbia și Macedonia și-au închis granițele, lăsând presiunea exclusiv pe Grecia. Potrivit unui plan agreat de UE și Turcia, toți sirienii plecați (ilegal) spre UE vor fi aduși înapoi în Turcia (pe banii UE); pentru fiecare sirian întors în Turcia, un sirian din Turcia va fi relocat în UE; au prioritate cei care recurg la mijloace legale pentru a ajunge în Europa. Mai mult, UE va liberaliza vizele pentru turci (în anumite condiții!), va accelera discuțiile de aderare a Turciei la UE și ajutorul (inițial de 3 miliarde de Euro) pentru Turcia va crește (Turcia solicită încă 3 miliarde de Euro, până în 2018). UE va crea și o Schemă de Primire Umanitară Voluntară pentru țările membre. Aproape jumătate dintre refugiații care traversează Mediterana provin din Siria. UE recunoaște doar cetățenii sirieni ca refugiați, persoane care au drept de protecție din partea comunității internaționale. ONU precizează că ridicarea Zidurilor nu rezolvă probleme și susține că expulzarea străinilor contravine legilor europene. Amnesty International consideră acordul Turcia-UE o lovitură letală pentru dreptul la azil și cere să nu se transforme refugiații în obiecte de troc.

În Turcia, se află în prezent 2,7 milioane de sirieni. Unul dintre ei, Fadi Mansour, exact ca-n filmul ”The Terminal” ori ca omul din container, nedorit de nicio țară din filmul ”Utopia” al lui Stan și Bran, după ce a fost respins deja de Liban și Malaezia, este reținut arbitrar de un an pe un aeroport din Istanbul, într-o cameră (vorba vine, cameră, ”The Room” ori ”camera 101” din ”1984”) minusculă, permanent iluminată. Nu mai are decât un vis și anume să găsească un adăpost unde poți stinge lumina și dormi liniștit. Între timp, grănicerii turci continuă să împuște și să bată refugiații, să nu uite cumva de unde au plecat, să nu se dezobișnuiască de stilul de viață (de fapt, de supraviețuire sau chiar de moarte) din Siria. Iar norocoșii care au la dispoziție un scaun cu rotile se zbat să avanseze, prin mocirlă, pe drumul spre tărâmul libertății și al demnității, Europa, cu toate că mai există riscul ca Mediterana să-i înghită ca pe alți 467 de refugiați anul acesta, dar marea e, bineînțeles, mai blândă și mai primitoare decât oamenii. Alți norocoși, cei care au ajuns măcar până la tabăra Idomeni, la granița dintre Grecia și Macedonia și au găsit o sticlă cu apă, își spală bebelușii deasupra bălților de noroi. Dacă autoritățile europene se tot împotmolesc și înnămolesc...

Nu și rățoiul Donald Trump pe drumul spre nominalizarea din partea republicanilor pentru Casa Albă. Câştigarea preşedinţiei americane de către rățoiul Donald este cotată printre primii 10 factori de risc la nivel mondial, conform unei evaluări a riscurilor globale, efectuată de grupul britanic de cercetare şi analiză Economist Intelligence Unit (EIU). Victoria lui Trump la Casa Albă este considerată ca mai riscantă decât, de pildă, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană sau o confruntare militară în Marea Chinei de Sud și la fel de periculoasă precum terorismul jihadist. Fac pariu că rățoiul Donald nu știe să spele bebelușii în noroi, dar cunoaște marii intelectuali români, pe Mickey Mouse Copy-Paste vreau să spun. Din păcate, rasismul nu e numai o problemă a prezidențiabililor republicani, ci și în societatea americană. Și repet, dacă devine rățoiul Donald președinte, voi ajunge eu nostalgică după președintele-fantomă, Obama, ăla care se uită și nu vede nimic, nu știe, nu poate, n-are nicio strategie... căruia i-am tot numărat zilele... de mandat. Aș vrea eu să mai sper că eternitatea (în funcții) nu durează prea mult și să se termine odată mandatele tuturor zeilor-talibani și Big Brotheri de pe pământ.

Am rămas pe cruce, captivă în coșmarul istoriei din care tot încerc să mă trezesc și nu pot. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc. Să apelez la terapia soft ca zăpada roz de căpșuni ori piersicii roz sau poate la terapia hard, la Fukuiama care continuă să anunțe că vine sfârșitul istoriei și al dictaturilor?  Nimic nu mai pare să funcționeze. Totuși, acum e mai bine decât atunci când mă aflam la birou, într-un fel de comă fizică și psihică ce a durat un an și ceva, dar, de fapt, fiecare secundă ținea milioane de ani, părea că nu se mai termină. Eram un Zombie abulic, abrutizat, corp putrezit, golit de suflet care nu mai reușea nici să-și pună pe chipul descompus masca de ”smiling face” cu surâsul strâmb și chinuit, cusut cu sula de cizmărie după procedura trupelor Berkut de închidere a gurilor protestatarilor. Nu mai eram capabilă nici să tastez două litere la laptop cu ultimele trei degete rămase, aproape paralizate și ele, mă sufocam mereu, inima mă strângea spasmodic, totul se învârtea cu mine, nu mai puteam gândi, nici răspunde monosilabic, nici dori nimic (nici să dispar complet), numai tensiunea urca la cote maxime.

Recunosc, am avut parte și de alte come mult mai plăcute. La Paris chiar. La Paris totul e ca un vis. Comă alcoolică la Paris, când eram la liceu și am băut pentru prima oară țuică. Doi litri odată! Habar n-aveam cum se consumă, nimeni nu mă informase. Atunci eram în extaz, ascultam ”The Doors”,”The End” și mă abandonasem total, simțind că mă topesc într-o undă sau pe o petală de cactus de un albastru luminos și neverosimil. Când m-am trezit, am observat că eram undeva la spital, contectată de tot felul de aparate prin tot felul de cabluri și pungi. Nu m-am speriat deloc. Dimpotrivă, eram euforică. Nu-mi aminteam nimic, în afară de clipa când am fost absorbită de undele tremurătoare și de petalele de cactus de un albastru ireal. Nu mi-am revăzut viața (nici alte vieți), n-am străbătut tuneluri cu luminițe în capăt, cum povestesc alții. Atitudinea doctorilor mi-a sporit entuziasmul. Râzând, mi-au spus că am fost în comă alcoolică și m-au întrebat ce-am băut. Țuica, țuica, am răspuns încântată și am început, la rândul meu, să râd cu poftă. La Paris și coma e de vis.  

Asta da. Din păcate, am luat (și mai iau) supradoză de coșmaruri, nu de vise. Toate reale. Rar mi se întâmplă să mi se pară un vis (deși, coșmarul e un vis până la urmă). Bine era dacă eram prizonieră doar în Titan... în titanul Prometeu, Promy, prietenul și eroul meu. Îmi place în Titan. Îmi mai place? Uneori, nu simt nimic, îl mângâi de parcă aș rula un sul de hârtie igienică sau, pur și simplu, îl ignor. ”De obicei, atunci când sunt obsedat de lucruri, / văd germeni / strecurându-mi-se în piele. / Mă văd strivit de un șir nesfârșit de mașini. / Iar ea a fost primul lucru frumos în care am fost vreodată blocat”, scria poetul Neil Hilborn, care suferă de o tulburare obsesiv-compulsivă. Și eu sufăr și sunt chiar invidioasă că poetul ăsta se confruntă cu coșmarul anihilării fizice, nu și psihice ca mine (pe mine orice contact mă contaminează, mă murdărește și mă face să-mi pierd nu numai corpul, ci și sufletul). Iar coșmarurile mele, spre deosebire de ale lui, sunt toate reale. Dar Promy a fost singurul lucru frumos în care am rămas blocată vreodată. Restul, mlaștina colcăind de rechini, caracatițe, piranha torționari de treabă, broaște râioase și porci cu diplome, Zombie cu iPhone, fantome cu chador sau rinoceri cu cravate, încă îmi inspiră oroare și repulsie. L-am ales pe Promy, titanii și focul sacru din motive ”est-etice”, cum spunea Monica Lovinescu. Și acum îl aștept (nu vreau să mai întârzie sute de mii de ani, i-am zis că n-am răbdare), să mă strângă în brațe titanic, să-mi taseze oasele și să mă preschimbe în praf de stele.

Vă mai aduceți aminte de ”Guernica”, lucrare-manifest a lui Picasso care, interesant, s-a opus ferm războiului/fascismului și a încercat să strângă bani pentru refugiați? Brațele soldatului răstignit sugerează nu doar agonia/moartea pe cruce, ci și semnul victoriei (V), atrage atenția Malraux. Răstignirea înseamnă victorie. Iar lumânarea aprinsă pentru soldatul răstignit și femeia care o ține simbolizează solidaritatea, respectarea datinilor, normalitatea, bunul simț, ”2+2=4” (în sensul comportamentului Antigonei ce sfidează legea cetății/tiranului și preferă să fie îngropată de vie decât să-l lase pe fratele ei fără mormânt) și, totodată, lumina speranței. Să îngenunchiem la picioarele celor crucificați, să le spălăm cu lacrimile noastre, să aprindem o lumânare și să ne rugăm! Să fim frați cu ”dușmanul” ca soldații germani din primul război mondial care au dus în cârcă către ambulanțe ruși putreziți de vii în urma unui atac chimic (cu sulfat de etil biclorat), cu riscul de a fi executați sau de a se intoxica iremediabil (mă doare că se repetă) sau cei englezi, francezi și germani care, în ciuda ordinelor, au jucat fotbal și au cântat colinde împreună de Crăciun. Ori soldații sirieni care au refuzat să tragă în popor, cu prețul vieții lor. Pe trupurile martirizate, la fel ca pe cele ale soldaților morți sau ale învingătorilor adormiți, se opresc din zbor și se așază fluturii. 

Bunăciunea cu trei mâini de pe Facebook ne dă o mână... de ajutor la salvarea copiilor din Siria, la publicarea cu sau fără diacritice și la examenul cu Big Brother

În haosul din Siria, în ciuda acordului de încetare a ostilităților, tentativa ONU de a livra aerian pachețele la Deir el-Zour (o localitate cu circa 200.000 locuitori, aflată sub blocada Statului Islamic) a avut rezultate spectaculoase: din 21 de palete, 10 nu au fost înregistrate nicăieri, 7 au aterizat în zone de tip ”no man’s land” (disputate/fără un control clar al cuiva) și 4 au fost avariate. Mai că îi fac competiție la eficiență lui Obama, cel mai neinfluent președinte (fantomă), care se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona. Și ONU are aceeași abordare: se uită și nu vede. Cel mult, plânge și face rapoarte. Și are de ce să plângă: în timpul negocierilor de pace și al acordurilor de încheiere a ostiltăților, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (Syrian Observatory for Human Rights), numai în luna februarie, au fost ucise 5.000 de persoane, dintre care aproximativ 400 femei și copii. De la debutul intervenției sale în Siria, Rusia a masacrat peste 1.700 de civili, dintre care peste 700 femei și copii. Felicitări! Să le acordăm Premiul Nobel pentru Pace!

Iar regimul sirian continuă să blocheze accesul la ajutoare, sustrăgând pachețele direct din convoaiele umanitare sau refuzând să aprobe majoritatea cererilor. Până acum, ajutoarele au ajuns doar la circa 100.000 de persoane. ”Arătați puțină decență!”, a implorat John Kerry. Vai de mine, ce, credeți că le pare rău de cineva? Le pare rău numai că a mai rămas o legumă putrezită dintr-un copilaș, medic, jurnalist, activist sau intelectual. Și dacă-și pierd ”inelul puterii”. Inimaginabil ce pot face unii pentru ”inelul puterii”. ”My precious!” Reprezentantul UNICEF, Anthony Lake, a reușit să livreze ajutoare în Homs, însă nu și la Aleppo (unde șoseaua e închisă din cauza confruntării cu Statul Islamic). Lake a avertizat că accesul la medicamente este o urgență absolută și, totodată, a punctat că apa încă mai e folosită ca armă în Siria. Știe și el că oamenii se simt abandonați și că nu mai au încredere în niciun fel de autoritate, nici în ONU/UNICEF. E al șaselea an de război... dacă se poate numi ”război”. Recunoaște și el eșecul comunității internaționale. Eșecul fiecăruia dintre noi.

După o tentativă eșuată (la fel ca negocierile de pace de până atunci), pe 27 februarie a intrat în vigoare noul acord de încetare a ostilităților. Sunt cuprinși în acord toți reprezentanții opoziției care agreează  încheierea ostilităților și depun armele, cu excepția Statului Islamic, al-Nusra (al-Qaida) și a altor organizații desemnate ca teroriste de ONU. Regimul sirian, Rusia și Iranul consideră teroriste și grupările islamiste Ahrar al-Sham (aliat cu al-Nusra) și Jaish al-Islam. Dar ei înșiși ce or fi? Kurzii, la rândul lor, exclud, pe lângă Statul Islamic și al-Nusra, gruparea Ahrar al-Sham. Deocamdată, acordul funcționează peste așteptări... Totuși, au mai apărut incidente locale de nerespectare a înțelegerii, în special din partea regimului sirian (chiar și atacuri chimice cu clor), apoi din partea Rusiei (în Damasc, Latakia, Aleppo, Homs, Hama, Idlib, Ghouta de Est etc.). Pozițiile rebelilor moderați de la FSA (Armata Siriană Liberă) au mai fost vizate de regim, iar aceștia au ripostat ocazional. De la aplicarea înțelegerii, în primele șapte zile au fost ucise 135 persoane, dintre care minimum 24 civili, în zonele incluse în acord.

În ciuda acordului, Turcia a continuat să atace kurzii de la YPG și Forțele Democrate Siriene și, în același timp, refugiații care încearcă să treacă granița dintre Siria și Turcia (peste 10 oameni împușcați mortal). Disperați, refugiații nu se opresc în Turcia: încă mai ”invadează” Europa pentru a sfârși fie în Meditarana (peste 400 înecați, în extra-sezon și în doar câteva luni, de la începutul anului), fie în fața Zidurilor de sârmă ghimpată. În prezent, aproximativ 13.000 de persoane sunt blocate la frontiera dintre Grecia şi Macedonia, în frig, înotând în nămol. Mai bine în nămol decât în Mediterana. Și să nu ne mirăm că nu vor în România: puținii ajunși la Galați (în număr de 15) au găsit instalația de alimentare cu apă defectă, camere cu priciuri ca la închisoare/cabane și, în plus, vor trebui să trăiască dintr-o alocație de 10 lei pe zi. Hm, cred că irosim cam mulți bani pe niște maimuțoi împuțiți de teroriști și pomanagii.

Emisarul ONU în Siria, Staffan de Mistura, a spus că negocierile de pace se vor relua de la 9 martie, dacă acordul de încetare a ostilităților funcționează. Consiliul opoziției cere și mai departe eliberarea prizonierilor, ridicarea blocadelor și oprirea bombardamentelor, precum și acces la ajutoare umanitare. Consiliul își manifestă reținerea față de reînceperea negocierilor de pace, având în vedere că opoziția e atacată, în continuare, de Rusia și de regim, îndeosebi în nord, lângă granița cu Turcia. Obama a declarat că săptămânile de încheiere a ostilităților reprezintă un pas înainte în procesul de pace, dar sunt ”critice”, trebuie ca toți să se abțină de la bombardamente/atacuri (regimul, Rusia). Unii rebeli vor lupta până când teroristul-șef al regimului va cădea. Iar acesta din urmă trebuie îndepărtat pentru pacificarea, stabilizarea Siriei și pentru a învinge Statul Islamic.

Da, s-au obținut unele progrese în confruntarea cu Statul Islamic: reducerea teritoriului controlat (cu 40%), precum și a afluxului de luptători străini, avarierea infrastructurii de transport pentru contrabanda cu petrol (pierderi de peste 500 de milioane de dolari), renunțarea guvernului de la Bagdad de a plăti lefurile funcționarilor săi din ”califat” (impozitate cu 20-50% de Statul Islamic). Cele mai eficiente măsuri împotriva Statului Islamic vizează sursele de finanțare. Acum, pentru a-și acoperi pierderile, Statul Islamic solicită 500 de dolari taxă de răscumpărare pentru fiecare ostatec, vinde mărfuri din atelierele și fabricile din teritoriile ocupate (în dolari, speculând cursul valutar) și a tăiat rațiile de Snickers și Gatorade pentru luptători! Pe când și Toyotele și sclavele sexuale de 5-6 ani? Poate le cumpără Țarul, are cu ce, unii spun că e dintre cei mai bogați oameni de pe planetă, chiar dacă Rusia se zbate în dificultăți (produse tot de el și regimul său).

Pe termen lung, pentru a învinge Statul Islamic și alții ca el, ar trebui realizată o reformă a Islamului (în special, secțiunile cu potențial extremist - wahhabismul și salafismul). Poetul sirian Ali Ahmad Said, cunoscut ca Adunis Asbar, unul dintre cei mai mari poeți arabi, câştigătorul Premiului „Pace Erich Maria Remarque“, opozant al regimului care a transformat țara într-o închisoare, dar și al revoluționarilor care joacă fotbal cu capete, atenționează cu privire la reformarea Islamului: "nu poţi reforma o religie, dacă aceasta nu este separată de stat". Apropo de reforme, știați care a fost motivul pentru care femeile au început să poarte fuste (mai) scurte, deși biserica și societatea interziceau ferm acest lucru? Sfatul medicilor în secolul XIX: bolile (ciumă, holeră, tifos) se transmit prin contactul fustei lungi cu mizeria/microbii. Avem și noi nevoie de asemenea doctori. Sper că n-au plecat toți la muncă în Franța, Marea Britanie sau Germania.

De la Statul Islamic nu am pretenții, dar îmi spune și mie cineva când se va liniști Țarul ăsta? Spre deosebire de Obama, el e hiperactiv, mereu surprinzător, ”tânăr și neliniștit”. Să-i dau și lui un Sedatif PC? Mi-e teamă că nici eu nu o să-mi găsesc liniștea până nu se va liniști el. Le tot număr zilele... de mandat lui Obama (care ne spionează, se uită și nu vede), Țarului, teroristului-șef din Siria și celui din Coreea de Nord. În ce-l privește pe Țarul, nu-l afectează și pe el sancțiunile, deprecierea rublei, creșterea procentajului săracilor cu 50% din 2013, diminuarea consumului cu 10%, scăderea prețului petrolului, recentele oferte americane către UE în domeniul gazelor de șist? Gazprom acoperă cam 30% din necesarul de gaze în Europa (mai e până la independența energetică a UE). Pentru a-și păstra cota de piață în Europa, Gazprom e dispus să reducă prețurile. Cu un buget mai echilibrat decât în 2014, adaptat situației și rezerve de circa 90 de miliarde de dolari, totuși, Rusia ar mai putea rezista încă 3,5 ani, potrivit datelor Deutsche Bank. Țarul se bucură de încrederea a 80% din populație, alimentată constant cu exhibarea forței și showul armatei rusești în Siria, așa-zisa confruntare cu Statul Islamic. Se luptă atât de bine cu Statul Islamic încât o companie din Rusia, Stroitransgaz, deţinută de un oligarh apropiat Țarului şi regimul lui Bashar al-Assad colaborează cu Statul Islamic în exploatarea unui câmp gazifer din Siria (Tuweinan).

Americanii au parte și ei de propriile showuri... electorale. Într-un talk-show de la CNN destinat candidaților republicani, Cruz, Rubio și Trump au dominat scena: s-au acuzat reciproc și au vorbit unul peste altul, invocând dreptul la replică. La un moment dat, alt candidat, Carson, până atunci ignorat, a izbucnit: ”Mă atacă și pe mine cineva?” Rubio l-a învinuit pe Trump, că, în ciuda opiniilor privind migrația, a folosit imigranți ilegali la construcția Trump Tower. Îi va utiliza, desigur, și pentru construcția Zidului cu Mexic. De fapt, Trump a tocmit imigranți ilegali pentru a demola o clădire, iar apoi, când a fost acționat în instanță pentru plățile prea mici, a aranjat procesul cu o sumă frumușică. Deși e aparent pornit contra slujbelor deținute de imigranți, majoritatea angajaților săi de la Mar-a-Lago Club din Palm Beach provin din România și țările din Estul Europei, iar Rățoiul Donald se justifică prin faptul că muncitorii americani ”nu erau calificați”. Da, așe e, în Statele Unite sunt cei mai slabi angajați. La rândul lui, Cruz l-a acuzat pe Trump că a susținut anterior candidați democrați, nu republicani. Dacă va ajunge cumva rățoiul Donald președinte, alias Drumpf (numele inițial al familiei înainte de americanizare), cea mai mare sculă din lume (apropo, e ușor să ai un penis titanic, așa zic toate reclamele de pe net), pentru care face campanie John Oliver, #MakeDonaldDrumpfAgain (aluzie la sloganul ”Make America Great Again”), voi fi nostalgică după Obama, cu toate că m-am săturat de personajul ăsta, cel mai neinfluent președinte (fantomă) și i-am numărat zilele... de mandat. Se pare că eternitatea (în funcții) nu durează prea mult. Maxim 2 mandate.

Cam tot atât durează să-ți publici o lucrare în Românica. Pare o eternitate. Totuși, după lupte seculare care au durat aproape trei ani, am găsit, în sfârșit, o editură pentru a tipări romanele ”Cui protest? PROteste de respirație” și ”Examen cu Big Brother. Casa de copii Pământ nu e acasă” (volumul I – ”Dreptul la Dezastru”, volumul II – ”Dreptul la poveste”). În România apar, în schimb, mari scriitori și savnți, deținuți politici și martiri din pușcării și tot felul de maculatură copy-paste. De data asta, în mod surprinzător față de alte dăți, prețurile mi s-au părut prea mici. Suspect de mici. Aproape simbolice. Ce editură o fi și asta? Într-o budă, debara sau ghenă? Dacă pățesc mai rău ca Malraux pe vremea când participa la revoluția din Indochina, publica un ziar clandestin, numai că rămăsese fără litere și, cu chiu cu vai, găsise niște fonturi englezești, fără accentele franțuzești?

Yeah, ura, am primit PDF-ul: volumele au diacritice și se pot citi excelent! Cred că Malraux e invidios. Uluitor, au și coperți! Foarte sugestive, în ton cu titlurile și conținutul cărților. O singură doleanță din partea mea: am rugat să se micșoreze imaginile nu numai pentru a se observa mai bine titlurile, ci și ca să fie mai puțin vizibil capul meu jupuit, în flăcări, despicat de cuie și piroane. Atât mai rămăsese din mine și era, oricum, în combustie. Restul (corp și suflet) – consumate. Îmi aduc aminte și de perioada în care aveam nonstop coșmaruri cu înțeleptul Chiron centaurul, noul lider liber ales al Olimpului (după revoluția noastră democratică de acum trei ani), din care nu mai rămânea decât partea umană, nu și cea cabalină, cum văzusem și într-un film hollywoodian profetic. Tot ce era mai bun în el dispărea! Și tot ce e posibil, adică probabil, în Olimp, un paradis al răpirilor și disparițiilor ca-n Siria.

Ar trebui să mă bucur că din mine a rămas și asta, putea să nu mai fie nimic. De o mână măcar cred că pot să fac rost. De la femeia cu trei mâini de pe Facebook, știți voi, tipa aia bună (bunăciune de apărăciune), care, pe lângă brațele sale, mai are în dotare și unul în jurul mijlocului. Și poze cu Parisul de vis sau insule exotice. Are, are... Să-mi dea și mie una. O mână de ajutor, vreau să zic. Bună și femeia cu trei mâini la ceva. Sincer, în loc de cap, preferam să fie altă parte a corpului. Yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului, logic, nu? Kim Kardashian, un guru și o vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos), știe, Statul Islamic, deocamdată nu, deși eu îi țin mereu predică de Nana, exact ca mătușă-mea mie în copilărie. Și Salman Rushdie înțelege asta, cu atât mai mult că a crescut recompensa pentru asasinarea lui. Ca răsplată pentru opere satirice precum ”Versetele satanice” (faptele bune și operele subversive încă se condamnă pe pământ).

Cu câțiva ani în urmă, într-o perioadă în care aveam permanent coșmaruri (parcă acum ar fi altfel!), mă bântuiau, mă posedau și mă devorau zeii-talibani din Olimp și de pe pământ, am visat odată că eram pe moarte, însă, în ultimele mele clipe, a apărut Salman Rushdie și mi-a zis: ”Iliana, thank you for fighting extremism”. Era coșmar, dar s-a transformat într-un vis frumos. Am murit fericită. Mai tot timpul, împreună cu Promy, agonizăm în parametri optimi și avem senzația că murim, dar, până la urmă, suntem resuscitați. Frecvent, manifestăm confuzii cu privire la identificarea și încadrarea persoanelor la vii sau la morți când trebuie să aprindem lumânări la biserică. Și noi ce legume, animale, gunoaie, bacterii, fantome și Zombie mai suntem? Și cine sau ce ne-a adus în acest stadiu de evoluție superior? Uneori simțim și învierea (spre rușinea mea, nu și a lui Promy care nu-și cere scuze pentru asta). Pentru orice eventualitate, l-am pus pe Promy să-mi promită, să jure pe ce are mai sfânt (pe maică-sa, Temis, pe Chiron, maestrul său, pe democrație, Maretti și iPhone)  că, în ultimele mele clipe, chiar dacă nu o să înțeleg nimic și nu o să-l recunosc (și nici el pe mine), îmi va aminti că-l iubesc (și el pe mine), îmi va da un Sedatif PC, îl va imita pe Băsescu sau pe Vanghelie și-l va aduce pe Salman Rushdie. Sau pe Fukuiama să ne spună că a venit ”sfârșitul istoriei”.

Până atunci, deși nu există nicio compensație, nimic care să aline chinurile și să îmblânzească moartea unor copii nevinovați ori dispariția Titanilor, ne consolăm cu puterea sacrificiului și a creației, cu forța de neînvins a focului sacru. Le suntem recunoscători celor care caută și mărturisesc adevărul, celor care încearcă să reziste, să nu-și piardă complet umanitatea, fie și în Tartar, pe Elbrus, într-un lagăr fascist ori într-o închisoare comunistă românească, siriană sau coreeană. După documentarul britanic ”A Syrian Love Story” premiat la Sheffield (despre cei doi activiști sirieni care s-au îndrăgostit la închisoare, comunicând printr-o crăpătură în Zidul ei), două filme despre refugiați/imigranți ”Fatima” (povestea unei menajere imigrante care-și crește singură fetele adolescente) și ”Fucuoammare” (despre refugiații de la Lampedusa) au fost recompensate cu premiul César, respectiv cu Ursul de Aur la Berlin.

De asemenea, povestea unei crime de onoare (a fetei împușcate și aruncate în râu de tatăl ei pentru că s-a măritat fără aprobarea acestuia... una din miile de tinere care împărtășesc anual această soartă în Pakistan), ”A Girl in the River. The price of forgiveness”, a luat premiul Oscar pentru cel mai bun documentar. Dintre filmele străine de lungmetraj, cel mai bine cotat a fost ”Son of Saul”  (despre o Antigonă de la Auschwitz), recompensat cu Oscar. Eu sunt invidioasă pe Antigona asta, pe cele siriene și pe cele orignale grecești. Și pe Vitoria Lipan. Își caută doar rudele lor. Eu îi caut pe toți cei dispăruți (din toate locurile și toate epocile), scurm pe net și în pământ, cu chipul livid și mâini tremurătoare, și nu mai găsesc o unghiuță smulsă din ei ca să îngrop. Apoi dispar și eu. Caut inclusiv Antigonele astea de la Auschwitz și, de fapt, din toate Auschwitzurile. Și am ajuns să mă simt vinovată dacă-mi fac plimabarea obișnuită, atât de liniștitoare odinioară, la cimitir, la mormântul familiei. Nu mai vreau să aud de înmormântare. Dacă mai rămâne ceva din corpul meu, îl voi dona pentru cercetare.

Și, totuși, în ciuda deciziei nobile de a-mi dona corpul pentru cercetare, a faptelor bune și a operelor subversive, am rămas nu doar răsfățată și egocentrică, ci și foarte egoistă. Continui să mă blochez într-o vorbă rea cu săptălunile, indiferent cine mi-a adresat-o și cu ce intenții. Ah, sufăr atât de neînțelegere și de dezacorduri (comunicarea e imposibilă, logic, nu?), mă simt ultimul gunoi și paralizez parcă mii și mii de ani ca Promy pe Elbrus din cauza unui cuvânt sau a unei aprecieri negative (cu atât mai mult când vin de la cei dragi care, așa posesivi, băgăcioși și enervanți cum sunt, totuși, ne iubesc și-și fac griji pentru noi). Și bine era dacă rămâneam împietrită la ”fereastra visurilor mele”. Da, când eram la gimnaziu, începeam orice compunere sau analiză literară cu propoziția ”stau la fereastra visurilor mele”. Numai că Fereastra s-a transformat în Zid, iar eu am ajuns un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise. Haide, Madame Dezastru, te preocupă atât persoana ta? Ai un ego așa de mare? Vezi că l-ai depășit pe Malraux.

Apropo, scuze, Malraux, că am zis că ai mai mult ego și nu suflet (nu e adevărat, și, oricum, pe tine te preocupă nu propria persoană, ci alte personalități cu anti-destin, care și-au depășit condiția și au făcut istorie). A, și-mi mai cer scuze pentru abandonul extraordinarei tale lucrări,”Antimemorii”, la primele capitole acum câțiva ani (le-am reluat, dar nu reușesc să-mi îndeplinesc norma de o pagină pe zi, ce să mai zic de rația de o poezie pe săptălună!). Însă nu-mi cer scuze că ți-am ținut predică de Nana în legătură cu fraza: ”nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil”. Pentru mine sunt insuportabile comunicarea imposibilă și indiferența. Și-atunci? Haide, Madam Dezastru, trebuie să ți se prosterneze toată lumea, toți să empatizeze și să fie toți de acord cu tine? Credința ta e atât de slabă încât te descurajează cel mai mic lucru și renunți? Fiecare obstacol trebuie să fie un argument și o motivație în plus. Și vorba lui Malraux (cu referire la generalul de Gaulle și la rezistența anti-fascistă, apoi la lupta pentru reconstrucția statului francez, în opoziție cu clasa politică), ”acel NU al singuraticului, obligatoriu, este încărcat cu o misterioasă contaminare”. Dacă este o critică nejustificată trebuie să o luăm ca titlu de glorie sau la mișto (țin și eu... deocamdată lista celor mai importante etichete și epitete). Dacă este justificată, atunci să o acceptăm și să o preluăm. Și tocmai mi-am adus aminte că am și eu o calitate, oricâte demisii în semn de protest de la tot și toate mi-aș da: continui să mă sacrific să fiu personaj și autor.

Examen cu Big Brother. Casa de copii Pământ nu e acasă

Lumea în care trăim seamănă adeseori cu o mlaștină fetidă, colcăind de broaște râioase și porci cu diplomă, bântuită de fantome (țări-fantomă, instituții-fantomă, șefi-fantomă, guverne-fantomă, alegeri și referendumuri-fantomă, armate-fantomă, războaie-fantomă, din păcate, cu victime reale, ”pagube colaterale” cum se mai spune), supravegheată de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă și înconjurată de Ziduri masive și reci, impenetrabile și surde (ca-n ”Pink Floyd”, ”The Wall”). În această lume, se aplică frecvent logica absurdului, nu cea a normalității, iar 2+2 nu fac 4, ci cât vor Big Brotherii. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. De multe ori, ne temem că vom ajunge simple cărămizi în Zid (”another brick in the Wall”) și că o să ne vedem în oglindă nu fața umană, ci monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”.   

VOLUMUL I: ”Dreptul la Dezastru”

Dezgustată să mai mănânce ”broaște râioase” și ”porci cu diplomă” din ”mlaștina fetidă” a unei facultăți particulare, după ce i se solicită să treacă note-fantomă unor studenți-fantomă, Ileana (Ile) își dă demisia în semn de protest, în mod providențial, în ziua dinainte de examenul de titularizare (pentru postul de lector universitar). Demisia ei constituie un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu refuză să mai fie posedată de fantome. Cum așa? Fantoma comunismului mafiot la un sfert de secol după Revoluție? Atunci ce înseamnă un mediu intelectual fin, elevat, de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, ”fabrică de diplome”, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu au fost și nici nu au de gând să vină vreodată la vreun examen). Devenită brusc ”trădătoare”, ”teroristă”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”nebună”, ”mincinoasă”, ”nesimțită” și ”sclavă obraznică”, Ile e alungată din facultate cu agenții de pază pe urmele ei.

”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.” A auzit asta mereu, dar încă refuză să se obișnuiască. ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Se luptă din răsputeri cu sine pentru a-și asuma rolul de ”nebună” care nu se lasă învinsă de sistem și continuă să asculte vocea rațiunii și a bunului simț, astfel încât 2+2 să dea 4, nu cât vrea Big Brother. Îndată ce depune o serie de reclamații la diverse ”comitete și comiții” mai mult sau mai puțin fantomă, Ile e amenințată de foștii colegi (și de unii avocați) că va ajunge ea însăși la închisoare dacă se declanșează ancheta. După câteva săptămâni de agonie, sfâșiată de dorul de copiii de la facultate (pe care știe că nu-i va mai revedea niciodată), asfixiată de mizerie și posedată de fantome, sleită de lupta cu Zidurile și Big Brotherii, îngrozită că-și pierde fața umană și își zărește în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”, Ile zace în pat, uitându-se cu jind la geam, paralizată, fără a avea putere să se târască până la el ca să plonjeze în abis.  

Între timp, prietenul și eroul ei din copilărie, titanul Prometeu (Promy), aflat la o ședință de rutină la palat, în Olimp, ronțăie absent bruschette Maretti cu pizza. Pe fața lui pământie, contorsionată ca-n tablourile lui Soutine, tronează un zâmbet larg, despicat cu pironul și apoi cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut din Ucraina (specialiste la coaserea buzelor protestatarilor). Cu ochii uscați și goi (din care au dispărut de mult furia și revolta și a rămas o nesfârșită, milenară epuizare), Prometeu contemplă statuile stăpânului Olimpului și picturile din sala tronului reprezentând mărețele realizări și faptele eroice ale lui Zeus: Cutia Pandorei, potopul, violurile asupra nimfelor, nereidelor și muritoarelor, precum și propria lui execuție de pe Elbrus. Se vede gol, înlănțuit, cu pieptul străpuns de piron, ficatul sfârtecat de vultur, ars de fulgerașe și de flegmele corozive ca acidul sulfuric ale zeilor (Hermes și Zeus). Singur pe cruce pentru mii și mii de ani. Milenii de paralizie liber aleasă... Ca răsplată pentru că i-a ajutat pe oameni, dăruindu-le focul sacru, științe și artele fără de care aceștia nici măcar n-ar fi supraviețuit, darămite să evolueze. Mai bine pedepsit pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură. Stăpânii își conferă singuri premii, medalii și diplome pentru crime politice, masacre, genociduri și apocalipse la scară universală, în timp ce titanul Prometeu e condamnat etern pentru orice, fie și pentru violarea Leviathanului ori distrugerea planetei Krypton a lui Superman. Intelectualii ca Prometeu sunt de vină. Sunt ”dușmanii poporului”. ”Moarte intelectualilor!”

Chinuit de coșmarul istoriei din care nu mai poate evada, titanul Prometeu ar vrea să-și șteargă memoria și să se criogeneze, dar își dă seama că e deja o crustă de puroi și de jeg, o legumă putrezită și storcită, sucită și răsucită barbar de ciocul bestiei de vultur și de viscol, înecată în flegmele zeilor și ferecată într-un sicriu de gheață, în stânca de pe Elbrus ori în Zid. De fapt, nu mai știe ce legumă, animal sau mizerie e: ”vierme de trădător”, ”gunoi”, ”putregai”, ”scursură”, ”lepădătură”, ”zdreanță”, ”neam de pușcăriaș”, ”nebun dezaxat”, ”catastrofă fără talent”, ”porc de violator”, ”hoț împuțit”, ”mogul blestemat”, ”oligarh degenerat”, ”bulangiu metrosexual”, ”dictator nenorocit”, ”Dr. Frankenstein”, ”Satana”, ”câine turbat” care-și mușcă proprii stăpâni. ”Puneți mâna pe Vasilică!” Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Secretul profețiilor apocaliptice în care  e expert? Nu există... niciun sfârșit. Viitorul e o serie nesfârșită de sfârșituri apocaliptice, pe cât de atroce, pe atât de ridicole, pe care le-a prevăzut dintotdeauna, dar care au depășit mereu orice imaginație. Și nu există nicio compensație. Sărmanul titan nu are pretenții, i-e indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele sunt imposibile. Dacă Stephen Dedalus spunea în romanul ”Ulise” al lui Joyce ”istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, pentru titanul Prometeu ”istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc”. Și, cu toate astea, e atât de obosit încât nu mai simte nimic... în afară de silă. E născut din spuma balelor, nu a valurilor, născut în lanțuri, născut la gunoi. Natural born bound. God created bound.

Pentru a-l scoate un pic din depresie, prietenul său cel mai bun și salvatorul său, Heracle (Her) îl trimite pe Prometeu (Promy) s-o viziteze pe Ile, prietena lui din Titan, de la București, să verifice dacă se mai joacă ”de-a Promy”. În încercarea de a uita de toate, deși nu renunță (încă) la luptă și la Pământ, planeta lor natală, Ile și Promy pleacă amândoi pe Gliese, o planetă nu paradisiacă, ci normală, a bunului simț, unde se aplică logica normalității, nu a absurdului, ”2+2” fac 4, iar locuitorii ascultă vocea rațiunii, a dragostei, a respectului reciproc, a creativității, a libertății și a responsabilității. Tocmai de aceea, de fiecare dată când ajunge pe Gliese, Promy ascunde numele planetei sale și al țării sale de origine, precum și istoria sa personală și a Pământului: se frământă, se zvârcolește, se simte, în continuare, ca un câine hăituit și hăcuit și, totodată, moare de durere și de rușine. El, nu Zeus. Cel din urmă nu are nicio rușine și niciun regret, în afară de faptul că a mai rămas o legumă sau o bacterie probiotică din cineva, din Promy sau din fiul său, Deucalion (Deu), supraviețuitorul potopului (una dintre mărețele realizări ale stăpânului Olimpului) și cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy (când tatăl său se zbătea în lanțuri, sfârtecat de vultur). Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cum bunul simț și normalitatea de pe Gliese sunt și mai greu de suportat decât aberațiile și atrocitățile de pe Pământ (cu care sunt obișnuiți), Ile și Promy se înapoiază acasă, mai exact la ”casa de copii”. După nenumărate crize, oscilații, cedări și reveniri, într-o încercare disperată de a se elibera de fantomele de la facultate și de mizeria din România, cu toate că e deprimată și epuizată, Ile acceptă invitația prietenei sale din copilărie, Ralu, de a o vizita în Iran (țara unde locuiește aceasta în prezent). Promy însuși o încurajează să meargă în excursie. Din păcate, Ile se întoarce din Iran sufocată de puritatea islamică, de restricțiile absurde și, în același timp, posedată de chador, vălul negru integral iranian, spunând că ”2+2” fac cât vrea Big Brother, în acest caz ayatollahul. În căutarea unei guri de aer și, totodată, pentru a-și reface forțele și a se regăsi, Ile și Promy se duc câteva zile cu cortul în ”Camera” din ”Zona” tarkovskiană a lui Ile, un golfuleț din Vama Veche. În acest loc paradisiac, accesează portalul lunii pline și descoperă accidental o poartă a infernului. Acolo se aude (insuportabil chiar și pentru Promy) urletul sfâșietor de durere al Pământului, nu ”Oda bucuriei”, cum ar fi trebuit. Stăpână a telecomenzii de la portal, Ile este posedată și de aceasta: îl aruncă pe Promy în portal, însă apoi se zbate să reia controlul și să nu mai folosească niciodată telecomanda.  

Din nefericire, stăpânul Olimpului, Zeus, află de telecomandă și i-o cere lui Ile, în stilul lui unic și inimitabil, autentic și original, aruncând cu fulgerașe și premiindu-i pe Ile și pe Promy cu o altă mică vacanță... pe Elbrus, locul preferat de distracție al lui Promy. Lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, bestii antropofage, ger și jeg. Amuzant, logic, nu? Într-un sfârșit, Ile și Promy sunt eliberați de pe Elbrus de prietenii lui Promy, în frunte cu Heracle (Her), dar Promy, exasperat de recomensele primite până atunci de la stăpânul Olimpului, înțelegând că viața lui Ile e în mare pericol și, totodată, că aceasta e unica șansă de a-l scoate din închisoare, din Tartar, pe Meneceu (Mene), fratele lui, îl exilează pe Zeus (teleportându-l pe planeta SPP1001) și acceptă să conducă o revoluție pentru a recâștiga Olimpul. Reușește, în cele din urmă, să ”cucerească” Olimpul, în ritm de manele, pe parcursul unui episod din ”Suleyman Magnificul”.  În timp ce Madame Hera urmărește complet transpusă serialul, Promy o teleportează facil, fără nicio împotrivire, tot pe SPP1001. ”A fost sau n-a fost”... revoluție? Oricum, bune și telenovelele la ceva!

Apoi, Promy îl lasă pe Heracle (Her) stăpân interimar până la organizarea primelor alegeri libere din Olimp. Între timp, au loc numeroase lovituri de stat, atentate și răpiri, realizate de zei sau chiar de titani precum recunoscătorul său unchi, Cronos, proaspăt eliberat din închisoare, din Tartar (a căror victimă este, bineînțeles, tot Promy). Astfel, titanul nostru, profet al apocalipselor și al propriilor apoca...lipsuri, își reconfirmă că autorii genocidurilor continuă să-și confere singuri premii, medalii și diplome, să-i condamne pe cei care fac fapte bune și să nu-și ceară scuze (decât că le-a rămas un supraviețuitor, fie și o bacterie probiotică din cineva). Prevăzând că autorii crimelor politice vor fi și mai departe nepedepsiți și... la fel de cooperanți, pentru a impune o distanță igienică în raport cu ei, Promy le propune un proiect captivant: STARtar (în loc de Tartar), închisoarea de fițe, trendy de unde nimeni să nu vrea să plece, altminteri își pierd privilegiile (printre care noul smartphone iPhone 11, creat de Promy). Surprinzător, deși gaura în buget e enormă, proiectul are succes, astfel încât se poate efectua scrutinul. După alegerea liberă a înțeleptului Chiron centaurul în funcția de stăpân al Olimpului (cu voturile, de altfel, contestate ale ”viermilor de trădători” și ”vampirilor” fără domiciliu stabil în Olimp), reforma trenează, loviturile de stat, atentatele și răpirile se țin lanț (și Promy e un mare fan al lanțurilor), iar sistemul pare imposibil de învins. ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore! O să te obișnuiești”.

VOLUMUL II: ”Dreptul la poveste”

Înțelegând că și-a furat singur revoluția, așa cum a anticipat, de altfel, deși a pierdut șirul agoniilor, paraliziilor, infarcturilor, emigrărilor și evadărilor și s-a săturat să supraviețuiască, nu să trăiască (ori să moară), mai exact să agonizeze în continuu până e resuscitat în loc să dispară complet ori să renască, Promy are o nouă tentativă de imigrare pe Gliese. Înainte de asta, obosită și scârbită la rândul ei să coboare mereu în infern, să împărtășească suferința lui Promy și a celor din jur și să agonizeze în parametri optimi pentru a spune povești (căci nimeni altcineva nu se mai sacrifică să fie personaj principal, cu excepția ei și a ”idiotului” dostoievskian de Promy, un nebun și un prost ce dă din abis în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță), Ile demisionează din nou în semn de protest și refuză să mai scrie ceva. Fără să fie capabil să recepteze noua demisie a lui Ile, odată ajuns pe Gliese, Promy sărbătorește evenimentul printr-o grevă nud sub chador (vălul integral iranian), timp de o lună. Rămâne iar paralizat, criogenat, îngropat în Zid/stâncă/sicriul de gheață și se închide în tăcere, în ciuda numeroaselor tentative ale lui Ile de a-l face să reacționeze, inclusiv vorbind ore în șir ca Vanghelie. Când, în sfârșit, se decide să spună ceva, Promy rostește ”declarația universală a drepturilor”: dreptul la tortură, viol, spălare pe creier, sclavie, discriminare, abuzuri, agonie, abandon, dezastru, apoca...lipsuri, mizerie, paralizie, scârbă și disperare, descompunere și neant etc. Atunci, din dragoste și disperare, Ile pleacă împreună cu el pe VJ45, planeta unde a imigrat fiul lui Promy, Deucalion (Deu), la terapie.  

VJ45 este o planetă inteligentă, sensibilă, asemănătoare lui ”Solaris” din filmul lui Tarkovski, capabilă să înțeleagă durerea fiecărui suflet traumatizat, să empatizeze, să-și exprime artistic emoțiile și să-i ajute pe cei cu care intră în contact să se purifice, să se întărească, să se elibereze și chiar să renască. Intrând la terapie în oceanul planetei, Ile învață să se controleze mai bine, să aibă mai multă răbdare, să reacționeze la timp, să continue să împărtășească suferința lui Promy și a celor din jur și să se sacrifice (la nevoie, întrerupând povestea și plonjând în abis pentru a nu-l lăsa pe Promy sau pe altcineva singur pe cruce); pentru asta, va primi și stigmatele milenare, binecuvântate ale lui Promy: cicatricile de la piept și de la ficat. În același timp, Ile redescoperă importanța memoriei și a poveștilor: fără memorie nu există poveste, fără poveste nu există identitate, fără identitate nu există viață, iar noi toți vrem să trăim. Să trăim, nu să supraviețuim. Supraviețuirea nu e viață. Dacă nu are alte drepturi, Ile are cel puțin dreptul la poveste pe care-l va dărui și celorlalți, mai ales celor care au avut doar dreptul la dezastru și au fost reduși la tăcere sau la urlete (ca Promy). Povestea e și ea o flacără din focul sacru al lui Promy care trebuie să topească Zidurile în lacrimi. După ce a găsit paradisul din Vamă, Ile își dă seama că mai are o altă mare frumusețe, pe Promy, pe care-l iubește mai mult ca oricând. De altfel, l-a ales pe el din motive estetice (”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu), nu etice. Restul îi provoca repulsie.

La rândul lui, Promy coboară în ocean, stors de puteri și de viață de această lume-fantomă care-l absoarbe și pe el lent și ireversibil (țări-fantomă, instituții-fantomă, armate-fantomă, războaie-fantomă cu victime reale etc.), marcat nu doar de pedepsele zeilor, ci și de evenimentele recente de pe Pământ (crizele din Ucraina și Orientul Mijlociu etc.), precum și de faptele oamenilor care seamănă mai mult cu zeii olimpieni decât cu el (ca Țarul Putin, califul Ibrahim (al-Baghdadi) al Statului Islamic, al-Assad, Kim Jong-un, Ianukovici etc.) în timp ce Big Brotheri și șefi-fantomă ca Obama supraveghează, dar nu veghează, mai exact se uită și nu văd. În ocean, Promy (re)învață să-și deschidă sufletul, să-și manifeste emoțiile, să-și revalorizeze memoria pe care vroia să și-o șteargă și, odată cu ea, să se recupereze pe el însuși. Mai mult, reușește să-și învingă oboseala, scârba și rușinea, să-și exprime frustrarea creativ, să se elibereze și, în cele din urmă, să se simtă renăscut, nu resuscitat.

Așadar, întors în Olimp împreună cu Ile, într-o încercare de a da sens suferinței, a spune adevărul și a păstra memoria (inclusiv pe a sa proprie), Promy realizează un festival alternativ dedicat victimelor Holocausturilor (olimpiene, jihadiste, comuniste, fasciste etc.) și îndeosebi intelectualilor. În cadrul acestui festival, Promy compune și dirijează o simfonie în memoria lui Marsias, inventatorul flautului, muritorul mai talentat decât Apollo din a cărui piele jupuită și-a fabricat o diplomă zeul soarelui, după ce a trucat rezultatele competiției dintre cei doi. Ulterior, Promy coordonează construcția Memorialului Holocaustului Olimpian, cooptându-l pentru aceasta chiar pe Hefaistos, fostul său călău și torționar. Mai mult, după ce asistase ca Obama la câteva execuții ale lui Promy (adică se uitase și nu văzuse nimic), Atena, fosta prietenă a lui Promy și colaboratoare la proiecte de importanță universală, reacționează, în sfârșit, prompt și-l salvează pe Promy de pe Elbrus, din mâinile lui Hermes. Astfel, Atena își recâștigă dreptul la poveste, iar lui Promy i se ia nu numai stânca de pe Elbrus, ci întreg muntele Olimp de pe inimă. Acum respiră mai bine. Între timp, revenită la București pentru a vota la alegerile prezidențiale, Ile e surprinsă plăcut de spiritul civic al românilor din diaspora și de solidaritatea românilor din țară, așa că, mândră de România, decide să dea dreptul la poveste celor care au stat la coadă pentru democrație. Casa de copii ”Pământ” începe să devină acasă. Focul sacru se întoarce la noi și topește sicriul de gheață/stânca/Zidul, iar în portalul infernului, urletul dement, apocaliptic se transformă în muzică. Se aude, într-un final, ”Oda bucuriei”.

Și totuși, povestea nu s-a încheiat: telenovela continuă, mai trebuie să o căutăm pe Elodia. ”The show must go on”. Ne e chador și doare, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Am dansat cu Dezastrele în abis, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Am preferat să nu fim bărbați (adevărați) decât să ne facem zei (de oriunde de pe Pământ), am ales să fim legume putrezite și storcite, ba chiar să nu mai rămână nici stânca din noi decât să devenim Big Brotheri. De fapt, un bărbat adevărat se luptă cu sine, nu cu alți bărbați înlănțuiți, femei violate, bătrânei sau copii în cărucior. Am purtat un jihad spiritual și am câștigat o bătălie, nu războiul. Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul. Chiar dacă nu am exorcizat complet fantomele, suntem din nou stăpâni. Stăpâni pe noi înșine. Mai departe, ne vom purta în închisoarea noastră cea de toate zilele ca și când am fi în paradis. Vom da dreptul la poveste celor care n-au avut decât dreptul la Dezastru. Ne vom strădui să fim nebuni, să aplicăm logica normalității, nu pe cea a absurdului. Nebunia noastră frumoasă e molipsitoare. ”Frumusețea va salva lumea”, vorba ”idiotului” dostoievskian de prinț Mîșkin. Matematica bunului simț va învinge matematica absurdului. Revoluția minților libere, a sufletelor frumoase și a faptelor bune ne va descătușa, ne va purifica și ne va schimba la față. Ne vom regăsi, astfel, fața umană. Focul sacru va topi Zidurile în lacrimi. Nimeni nu îl va putea stinge și nimeni nu va putea fura această Revoluție. Vom rămâne aici, pe Pământ. Din dragoste și disperare. Indiferent ce legume, animale sau mizerii suntem, dacă vom calcula împreună ”2+2=4”, casa de copii ”Pământ” va fi acasă.    

Cui protest? PROteste de respirație

Trăim zi de zi în ”Cutia Pandorei”, în ”Camera 101” a torturilor personalizate din ”1984”, acum la superofertă, captivi în coșmaruri impuse de alții și în care ne complacem... dacă primim măcar un discount. Să aruncăm o privire în ”Cutia Pandorei”, dacă îndrăznim! Vom descoperi o mlaștină bântuită de Zombie (fie și prietenoși, cu măști de ”smiling faces”), monitorizată de Big Brotheri cu zâmbete mai mult sau mai puțin profesionale, înconjurată de un Zid inexpugnabil (”The Wall” din Pink Floyd, chiar dacă decorat trendy cu cristale Swarovski), cu fond sonor mai curând zgomot decât muzică și malluri unde oamenii se calcă în picioare la Black Friday. O lume absurdă, nu cenușie ca-n ”Stalker”-ul lui Tarkovski, ci colorată strident, agresiv precum în reclame, malluri și parcuri de distracții, orbită de scânteierea rece și sterilă a cristalelor Swarovski, luminată de strălucirea mai familiară și prietenoasă a ”smiling face”-urilor, cu o perfecțiune de PR, precodificată și obligatorie. La prima vedere, nu mai există nicio speranță în ”Cutia Pandorei”, în ”Cutia Neagră”, în rețeaua unui Matrix absurd, sufocant și degradant care ne înlănțuie implacabil și ne ispitește cu promisiunea unei vieți confortabile de ”another brick in the Wall”, ”yahoo” cu iPhone și iPad.

Mai putem evada din această lume absurdă, pentru a ajunge, cu sau fără ”Călăuză”, în ”Zonă”, în spațiul sacru autentic, în ”Cameră”, unde vom putea respira liber, ne vom regăsi visele și pe noi înșine? Drumul până la ”Cameră” e dificil, bulversant, răvășitor, plin de riscuri și renunțări (inclusiv la măști și la arme), dar, odată ajunși acolo, noi, cei care nu mai avem nicio speranță, dar am păstrat o urmă de inocență și încă tânjim după lumină, vom găsi liniștea binecuvântată. Ne vom lăsa dezmierdați de lumina blândă a Învierii și ne vom simți cu adevărat acasă, fericiți și liberi pentru că aici totul e deschis, practic, nu mai există Ziduri.

Eroii acestui roman testează mai multe mijloace de rezistenţă la absurd: curajul, nonconformismul (nu ca extravaganţă ori anarhism, ci, dimpotrivă, ca o tentativă de restabilire a ordinii, echilibrului, autenticității), dragostea, credinţa, inocenţa, spiritul ludic, simţul umorului (inclusiv hazul de necaz românesc), nostalgia, melancolia, visele, muzica, dansul, puterea poveștilor, modelele reprezentate de eroi (ficționali sau nu: Prometeu, Winston și Julia din ”1984”, Jill și Sam din ”Brazil”, Don Quijote și Dulcineea, Steinhardt, Vaclav Havel, Ana Blandiana, Monica Lovinescu etc.). Puterea ficţiunii le oferă un potir al Sf. Graal de unde sorb ”apa vieții”, a adevărului și a iubirii.

Laura, o femeie de 40 de ani din București, contabilă, rutinată și fără altă perspectivă decât cea de a schimba covorașul de baie o dată la 3 luni și canapeaua de la Ikea la 10 ani, se confruntă zilnic cu mii de provocări legate de job sau familie, dar cu ajutorul ”softului” ei infailibil de femeie modernă (”Wonder Woman”), reușește să se organizeze impecabil și să le facă față. Este parcă blestemată la o viață activă și nemuritoare. La un moment dat, ”softul” ei aparent imbatabil începe să se blocheze, să-i dea ”not responding”. Mai întâi, comunicarea cu soțul este imposibilă: cel mai frecvent discută despre completarea și depunerea declarației de consum, iar, în rest, despre rate, facturi și cumpărături. Și comunicarea cu copilul, Luca, este la fel de ”satisfuckătoare”. Luca, un puști răsfățat, pasionat de Naruto, care a pierdut șirul consolelor sale, fan Disney Channel (de unde a învățat că unica meserie e cea de vedetă – din show-biz), a citit numai ”Jurnalul unui puști”, mănâncă aproape exclusiv chipsuri Lays cu paprika și se adresează părinților doar cu ”duși” sau ”tâmpiți”. De luni bune, Laura nu a ascultat nimic altceva decât alarma cu Inna, ”Sun is up”, a soțului ei. Iar monitorizarea „Big Brother” pe net şi pe mobil, limitarea libertății de expresie (pe mailuri, Facebook sau youtube), amenințarea amenzilor și a arestării, precum și potențiala blocare a accesului la net și la propriile documente de pe calculator pentru downloadarea / uploadarea oricărui document neoriginal o scot din minți. Şi-ar dori o schimbare, dar nu ştie exact care: divorţul, demisia, sinuciderea, lupta anti-sistem?

Soţul ei, Radu, deşi este pasionat de ceea ce face, se simte ”singur pe cruce” atât acasă, cât și la serviciu: toți îl abandonează, dar au nenumărate pretenții. Ar prefera să fie detestat decât ignorat: dacă ar fi urât, i s-ar recunoaște cel puțin existența. Radu se confruntă cu un job solicitant la o agenție de cercetare de piață, sub presiunea deadline-urilor de azi până ieri și a abuzurilor clienților. Câteodată, jobul traumatizant îl face să-și piardă plăcerea de a lucra, să îi fie silă și să atingă stări de epuizare psihică și fizică aproape de comă, iar șeful (altminteri necontactabil) îl încurajează să se obișnuiască cu orice. Acasă, Laura îi acordă atenție doar pentru a-l amenința cu divorțul, iar în fața lui Luca nu are nicio autoritate. Totuși, Radu gustă plăcerile mărunte ale vieţii: s-ar consola cu o bere, o ţigară, o pizza, cântând la pian, dansând (în ploaia de vară sau noaptea, la birou pe Coppelia Waltz) ori dând o fugă până în Vamă.

Atunci când se înscrie în MRTLAS (Mişcarea de Rezistenţă la Teroare şi Luptă Anti-Sistem), o mișcăre anti-corporatistă obscură, clandestină (și potențial teroristă din perspectiva lui Radu), Laura alege, în stilul tipic românesc, ”varianta cea mai puțin rea” și pariază pascalian pe încredere (în mișcare și în ea însăși). Inițial, Radu o ironizează, apoi devine gelos pe șeful mișcării și la un moment dat ajunge să considere demersul ei o nouă ”strategie de divorț”. El ar protesta mai degrabă în Vamă, din mai până-n octombrie, cu pancarte gen ”Jos ȘISTemul” și ”Copulare / Nu poluare”, împreună cu grupurile de ecologiști care activează contra exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. Va accepta Radu în cele din urmă decizia Laurei, precum și potențialul lui sacrificiu, indiferent dacă e de acord sau nu cu ce face ea? Printre ”oportunitățile” oferite de MRTLAS, se numără și ”șansa” de a fi arestat ca terorist și dus la Crystal Tower, un centru de detenție nu tocmai secret (ce mai e secret?), un turn foarte modern din sticlă, rivalizând cu Burj Dubai, decorat de designerul Tom Ford, cu plafoane cu cristale Swarovski, amenajat ca un parc de distracţii de fiţe, unde trebuie să plătească (online, într-o manieră securizată) vouchere de tortură exorbitante, fie şi cu discount, şi... eventual, taxe de glonţ.

Fără să te rătăcești, nu poți să te regăsești. Vor reuși Laura și Radu să (re)descopere / (re)inventeze încrederea și speranța în ”Cutia Neagră” / ”Cutia Pandorei”, să facă o breșă în Zidul cu cristale Swarovski, să ajungă la ”Camera” din Zonă și să se regăsească?

Lumea e iremediabil absurdă, nu ne facem iluzii, dar există o speranţă: în noi. Indiferenţa e mai devastatoare decât abuzurile. Nu putem învinge absurdul, dar îi putem rezista.”Stay human, not alive”, spunea Winston în romanul lui Orwell, ”1984”. Să ne afirmăm și să ne păstrăm umanitatea, iar, dacă am pierdut-o, s-o reinventăm. Să ne aruncăm armurile și măștile de ”smiling faces” și să ne asumăm vulnerabilitatea. Să ne abandonăm și să acceptăm sacrificiul. Să rămânem goi, nevinovați ca niște copii, în fața tancurilor și să dansăm, indiferent ce s-ar întâmpla. Cui protest? Pregătiți-vă! În seara asta vom dansa goi în fața tancurilor.