Mami, upstairs e un mess de mama focului!

Înțelegi până la un punct alienarea, dezrădăcinarea, rătăcirea ori pierderea sensului vieții (mai ales la adolescenți), crizele de identitate și frustrările talibanilor, înțelegi până la un punct revolta antisistem a tinerilor jihadiști, dar acestea ar trebui exprimate altfel. Și mie îmi vine adesea să arunc tot în aer ca să nu mai sufere nimeni (automat, nici eu). Însă trebuie o altfel de revoltă! Masacrul de Paște din Lahore, Pakistan, revendicat de talibani, din păcate mai puțin mediatizat în media europene, a reprezentat un nou exemplu de frustrare și revoltă exprimate constructiv, într-adevăr: 72 persoane ucise, peste 340 rănite. „Nu este Paris, nici Germania şi nici Bruxelles. E afurisitul de Pakistan. Nu cred că-i pasă cuiva de cine trăieşte sau moare acolo“; „există vreo «faţă tristă» cu care să simbolizăm corect că plângem pentru Lahore sau nu facem aşa ceva pentru victime mai închise la culoare decât hârtia de împachetat?“, comentau oamenii amar pe net.

Dar Mariei Marcuș, voluntară la o școală creștină pentru copii dezavantajați din Pakistan, îi pasă: „Ce ticălos laş poate ataca un parc plin de copii?” Încercând să ajute victimele (deopotrivă creștini și musulmani!), Maria a donat sânge, s-a dus să viziteze copiii răniți și le-a trimis acestora desenele elevilor de la școala ei, cu mesajele: ”Să vă faceți bine”, ”Nu ne temem”, ”Dumnezeu să vă binecuvânteze”, ”Suntem unul”. Maria crede cu tărie în cuvintele Malalei Yousafzai, fata împușcată în cap de talibani pentru că vroia să meargă la școală, luptătoare pentru accesul copiilor la educație: ”Cu arme poţi ucide terorişti. Cu educaţie poţi ucide terorismul“. Uluitor, Maria vrea să se întoarcă în România și a transmis cândva un mesaj care a devenit viral: ”Rezumând totul într-o metaforă, Dumnezeu a fost ucis în Occident. (..) VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar să nu uităm de conştiinţa noastră de români. Şi să ne întoarcem, ne vom întoarce cu toţii, valuri-valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţă de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire, România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!“

Și mai surprinzător, la rândul lor, sirienii vor să se întoarcă în Siria. Unde anume că deocamdată sunt numai dărâmături, iar războiul continuă, în ciuda acordului de încetare a ostilităților și a negocierilor de pace? Parcă ghicind gândurile lor, para...normalul guvern turc a ajutat să revină în Siria mii de sirieni, expulzându-i cu sutele pe zi (din ianuarie 2016), inclusiv copii și femei însărcinate, potrivit unui raport Amnesty International. În continuare, situația refugiaților din Turcia e, bineînțeles, de invidiat (poate vor și germanii ori doamna Merkel în persoană să se refugieze în Turcia). Refugiații se confruntă și mai departe cu lipsa locurilor de muncă, un grad redus de școlarizare (peste 80% dintre copiii sirieni din Turcia nu frecventează școala) și acces limitat (deseori la 0) la servicii medicale.

Sirienii din Turcia (și nu numai ei) nici măcar nu beneficiază de un statut oficial de ”refugiat” în Turcia, așa cum ar trebui. Autoritățile turce au refuzat chiar înregistrarea la Gaziantep a unei femei în stare gravă, care avea nevoie urgentă de operație. Restricțiile la graniță (culminând prin împușcarea refugiaților) s-au accentuat, ca urmare au apărut traficanți care cer sirienilor 1.000 de Euro pentru a-i trece granița. Dar Turcia desigur, adică probabil că e o țară ”sigură” pentru refugiații sirieni, logic, nu? Conform statisticii, nimic nu e sigur, ci doar probabil. Cum mai sfidează și Turcia asta legile statisticii! Cât fac 2+2?

Dacă puțini dintre reprezentanții autorităților mai au bun simț și calculează corect ”2+2 = 4”, măcar Papa Francisc a făcut un gest de normalitate prin vizita la tabăra de refugiați de la Lesbos. Cu această ocazie, Papa a precizat că refugiații nu sunt numere/statistici/obiecte de troc, nu sunt singuri și respinși, suntem alături de ei, ”noi toți suntem imigranți”. Într-un gest impresionant de smerenie, de venerare a suferințelor/sacrificiilor refugiaților și, în același timp, de a restaura demnitatea lor, Papa a spălat și a sărutat picioarele refugiaților: "azi am dorit să stau cu voi. Vreau să vă spun că nu sunteţi singuri. În aceste luni şi săptămâni aţi îndurat multe suferinţe în căutarea unei vieţi mai bune. Mulţi dintre voi v-aţi simţit constrânşi să fugiţi de situaţii de conflict şi de persecuţii, mai ales pentru a vă salva fiii, pe micuţii voştri. Aţi făcut mari sacrificii pentru familiile voastre. Ştiţi ce înseamnă durerea de a fi lăsat în urmă tot ceea ce vă era drag şi — ceea ce este, poate, şi mai dificil — fără a şti ce vă rezervă viitorul". Mulți au plâns și i-au mulțumit Domnului că Papa a venit la ei ca un mesager divin pentru a împărtăși durerea lor și a le aduce speranța.

Încercând să transmită un mesaj de solidaritate și unitate globală, Papa a spus: "Dumnezeu a creat umanitatea pentru ca aceasta să formeze o singură familie; când vreo soră sau vreun frate suferă, cu toţii suntem afectaţi. Cu toţii ştim, din experienţă, cât este de uşor pentru unele persoane să ignore suferinţele altora şi chiar să exploateze vulnerabilitatea lor. Însă ştim că aceste crize pot face să iasă la iveală ceea ce este mai bun în noi". La sfârșitul vizitei, pentru a transpune teoria în practică, Papa a adus trei familii de refugiați (12 persoane) la Vatican (după ce anterior invitase o altă familie de refugiați la Vatican și îndemnase parohiile să preia exemplul său). Din păcate, în România, pe fondul crizei refugiaților și al ultimelor atentate de la Paris și Bruxelles, românii nu mai vor să primească refugiați: potrivit unui sondaj INSCOOP din perioada 21-28 martie 2016, 80,2% nu sunt de acord ca refugiații să vină în Romania (procentaj în creștere față de luna septembrie anul trecut, 65,3%). Procentajul se majorează când ne referim la localitatea unde trăiesc respondenții, înregistrând o creștere cu 8%: 88,3% nu acceptă refugiați în localitatea lor. Dar românii sunt cel mai primitor popor, logic, nu?  

Indiferent de ospitalitatea străinilor, având în vedere că situația din Siria nu s-a ameliorat semnificativ, în pofida acordului de încheiere a ostilităților și a negocierilor de pace, oamenii continuă să se refugieze. Conform unor surse din cadrul organizației Human Rights Watch, circa 60-70% dintre zonele sub blocadă nu au fost acoperite până acum, cu toate că ONU a adoptat rezoluția 2268 din februarie 2016 care prevede accesul rapid și sigur al ajutoarelor umanitare în localitățile sub asediu. Regimul sirian a obstrucționat sistematic oferirea ajutoarelor, sustrăgându-le direct din convoaiele umanitare (se pare că sunt și mai bolnavi, și mai înfometați, săracii!) și împiedicându-le chiar complet să fie expediate în 6 dintre 18 localitățile sub blocadă din Ghouta de Est (Douma, Harasta, Arbin, Zamalka, Zabadin și Daraya), incluse în acord, potrivit unui raport ONU. Pe 27 martie, anul curent, Organizația Mondială a Sănătății avea aprobate 2 cereri de a livra ajutoare din 17. În aprilie, până la mijlocul lunii, nu au fost lăsate decât două convoaie umanitare să aducă ajutoare, a punctat și Samantha Power, reprezentant SUA la ONU.

În Daraya, localitate aflată sub blocadă guvernamentală de 4 ani, oraș martir al revoluției, implicat în proteste pașnice de mai bine de 10 ani, cel puțin 8.500 de oameni au fost afectați (lăsați fără mâncare, apă curentă, electricitate, medicamente, medici și spitale și forțați să consume frunze și iarbă). Consiliul local înființat democratic după revoluție se străduiește să răspundă cererilor, dar e depășit de situație. Unul dintre puținii doctori rămași în localitate, șeful unui spital improvizat, se zbate să reziste în continuare (a reușit chiar să fabrice local pungi de ser fiziologic). Activiștii media care comunică lumii ce se întâmplă sunt și ei niște eroi. Faptul că alte localități au primit ajutoare și ei nu, îi determină pe oamenii din Daraya să fie și mai sceptici și să se simtă mai abandonați. Singuri pe cruce. Unii cred că ONU este sub controlul regimului și asta nu e de mirare, având în vedere modul în care a acționat ONU până în prezent.

Delegații guvernului i-au privit în ochi pe cei din Daraya și au spus că ”utilizează bombe-butoi împotriva lor pentru că acestea sunt cea mai ieftină opțiune”. Alături de blocadele foamei, răpiri/arestări urmate de torturi până la moarte. De aceea, au produs aproximativ 4.000 de atacuri cu bombe-butoi. În timpul unui singur masacru, la Daraya au fost ucise peste 700 de persoane. Ca urmare, supraviețuitorii s-au mutat din loc în loc, din casă în casă, adică dintr-o ruină într-alta. Însă, iată, în Daraya, deși reduși la ruine (ființe și locuri deopotrivă) pentru a fi îngenunchiați, oamenii (printre care organizațiile de femei din oraș) refuză să cedeze. Chiar dacă li s-a luat aparent totul, nu au putut să le ia și capacitatea de a împărtăși suferințele ca o familie și voința de a lupta. Împreună. Femeile admit că au nevoie urgentă de lapte pentru bebeluși (nu mai pot alăpta din cauza malnutriției), produse de igienă și de curățat, inclusiv detergent de vase. Dar acum nu mai găsești un bob de orez, nu ai cu ce să murdărești vasele, cu excepția unor supe chioare pe bază de mirodenii cu ajutorul cărora au supraviețuit. Unele.

În Ghouta de Est, zonă aflată sub blocadă guvernaamentală de 4 ani, numeroși copii renunță la școală și caută de lucru pentru numai 1-2 dolari pe zi (asta e, de asemenea, situația multor copii refugiați). Peste 7,5 de milioane de copii din Siria sunt afectați de război, iar 2 milioane nu frecventează școala, potrivit unui raport ”Salvați copiii”. Unii copii vând dulciuri, alții – țigări. Unii colectează și reciclează de dimineața până seara materiale plastice (utilizate pentru producerea energiei sau pentru a se încălzi în multe zone sub blocadă!). Omar, un băiat de 10 ani din Ghouta, vânzător de dulciuri făcute de mama lui (cu îndulcitori artificiali, căci zahăr nu se găsește), spune: ”am părăsit școala când tata a fost arestat de guvern în 2012. Uneori sunt trist când văd copiii care cumpără dulciuri de la mine după școală”. Pe drumuri mereu, copiii dârdâie de frig ori sunt toropiți de arșiță, merg ore în șir până li se crapă încălțările (dacă le au și pe acestea) și li se julesc picioarele. Doar gândul că își pot ajuta astfel familia le dă putere.   

Încheierea războiului și stabilzarea Siriei ar putea facilita reîntoarcerea copiilor la școală, însă negocierile de pace de la Geneva avansează greu. Regimul sirian declară că acceptă membri ai opoziției în guvernul de tranziție, dar nu pune în discuție debarcarea teroristului-șef, în timp ce opoziția continuă să ceară îndepărtarea acestuia din funcție. Opoziția acuză regimul de 2.000 de încălcări ale acordului de încetare a ostilităților și de aruncarea a 420 de bombe-butoi numai în martie. Iar teroristul-șef al regimului continuă să se erijeze în salvator al Palmyrei și al țării. În zona aflată sub control (o treime din teritoriu unde se concentrează însă 60% din populație), regimul a organizat alegeri parlamentare (câștigate deja, logic, nu?), încercând să se relegitimeze și prin vot popular pe 13 aprilie (alegeri recunoscute doar de ei înșiși, Rusia și Iran).

Pe 11 aprilie ar fi trebuit să înceapă a treia rundă de negocieri de pace, aceasta a demarat pe 13 (doar cu opoziția, regimul avea interes să întârzie cât mai mult... până pe 15 aprilie), apoi consiliul opoziției, nemulțumit de soluțiile parțiale propuse (un guvern de tranziție sub conducerea teroristului-șef actual pentru o perioadă determinată), a amenințat cu boicotul și a declarat că va lua o pauză. Rămânerea teroristului-șef în funcție, cu regimul său relativ neschimbat (controlând capitala și o mică parte din teritoriu, nu și restul țării aruncat în haos, ca în Somalia) ar însemna continuarea violențelor în Siria și a destabilizării Orientului Mijlociu. De asemenea, confruntările din nordul provinciei Aleppo, tentativa de a asedia și a prelua Aleppo, cum intenționează guvernul sirian, cu sprijin rusesc, sub pretextul că luptă cu Statul Islamic și al-Nusra (al-Qaida), ar putea degenera în atacarea celorlalți rebeli moderați, incluși în acord și, totodată, ar putea periclita acordul de încetare a ostilităților și negocierile de pace.

În ce privește situația militară, Iordania, în colaborare cu Emiratele Arabe Unite (în calitate de sponsor al proiectului), a propus construirea a 50.000 de locuințe pentru luptătorii rebeli din sudul Siriei și crearea unei zone de excluziune aeriană. Între timp, Statele Unite anunță uciderea  a peste 26.000 de luptători ai Statului Islamic, suplimentarea foțelor speciale americane din Siria (250) și utilizarea cyber-bombelor în confruntarea cu Statul Islamic. Totodată, avem de sărbătorit noi mărețe și glorioase realizări ale CIA-ului și Pentagonului: miliții înarmate de Pentagon se luptă cu miliții înarmate de CIA. La mijlocul lunii februarie, o miliţie înarmată de CIA, denumită Fursan al Haq (Cavalerii Dreptăţii), a fost evacuată din oraşul Marea, situat la aproximativ 35 de kilometri nord de Aleppo, de către Forţele Democrate Siriene (compuse dominant din kurzii de la YPG plus câteva mii de rebeli suniți), susţinute de Pentagon. Lupte similare au avut loc și la Azaz. Tare! Felicitări! Pentagonul și CIA or ști ce se întâmplă că Obama, desigur, se uită și nu vede, nu are nicio strategie? Însă nu cred că trebuie să ne îngrijorăm prea mult, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. E normal. Pardon, e doar obișnuit, nu și normal.

Să vedem, e normal să mediatizăm excesiv atentatele jihadiste din Europa și Statele Unite, ignorându-le, în schimb, mai mult sau mai puțin, pe cele din Pakistan sau din alte țări mai mici și, în același timp, neglijând atrocitățile teroriștilor de stat? Astfel, ajungem uneori să identificăm musulmanii/Islamul cu jihadiștii, cu toate că jihadiștii reprezintă o minoritate printre musulmani și nu sunt apreciați de marea majoritate a musulmanilor. Iar Statul Islamic abia așteaptă. Acesta e un excelent instrument de polarizare a societății, radicalizare și recrutare de noi adepți. Și în România au apărut, din păcate, unii care precep musulamanii drept teroriști (începând cu fostul președinte care vede teroriști și la budă, mai puțin pe el însuși). Și numai dictatorul Băsescu e de vină, vorba lui Gâdea, Badea, Ciutacu & co. de la Antenuțe. Jos Băsescu, jos dictatorul! Recent, a avut loc agresarea unor fete musulmane în București, în centrul capitalei, de către un grup de tineri indignați că domnișoarele purtau văl. Aceștia și-au exprimat revolta minerește, cu mânie proletară, demonstrând un comportament similar talibanilor. Să sperăm că a fost un caz izolat, o reacție emoțională la atentatele din Belgia. După acest incident din București, la Timișoara s-a declanșat o isterie în masă prin publicarea pe site-ul www.impactpress.ro și distribuirea pe Facebook a unui presupus atentat comis asupra unui român de către cinci musulmani imigranți. Doar că totul era fictiv! Rușinică, rușinică, rușinică!

Mai e cineva căruia aș vrea să-i zic ”rușinică”, numai că nu am cuvinte pentru a exprima asta. E vorba de rățoiul Donald Trump, candidat la președinția SUA. Ascensiunea sa a intrigat multă lume, inclusiv din mediul academic. Spre exemplu, David Livingstone, profesor de filosofie la Universitatea New England, Maine abordează fenomenul ”rățoiul Donald” pornind de la Socrate. După acesta din urmă, politicienii sunt un fel de scamatori infantili care vând iluzii. Iluzii... adică, potrivit lui Freud, credințe pe care le adoptăm și în care credem pentru că vrem să fie adevărate. Nu contează cât se acordă cu realitatea, ci exclusiv cauzele lor psihologice. Vrem să credem că sunt adevărate. Uneori iluziile devin adevărate (de pildă, ”profeții creatoare” – W. I. Thomas – dacă ne retragem banii de la o bancă presupusă falimentară, aceasta chiar poate da faliment). După Freud, fricile și neputințele  noastre converg uneori în căutarea unui părinte omnipotent care să ne ofere suportul său (fie în religie, fie în politică). Dar teoria lui Freud nu evaluează modurile în care politicienii folosesc retorica pentru a câștiga voturi/influență și de ce retorica insecurității și eșecului este cele puțin la fel de puternică precum cea a securității și succesului.  

Psihanalistul Roger Money-Kyrle ne oferă însă un răspuns în acest caz: pentru ca propaganda să funcționeze, publicul trebuie convins că trebuie salvat de o soartă cumplită, altminteri de neevitat. Procesul presupune câțiva pași: 1. crearea unei stări de mizerie/durere/disperare/lipsă de perspective; 2. generarea unor reacții patogene de frică și ură, convingându-i pe oameni de amenințarea dușmanilor externi și interni; 3. erijarea în lider/partid providențial, mesianic. Este valabil și pentru rățoiul Donald și campania ”make America great again”. Rățoiul Donald gândește (dacă se poate spune ”gândește”) în paradigma și din perspectiva tatălui de familie strict (model frecvent întâlnit la conervatori), considerat superior non-albilor, non-creștinilor, imigranților, femeilor, homosexualilor, asistaților social, arată și George Lakoff,  profesor de lingvistică și științe cognitive la Universitatea California, Berkeley. Rățoiul Donald mizează frecvent, în mod simplificat, pe explicațiile și reacțiile bazate pe cauzalitate directă, nu sistemică: dacă vin imigranți, ridicați Ziduri. Dacă sunt 11 milioane imigranți ilegali, deportați-i pe toți. Dacă se strecoară vreun jihadist cu refugiații, expulzați toți musulmanii etc. Iar retorica asta vine ca o mănușă Statului Islamic.

Să ne reamintim totuși cine masacrează civilii. În Siria cel puțin. O fi Statul Islamic ori poate bebelușii musulmani cu sabia în mână și bombe la centură? Să aruncăm acum o privire pe date uitate, din păcate, de media occidentale (nu, nu sunt statistici, sunt copiii și frații noștri), din raportul Syrian Network for Human Rights (pentru perioada 2011 – martie 2016), ca să vedem cine e responsabil pentru victimele-civili în Siria, poate se luminează și rățoiul Donald (deși nu-mi fac iluzii, pare irecuperabil). Cine ucide civili în Siria? Regimul 183.827 (95%), Statul Islamic 2.196 (1,1%). Copii? Regimul 19.594 (91%), Statul Islamic 307 (1,4%). Femei? Regimul 19.427 (91%), Statul Islamic 337 (1,6%). Torturați până la moarte? Regimul 12.486 (99,5%), Statul Islamic 22 (0,2%). Activiști media? Regimul 479 (89,4%), Statul Islamic 26 (4,9%). Medici? Regimul 553 (91%), Statul Islamic 19 (3,1%). Chiar și în timpul acordului de încetare a focului, numai în martie au fost exterminați 588 de civili, dintre care 214 femei și copii.

Dacă în Siria crimele se comit (deocamdată) cu impunitate, mă bucur că măcar în România încep să fie trași la răspundere cei care au săvârșit crime împotriva umanității. Astfel, s-a redeschis dosarul Revoluției, iar torționarul de treabă de la Periprava, din vremea comunismului, Ion Ficior, a fost condamnat la 20 ani de închisoare. La fel ca alți torționari de treabă, nici el nu consideră că a făcut vreun rău, se comporta onorabil, nici nu înjura, doar a crescut într-o familie de pocăiți. Se purta așa de frumos încât deținuții de la Periprava erau puși să rupă stuf cu dinții (cum, după atâtea bătăi, mai aveau dinți în gură?). Beau apă din Dunăre și, de foame, având în vedere că primeau de regulă doar puțin arpacaș, mâncau șerpi de apă, dacă reușeau să-i prindă. Nu au avut niciodată baie la dispoziție (se curățau cu chiu cu vai într-un cazan), iar în loc de WC, era o groapă. Condiții de lux. Deținuților le-a plăcut atât încât niciunul nu a mai vrut să plece de acolo (și li s-a îndeplinit dorința – (mult prea) mulți nu s-au mai întors niciodată).

O veste bună la final, pe lângă redeschiderea dosarului Revoluției și condamnarea torționarilor de treabă din România: cotidianul german Suddeutsche Zeitung a dezvăluit informații (11,5 milioane de documente scurse) despre averile ascunse în paradisuri fiscale (Panama) ale 143 de lideri politici, printre care teroriștii-șefi ai regimului sirian (împreună cu apropiații de-ai Țarului). Ei, au strâns și ei, săracii, economii pentru pensie, un ban muncit din greu... din sudoarea poporului. Bune și micile economii pentru pensii ale maimuțoilor ăstora implementați de politicieni la ceva! Să-i trimitem la o cură într-o închisoare siriană, nord-coreeană sau poate la Periprava? Vorba băieților de la Taxi, apropo de Catedrala Mântuirii Neamului și smerenie, se aplică și aici: ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Și a unui copil emigrant din România în Occident, mare adevăr grăiește el: ”Mami, upstairs e un mess de mama focului!”

Bine că mai sunt unii care au cuvinte ca să se exprime. Îi felicit. Sunt invidioasă. Mie mi se pare că au ajuns toate cuvintele tunse, egalizate și unformizate până s-au transformat într-un ”ura” simplu și universal, repetat la infinit, ca-ntr-o povestire a lui Matei Vișniec din ”Cabaretul cuvintelor”. Asta mi-a dat frisoane, m-a cuprins o transpirație rece, am paralizat de groază, dar nu puteam să-mi arăt frica și repulsia decât prin cuvântul ”ura”. ”Ura, ura, ura!” Eu fiind altminteri un înghițitor de săbii profesionist (am înghițit milioane) care însă, la o glumă mai proastă și mai tăioasă a realității, râde uneori isteric până se îneacă cu săbiile și e sfârtecat de ele. Aș vrea eu să mai scriu o ultimă poezie precum Mija din filmul ”Poezie” al regizorului sud-coreean Lee Chang-dong, femeia bolnavă de Alzheimer care îngrijea un bătrân muribund și, pe lângă acesta, un nepot adolescent cu probleme, implicat într-un viol colectiv la școală, asupra unei colege (urmat de sinuciderea acesteia). Bătrâna asta își căuta refugiu, se elibera și zbura prin poezie. Începuse să frecventeze cursuri și cenacluri literare și încerca să scrie la rândul ei o poezie. Prima (și ultima), ”Cântecul lui Agnes”, i-a dedicat-o fetei sinucigașe, violate de nepotul său, a cărei moarte o obseda, o îndurera și o făcea să se simtă vinovată. Dar mie acum mi-au înghețat inspirația și râsul nevrotic și nu pot să răspund decât”ura!” Bună și ”ura” la ceva! ”Ura, ura, ura...”