Poezii

     

       O șansă de a deveni om frumos

Îmi răsfiram degetele

prin apa limpede din cadă,

când, deodată, apa a devenit maronie și cleioasă

și s-a lipit de corpul meu.

Apoi s-a întărit ca pământul

și m-a ținut captivă ca-ntr-un mormânt.

Eram paralizată

și nu aveam putere să strig.

Din pământ, spre oroarea mea, au început să iasă viermi și omizi.

Unul dintre ei ei era guru-omidă din ”Alice în Țara Minunilor”.

Acesta a început să-mi țină un discurs

despre modul în care o să devin

dintr-o omidă om frumos

cu ajutorul lui.

Îmi venea să urlu,

dar urletul mi-a înghețat pe buze,

am dat din cap aprobator

și am zâmbit

cu zâmbetul despicat de bombele-butoi

și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie

(stilul lor de a închide gura protestatarilor).

Guru-omidă și-a continuat discursul.

      Invitație la concert

Am auzit adesea

numai urlete și tăcere... tăcere a pumnului în gură.

Concerte au fost întrerupte

pentru ca unii să-și facă

fabrică de diplome

din pielea jupuită

a artiștilor teroriști, trădători și dușmanii poporului.

When the music's over

turn out the lights.

Când muzica s-a terminat,

totul s-a terminat.

Nu cânți ”Oda bucuriei”

pe cruce sau în lanțuri pe Elbrus.

Totuși, uneori lanțurile sună a gong

și te invită la concert.

Grăbește-te! Să nu întârzii!

  

      Ultimul tango al toamnei

Frunzele aurii și ruginii

se scutură atât de frumos,

alunecă lin

ca o ploaie cu soare și reflexii de curcubeu peste noi,

dansează pe aripile vântului,

foșnesc sub picioarele noastre

și ne îngroapă sub un giulgiu multicolor,

dându-ne o ultimă, dulce mângâiere,

înainte de a fi cu toții înghițiți de întuneric.

Dacă nu aș fi renunțat la fanteziile tanatice

(pentru că mulți mor în agonie

și nu au nici o groapă comună),

mi-aș fi dorit să mor ca o frunză,

sunt chiar un pic invidoasă,

frunzele se sting atât de frumos.

Însă acum nu vreau să mă mai gândesc la asta,

mă plimb în ploaia de frunze

și te aștept pe tine, iubirea mea,

să ne îmbrățișăm în ea

și să dansăm împreună

ultimul tango al toamnei.

Poezii

      

      

      Soarele orb

Soarele orb

mă aleargă nemilos prin cameră.

Nu vede nimic,

se orientează strict după miros.

De teamă să nu mă orbească și pe mine

sau să mă ardă,

fug

și încerc să mă ascund în dulap,

în chiloți și pijamale,

cum proceda mâța noastră, Mițu,

când auzea Lady Gaga

de care avea fobie.

Dar soarele orb mă găsește,

mă izbește

cu lumina lui violentă

și mă strânge

dement cu razele lui

până mă fac scrum.

Încântat, țipă de plăcere.

Eu nu mai suport, aș vrea să fie întuneric și liniște.

Încă nu sunt, dar pot să aștept

(cu toate că fiecare secundă durează un miliard de ani,

iar așteptarea pare uneori fără rost).

Așadar, aștept.

La un moment dat vor fi întuneric și liniște.

       Sacul de gunoi

Cândva, am vizitat muzeul de artă din Teheran.

Era unul ideologizat (cu tablouri și sculpturi inspirate din revoluția islmică),

fetele îndrăgostite purtau văl,

iar îngerașii erau acoperiți regulamentar de chador (vălul integral).

O singură sculptură făcea notă discordantă,

(mă mir că ajunsese acolo,

căci nu era în spiritul locului):

niște oameni de bronz

cu un sac de gunoi de plastic pe cap.

Era una reprezentativă pentru oamenii sufocați din Iran.

Sculptura asta m-a bântuit și mă mai bântuie,

am fost foarte șocată și marcată.

La început, m-am simțit învinsă,

înăbușită și eu de sacul de plastic,

odată cu oamenii aceștia.

Dar apoi am realizat că

oamenii sunt de bronz (puternici, rezistenți),

iar sacul este de plastic (subțire, fragil)

și oamenii îl pot sfâșia

ori îl pot spulbera

dintr-o suflare.

 Telfie

M-am speriat că Statul Islamic

mă va decapita

și va juca fotbal cu capul meu,

așa că mi-am pierdut capul.

Dar nu știu de ce îmi fac griji,

yahoo-ii n-au nevoie de cap,

după cum a demonstrat

vizionara, trend-stetter-ul, guru Kim Kardashian

care a trecut de la selfie (imaginea feței)

la telfie (imaginea de la buric în jos).

Yahoo-ii nu au nevoie

decât de ce e de la buric în jos.

Statul Islamic când va avea cap

să înțeleagă?

Linkuri volume publicate

·         MADAME DEZASTRU ÎN ȚARA MINUNILOR

http://docdro.id/mGNEc8P

·         STOP ALB-NEGRU ȘI ZEBRA CURCUBEU

http://docdro.id/0NyBn3p

·         ADEVĂRAT AM ÎNVIAT

http://docdro.id/7FiAfUa

·         NE ARDE DE SCHIMBARE. O CONFRUNTARE FĂRĂ MĂNUȘI CU FOCUL DIN SIRIA, DE LA COLECTIV ȘI... DE LA ARAGAZ.

      https://www.docdroid.net/aKNAJTf/ileana-todoran-ne-arde-de-schimbare.pdf.html      

·         EXAMEN CU BIG BROTHER. CASA DE COPII PĂMÂNT NU E ACASĂ.

            VOL.1 Dreptul la dezastru

            http://docdro.id/1LjMVcu

            Vol. 2 Dreptul la poveste

            http://docdro.id/3F4wYoJ

·         CUI PROTEST? PROTESTE DE RESPIRAȚIE

http://docdro.id/kye8D4o

·         CUM SĂ AI SUCCESURI ÎN ESTUL SĂLBATIC

http://docdro.id/FWS4kK6

·         BUNGEE JUMPING ÎN CUTIA PANDOREI

http://docdro.id/MgJPuAf

·         PAȘI ÎN OGLINDĂ

       http://docdro.id/FUfMQiX

    

        

MADAME DEZASTRU ÎN ȚARA MINUNILOR

Îndată ce cineva lasă capacul de la WC ridicat, Madame Dezastru cade prin gaura de la WC în Țara Minunilor. Acolo se întâmplă tot felul de lucruri miraculoase: crește sau se micșorează, se colorează (albă ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment ori neagră ca acesta înainte de operație) și se transformă într-o grămadă de lucruri bizare. Citind, veți descoperi de ce. Veți mai cunoaște astfel pe cine va întâlni în ipostaza de iepure alb cu ceas, iepure de martie, pălărier, omidă, pisică de Cheshire, ducesă sau regina de cupă și ce rol va juca fiecare în aventura ei.

Din cauza bolii Huntington, Madame Dezastru se afla oricum într-un dans cu dezastrele (ca Zorba), o dulce beție (gratis), o rătăcire pentru regăsire, o uitare pentru redescoperire și o întoarcere la inocența de bebeluș. În Țara Minunilor, Madame Dezastru redescoperă ce-și dorește mai mult: vrea înapoi în Titan... în cartierul Titan și în Titanul Prometeu (Promy, vechi prieten și erou, iubirea ei cea mare) și se străduiește să se întoarcă acolo, chiar dacă va dura mai mult ca odiseea lui Ulise spre Itaca și se va rătăci la fiecare pas.

Totodată, confruntându-se cu provocări de identitate din partea celor cu care interacționează și din partea ei înseși, Madame Dezastru se regăsește ca maestra transparenței, dottore el-Gol (mereu în fundul gol, străvezie de se vede prin ea și curg toate din ea în public, panta rhei, vorba lui Heraclit, până nu mai are ce), Madame Dezastru care dansează cu dezastrele ca Zorba, goală în potop și în abis (dacă e proastă de dă nu din gropi în gropi, ci din abis în abis) și ca vechi Don Quijote castrat și fără vise.

Doar cu aceste redescoperiri și regăsiri proaspete în minte, Madame Dezastru își poate continua drumul spre Titan (inclusiv Titanul Prometeu). Vă invităm să-l parcurgeți alături de ea.

Puteți descărca aici cartea:

http://docdro.id/mGNEc8P

STOP ALB-NEGRU ȘI ZEBRA CURCUBEU

Puteți descărca aici cartea:
http://docdro.id/0NyBn3p

Poezii

1    

     

      Ochi

Într-o vreme, credeam

că pe lume sunt

doar ochii de Big Brother

care supraveghează.

Dar am descoperit apoi

și alți ochi

ca al Tău, Doamne,

care veghează.

  

      Frunze

Când eram mică,

mă jucam cu mama,

tăvălindu-ne prin frunzele aurii și rubinii

și cufundându-ne în ele.

Zăceam și noi,

odată cu frunzele,

fericite și împăcate,

într-un cimitir ca un palat

de aur, rubine și lumină.

Acum merg pe stradă

adesea nepăsătoare,

fără să mă uit în jur.

Numai că frunzele cenușii și informe

se lipesc singure de mine,

iar vântul aspru mă răsucește

într-un vârtej năucitor,

fără sfârșit.

      Gustul uitării

Uit imediat o grămadă de lucruri.

Uit toate obiectele din casă

(nu știu, de pildă, nici ce e ibricul, nici unde e ibricul

chiar dacă fierbe pe aragaz sau e la mine în mână.

Care aragaz? Care mână? Care ibric?).

Uit casa.

Uit adresa.

Uit numărul de telefon.

Uit data nașterii (mele, ce să mai zic de ale altora!)

Uit numele meu

(dar asta e mai puțin important,

n-am știut niciodată ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, mutanți, vampiri, teroriști, trădători, dușmanii poporului, catastrofe, coșmaruri și dezastre suntem.

Bine că n-am uitat măcar că 2+2 fac 4,

nu 5 ori cât vor Big Brotherii,

nici că sunt un Don Quijote castrat și fără vise

(nici măcar fantezii de moarte și înmormântare),

maestra transparenței,

dottore el-Gol,

mereu în curul gol,

străvezie de vezi prin mine

și curg toate din mine în public,

panta rhei, vorba lui Heraclit,

începând cu organele, apoi sufletul,

până nu mai are ce (uite, până și-acum!),

Madame Dezastru

care dansează cu dezastrele ca Zorba,

goală în potop și în abis,

cuprinsă de o dulce beție a iubirii.)

Într-un minut, uit gustul berii... acum fără alcool,

chiar dacă o consum zilnic

(de fapt, toate sunt fără: 

țigări fără tutun, cafea fără cofeină, bere fără alcool).

La fel de repede, uit gustul cafelei (fără cofeină),

al ciocolatei Milka sau Kinder Maxi King cu caramel,

al uleiului de cocos,

al bruschetelor Maretti cu măsline,

al pizzei Capriciosa

ori al rulourilor de crenvurști cu cașcaval.

Uit gustul apusului de soare

(de răsărit încă avem un pic fobie,

și eu, și tu, iubire,

căci tot ni se pare că vine bestia de vultur,

urmată de bestia și mai mare de stăpân al ei, Știi Tu Cine... Zeus,

să ne mănânce ficatul pe Elbrus.

Pe ăștia de ce nu putem să-i uităm?).

Uit gustul pădurii,

gustul florilor și al ierbii,

gustul izvoarelor și al cascadelor,

gustul mărilor și al oceanelor.

Aș vrea să le redescopăr pe toate într-o zi,

cu ochi mari de bebeluș

care gustă lumea cu nesaț

(mai e doar puțin până voi ajunge unul

și sper să nu fiu bebeluș doar la spaime și neajutorare,

ci și la inocență și prospețimea percepției).

Până atunci, mă consolez

să te mănânc

și să te savurez pe tine, iubirea mea.

Sper că mă preferi pe mine

în locul vulturului.

Poezii

      

      

      Și totuși erai o floare de cactus albastră

Ți-au zis că ești atâția zombie, fantome, animale, legume, vampiri, mutanți, teroriști, trădători, dușmanii poporului, gunoaie, coșmaruri, catastrofe și dezastre

de n-ai mai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Te-au condamnat că ai violat Leviathani, ai distrus planeta Pământ și planeta Krypton a lui Superman

de n-ai mai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Ți-au smuls petalele de un albastru luminos și ireal

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Ți-au rupt spinii

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Te-au înecat în bale și te-au călcat în picioare

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Au lăsat din tine un ciot murdar și putred

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

  

      Baie

Oricâte dușuri făceam,

tot mă simțeam murdar.

Eram un biet oscior

acoperit de o crustă uriașă de jeg

pe care n-o mai curăța

nici potopul.

Apreciam totuși baia

căci mii de ani,

înlănțuit pe Elbrus,

nu mă spălasem decât în sânge...

și în balele zeilor

când nu uitau și să mă scuipe.

Dar, când ai venit tu

și mi-ai lins cicatricele și rănile (comune)

de pe corp și din suflet,

m-am simțit iar curat

ca un bebeluș.

      O cârpă zdrențuită

Ți-am șters, Doamne,

cu o cârpă zdrențuită

chipul nădușit și însângerat

cu cununa de spini,

pe drumul crucii,

pe Golgota.

Chipul Tău nu s-a imprimat pe ea,

dar nu am îndrăznit

s-o spăl sau s-o arunc.

O vreme am ținut-o ascunsă,

eram speriată și copleșită de toate cele întâmplate.

Apoi, când am arătat-o altora,

au sângerat și ei

pe sub coroana de spini

și din palmele străpunse de cuie,

așa că i-am șters și pe ei

și am mers mai departe.

Poezii

     

          Lecție

Partea a patra din simfonia a cincea în do diez minor de Mahler:

moarte la Veneția,

moartea lui Aylan,

băiețelul kurd înecat,

mângâiat de valuri,

nu de oameni,

apusul de soare

blând și tandru

ca o limbuță ce ne linge rănile.

Eu când o să învăț

să mor atât de frumos?

      Frânghia de rufe

La mine pe frânghia de rufe

sunt agățați niște oameni.

Nu, nu chiar oameni...

s-au aplatizat atât

și s-au albit atât

încât au ajuns ca rufele,

cu toții,

fără a mai putea fi distinși unul de celălalt.

Îi dau jos de pe frânghie,

le vorbesc,

îi zgâlțâi

și le fac chiar respirație gură la gură.

Aș vrea să se trezească,

să le strălucească ochii din nou

și să-și recapete culoarea.

Însă ei sar înapoi pe frânghie

în cârligele lor de rufe.

  

      Pământ

Uneori vroiam să emigrez pe altă planetă.

Să scap de Pământul ăsta atât de murdar și de corupt.

Dar dacă în loc de planeta feerică Pandora din ”Avatar”

era o planetă cu Cutia Pandorei deschisă pe ea,

cu toate relele și

fără nicio Speranță?

Iar dacă era vreo utopie de califat, comunism sau fascism,

mai bine lipsă!

Și chiar dacă ar fi fost o planetă idilică, paradisiacă,

tot nu mă puteam desprinde de Pământ.

Iubeam Pământul

așa murdar și corupt cum era

și atunci când se lipea de mine,

nu-l respingeam,

ci mă cufundam în noroi

tot mai adânc,

cu voluptate,

în loc să zbor.