Pariul pe iubire 5. Oameni de piatră

Apropo de recunoștință, VJ45, planeta artistică ce empatizează cu refugiații și te ajută să te regăsești, ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru venirea refugiatului XXY, ca de fiecare dată când apare cineva nou, cum a fost și cu mine, cu Deu (Deucalion) și cu Ile. Deu (Deucalion), băiatul meu (și al lui Ile, ea e maștera, deși  altminteri Deu e strămoșul ei) este supraviețuitorul potopului, participant la proiecte civilizaționale ca mine  și coordonatorul stației orbitale de pe VJ45, planeta unde a imigrat de mai bine de o sută de ani. VJ45 ne-a făcut tuturor terapie când am intrat în ocean prin punerile ei în scenă foarte realiste.

Mai exact, în ce mă privește m-a făcut să mă confrunt cu Elbrusul, să urlu atât de tare de durere și de revoltă încât să-i pulverizez pe Știi Tu Cine... Zeus, pe Hermes și vulturul mâncător de ficat, apoi să mă eliberez și să mă simt renăscut. După aceea, de fiecare dată când am intrat în ocean, VJ45 a pus în scenă condamnarea mea pe Elbrus, dar și eliberarea mea (de mine însumi, de Her (Heracle), Atena sau Hefaistos chiar, nepot, discipol și prieten, vechiul meu călău și al regimului). De asemenea, VJ45 a făcut să se audă muzică în portalul infernal în care se auzea urletul de durere al Pământului: ”Oda bucuriei”, cântecul lui Marsias (inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că era mai bun la muzică decât zeul soarelui), simfonia compusă de mine în memoria lui Marsias.

Dar de data asta, la venirea lui XXY, VJ45 nu a fost recunoscătoare și nu s-a grăbit să-l cheme în ocean și să-i facă terapie. XXY vine de pe planeta Stone 3 unde oamenii sunt de piatră. Inițial el a fost bizarul personaj care făcea opinie separată comparativ cu ceilalți, suferea de ce ziceau și făceau alții. A plecat din cauza unei neînțelegeri cu alți oameni de piatră și a călătorit timp de doi ani-lumină, de data asta împietrit, cu mintea golită, fără să se gândească la ce va urma pe planeta pe care sosise. Și-a jurat că nu va mai lăsa pe nimeni să-l facă să sufere. Poartă tricouri negre, blugi negri, are părul negru și are ochii cenușii și tulburi, fără expresie.

Nu se lasă înduioșat nici de poveștile noastre, ale celor de la stația orbitală, apoi ale mele și ale lui Ile. Încercăm și cu lacrimile tămăduitoare ale inorogului Bebe, dar nici ele nu dau vreun rezultat. Eu mă străduiesc să-l impresionez cu sărutul nostru gay salvator (brandul echipei), îmbărțișarea titanică ce te face praf (... praf de stele) și zbori, sărutul meu de vampir și limbuța motanului Pesi (Piersicuță) (o limbuță dată după zeci de pastile luate, pentru a ne linge rănile de pe corp și din suflet), dar nu reușesc. Iar VJ45 pare contaminată de indiferență: oceanul i-a devenit o mlaștină cenușie și nu mai cântă.

Însă, când iau chitara și cânt ”While my guitar gently weeps”, oceanul lui VJ45 redevine albastru și cântă și el, iar XXY intră în ocean. Acolo, se regăsește. Se întoarce cântând, cu obrajii rumeni și ochii strălucitori, înlăcrimați. Lacrimi tămăduitoare ca ale inorogului Bebe.

     

Pariul pe iubire 4. Frații gemeni, memoria și recunoștința

Nu știați că am distrus și planeta Krypton a lui Superman? Asta e cartea mea de vizită și pe Gliese, planeta mai umană decât Pământul, aflată la 20 de ani lumină de Pământ. Gliese e o planetă normală, nu de supraoameni ori paradisiacă, ce empatizează cu Pământul.

Am venit pe Gliese pe vremea inchiziției. Atunci eram în Italia. Am intervenit în favoarea unei femei ce fusese condamnată pentru vrăjitorie pentru că avea o pisică. Și în apărarea pisicii. Am fost condamnat ca vrăjitor cu atât mai mult că aveam poțiuni magice numite medicamente. Spre durerea, stupoarea și rușinea mea, am fost torturat de zeii-oameni de data asta și era să fiu ars pe rug. Un prieten a intervenit pentru mine, mituind paznicii și călăii și eliberându-mă. Apoi am fugit cu o farfurie zburătoare cu viteza luminii spre Gliese. Am călătorit 20 de ani.

Pe Gliese i-am ajutat ca pe pământeni (dăruindu-le focul și învățându-i științele și artele), dar ei sunt mai recunoscători. Ca dovadă inaugurarea statuii mele moderne de la muzeul de artă din Atarsi (Atarsia): țevi încolăcite din care iese un falus vertical, altă ipostază decât cea de pe Elbrus. Mai am și alte statui moderne cum ar fi o sferă încolăcită de altă sferă (iubirea lui Prometeu pentru planeta Gliese) ori statui clasice precum ”Prometeu are grijă de un bătrân”, ”Prometeu învață un copil să scrie”, ”Prometeu coafeză o fetiță” ori ”Prometeu joacă mingea cu un băiat”.

Dacă acum cinci-șase ani, înainte, în timpul și imediat după revoluția noastră democratică, pe Gliese eram și mai neliniștit și înfricoșat decât în Olimp, îngrijorat (de Pământ), mă simțeam vinovat că fugeam (fie și pentru scurt timp) și rușinat de Pământ și de mine însumi, acum încerc să mă simt acasă peste tot, pe Pământ, VJ45 sau Gliese.

Ca dovadă, am povestit nu doar despre gadgeturi (noul iPhone 22, proiectat de mine, cu multiple funcții, pe care poți vedea, asculta, mirosi, atinge și chiar gusta ceea ce e prezentat), ci și despre condamnările de pe Elbrus (în lanțuri, cu piroane, ger și jeg, cu vulturul mâncător de ficat) medicilor de la spitalul Elevallid din Atarsia de pe Gliese unde mi-am făcut acum trei ani și mai bine transplanturile de ficat, inimă și rinichi și unde merg lunar la analize și consultații. Erau pe punctul să facă infarct când au aflat. Doctorul cardiolog a leșinat, iar internistul a căzut, șocat de ce aflase.

Tot pe Gliese oamenii (nu eu, eu am creat oamenii și gliesienii) au frați gemeni care împărtășesc și ei ce simt pământenii și care în același timp scriu memoriile lor. Ile are și ea o soră pe Gliese care a empatizat cu ea. Mai mult, când am fost pe VJ45, planeta artistică ce împărtășește cu refugiații și te ajută să te regăsești, VJ45 a pus în scenă o întânire (tragică) cu sora de pe Gliese. Mai exact, după ce mă pierduse pe mine și știa că avea să dispară și ea în curând, Ile a acceptat să facă sacrificiul suprem – să fie violată și torturată până la moarte pe stradă de ticăloșii de zei din Olimp și de pe Pământ (Știi Tu Cine... Zeus, Apollo, Hermes, Țarul Putin, Kim Jong-un și al-Assad). Fantome ca ONU, Obama și fostul ei șef fantomă au asistat fără să o ajute, fără să-i dea măcar un Sedatif PC (chit că n-are niciun efect).

A venit doar Ile, sora de pe Gliese, să moară cu ea. Nu a suportat să scrie memoriile și să se uite cum cealaltă Ile de pe Pământ se zvârcolea și urla. Și au murit amândouă. La un moment dat, după atâtea urlete, s-a făcut întuneric și liniște. Liniște totală. Chiar au crezut că au murit. A fost mai real ca orice. Apoi a fost o lumină care s-a aprins brusc și cele două surori au fost resuscitate. Acum, cele două surori s-au întâlnit din nou, de data asta pe Gliese. La calculatorul unde stă cu hanoracul verde și cu picioarele ghemuite, cu mâinile reci și vineții, în camera decorată cu cactuși de un albastru luminos și neverosimil ca ochii extratereștilor rebeli din ”Dune”. Sora de pe Gliese continuă să fie empatică și să scrie memoriile, lucru util cu atât mai mult că Ile uită și se zăpăcește din cauza bolii Huntington. Așa că are de ce să fie recunoscătoare.

 

Pariul pe iubire. 3. Alegeri cu participarea vampirilor și a câinilor de trădători

1.     

Apropo, aș vrea eu jos, să stau jos mai exact... Simt nevoia să stau jos pentru că sunt foarte obosit (m-am născut, natural born obosit, stresat, în lanțuri, la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita). Mă obosesc acum și alegerile parlamentare, dar nu mă pot sustrage. Este luptă strânsă între Partidul Democrat, de centru stânga al centaurului Chiron, liderul democratic al Olimpului și Partidul Conservator, de centru-dreapta al lui Poseidon, zeul mărilor. Dansez pentru tine, Olimpule! Cu tălpile fumegând, arse de fulgerașele lui Știi Tu Cine... Zeus (bine că nu mai e decât în coșmarurile noastre, nu și în realitate), inima zdrobită și ficatul meu delicatesă la masa zeilor, servit împreună cu ambrozia și nectarul.

Noi suntem în comisia de vot din partea Partidului Democrat al lui Chiron, alături de două sirene (Teofila și Elena, cu aripi, nu cu coadă de pește) din partea Partidului Conservator al lui Poseidon, doi fauni (Melos și Minos) din partea Partidului Liberal al lui Artemis, un centaur președinte (Alexandros). Sirena Teofila are ochi albaștri și părul lung blond și poartă o rochie lungă crem. Sirena Elena are ochi verzi și părul lung, șaten și e îmbrăcată cu o rochie scurtă de un galben pal. Faunul Melos are ochi căprui și păr scurt șaten și poartă un costum gri. Faunul Minos are ochi albaștri și părul șaten și e îmbrăcat cu un costum maroniu. Centaurul Alexandros are părul alb și ochi negri și poartă o robă lungă albă. Eu și cu Ile purtăm tricouri albe și blugi tociți și rupți, costumul nostru obișnuit.

Sala de vot e mică, decorată cu cactuși albaștri (cactuși de un albastru luminos și ireal, aduși de noi, de mine și de Ile), cu două urne (una pentru Senat, alta pentru Camera Deputaților) și camera cu perdeluțe unde se intră pentru a se vota. Le verificăm la venire. Pe masa noastră a comisiei se află cafea și apă plată, precum și sandvișuri cu șuncă și cașcaval.

De îndată ce venim, descoperim nereguli electorale: campanie ilegală (inclusiv în secție, fluturași electorali ai Partidului Conservator). De asemenea, încercăm să oprim știrile false. WhatsApp și Facebook au trimis milioane de știri false care au l-au susținut și făcut de pildă președinte pe cel al Braziliei (unul foarte iubitor și prietenos care vrea distrugă Amazonul, să ucidă 30.000 de oameni de stânga și care admiră deschis dictaturile). O poză falsă arătând așa-zișii migranți acostând în Europa îi reprezintă de fapt pe refugiații albanezi din 1991. Știrile false au ajuns la 16 milioane de oameni. Pe Facebook sunt milioane de conturi false create în fiecare zi. Pe youtube, de asemenea, cercetătorii au constatat că oamenii au tendința de a urmări conținuturi extremiste, rasiste și cu teoria conspirației. În România, nouă din zece liceeni cred că fenomenul fake news este o problemă şi aproape jumătate dintre ei au dat share la informaţii despre care au aflat ulterior că erau false, relevă un studiu realizat în septembrie, în mediul urban, de Şcoala de Valori şi Unlock Market Research. În India oameni inocenți au fost masacrați în urma fake news de pe WhatsApp. Au crescut și atacurile asupra refugiaților în Germania. În Franța au fost bătuți români după difuzarea unei știri că fură copii. În total, Avaaz a anunțat că a descoperit peste 500 de grupuri şi pagini de Facebook suspecte care operează în Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia şi Spania. Majoritatea răspândeau ştiri false sau foloseau pagini şi profiluri false pentru a creşte artificial susţinerea faţă de un partid sau site, încălcând astfel regulile Facebook. Dar Facebook a închis peste trei miliarde de conturi false în șase luni, însă nu e suficient.

Aici la noi în Olimp, pe lângă știrile false cu mii de utilizatori (cum ar fi că Papa susține partidul lui Poseidon sau că eu am distrus Pământul, am violat Leviathani și am distrus și planeta Krypton a lui Superman), găsim o urnă mobilă falsă pe care o excludem de la vot. La zece vine carul zburător cu alegători la secție. Lor li s-a dat mita cu ambrozie și nectar pentru a vota și au fost aduși cu carul zburător de alegători. Nu putem să-i oprim să voteze, dar facem reclamație împotriva acestei nereguli.

Cum Ile își pierde răbdarea (din cauza bolii Huntington), îi spun:

– Ai răbdare, Madame Dezastru! Nu durează mai mult decât atunci când trebuie să-l aștepți pe Godot, să aștepți americanii (la instalarea comunismului), să primești un număr de dosar de la Parchet, să votezi în diaspora în 2014, să stai la o coadă comunistă sau la telecabina din Bușteni.

Când ne ducem să votăm, suntem apostrofați de sirena Elena pe un ton ascuțit:

– Nu aveți voie să votați, sunteți vampiri, fii și tații lui Dracula, viermi de pușcăriași, gunoaie, șerpi de trădători și câini de teroriști.

­­– Noi suntem mândri că suntem așa, ripostez eu. Și e dreptul nostru să votăm. Jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti, i-Phone, focul sacru, democrație și constituție.

­­­– Sunt ”șarpe cu clopoței (și cu ochelari)”, ”nebună”, ”maimuță posedată”, bețivă,  ”pupăză”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”șobolan împuțit”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”bulangiu/homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”indian”, ”fantomă”, ”curvă” finanțată din diaspora, ”animal nazist”, ”mutantă”, ”miner”, ”handicapat”, spune Ile lista de etichete adunate de-a lungul timpului cu mândrie revoluționară și elan muncitoresc. Și eu jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși, dacă vreți. Și ziceți mersi că nu vă țin predică de Nana cum  îmi ținea mătușă-mea în copilărie, ore în șir, de toată lumea o lua la fugă.

Ile chiar se teme să nu piardă colții de vampir, pe lângă grija de a nu uita să depună declarația de consum, să plătească facturile, să dea un SMS maică-sii (ca să nu se sperie de ce face) și să-mi dea datoria la votcă de la pariuri (mai are 27 de sticle, chit că nu le bem noi, că ținem regim).

Așadar, hotărât, intru să votez împreună cu Ile. Apoi mâncăm sandvișuri și bem apă plată că nu ne permite regimul să bem cafea. În schimb sirenele beau cafele una după alta și fumează țigară de la țigară. Președintele comisiei, centaurul mănâncă doar un sandviș și bea și el apă plată. Faunii fumează și ei parcă în continuu și beau cafea.

Noaptea, la închidere, scoatem din urne buletinele de vot și numărăm voturile. Sirenele numără voturile ca Roberta Anastase în parlament: 1, 2, 50, 100, 1000. Ile, din cauza bolii Huntington și a oboselii, nu mai știe să numere, dar încearcă să nu  uite măcar cât fac 2+2. 4 și nu cât vor Big Brotherii.

Câștigă Partidul Democrat al lui Chiron la secția noastră la o diferență foarte mică (6000 față de 5.999 pentru Partidul Conservator al lui Poseidon).

– Ați furat alegerile. Nu mă miră nimic la vampiri, fii și tații lui Dracula, viermi de pușcăriași, gunoaie, șerpi de trădători și câini de teroriști ca Prometeu, spune sirena Elena.

– Așa e, am furat tot, am violat Leviathani și am distrus și Pământul și planeta Krypton a lui Superman. Nu știai asta? Și merit o nouă condamnare pe Elbrus.

Nimeni nu mă crede... nu crede în nevinovăția noastră, în focul meu sacru și în mersul pe valuri: ”Așa că înaintez somnabulic, / Mă ține mlaștina, / Iluzoriu acoperiș pe casă. / Jos e mulțimea cu capu-n jos, repartizată pe etaje, / Lumea care-și vede de treabă / Și nu crede în mersul pe valuri.  (Marin Sorescu, ”Somnanbulul”). De ce nu gândesc cu capul lor, așa cum îndemna și Brian în filmul Monty Python ”Viața lui Brian”, cel confundat cu Mesia, urmat de mulțime ca de o turmă și crucificat? Să cânt și eu cum cântau ei pe cruce ”Always look at the bright side of life”?

Pariul pe iubire. 2. Un portret ”obiectiv”

1.    

Sper și că mi se va face un portret obiectiv la emisiunea cu același nume (”Obiectiv”) de la canalul TV Trident 3, televiziunea de știri, competiție a televiziunii AER 3 (”Aceasta E Revoluția”). Deschid chiar acum televizorul să mă uit.

În față e o canapea gri pe care stau așezați invitații permanenți și moderatorul. În fața canapelei e o masă mare de sticlă, de o formă aerodinamică, cu pahare cu apă plată. În spate sunt monitoare TV care lasă impresia că totul este urmărit în continuu și transmis live. Tot în spate este scris și titlul emisiunii cu gri închis: ”Obiectiv”. Pe canapea se află moderatorul Nikos, un faun cu părul scurt, cenușiu și ochi verzi, îmbrăcat cu costum gri. Lângă el sunt invitații permanenți: Aletheea (o nimfă brunetă, cu părul lung căzut pe spate, cu ochi albaștri, îmbrăcată cu un costum roz pal), Irina (o altă nimfă șatenă, cu părul până pe umeri și ochi căprui, îmbrăcată cu un costum bleumarin și Theodoros (un alt faun cu părul blond și ochi căprui, îmbrăcat cu un costum maroniu). 

Moderatorul Nikos întreabă cu un glas pârțâitor ca o freză de dentist, sfredelind tăcerea:

– Ce a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?

– Bea sânge că e, doar, prietenul lui Vampi- Ileana și al vampirilor, răspunde cu o voce răgușită de fumat invitata Aletheea.

– Bea mai mult decât sirenele care au nevoie de sânge doar pentru voce, completează cu voce ascuțită invitata Irina.

– Da, sirenele au nevoie de sânge doar pentru a-și menține vocea, intervine invitatul Theodoros cu o voce gravă. De sângele celor scufundați. Beau și de la refugiați... dacă tot s-au scufundat atâția, dar în niciun caz atât cât bea câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual Prometeu!

 – Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul Nikos.

Moderatorul arată un filmuleț cu dovada faptului că Prometeu e vampir și bea sânge plus trei mărturii ale unor persoane de la care ar fi băut sânge. Apoi bea o gură de apă, își trece mâna peste fruntea transpirată și continuă:

– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?

– A violat-o pe vaca de Io și i-a mai dat și streche de umbla, săraca, de colo colo înnebunită de streche. A îmbolnăvit-o de streche și de toate bolile zice invitatul Theodoros.

– A violat capre la țară la el la ferma lui taică-su. Nici de ele n-a avut milă, spune invitata Aletheea.

– A violat chiar și un Leviathan. Nu știu cum a reușit, dar nici de el n-a avut respect. Nici vreo ezitare, rostește invitata Irina.

– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul Nikos.

Moderatorul arată un filmuleț cu dovada faptului că Prometeu e violator plus trei mărturii ale unor persoane violate. Apoi reia:

– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?

­– A furat alegerile, se știe ce hoț e, spune invitata Aletheea.

– A furat revoluția, rostește invitatul Theodoros.

– A furat ultima înghițitură de ambrozie și nectar de la gura copiilor noștri, zice invitata Irina.

– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul.

Imediat moderatorul pune un filmuleț cu dovada faptului că Prometeu e hoț, urmat de trei mărturii ale unor păgubiți. Apoi moderatorul revine:

– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?

– Face trafic de influență, vorbește invitata Irina.

­­– Face trafic de ambrozie și nectar, spune invitata Aletheea.

– Mai rău, face trafic de persoane, rostește invitatul Theodoros.

– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul.

De îndată moderatorul prezintă un film cu dovada faptului că Prometeu e traficant, apoi trei mărturii ale victimelor sale. După aceea reia:

– Ce altceva a mai făcut câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual, Prometeu?

– Pregătește armata vampitaurilor pentru cucerirea lumii, spune invitata Aletheea. Mai știți? Vampi, prietena lui, l-a înșelat cu Chiron centaurul, porcul de conducător al Olimpului. Din această combinație au ieșit vampitauri, jumate centauri, jumate vampiri (cu copite de centaur, aripi de liliac și colți de vampir). Câinele de trădător, șobolanul de terorist, șarpele de intelectual, Prometeu i-a păstrat ca să cucerească lumea cu ei. Au superputeri și nu se tem nici de Boris Johnson ori de Nigel Farage, prietenii vampirilor.

– Jos Prometeu! Jos dictatorul! strigă moderatorul.

Ce să mai spun? ”Care-i buba?” ca-n poeza ”Iov” de Marin Sorescu. ””De ce ficatul?” ca-n poezia ”Perpetuum mobile” dedicată mie, unde nu mai spuneam decât asta pe Elbrus. Ori ca-n poezia ”Muntele” a lui Sorescu: ”Și cu toate că-mi suport / Cu destul stoicism / Soarta mea de granit, / Câteodată mă pomenesc urlând: / Circulați numai pe partea carosabilă / A sufletului meu, / Barbarilor!” Ori ca-n ”Ulise” care nu mai vrea să se întoarcă acasă la scorpia de nevastă și la porcii de pețitori: ”Of , să-mi fac o căsuță / Aici pe valuri, / Să-mi ridic un cort în colțișorul ăsta / Mai ferit / Între Scyla și Caribda.”

                 

Pariul pe iubire. 1. ”Exclusiv” cu persoane însemnate

1.     

După ce i s-a părut că e peste tot (în toate închisorile trecute și prezente de pretutindni, inclusiv pe Elbrus, în cel de la birou și de acasă), fiind confuză și dezorientată, Ile ajunge într-o nouă stare: are impresia că e nicăieri (asta e și mai rău ca a fi peste tot, parcă nu a mai rămas nimic din ea, oricât o strig pare că nu e prezentă). Nu reacționează nici când o chem să facem duș împreună, să mâncăm sau să facem dragoste. Să recurg la vorbitul ca Vanghelie așa cum a procedat ea acum mai bine de cinci ani când am făcut greva nud sub chador (vălul integral iranian), greva tăcerii, poate reușesc să o trezesc (și când am vorbit am spus declarația drepturilor... la ce potopuri, holocausturi, catastrofe și dezastre am eu dreptul)? Sau asta va fi o tortură în plus ca pentru mine atunci? Pământule, trezește-te! Ile, trezește-te! Nu e capabilă nici să se prefacă că-i pasă, cum face de obicei în asemenea situații.

Din fericire, după câteva zile, îmi răspunde singură când se percepe din nou în închisorile noastre obișnuite (Elbrus, Tartar din Olimp, Siria, Iran, Palestina, Coreea de Nord, China, Elbrusul de la birou și cel de acasă etc.). Mă bucur, înseamnă că și-a regăsit identitatea. Nu mai era ea însăși fără să fie în închisorile astea și să audă urletele de acolo. Nu vroia să se simtă o haină circulând bezmetic pe străzi ca-n poezia lui Marin Sorescu, ”Viziune”: ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi. (...) Pe linia troleibuzelor / Circulau fiare de călcat. / Iar eu căutam oamenii. / Știam că trebuiau să se afle / Fie în buzunarul de la vestă /   Fie în fața sau în spatele hainelor / Anexați cu o clamă.” Trebuia să-și regăsească identitatea pentru că suntem invitați la emisiunea ”Exclusiv” a lui Dio (Dionysos) și a faunului Silen de la canalul TV ”AER (Aceasta E Revoluția) 1” condus de Thalia, singura muză rămasă aliată.

Înainte de emisiunea ”Exclusiv”, îmi vopsesc părul creț, alb negru, îl tund un pic și-l îndrept cu placa. Să mai îndrept și eu ceva pe lumea asta, măcar părul. O întreb și pe Ile:

– Nu mă ajuți să mă coafez?

– Nu coafez decât cântărețe chele. Am rămas cu reflexul ăsta de când lucram în cercetare de piață.

Mai bine mă descurc singur, dacă mă coafează, cine știe ce operă de artă iese? Apoi mă îmbrac cu tricoul alb obișnuit și blugii rupți și tociți (”uniforma” mea cum era helanca lui Steve Jobs). Ile se dă doar cu ruj și se îmbracă cu o rochiță neagră scurtă. Îi aduc aminte să se pieptene (uită din cauza bolii Huntington) și să-și lase părul lung, negru cu șuvițe blonde și albe pe umeri.

Apoi, ne teleportăm la televiziune. Când sunt în fața studioului emisiunii, remarc că Ile lipsește. Iar s-a zăpăcit și rătăcit din cauza bolii Huntington? Unde o fi? N-am observat dispariția ei din cauza emoțiilor. Din fericire, o găsesc repede: nu pe Elbrus sau la altă închisoare (e numai cu gândul la închisori), ci la toaletă. De emoție, au apucat-o toate treburile, tremură de parcă l-a văzut pe Știi Tu Cine... Zeus ori pe Hermes (care nu mai sunt decât în coșmarurile noastre, nu și în realitate) și a luat-o cu leșin de emoție, parcă nu era destul de leșinată. Parcă ar fi ultimul drum ca-n poezia lui Marin Sorescu, ”Drumul”: ”Gânditor și cu mâinile la spate / Merg pe calea ferată / Drumul cel mai drept / Cu putință. / Din spatele meu, cu viteză / Vine un tren / Care n-a auzit nimic despre mine”.

Unde mergem? Parcă ar fi ultimul drum. Și am și eu emoții, nu numai Ile. În plus, mă tem să nu cânte Apollo sau sirenele melodia lui Ruby,”Stinge lumina” (”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”), nu avem dopuri antifonice la noi și nu am supraviețui acestei torturi. Ulise știe de ce. Tremurând eu ușor, Ile de parcă are Parkinson, ca moșulică care suflă în trompetă la magazin din filmul lui Charlie Chaplin ”Șeful de raion” (sau ca atunci când a dat prima oară examen la școala de șoferi), intrăm în studio. Este unul mare. În centru e o canapea spațioasă, roșie, flancată de două fotolii pe care stau nimfe în costume de baie aurii tanga. În fața canapelei, e o masă de sticlă cu patru pahare cu apă plată și patru de vin (umplute cu vin de la zeul vinului). Numele emisiunii e scris cu beculețe roșii și ele, undeva deasupra canapelei, ceva mai în spate: ”Exclusiv”.

Muzica e deja pornită, destul de enervantă, house (doar trei sunete, repetate la nesfârșit), dar măcar nu e Ruby cu ”Stinge lumina”, nici Apollo, nici sirenele. Noi vom sta pe canapeaua roșie din mijloc. Îmi suflu bretonul vopsit negru, lung, filat, asimetric, îndreptat cu placa ce-mi ajunge până la bărbie și mă duc spre canapea, ținând-o pe Ile de mână (mereu rece și vineție). Dio (Dionysos) și Silen ne așteaptă pe canapea. Faunul Silen are părul șaten, ondulat și chipul deformat de un rânjet scabros. E îmbrăcat cu tricou verde și blugi negri. Dio are, ca de obicei, părul lung, șaten cu reflexii aurii murdar și în dezordine, nasul roșu și umflat și ochii albaștri tulburi și injectați. E îmbrăcat cu tricoul lui kaki murdar de vomă și de vin și cu blugi rupți și tociți. Pentru că încă zace mangă, îi dau o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket de sensibilizare cu privire la scleroza laterală amiotrofică.

De îndată ce se trezește un pic, Dio începe emisiunea cu o întrebare, rostită tare, cu glas de bețiv:

– Spune-mi, Promy, poți să tragi și tu un vânt sonor cu aromă de parfum franțuzesc ca Bebe la mine în emisiune?

– Aș face-o dacă aș mânca o porție zdravănă de fasole cu ciolan, Dio. Dar Ile nu mi-a preparat încă, răspund eu pe un ton șugubăț.

– Păi, iubire, n-ai adus încă ciolanul și mai zici că ești la putere, intervine Ile cu voce scăzută, ușor tremurătoare.

– Cum așa, Ile? L-am adus. Dar, scuză-mă, Dio, noi mâncăm de reggim și ciolanul nu e dietetic. Fac pariu că-l vomităm, spun eu.

– Jos regimul! zice Ile.

– Vai de mine, Ile, noi respectăm riguros regimul. Cred că te referi la sistem, punctez eu.

– Jos regimul!  Jos sistemul! spune Ile cu voce ceva mai fermă și mai tare. Noi nu suntem nostalgici după vechiul regim totalitar (care a rămas în sistem). Dacă am fi, ne dăm singuri o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket de susținere a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică ca să ne trezim, ne dezbrăcăm, ne legăm și ne mâncăm singuri nu doar ficatul, ci și coaiele de Don Quijote castrați și fără vise, în public. Dar mai avem oare ce consuma? Trebuie să ne continuăm lupta cu sistemul. Cum a zis Mandi, ”la început te vor ignora, apoi vor râde de tine, apoi vor lupta împotriva ta și apoi vei câștiga”. Na, uite, asta am reținut după zile și nopți de repetiție. Sau poate era Sandi.

– Care Sandy? Sandy Bell? întreb eu.

– Atunci poate Bandi, zice Ile.

– Poate familia Bundy, încerc eu.

– Nu, mă, iubire, cred că era vorba de Gandhi. El a zis că până la urmă vom învinge, spune Ile.

– Nu am învins deja? zic eu. Poate că nu. Și atunci trebuie să ne continuăm lupta. Exterioară și mai ales interioară. Jihadul spiritual, singurul cu care sunt de acord dintre jihaduri, cum spuneau și Rumi și Shams, marii gânditori sufiști. Jihadul iubirii, al focului meu sacru. Cui protest? Cui prodest? Revoluția trebuie să fie în primul rând una spirituală, în minte și în suflet. Așadar, mai trebuie să ne luptăm cu noi înșine. Așa ne vom simți (măcar din când în când) la putere (putere asupra noastră), dacă nu și în putere. Și vom avea puterea celor fără de putere.

– Știți, dragii mei, pe mine răul încă mă mai șochează, chiar dacă nu mă mai surprinde și ghicim mereu potopurile, spune Ile. Starea de șoc înseamnă că nu m-am obișnuit complet. Refuz să mă obișnuiesc. ”Obișnuit” nu e și ”normal”. Poate că starea de șoc e semn bun. Dacă tot avem atâtea semne pe corp și în suflet...

– Sunteți persoane însemnate, punctează Silen cu o voce sigură și puternică.

– Da, Silen, animale, legume, zombie, fantome și gunoaie de nu mai știm de care, zice Ile.

Se face o pauză doar ca nimefele așezate pe fotolii să se ridice și să danseze o melodie. Noi, restul rămânem așezați pe canapea. Eu și cu Ile luăm o gură de apă, nu și de vin (că ținem regim și luăm medicamente incompatibile cu consumul de alcool). După dansul nimfelor, Dio ni se adresează din nou:

– Ce mâncați de aveți o asemenea siluetă? întreabă Dio

– Ficat, desigur, dacă tot mi s-a mâncat mie jde mii de ani, de dimineața până seara (iar noaptea se regenera), zic eu. După cum spune și titlul thrillerului românesc de Mihaela Apetrei, ”Cină cu ficat și inimă”. Noi nu am reușit să trecem de titlu. Ne ia cu leșin, frisoane și ne vine să vomităm. Mie mi s-a mâncat constant ficatul, iar Ile a împărtășit durerea mea și experiențele mele (și are și ea cicatrice la ficat (urma ciocului bestiei de vultur) și la piept – urma pironului). Ca să nu mai vorbim de cicatricele din suflet, mai exact de rănile încă neînchise. Bine că ni le-am lins și le-am spălat cu lacrimile noastre, așa am putut găsi o oarecare alinare și purificare.

– Alinare și purificare am mai găsit așa, nu și când l-am terorizat pe Promy (altă tortură, că el e obișnuit, să nu se dezobișnuiască, știu eu, cumva) cu întrebarea: ”cu gluten sau fără gluten? This is the question”, zice Ile. Acum trei ani și, din nou, anul ăsta când am frunzărit cartea ”Alimentația pentru un creier sănătos” a doctorului Perlă ori Sperlă ori Spermă...

– David Perlmutter, corectez eu. M-a înnebunit cu întrebarea despre gluten, dar, desigur e una fundamentală ca ”ce e viața?” (nu răspund nici la asta că am aut mai mult parte fie doar de supraviețuire, fie de viață de zombie, fantomă, animal, legumă și gunoi de nu mai știu de care). Mi-a arătat și mie niște rețete din cartea asta – toate cu ingrediente bio SF, fără gluten și fructoză, sărate (erau recomandate, de pildă, saramuri și murături – de exemplu, salsa murată, varză murată, cepe murate și usturoi murat, toate bio), cu grăsime (de exemplu, ulei de cocos – noi îl folosim pentru mască de păr și masaj), cu acid (de exemplu, usturoi), iar noi mâncăm fără (prea multă) sare, grăsime și acid. Chestia cu alimentele fără gluten e mai mult o modă inspirată de vedete ca Miley Cirus ori Lady Gaga. Din câte am citit în alte părți, nu s-au demonstrat științific avantajele consumului fără gluten, ci doar eventual dezavantajele, cum ar fi pentru cardiaci ca mine ori persoane cu colesterol și tensiune ca Ile. Produsele cu gluten ca pâinea (pâinea integrală în special) conțin fibre necesare organismului, nu mai zic pentru inimă.

– Lasă asta acum, zi-mi mai bine cum faceți masajul cu ulei de cocos, intervine Silen.

– Păi, simplu, ne ungem bine la cur, la coaie, pe sfârcuri, pe cicatricele comune de la piept și ficat și ne masăm, răspund. Vai de mine, cred că am zis niște cuvinte nepotrivite tocmai acum la tine în emisiune. Poate primești amendă, Dio, iar eu voi ajunge din nou pe Elbrus, într-un dulce exil cu lanțuri, piroane și păsărici antropofage. Știți bine, prefer altfel de păsărici. Dar lasă că îți crește audiența.

      Dio și Silen râd, dând ușor din cap aprobator. Nimfele dansează. Ile mai bea o gură de apă, la fel și eu, apoi Dio revine:

– Cum reușiți voi doi, Promy și Ile, să fiți mai mangă ca mine și ca Silen? Sunt invidios. Știi doar că sunt zeul alcoolului și mi-e greu să accept competiția în acest caz.

– Secretul e simplu, Dio, zic eu. Consumăm limonade cu sirop de arțar și ceai de urzici cu lămuie. Asta e principala cauză. Încearcă și tu. În plus, eu sunt amețit de la insuficiența renală, hepatică și cardiacă, iar Ile are boala Huntington care îi dă o stare de beție gratis (ca la tine – beția iubirii, sper), o face să se rătăcească (pentru a se regăsi), să uite (pentru a regăsi) și să danseze cu dezastrele (se numește și boala dansului). Noi doi suntem dansatori înnăscuți cu dezastrele. Madame și Monsieur Dezastru ca Zorba.

– Și ca mine și ca Silen! E cineva care nu se confruntă cu dezastrele? Nu mai știi, Promy, chiar eu am zis: ”fericiți cei care nu s-au născut!”. Și încă e bine dacă dansăm cu ele așa cum facem noi! spune Dio.

Nimfele mai dansează pe o melodie, apoi Dio reia:

– Apropo de dansul cu dezastrele, dansul în potop, Promy, mai creezi ființe umane raționale? întreabă Dio.

– Oare ce-o fi asta? zic eu. Mă întreb, în ciuda rațiunii și a liberului arbitru cu care Antena i-a înzestrat pe muritori când am creat oamenii și a faptului că i-am învățat științele și artele și le-am dăruit focul, sacrificându-mă eu însumi. Nici eu nu sunt rațional așa cum aș vrea. Când dansezi mereu în potop îți pierzi de multe ori rațiunea. Bine era dacă dansam cu cutremurele ca-n filmul ”6,9 pe scara Richter” al lui Caramfil, ca tânărul acela care stă într-un bloc cu bulină, cu risc de cădere la cutremur și se mai confruntă cu cutremurul regăsirii lui taică-su! Bine era să fie doar atât. Chiar fii-miu, Deu (Deucalion), mă acuză că am contribuit la inventarea instrumentelor de tortură când l-am învățat pe Hefaistos să creeze ființe umane raționale, pentru că a produs-o, ă, a scos-o la produs, pe soacră-sa, Pandoruța (prima femeie). Să nu înțelegi din asta că regret cumva ce am făcut și ce am suferit pentru muritori. Je ne regrette rien.

– Cum așa? Ființele umane raționale nu sunt instrumente de tortură? Nici soacrele? spune Dio.

– Să nu generalizăm, zice Ile. Sunt și soacre bune ca mama Temis a mea, care a suferit și ea foarte mult (cu frații și trei băieți, Promy, Mene (Meneceu) și Atlas, condamnați la chinuri veșnice, nepotul Deu (Deucalion) și pământul condamnați la potop și așa mai departe).           

– Așa e, confirm eu. Niciodată nu trebuie să generalizăm. Ile însăși e o mașteră bună pentru Deu, care altminteri e strămoșul ei.

Nimfele mai dansează o melodie. Dio bea o gură de vin, apoi revine:

– ”Dragostea este un pariu, smintit, pe libertate. Nu a mea, a celuilalt”, spunea Octavio Paz în ”Dubla flacără”. Să pariem atunci, pascalian (dacă nu (mai) putem să credem, cum paria el pe existența lui Dumnezeu care aduce mai multe avantaje decât dezavantaje), pe dragoste și pe libertate, zice Dio. Voi sunteți adepții iubirii și ai libertății ca mine, nu?

– Noi suntem credincioșii iubirii și ai libertății, răspund eu. Însă, pentru necredincioși mai bine să parieze pascalian pe libertate și pe dragoste. Nu avem decât de câștigat din asta. Dulce exil pe Elbrus, lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, ger, jeg și păsărici antropofage care ne devorează ficatul. Și sufletul ăla iubitor, bineînțeles. De-asta prefer să fiu acasă, mai exact să putrezesc la mine în pat, să fiu în lanțuri la închisoarea iubirii, prizonierul lui Ile (nu și proprietatea sau sclavul ei), prin liberă voință. De fapt, dragostea transgresează limitele și depășește contradicțiile. Chiar Octavio Paz ridică dragostea deasupra erotismului (ritualuri, seturi de reprezentări cu alt scop decât reproducerea) și a sexualității (cu simplu obiectiv reproducerea): izvorâtă din dragostea curteană din secolul XII, dragostea e acceptarea unicității celuilalt și o combinație de probe și depășirea lor, dominație și supunere, libertate și necesitate, trup și suflet.

– Așa e, iubire, spune Ile. Ce frumos! Toată iubirea asta... focul sacru! Și tu! Ești cel mai frumos lucru pentru mine.

–  Eu credeam că sunt cel mai frumos pentru tine, nu și lucru, zic eu. Că măcar tu mă tratezi ca altceva decât lucru și mi-ai dat viață prin iubire (depășind stadiul de supraviețuire ori scoțându-mă din simpla existență de zombie, fantomă, animal, legumă sau gunoi și reușind să învingem legile infernului).

– Știi ce? Iubire, cred că te-ai răsfățat prea mult, spune Ile. Da, cred că te-am răsfățat prea mult. Cred că ți s-a urcat la cap că ai drepturi. Dreptul să fii prizonierul meu. Și să putrezești acasă, la tine în pat.

– Da, așa e, revin. Să-mi repet ce drepturi am, la ce catastrofe, dezastre, potopuri, apoca...lipsuri și holocausturi de tot felul am zis chiar eu că am dreptul, ca toată lumea, după o lună de greva tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), acum 5 ani și mai bine, când eram deprimat și nu vroiam nimic, nici Maretti cu pizza, măsline ori ceapă, nici să fac dragoste, nici nu am reacționat când Ile a vorbit ca Vanghelie ore în șir ca să mă provoace să mă trezesc.

Nimfele mai dansează o melodie, noi bem o gură de apă, iar Dio și Silen una de vin, apoi Dio reia:

– Spune-mi, Promy, cum e să mergi la cabinetul ginecologic și să stai toată ziua cu mâinile în pizdele de firmă? întreabă Dio. O să iau amendă pentru ce am spus, dar îmi crește audiența. Nu-i nimic, răspunde-mi!

– Cum să fie, Dio? răspund eu. Obositor. Parcă nu eram deja anchilozat după mileniile de stat în lanțuri pe Elbrus. Nici nu pot să-mi îndoi spatele și genunchii, iar mâna îmi paralizează și ea. Dar, mă rog, se pare că sunt drept  și demn așa înțepenit. Și cred că m-am născut, natural born... obosit. Și stresat, și bolnav, și traumatizat, și la închisoare, și în lanțuri, și la gunoi, și din spuma balelor, nu a valurilor.

– Eu aș da orice să rămân cu mâna paralizată în pizde de firmă, zice Dio.

– Și eu, mărturisește Silen.  Noi ne-am duce la cabinetul ginecologic imediat. Nu vrei să ne iei asistenți? Cred că ai nevoie de ajutoare.

Silen mai bea o gură de vin, apoi revine:

– Uite ce e, dragul meu, voi doi ați reușit să vă regăsiți măcar ca Asya, bastarda Istanbulului, și Armanoush, fata armeană care-și căutau identitatea din romanul lui Elik Shafak, ”Bastarda Istanbului”, care, apropo, era să fie condamnată la închisoare în Turcia pentru abordarea (critică) a genocidului armean făcut de turci? zice Silen.

– Știm cum e cu condamnările absurde, spun eu. Să încercăm să ni le luăm ca titluri de glorie, ca lista de etichete și epitate lui Ile pe care mi-o asum și eu (”șarpe cu clopoței (și cu ochelari)”, ”nebună”, ”maimuță posedată”, bețivă,  ”pupăză”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”șobolan împuțit”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”bulangiu/homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”indian”, ”fantomă”, ”curvă” finanțată din diaspora, ”animal nazist”, ”mutantă”, ”miner”, ”handicapat”). În ce privește regăsirea, nu poți să te regăsești dacă nu te rătăcești. Nu poți să redescoperi dacă nu uiți. Am învățat asta din boala Huntington a lui Ile. Și apoi să ne îmbătăm de beția iubirii, să ne întoarcem la inocență (nu știu de ce găsim mereu copiii orfani și traumatizați și pe ăia care fac prostii, nu și pe cei inocenți) și să dansăm dansul dezstrelor ca Zorba, goi în potop și în abis.

– Să ne luăm din nou etichetele și epitetele ca titluri de glorie și să ne continuăm dansul dezastrelor ca niște autentici Madame și Monsieur Dezastru, intervine Ile. Să nu cumva să fim întrerupți ca Iohannis  Boulian din cartea ”Bastarda Istanbulului”, poet și gazetar armean care scria o carte de povești când a fost arestat, apoi ucis în timpul genocidului armean. Detest întreruperile astea. Mă sfâșie și mă scot din minți. Cum zicea și Escu ăsta... Sorescu parcă: ”Mie mi s-a omorât timpul, / Onorată instanță (...) Iertați-mi expresia, / Dar asta n-a fost viață!”

– Îl cheamă  Hovhannes  Stamboulian, nu Iohannis, corectez eu. Sau poate crezi că e Santa Klaus? Erau și în filmul ”Concertul” întreruperi: întreruperea Concertului pentru vioară și orchestră în re major al lui Ceaikovski în mijlocul acestuia și, odată cu asta, întreruperea activității și vieții marelui dirijor Andrei Filipov de la Teatrul Bolșoi din Moscova și a violonistei Leia Strum sub pretextul că sunt evrei (violonista și alții din formație) și  dușmanii poporului (toți). Concerte întrerupte, trupuri, suflete și vieți distruse pe vremea comunismului. Știm și noi ce înseamnă foarte bine, am luat o supradoză de întreruperi de concert. De aceea, la festivalul ”AER” din 2014, atunci când am interpretat simfonia dedicată lui Marsias (inventatorul flautului jupuit de Apollo pentru că era mai bun decât el la muzică) și apoi celor care au suferit / suferă pe nedrept, credeam că, înainte să apuc să mă fac de râs, o să ne jupoaie Apollo pe toți, nu doar orchestra, inclusiv portarii și femeile de serviciu, și o să-și facă fabrică de diplome din piele noastre jupuite. Până la urmă, dirijorul Andrei Filipov a reluat concertul lui Ceaikovsi cu fata violonistei Anne-Marie Jacquet solistă. Sper că și noi.