Am plâns până am topit Zidul în lacrimi, l-am sărutat și l-am strâns pe
Promy în brațe cu o deznădejede titanică, apoi am mers împreună încet, mână în
mână, înapoi în dormitor, să se odihnească pentru a participa a doua zi la
repetiții. Pregătirile pentru festival continuă. Cum nu puteam să avem toate
muzele împotriva noastră, Promy s-a străduit s-o păstreze pe Thalia, muza
comediei, aliată, așa că aceasta a devenit directoarea festivalului alternativ
”Aceasta E Revoluția” (AER). În cadrul acestui eveniment, Promy va dirija
Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor, pentru flaut și orchestră, compusă de
el în memoria lui Marsias. Deși se încurajează participarea cât mai diversă și
lucrările originale, de calitate, festivalul nostru, din păcate, va avea un carcter
local, din motive de securitate. Nu-i nimic, olimpienii au talent.
Așadar, am transmis invitații artiștilor și publicului la nivel local (cu
excepția vacii de Io din Egipt). Poate că se va întoarce și ea cu această
ocazie, sub pretextul de a participa la festival. A primit o invitație oficială
din partea lui Promy, dar încă nu a răspuns. Promy așteaptă feedback. Titanii
știu să aștepte, au răbdare. Potrivit profețiilor din filmul hollywoodian
”Ciocnirea titanilor”, Io va reveni în Olimp. Sperăm ca măcar această predicție
să se demonstreze creatoare. Vaca de Io s-ar putea să se arate entuziastă la
început, să accepte să se implice în procesul de schimbare a Olimpului și să
preia conducerea unei televiziuni (de care avem mare nevoie) sau Startarul.
Apoi, poate că o să se plictisească și ea și o să înjure democrația de căcat a
lui Promy, știința lui de căcat, arta lui de căcat și muritorii lui de căcat.
Poate că o să uite nu doar că a fost victima zeilor (a lui Știi Tu Cine... Zeus
și a lui Madame Hera), ci și propriile ei origini de muritoare.
Pe vremuri, cu mii de ani în urmă, nu știm cum, sărmana Io, violată de Știi
Tu Cine, apoi preschimbată de Madame Hera, din gelozie, într-o văcuță și
chinuită de o streche ce o înțepa în ureche în continuu, a reușit totuși să
urce până sus, pe Elbrus, la Promy (înlănțuit) și-i cerea disperată ajutorul
(în numele iubirii lui pentru oameni!). Atunci el era primul care avea nevoie
de ajutor. Devastat și epuizat de durere și, totodată, paralizat de frig și de
lanțuri, după ce Io îi repetase povestea de zeci de ori, săracul Promy
înțelesese doar că a violat o vacă. Acum Promy poate, într-adevăr, s-o ajute.
Va cânta și pentru ea.
Simfonia lui Promy include și solo-uri de flaut pe care ar trebui să le
interpreteze cineva capabil să preia și să joace convingător rolul lui Marsias.
Cine? Cel mai bun... adică Dio (Dionysos), nu Apollo. Într-un fel, zeul
soarelui ne inspiră milă căci, inițial, el era un adevărat profesionist,
înzestrat de natură, dar, treptat, și-a pervertit talentul și s-a rinocerizat.
Dacă jupoaie de vie competiția, își compune singur ode și-și acordă premii,
medalii și diplome la concursuri aranjate, până la urmă a ajuns să nu mai poată
cânta corect nici ”Stinge lumina”. În prezent, Apollo știe numai să-și fabrice
diplome din pielea jupuită a competitorilor și/sau a admiratorilor săi mai
puțin entuziaști. Dacă are nevoie de noi surse de inspirație pentru fabrica sa
de diplome, poate apela cu succesuri la mine la fuckultate sau la fabrica de
diplome... de miss Venezuela unde fetele aspirante la gloriosul titlu, unele
încă niște fetițe de 12-13 ani, cu ajutorul părinților (care consideră
câștigarea titlului un unic mod de a se realiza/a ieși din starea de sărăcie),
recurg la implanturi mamare, injecții pentru mărirea feselor, corectarea
nasului, hormoni de creștere, transplanturi de păr, plasturi din plastic
atașați pe limbă care stopează consumul de alimente solide, corsete foarte
dureroase și incomode, ba chiar tăierea unor bucăți din intestine.
Dio, la fel ca Promy, nu are nevoie de diplome pentru a-și certifica
talentul. Participarea lui ar fi un eveniment în sine: nu doar că și-ar înghiți
orgoliul de zeu ca să cânte cu un titan (și încă ”dușmanul poporului și al
zeilor”), dar ar începe să se trezească și să dea, astfel, un exemplu bun lui
Atlas și Europei întregi. Promy i-a trimis o invitație oficială, semnată și
ștampilată, prin poștă și prin Pegas, plus una scanată pe mail. Din păcate, lui
Dio nu-i prea citește mailul altcineva în afară de Obama, iar artistul nostru
zace mangă, în continuare, prin șanțuri, nu e capabil să recepționeze documente
expediate prin poștă sau prin curierul Pegas (bine că nu e Cargus sau Cronos,
că nimereau coletele în cel mai fericit caz în Tartar și mai trebuia să dai
șpagă Cerberului pentru ele cel puțin un iPhone 11 și trei plăcinte cu vișine
de la mama, câte una pentru fiecare cap). Deocamdată, Dio nu a răspuns la
invitație, așa că Promy a apelat la o rezervă, un faun flautist. Însă, mă
asigură Promy, dacă Dio ajunge pe scenă, poate interpreta genial, fără nicio
repetiție. Și, dacă Dio nu va veni de data asta, nu-i nimic, vor mai fi și alte
festivaluri, invitația rămâne deschisă. Titanii au răbdare, știu să aștepte.
Într-o zi, Dio va cânta cu Promy.
Promy nu permite nimănui să asiste la repetiții, nici să fie monitorizat pe
iPhone 11, pe de o parte ca să nu fie deranjat, pe de alta pentru că își
dorește ca totul să rămână surpriză. Dacă vrem să ne uităm pe iPhone (ceea ce
am încercat, panicată și nerăbdătoare cum eram), semnalul e bruiat și nimeni nu
vede/aude nimic, nici măcar Obama. Pentru că insist să-și ia pe cineva de pază
(cu excepția lui Atlas care continuă să doarmă la competiție cu Europa, de când
VJ45 i-a sustras consola de joc la terapie, adică de mai bine de jumătate de an),
Promy se străduiește să mă liniștească. Astfel, mă anunță într-o zi că și-a
angajat gardă de corp, după buget... ”Armata Amazoanelor”, cum avea și Gaddafi:
– Le-am comandat prin ofertă Zumzi, curier Cargus, cu succesuri! După
buget, râde Promy. Ce să-i faci, renumerație mică, după buget! Dar cred că
Gaddafi mă invidiază acum...
– Vezi că iese acum zeița din mine și fac o criză de gelozie! Oricum, sper
că gaura în buget e mai mică decât cea dată de Startar.
– Sigur că da, Ile. De fapt, foarte probabil. Gaura este una foarte mică.
Am verificat-o strict ginecologic, la controlul anual. Logic, nu?
– J-j-ju-ju-ră-te p-p-pe Me-me-cca, Al-Cool sau Al-Cola, mă bâlbâi eu,
înroșindu-mă și înecându-mă de furie. Mai bine pe democrație, constituție și
Maretti!
– Numai dacă te juri tu pe fabrica ta de diplome! De ce nu te înveți odată
să ai răbdare și... încredere în mine?
Mi-e rușine. Ar trebui să-l menajez. Sărmanul Promy are mari emoții: nu a
mai dirijat niciodată, nu e profesionist, iar simfonia compusă de el în memoria
lui Marsias îl răvășește și-i sfâșie sufletul, arzându-l ca o ploaie acidă,
fatală de cioburi de presse-papier. Dar arta se hrănește din memorie.”Le-am dat
memoria care e mama muzelor”, preciza Promy în tragedia lui Eschil, ”Prometeu
înlănțuit”, incluzând memoria printre darurile sale pentru oameni. Fără
memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără
identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire.
Acum Marsias nu mai poate cânta, dar Promy poate. Și, prin simfonia lui,
poate că îl va elibera pe Marsias și-i va da o nouă viață. Ba chiar își va
sfărâma propriile lanțuri și va simți că trăiește iar. Poate îi va oferi o
șansă la viață și zeului Dio, tot un suflet traumatizat și un mare talent
irosit. Vor cânta (împreună sper) și pentru Mene, Deu, Atlas ori pentru
părinții lui Promy. Pentru Her și pentru copiii lui pe care sărmanul lui
prieten i-a ucis când și-a pierdut mințile și a fost posedat de Madame Hera. Cu
toate că are oroare și e epuizat de chinuri, Promy nu ar ezita să-și ia porția
de lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, flegme, fulgerașe, ger și jeg
dacă prin asta ar putea să-i aducă pe copiii lui Her înapoi la tatăl lor. S-ar
sacrifica și în cazul în care nu ar reuși să-i salveze, măcar să fie alături de
ei. Așa cum mă jucam eu ”de-a Promy”, când eram mică, pentru a împărtăși și a
prelua o parte, fie și infimă din suferința lui. Vroiam (și încă mai vreau) să
întrerup povestea, să sar în abis și să mor împreună cu Promy și, de fapt, cu
fiecare dintre cei înghițiți de coșmarul istoriei care încă nu s-a terminat.
Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc.
Dacă răul e ireparabil și nu mai poate face altceva, Promy va cânta pentru
toți cei care au fost condamnați ori au suferit pe nedrept. Pentru toate
victimele Holocausturilor olimpiene, fasciste, comuniste sau jihadiste (cum au
fost, chiar recent, cei 11 jurnaliști de la revista Charlie Hebdo, uciși de talibani pentru ”vina” de neiertat de a
arăta caricaturi ale profetului Mahomed). Pentru toți cei cărora li s-a spart
flautul și li s-a băgat pumnul în gură. Pentru toți cei născuți în lanțuri. Natural born bound. God created bound.
Pentru toți cei reduși la tăcere sau la urlete, cărora li s-a furat timpul și
li s-a răpit dreptul la poveste.
Sunt mult prea mulți... Miliarde de pretutindeni din univers. Poate, dacă
s-ar întoarce într-o zi, nu ar mai încăpea pe o planetă de dimensiunile
Pământului. Iar durerea e prea mare, adâncă și amețitoare ca un abis. Însă
Promy va plonja din nou în abis, în ploaia acidă de cioburi de presse-papier,
în apele tulburi și mâloase, se va arunca în întunericul fetid și umed pentru a
aprinde o flacără din focul sacru, pe care nici potopul nu o poate stinge.
***
În ultima zi de repetiții, în sfârșit, își face apariția Dio, cu părul
lung, des, cârlionțat, șaten cu reflexii aurii, în dezordine și ochii albaștri
tulburi și rătăciți. Are fruntea îmbrobonită de sudoare, bărbia îi tremură și
fața îi arde (poate că nu doar de la băutură, ci și de emoție). E îmbrăcat cu
un tricou kaki murdar de vin și de vomă și cu blugii lui rupți, soioși, așa cum
am anticipat. Fără să răspundă salutului lui Promy, se îndreaptă amețit,
împleticindu-se și dărâmând tot în jurul lui, spre locul său din orchestră.
Sughite, râgâie, apoi își scoate flautul și-și așază partitura. La final,
Promy, răvășit atât de prezența lui, cât și de interpretare, îi face doar un
semn că e OK, dar nu e capabil să-i mulțumească verbal.
În seara dinainte de concert, cum Promy e foarte încordat și stă ghemuit,
într-un colț (fără chador, slavă Domnului), cu chipul ascuns sub breton, încerc
să-l detensionez și să-l motivez urmărind amândoi filmul ”Concertul” al lui
Radu Mihăileanu, unul dintre preferatele mele. Este o poveste despre cei mai
periculoși dintre ”dușmanii poporului”, intelectualii, să sperăm că Promy va
rezona. Așadar, după căderea comunismului, dirijorul Andrei Filipov de la
Teatrul Bolșoi din Moscova, ajuns între timp om de serviciu alcoolic, încearcă să
reia Concertul în re major pentru vioară și orchestră de Ceaikovski, întrerupt
la propriu, în urmă cu 30 de ani, brutal și umilitor, la mijlocul său, de unul
dintre colegii săi, turnător și agent KGB, impresarul Ivan Gavrilov, cu urletul
”Dușmanii poporului!” (din cauză că dirijorul nu dorise să asculte ordinele lui
Brejnev și să concedieze evereii din orchestră). Filipov își propune să relanseze
concertul la Paris, împreună cu tânăra și talentata violonistă Anne-Marie
Jacquet, de fapt fata solistei Leia Strum, deportată și moartă în Siberia, în
ciuda eforturilor dirijorului de a o proteja. Pumnul în gură pentru ”dușmanii
poporului” și ”nunta mută” cu absurdul comunist din vremea lui Stalin și-a lui
Brejnev! ”Moarte intelectualilor!”
Pentru a relua concertul la Paris, unde se află și Anne-Marie Jacquet, fata
solistei Leia Strum, dirijorul Andrei Filipov are, din păcate, nevoie de
vechiul KGB-ist, impresarul Gavrilov, singurul cu PCR-ul la zi... pile,
cunoștințe, relații, vorbitor de franceză, bun profesionist și cu același
entuziasm revoluționar de pe vremuri, când se răstea la ”dușmanii poporului” cu
”mânie proletară”. Dacă Ivan Gavrilov a întrerupt concertul lui Ceaikovski cu
30 de ani în urmă (odată cu carierele, viețile și visele celor din orchestră), el
să-l facă acum să se audă din nou. Deși se cutremură de scârbă, durere și
rușine, dirijorul face compromisul de a colabora cu KGB-istul Gavrilov pentru
ca muzica lui Ceaikovski, interpretată de orchestra lui Filipov, împreună cu
solista cea mai talentată, Anne-Marie Jacquet, să renască, chit că fostul
turnător nu și-a cerut și nu-și va cere iertare.
Uneori trebuie să faci compromisuri pentru ca arta/știința să triumfe sau
ca să salvezi vieți. Câteodată trebuie să mănânci broaște râioase, porci cu
diplomă, pe nenea Cronos sau pe Știi Tu Cine... Zeus ca 2+2 să dea 4, când e
soarta unor planete în joc. Compromisul e și el un sacrificiu. Cu inima frântă,
Promy s-a aliat inițial cu zeii pentru a evita un nou război între titani și
zei (inclusiv revenirea tiranului Cronos) și ca să inițieze reforma în Olimp și
pe Pământ. Mama lui, Temis, zeița justiției, s-a umilit, s-a târât în genunchi
în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, implorând milă pentru fiii ei, Mene, Atlas și
Promy, condamnați pe nedrept, și mai târziu pentru nepotul ei, Deu. Ce nu a
reușit pentru băieții ei a izbutit, în schimb, pentru Deu, singurul
supraviețuitor al potopului, gata să fie zdrobit și el de stăpânul Olimpului.
Astfel, focul sacru nu s-a stins, iar Deu a putut relansa proiectul civilizațional
al tatălui său.
Într-un sfârșit, interpretând Concertul în re major pentru vioară și
orchestră cu ajutorul adnotațiilor realizate chiar de mama ei pe partitură,
solista Anne-Marie Jacquet află, cutremurată, adevărul despre părinții ei, se
iluminează, se eliberează, ajunge, împreună cu dirijorul Andrei Filipov, la
armonia perfectă, divină și duce mai departe interpretarea desăvârșită a Leiei
Strum și muzica sublimă a lui Ceaikovski.
Apropo de ”dușmanii poporului”, comunism și mărețele sale realizări, recomand
nostalgicilor filmul ”The missing picture”
al lui Rithy Panh despre genocidul din Cambodgia din timpul lui Pol Pot. Bine,
dacă îl lasă să treacă de Zidurile propriilor percepții despre comunism. Filmul
descrie, simplu și clar (într-o formulă accesibilă pentru cei care cunosc mai
puțin ororile comunismului), printr-o combinație de imagini cu păpuși de lut și
materiale video (ideologizate, ale epocii, singurele rămase, din păcate, totuși
relevante pentru depersonalizarea și mizeria culturală, apropiată de ce era și
la noi în România, în anii ’50, apoi în anii ‘80), degradarea și exterminarea ființelor umane prin spălare pe creier,
uniformizare, reeducare și crearea omului nou, egalitate în mizerie (nu și
pentru conducători ori forțele lor de opresiune care sunt ”mai egali” decât
restul), torturi, execuții în masă, foamete și epuizare prin muncă.
Interesant, khmerii roșii ai lui Pol Pot indentificau și ei, ca minerii de
la noi, intelectualii, ”dușmanii poporului”, după ochelari și executau
persoanele care râdeau sau plângeau în public. Cum ar fi putut Bebe să plângă
pentru Promy și să-l trezească la viață cu lacrimile sale tămăduitoare dacă era
pe vremea lui Pol Pot? Nici în Olimpul zeilor râsetele și lacrimile nu au fost
interzise. Concret, regimul lui Pol Pot se putea lăuda și premia (cu Premiul
Nobel pentru Pace, nu?) pentru peste două milioane de oameni uciși numai în
trei ani, între 1976-1979. De fapt, dacă liderul Pol Pot e omniscient,
omnipotent și omniprezent ca zeii olimpieni, tocmai oamenii din Cambodgia
lipsesc din ”The missing picture”. Au
dispărut într-o tăcere apăsătoare, de plumb. O tăcere cutrmurătoare ca un
urlet. Dacă acum e prea târziu pentru Pol Pot să ia Premiul Nobel pentru Pace,
poate reușesc Kim Jong-un, al-Assad, Țarul Putin sau califul Ibrahim al
Statului Islamic, le urez ”succesuri fără apocalipsuri”.
Paralizat de povara atâtor apocalipsuri pe care le-a experimentat până în
prezent și pe care le prevede poate chiar acum, căci nu se poate abține să nu
ghicească viitorul (care viitor?), chircit pe scaun, cu picioarele strânse sub
el, presându-și buzele cu mâna, Promy se uită absent la film, la ”Concertul”.
La sfârșit, rostește printre dinți: ”Sunt invidios”. Apoi, își trage bretonul
peste fața încinsă, transpirată și se închide în tăcere. Ia o sticlă nouă de
votcă (Finlandia, nu mărci rusești, pe acelea le boicotăm în prezent din cauza
crizei din Ucraina) și bea aproximativ jumătate din conținut, direct din
sticlă, singur, fără să-mi ofere măcar o dușcă. La un moment dat, trântește
sticla mânios, gata s-o spargă și mârâie, fără să-mi arunce vreo privire,
într-o manieră disprețuitoare și distantă, tipic olimpiană:
– Nu mă duc la căcatul ăla de festival, Vampi.
Mi-a zis ”Vampi” nu cu dulceață, nu în glumă, nu jucăuș, ci rece și
sarcastic ca zeii, fără să se uite la mine măcar. Când facem dragoste, devine
agresiv, mă strânge tare, cu furie de sâni și mă lovește, apoi mă unge cu cremă
reparatoare anti-leziuni în tăcere. În stare de șoc cum sunt, nu-i spun decât
”Ce ai, Promy? Ce-i cu tine?”. Deși m-a înfricoșat, rămân în pat cu el și
încerc să-l conving să se odihnească. Nu o să-i țin o ”predică de Nana”. Toată
săptămâna n-a dormit și n-a mâncat bine. Nu trebuie să mă dau la o distanță
igienică, Promy însuși se așază în capătul celălalt al patului. Acum nici nu aș
vrea să mă strângă în brațe. Mi-e teamă.
Dimineață, la cafea, mă adun un pic și-i zic:
– Promy, parcă a ieșit un zeu din tine. Mă gândeam că principala ta
calitate e forța spirituală, nu cea fizică. Aș vrea să dispară bestia și să
reapară prințul din tine. Să-ți ceri iertare. Nu era un joc, nici o fantezie,
nici nu aveai consimțământul meu. M-ai speriat, dar nu o să plec. Ți-am promis
că nu te las singur pe cruce. Dacă te porți ca zeii și ajungi ca ei, chiar ai
pierdut totul și te-au învins. Ai suferit degeaba. Știu că ai motivele,
resursele și ocazia să te răzbuni pe tot universul, începând cu mine, însă,
dacă o să procedezi așa, universul nu-ți va mai aparține, nu te vei mai simți
acasă și nu vei mai fi la putere, ci doar un sclav al ei.
Promy se uită la mine de parcă nu m-ar cunoaște și nu spune nimic. Continuă
să amestece distrat ambrozia în ceașca de cafea (Lavazza cu lapte). Nu se
ridică de la masă, nu se coafează, nu se duce la ședință, la palat, rămâne
ghemuit pe scaun, la bucătărie. O vreme se bălăngăne cu scaunul, scârțâind
neîncetat. Doar zgomot, nu muzică... Mă lasă să fac duș singură. Mă obișnuiesem
să fim împreună la duș și să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”.
Speram că e deja un obicei bun nu numai al meu, ci și al lui. Îngrijorată,
vorbesc cu Bebe, dar el mă sfătuiește ”să am răbdare”. Îmi vine să-i trântesc o
pungă de gheață în cap, să-i țin o ”predică de Nana” sau să le chem pe fetele
lui Obama să facă presiuni, lor nu le rezistă nimeni. La un moment dat,
după-amiază, pe la cinci, cu două ore jumate înainte de concert, Her, Jill și
Alex dau buzna la bucătărie:
– Șefu’,
mișcă-ți curu’ că te calc cu
tirul! zice Jill printre dinți.
– Dacă e nevoie să faci pe eroul, fă-o! Prefă-te! Ai talent dramatic.
Atunci va ieși din nou eroul din tine. O să vezi. Coafează-te și vino odată,
că-ți dau una de zbori acum pe scenă cu frizura asta de ”cățeluș cu părul creț”
și moaca asta de bacterie probiotică, rostește Her pe un ton declamativ, ușor
amenințător.
– Nu e nevoie să faci pe eroul. Tu ești un erou. Găsește eroul din tine.
Altfel te calc cu tirul, îl încurajează Jill.
– Ce vă băgați? Lăsați-mă-n pace! strigă Promy.
– Promy, nu te mai joci ”de-a Promy”? A fost ideea ta. Una bună și
inspirată ca toate celelalte. Acum te sabotezi singur? îl provoacă Jill.
– Lasă-mă-n pace, Jill! Ce vrei? Ce contează dacă lipsesc eu?! Am lipsit
mai tot tmpul, pufnește Promy.
– Tocmai asta e, Promy! Tu ai lipsit prea mult. E timpul să fii prezent.
Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie. E momentul să arzi un scuipat
intelectual zdravăn în Cutia neagră și în Cutia Pandorei, spune Alex încet, dar
răspicat, fără să-și poată ascunde o anumită tristețe în glas.
– Vrei să faci și o grevă nud sub chador? Prea târziu, frățioare! Să
mergem, tranșează Her.
Bombănind, Promy face duș (singur) și se coafează repede, apoi îmbracă
blugii tociți (rupți strategic la fund), își pune tricoul alb (călcat
impecabil... de el, nu de mine, eu n-am răbdare... și nici atâtea păcate!) și
se încalță cu adidașii originali. Se parfumează pe fugă și iese din casă, mai mult
târât de prietenul său, Her, decât din proprie voință. Cum Dio întârzie și el,
iar ”timpul nu mai are răbdare” și concertul are loc la ora 19:30, ne ducem
să-l resuscităm. Jill i-a preparat deja o cafea Finlandia tare, cu un
energizant, și eu i-am pregătit o pungă cu gheață. Îl găsim pe Dio undeva, în
spatele sălii de concert, zăcând într-un șanț. Scot punga de gheață și i-o
trântesc în cap. Dio tresare, își scutură părul ud, lung și ciufulit,
arătându-și fața fierbinte, cuprinsă parcă de febră și ne privește rătăcit, cu
ochii împăienjeniți și injectați:
– Scuze, e doar pentru campania ”Găleata cu gheață” (”Ice Bucket Challenge”), pentru a strânge fonduri în domeniul
sclerozei. Andreea Esca a acceptat provocarea, îi comunic zâmbind stupid, cu
glas tremurător, lui Dio, deși sunt convinsă că nu înțelege nimic.
– Dar ce salariu are Andreea Esca!? boscorodește Promy, ignorându-l complet
pe Dio.
Jill și cu mine îl ajutăm pe Dio să se ridice în fund și îi turnăm pe gât
cafeaua Finlandia cu întăritor. Promy ne privește la fel de pierdut ca Dio și
surâde. Un zâmbet strâmb, chinuit, despicat cu pironul și cusut apoi cu sula de cizmărie de trupele Berkut,
pe o față pământie și contorsionată ca-n tablourile lui Soutine. Continuând să
zâmbească, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat de milenii de
paralizie liber aleasă, își drege vocea și începe să vorbească, întâi încet,
sec și mecanic, apoi din ce în ce mai tare și mai însuflețit:
– Dio, mi-ai arătat că ești un prieten adevărat și că ai curaj când mi-ai
luat apărarea în fața lui Apollo. Apoi, l-ai reclamat pe Apollo la palat și,
prin asta, Olimpul a început să se schimbe. E o ocazie unică pentru un zeu
talentat de a cânta împreună cu un titan talentat, în memoria unui muritor
talentat, victima fostului regim. Dacă până în prezent ne-am irosit talentul și
viața, acum e o șansă să le valorificăm. Te rog să cânți pentru Marsias, dar și
pentru noi doi. Nimeni nu-i poate ține locul lui Marsias în afară de tine.
Cântecul lui Marsias trebuie să continue. Chiar tu îți vei risca flautul și o
să-i dai viață cântecului lui Marsias în această seară. Pentru că numai tu îi
poți face competiție lui Marsias, nu Apollo cu fabrica lui de diplome din
pieile noastre jupuite. Hai, vino, Dio.
– V-v-voi v-v-ve-ve-ni numai pentru că m-am săturat să ascult zgomote și
urlete ori tăcerea aia apăsătoare de plumb. De-asta zac mangă mereu. Ăăă, și am
zis ”Fericiți cei care nu s-au născut” cred că la naștere. În loc de
”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Genial, nu? Sper ca acum, măcar
o dată în istoria Olimpului, să se audă muzica, nu zgomote, urlete sau tăcerea
pumnului în gură. Noi doi împreună vom face asta în această seară. Și așa ne
vom trezi și noi din coșmarul istoriei. Dar, Promy, ce mi-ai pus în băutură,
poți s-o scanezi, te rog?
– Nimic, uite ți-o scanez chiar acum. Vai, ce mă bucur că ai devenit și tu
paranoic! Paranoia e o datorie civică. În anumite limite, desigur, adică
probabil. Altfel înghețăm în proiect sau împietrim în Zid.
***
Îl târâm pe Dio, așa îmbrăcat în hainele lui clasice... tricoul kaki
transpirat, pătat de vin și de vomă și blugii lui rupți, soioși, până în cabina
sa, unde varsă din nou, abundent, tocmai pe canapeaua roșie, matlasată, cu
brațele aurite, împodobite cu cristale Swarovski. Noroc că Promy e obișnuit cu
”spuma balelor” și nu a valurilor. Îl ajutăm un pic pe Dio să se curețe pe
mâini și pe față, apoi ne îndreptăm spre cabina lui Promy. Pe drum, Promy se
oprește brusc și îmi strânge mâna spasmodic. Își suflă bretonul cu putere,
astfel încât îi pot vedea fața înfierbântată și ochii arzători. Venele de pe
fruntea înaltă, îmbrobonită de sudoare, i s-au umflat, iar tâmplele îi pulsează.
Înghite în sec, mărul lui Adam, supradimensionat și stingher, parcă nu-și mai
găsește locul și vrea să-i iasă cu totul din gât. Îmi șoptește pierdut la
ureche:
– Ah, iartă-mă, Ile! Mi-e rușine. M-am purtat oribil. Îmi vine să mă pun
singur în lanțuri și să-mi mănânc organele.
– Te-am iertat de la început. Te iubesc, frumosule! Tu ești floarea mea
albastră de cactus pe care o voi stropi mereu cu lacrimile mele, murmur
răscolită, cu ochii umezi.
– Îți mulțumesc. Îmi pare atât de rău... Și tu, surprinzător, ai avut atâta
răbdare... Ai avut răbdare chiar cu mine. Iartă-mă! Uite, ia punga mea de
Maretti cu pizza, ți-o las ție, îmi spune încet, înduioșat, strecurându-mi o
pungă de Maretti cu pizza în palma mea înghețată.
– Nu, Promy, eu îți mulțumesc pentru tot, bălmăjesc... atât de impresionată
că mi-a oferit Maretti cu pizza încât vreau să-i dăruiesc și eu ceva. Uite, ia
și tu brățara mea, asta împletită de Alex, fii-miu. E alb cu negru, se
asortează cu tricoul. Pune-o pe dreapta, să te ajute să te orientezi până la
orchestră. Doar nu crezi că-ți mai dă ție cineva ceas Rolex pe mână.
Când ieșim din cabina noastră și ajungem pe coridor, ne intersectăm cu
Thalia, îmbrăcată într-o rochie surprinzător de lungă, mulată până în dreptul
genunchilor, apoi evazată (gen sirenă), albă, ca de mireasă, cu un decolteu
generos, împodobit cu perle și peruzele. Ne privește ironic-înțelegător cu
ochii ei mari, albaștri și ne zâmbește amabil, destul de distant. Și-a
îndreptat perfect părul negru lucios și poartă breton lung, filat și asimetric
ca al lui Promy. O salutăm, iar Thalia apreciază frizura impecabilă a lui
Promy, un exemplu pentru ea, dovadă fiind propria coafură. Îi întinde lui Promy
mâna profesional (nu și mie), îl felicită pentru compoziție și-l încurajează că
o să fie cel mai bun. Surâzând ușor stânjenit, Promy îi mulțumește pentru
organizarea excelentă a acestui festival autentic, deschis adevăratelor valori.
La rândul meu, deși mă bâlbâi și m-am înroșit toată, îndrăznesc să o laud:
– F-f-fe-fe-li-li-ci-ci-tări pentru festival, Thalia! Sper să rămâi aliata
noastră. Doar n-o să se coalizeze toate muzele împotriva noastră, zic eu cu
glas tremurător, întinzându-i amical o mână vineție.
– A, aici erai, Fata lui Dracula!
– Mă cheamă Ileana. Poți să-mi zici și Ile, e... mai puțin formal.
– OK, Vampi.
– Și, știu că nu e momentul acum, însă ai putea să vii să depui și tu
mărturie pentru ce s-a întâmplat atunci cu Apollo, la fel ca Dio. Erai în
grevă, dar erai de față, intervine Promy, întunecându-se puțin la față și
strângându-mi mâna cu putere.
– Cred că acum trebuie să mergeți, vă așteaptă publicul, răspunde Thalia.
Cum spui tu, Prometeu: mai târziu e prea târziu.
– Da, mergem acum. Thalia, vroiam să-ți mai spun ceva... Mie mi-a părut rău
că ți-ai retras candidatura la primele alegeri libere din Olimp. Sper să nu se
mai repete. Aș putea să-ți acord votul meu. Chit că va fi contestat sau anulat.
Pe drum spre scenă, ne mai întâlnim cu cineva (mai mult sau mai puțin
cunoscut): o doamnă înaltă, zveltă, frumoasă, cu părul șaten, cârlionațat
strâns elegant într-un coc, tenul bronzat, buze pline și ochii verzi, mari,
languroși. E îmbrăcată într-o rochie de seară lungă, aurie, mulată și poartă
geantă și pantofi cu toc cui asortați.
– Bună, Prometeu! Sunt Io. Nu știu dacă mă mai recunoști, ultima dată când
ne-am întâlnit eram amândoi niște nemuritori blestemați, greu loviți de soartă,
care-și doreau cu disperare sfârșitul, spune ea cu o voce gravă și senzuală,
ușor răgușită (poate de la fumat).
– Salutare, Io, rostește Promy încet, înecându-se și înroșind-se. Bine ai
venit în Olimp! Revenit, mai exact. Din păcate, ”soarta” care ne-a lovit are
două nume: Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera. Îmi aduc aminte numai că era
noapte, bestia de vultur plecase, eu zăceam cufundat într-un leșin izbăvitor
și, la un moment dat, am simțit lovindu-mă niște copite... în ficatul sfâșiat
care-mi curgea afară. M-am trezit vorbind cu o vacă. Îmi spuneai: ”ajută-mă,
Prometeu, tu iubești oamenii ca mine”. Am înțeles doar că ai fost violată, deși
mi-ai repetat probabil de mii de ori. Și mă temeam că eu sunt violatorul. Știi
că eu sunt acuzat aici pentru orice. Prometeu e de vină. Mi-e atât de rușine și
de greu să vorbesc, iartă-mă, Io...
– Stai liniștit, Prometeu. Și eu eram atunci o vacă jigărită, leșinată de
foame, chinuită de furii și de... He-he-he-ra, înnebunită de streche, bântuită
de fantasme și epuizată de drumuri înfundate, la capătul cărora mă izbea doar
Zidul.
– Dacă nu te rătăcești, nu te regăsești, Io.
– Sper ca acest concert să fie un moment de regăsire pentru noi toți.
– Da, Io. Și să facem... împreună ca nenorocita asta de casă de copii
”Olimp” să devină acasă. Acasă și pentru tine, și pentru mine.
– Bine ar fi, Prometeu. Sper că nu o să creadă lumea că ai mai adus încă un
monstru malefic în Olimp. Știi că mie mi se mai spunea și Isis la egipteni.
Dacă mă confundă cu I.S.I.S.?
– Aoleu, da, chiar așa, și numai eu sunt de vină. Acum trebuie să mă duc pe
scenă. Mă bucur că ai venit... revenit. Voi cânta și pentru tine! rostește
Promy roșu ca focul sacru, suflându-și bretonul viguros, în timp ce îi strânge
mâna cu putere.
***
Promy mă împinge pe mine pe un loc în față, chiar din primul rând, apoi îl
înghiontește pe Dio ca să înainteze. Orchestra deja își acordează instrumentele,
o vioară dă nota ”la”. Dio avansează, în stilul lui, unic și inegalabil,
autentic și original, împiedicându-se și răsturnând partituri și instrumente.
Promy încearcă să respire adânc înainte de a ocupa locul dirijorului, dar se
îneacă și tușește slab. Pe chipul de o paloare cadaverică venele i s-au umflat
și îi tresaltă puternic. I se zbat tâmplele și bărbia. Bagheta îi tremură în
mâna de un alb marmorean, cu degete lungi și fine de pianist. Palmele i s-au
umezit de o transpirație rece, bagheta e pe punctul să-i alunece din mână.
Într-un sfârșit, mai tușește o dată ușor și își suflă bretonul anemic. Apoi,
își îndreaptă spatele înțepenit, trosnindu-și oasele amorțite și se deplasează
lent, ca prin vis, spre estrada dirijorului.
Lumina intensă, de fulger olimpian îmi arde ochii și mă orbește. Sau să zic
mai curând: ”Câtă strălucire!” E, desigur, ă, adică probabil, de la
candelabrele uriașe cu brațe de aur, împodobite cu rubine, smaralde și cristale
Swarovski. Ce risipă! Câte se puteau realiza cu banii ăștia, poate și acoperi
gaura de la Startar. Ah, m-am împiedicat și eu, la competiție cu Madame
Dezastru și Dio, de o decorațiune florală, realizată somptuos din orhidee,
crini și strelizzia. Prea rece și fastuos pentru mine. Sau să fiu încântat că,
în sfârșit, titanii sunt tratați cu respect? Bine că am brățara tricotată de
Alex cel mic pe mâna dreaptă, așa o să pot ajunge până la estradă. Agitat,
publicul se foiește pe scaune și murmură în sală. Dacă vor arunca în mine cu
pahare de Cola sau de vin? Dacă mă vor huidui și mă vor scuipa? Sunt născut din
spuma balelor. Dacă e o capcană și voi fi strivit în lanțuri din nou? Sunt
născut în lanțuri. Natural born bound.
God created bound. Dacă muzica se va transforma iar în urlet?
Ce să zic? Bine că am apucat totuși să mă coafez (fie și superficial,
ultrarapid), să mă vopsesc (de când m-a albit complet nenea Cronos trebuie s-o
fac în fiecare lună) și să-mi pun dinții cei noi la clinică, la Asclepios. Cum
era să fiu dat în spectacol iar, în fața tuturor, cu trei fire de păr încleiate
de sânge, cruste de jeg și păduchi în cap și fără un dinte în gură? Numai
implantul dentar m-a costat circa 20.000 de Euro. La banii ăștia, cred că am și
opțiune ”colți de vampir”? Să o activez? Să-mi scot colții de vampir ca Ile,
Fata lui Dracula? De fapt, ar fi trebuit să-mi plătească ei, nu eu, jde mii de
rânduri de dinți pe care mi i-am pierdut din cauza lor, jde mii de operații,
transplanturi și medicamente. Oricum, nu există nicio compensație. Tot ce mi
s-a luat e irecuperabil. Ah, vuietul ăsta neîntrerupt din sală mă neliniștește.
Mi se taie picioarele, mă cuprinde vertijul. Să fug până nu e prea târziu? Mai
târziu e prea târziu. Nu, nu o să fug, nici n-o să emigrez. Sunt născut
trădător, intelectual, ”dușmanul poporului”. ”Moarte intelectualilor!” Sunt
trădător, nu refugiat, deci voi fi extrădat și repatriat. Ce-aș fi vrut să fiu
bunicul lui Malraux! Dar sunt titanul Prometeu și sunt obișnuit să dansez cu
dezastrele.
Să mă arunc, așadar, în abis. Mai întâi, să vedem cine a venit la concert.
Alb ca varul la față, îmi suflu slab bretonul și mă uit terifiat către public.
Câtă lume! Mene (fără Mi Ko, a rămas acasă cu copilul), Her, Epi, Jill, Alex
(intelectualul nostru depresiv, scuze pentru pleonasm, devenit erou olimpian
pentru o anumită parte a Olimpului sau... vierme de trădător pentru cealaltă
parte a Olimpului, după ce l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus), Don Quijote,
Pegas, Rocinante, Io, Thalia, Chiron și Bebe într-o lojă specială, nimfe,
nereide, fauni și centauri pe care îi cunosc. Ba chiar și Deu, sosit de pe VJ45
împreună cu Pira. De fiecare dată când îl zăresc, mă topesc de dragoste și
fericire, indiferent în ce ipostază ingrată și oribilă m-aș afla. Și, surpriză,
Hesi (Hesione), prima mea nevastă, mama lui Deu, cu părul său șaten-blonziu
bogat lăsat în valuri pe spate, îmbrăcată într-o rochie verde în ton cu ochi
ei: nu pot să cred că e aici, la festival. Sărmana, a suferit și ea prea mult
și, la fel ca noră-mea, Pira, s-a săturat de politica asta mizerabilă, a ajuns
să se ascundă în spatele Zidurilor și nu mai vrea să știe de nimic. Hesi
preferă în prezent plantele și animalele în locul ființelor raționale (ca mama
lui Ile). Dar surprizele nu s-au încheiat. Uite, mami... cu tati... Oare cum a
aflat mami? Eu nu am deranjat-o, nici nu i-am trimis invitație. Nu mai ieșise
din birou de luni de zile, lucra acum la Codul Penal, după ce terminase
Constituția. Să n-o uit pe Ile, e în primul rând, ronțăie Maretti cu pizza de
emoție.
Ochii mi se umezesc și încep să-mi strălucească desigur, adică probabil,
precum supernovele. Mă înclin în fața publicului (ușor, că sunt foarte
anchilozat și abia mă țin pe picioare) și rostesc cu glas întretăiat, însă tare
și cu căldură:
– Bună seara! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor, dedicată
lui Marsias, muritorul, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu
de Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui. Sper că de
acum încolo cei mai buni vor fi premiați, nu condamnați. Și am onoarea să cânt
împreună cu... zeul Dionysos, în memoria muritorului Marsias.
Dacă orchestra sună ușor ezitant la început, în câteva minute reușim să ne
sincronizăm perfect și să atingem armonia supremă. Simfonia are șase părți și
este o combinație de clasic, romantic și modern. În prima parte, allegro con moto, cu un tempo susținut
și un sunet viguros, dar fără excese, e descris clasic, clar și luminos, drumul
lui Marsias către Parnas, sălașul muzelor și al lui Apollo. Orchestra comunică
plină de entuziasm și speranță cu flautul lui Marsias (Dionysos): acesta
așteaptă încântat să cunoască locurile magice, să le întâlnească pe muze și
să-și eploreze talentul divin. Finalul primei părți surprinde prin romantism,
și, astfel, se face trecerea spre partea a doua.
În partea a doua, adagio appassionato,
mai lentă, romantică până la sfârșit (cu excepția finalului), visul lui Marsias
își urmează cursul: acesta se întâlnește cu muzele, exersează și cântă cu
pasiune, impresionându-le prin talentul, dăruirea și pregătirea sa. La
sfârșitul părții a doua, intervine un trombon (vocea lui Apollo): zeul soarelui
pune la cale trucarea concursului, o trompetă (Caliope) îl aprobă, dar
celelalte muze (instrumente din orchestră) nu sunt tocmai convinse. Partea a
doua se încheie disonant, atonal, în absența flautului lui Marsias, în plină
ceartă a instrumentelor și a muzelor cu șeful lor, Apollo.
A treia parte, allegro ma non troppo,
dominant romantică, prezintă desfășurarea concursului propriu-zis tensionat și
dramatic, cu unele oscilații de ritm și intensitate: lira lui Apollo sună
plictisitor, convențional, însă noua invenție a lui Marsias, flautul, le
năucește pe muze, lăsându-le fără grai. Dio redă cântecul lui Marsias, melodia
aceea sublimă, melancolică, sfâșietor de dulce, atât de frumos, încât regret că
nu l-a auzit șeful-fantomă al lui Ile. Cu siguranță (nu probabil), l-ar fi
făcut să plângă. În ciuda intervențiilor brutale și inoportune ale trombonului,
cântecul de flaut al lui Marsias răzbate în pădure, iar înstrumentele din
orchestră (vocile muzelor), în afară de trompetă, îl preiau și-l intonează
evlavios. Aparent, Marsias a câștigat.
În partea a patra, allegro agitato,
are însă loc jurizarea, unde se glisează din nou de la romantic la modernul
atonal, în forță, într-un ritm alert: cacofonia lui Apollo, strigătele
stridente și amenințătoare ale trombonului, isteria trompetei (Caliope), haosul
orchestrei... Cântecul flautului e înghițit de entropie și neant. Apollo a
câștigat fraudulos, cu ajutorul lui Caliope, se premiază acum singur și Marsias
va fi pedepsit. Va fi jupuit de viu.
Partea a cincea, lento, romantică
din nou, redă tulburător supliciul și moartea lui Marsias: nu se mai aude
cântecul lui Marsias, melodia care le impresionase pe muze, ci plânsetul său
întâi puternic, sfâșietor, apoi tot mai slab, înăbușit. Un instrument din
orchestră (o vioară atipică, muza Thalia) se răzvrătește și preia pentru o
vreme plânsetul lui Marsias. Acesta se stinge lent, în grohăiturile
trombonului. Muzica parcă s-a terminat.
Dar în partea a șasea, allegro vivace,
cântecul lui Marsias renaște, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai tare și
viguros, în diverse variațiuni, purtat inițial de vioara rebelă, apoi repetat
de alte instrumente. La final (în sol major), întreaga orchestră cântă acest
cântec, în armonie (fără intervențiile trombonului și ale trompetei), iar
flautul picură tot mai clar, luminos, divin.
Publicul izbucnește în aplauze. Aplaudă în delir, în picioare, minute în
șir. Vom da și un bis... Vom mai cânta o dată cântecul lui Marsias. Să nu-l
uităm. Muzica ne-a eliberat, în sfârșit, pe Marsias, pe mine și pe toți cei
care am fost condamnați absurd, în loc să fim premiați. Urletul s-a
transformat, în cele din urmă, în muzică. Ne-am trezit un pic din coșmarul
istoriei. Trăiască intelectualii! 2+2 au făcut 4 din nou. Parcă nu am plonjat
în abis, în ploaia acidă de cioburi de presse-papier din tot universul, ci m-am
cufundat în oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. Am ieșit de acolo inocent
ca un copil, curat ca lacrima și frumos ca o floare de cactus de pe Gliese de
un albastru ireal. Ochii mei negri, migdalați, plutind în lacrimi, strălucesc
iar ca stelele ce se sting. Focul meu sacru încă mai arde, tocmai a topit
Zidurile în lacrimi.