Antigona și fetele unui președinte-fantomă scot colții de vampiri la școala-fantomă din România și jihadiștii-fantomă de la Statul Islamic

”Sunt un soldat-fantomă, un ”omuleț verde” din Ucraina. Țarul m-a trimis să-mi ucid frații. Sau ei pe mine. Cu toate că nu știu dacă mai contează, sunt mort într-un fel. Nu mi se recunoaște niciun merit în război, nu voi primi nicio medalie, nimeni nu va vărsa vreo lacrimă pentru mine dacă voi cădea pe câmpul de luptă, voi ajunge la gunoi (dacă nu eram deja, cred că m-am născut la gunoi) ca un ”deșeu biologic” ce sunt, într-o groapă comună sau adus în sicrie de zinc, cu camioanele inscripționate ”Încărcătura 200” și îngropat noaptea, în secret, fără slujbă, fără lumânare, ca un câine de pripas. De fapt, cum să-mi aprindă o lumânare? Nu mă încadrez nici la vii, nici la morți. Nici acum, nici când voi trece pe lumea cealaltă. De asemenea, dacă răpesc și violez pe cineva ori dacă se întâmplă să comit un masacru, nu mă poate trage nimeni la răspundere. Maică-mea nu știe nimic de mine, am dispărut și nu pot s-o contactez. Dacă îi spun cu gura mea, nu mă crede, zice că am înnebunit, doar știe că frații ruși și ucraineni nu se luptă între ei. Și preferă să-l creadă pe Țaru'. Deși aici e un mediu familiar, ca la mine acasă, am ger de crapă pietrele, ciorbă, votcă și gagici (și nu vreau fetițe de 5-6 ani, sclave sexuale primite ca premiu/pradă de război, că sunt om credincios, mi-e frică de Dumnezeu și, oricum, nu sunt pedofil), aș prefera să lupt în Siria cu Statul Islamic ca alți ruși sau iranieni (tot soldați-fantomă), în loc să-mi ucid frații și ei pe mine. Nu știu ce să mai spun. Cred că o să mai comand o votcă. A, chiar în acest moment îmi aduc aminte de o fată din Țara lui Dracula, ”Madame Dezastru” căreia i-a fost milă de mine (i-e tare milă de fantome ca mine, cred că din solidaritate, e fantomă și ea) și m-a învățat limba dacă... ”barzăcopilviezure”. E o formulă magică pe care o s-o rostesc Țarului la întoarcere (și, dacă nu, o să-l bântui). Jur că știam de Dracula, nu și de daci. Bună și limba dacă la ceva!”

E mult mai bine să fii fantomă, mă rog, soldat-fantomă sau Don Quijote castrat și fără vise ca mine, confirm, cu înțelepciunea mea milenară de 2 ani și 10 luni, după ce mă despart de ”omulețul verde”. Nu mă mai simt singura ființă vie de pe pământ, nu mai am impresia că sunt atât de privilegiată și nu mai mi-e rușine, nu mai mi-e frică că o să se sfârșească totul imediat (și nu mai număr, împreună cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) și copiii noștri sirieni, minutele și secundele până la următorul sfârșit atroce și ridicol), deși, dacă mă întrebați de vreun deadline, paralizez de groază sau produc apocalipsuri la scară personală și universală (cum a fost atunci când am uitat farfuriile murdare în chiuvetă și am infestat întreg paradisul cu gândaci). Istoria rămâne un coșmar (care continuă să crească năucitor, într-o mișcare browniană, bezmetică). Suprasaturată să înghit în continuu săbii, cuțite, cuie, piroane, cioburi, stânci, Ziduri, fulgerașe, bombe-butoi, clor, acid, flegme divine (căci suntem născuți din spuma balelor, logic, nu?) și apoi să mai și fac conversație cu familia ori să zâmbesc (cu un zâmbet prietenos de smiling-face, cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut, exact ca la Paris, de vis), mai îmi dau demisia în semn de protest (nu de la scris, asta a fost cu aproape trei ani în urmă, ci de la tot și toate și-mi vine să arunc universul în aer, să nu mai sufere nimeni). Și totuși, după supradoza de real, acum până și coșmarul pare un vis. E mult mai avantajos și confortabil psihic și fizic să percepi totul ca un vis și să fii fantomă (suflet fără corp) decât zombie (corp fără suflet) sau o serie de monștri (hăituiți sau nu de propria conștiință ca de ”portretul lui Dorian Gray”). Le-am încercat și pe-astea și nu vreau să recidivez. Oricum, prefer să fiu cavaler-fantomă, castrat și fără vise (care știe încă să aprecieze lucrurile mici și mari) decât student-fantomă sau cadru didactic-fantomă.  

Apropo, înainte să primesc numărul de dosar de la Parchet (pe care-l așteptam ca pe Godot ori ca bunicii noștri pe americani la instalarea comunismului în România), am recepționat decizia Parchetului (de pe lângă Judecătoria sectorului 6), când am verificat întâmplător cutia de scrisori. Vestea bună e că (în mod miraculos pentru România, cu toate că ar trebui sa fie ceva obișnuit) unul dintre funcționarii de la Comisia Prezidențială (Departamentul pentru Educație și Cercetare) a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea mea către poliție. Între timp, deși eu nu am fost contactată pentru a prezenta probele și nici nu mi s-a comunicat, in ciuda solicitarilor, numărul de dosar de la Parchet (de pe lângă Tribunalul Bucuresti), dosarul a înaintat, a fost transferat la Parchetul de pe lângă Judecatoria Sector 6, s-a desfășurat o anchetă, iar persoanele implicate (decanul, șefa de catedra, secretara și cei 6 studenți-fantomă) au fost audiate. Așa că sunt fericită și recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat să zgalțâim un pic sistemul, să facem presiune și să creem o mică breșă în Zid. Le mulțumesc și celor care nu m-au ajutat, sper să o facă data viitoare. De asemenea, le sunt datoare celor care mi-au pus bețe în roate: astfel, m-au stimulat să reacționez. Totul este, de fapt, mult peste așteptări: estimam că nu voi primi niciun feeback de la "comitetele și comițiile" la care expediasem sesizarea. Personal, am luat această inițiativă ca pe un ritual de purificare a conștiinței și de exorcizare a demonilor și fantomelor comunismului mafiot care încă mai bântuie România.

Vestea proastă e că, având în vedere că au fost audiate exclusiv persoanele acuzate și s-a luat ca probă numai înregistrarea audio, dosarul a fost clasat în februarie 2015 (24 februarie - ordonanța procurorului, 13 martie - ștampila poștei) de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6. Eu cred că s-a comis o eroare că nu mi s-a transmis numărul de dosar de la Parchet (am ajuns să am și o vorbă "când oi primi numărul de dosar de la Parchet"), nu am fost informată cu privire la evoluția anchetei, nici nu am fost invitată la audieri. Pe lângă înregistrare, dețineam și lucrările studenților și listele de prezență la examen (cu nume și semnături) pe care nu figurează niciunul dintre studenții-fantomă. Dar poate că i-am șters eu, logic, nu? Sunt expertă la șters. Eu am fost vizitată doar de un comisar de la Poliția Capitalei, în aprilie 2013. În acel moment, comisarul părea surprins plăcut că are în lucru o asemenea plângere (prima în cariera lui!), era foarte cooperant și m-a ajutat să completez rapid declarația (practic, am confirmat ce scrisesem în sesizare). În rest, nu am fost contactată pentru a participa la audieri pe parcursul anchetei.

Am aflat toate informațiile, inclusiv decizia Parchetului abia miercuri seară, pe 1 iulie 2015, când am verificat accidental cutia de scrisori. Mă așteptam să primesc răspuns de la Parchet pe mail (cum mi-a scris anterior Poliția Capitalei), consideram că dosarul nici nu a apucat să se înregistreze (nu-mi parvenise numărul de dosar ori vreo informație despre stadiul anchetei, nu am fost chemată la vreo audiere cu probele pe care le dețineam, m-am trezit direct cu decizia de clasare), așa că mi-am verificat preponderent mailul, nu și cutia postală. Nu mai e timp pentru a contesta decizia Parchetului, dar, la sugestia fetelor de la Apador (care au o altfel de atitudine și mă ajută în lupta mea pentru o Românie/lume mai normală), voi face un memoriu către Parchetul General prin care să cer infirmarea ordonanței de clasare și dispunerea redeschiderii urmăririi penale. Este o posibilitate prevazută de art. 335 din Codul de Procedură Penal, chiar dacă șansele sunt infime. Voi anexa memoriului copii xerox după lucrările studenților și fișele de prezență la exemen (cu nume și semnături), precum și transcrierea (toată sau doar pe intervalele de timp relevante) a ”discuției” de la Decanat (când secretara urla și spumega și mă făcea în toate felurile, sub ochii decanului și ai șefei de catedră). Cum așa? Nu suportam nici înainte să ascult ceva din înregistrare, mă lua cu leșin, mă sufocam, îmi venea să vomit și orice atingeam mă electrocuta. Plus că simțeam avalanșa de căcat asupra mea, intrându-mi în corp, curgându-mi prin sânge și contaminându-l ireversibil, oricâte dușuri făceam, și câte 5 la rând. Parcă aș coborî în Tartar sau într-o închisoare siriană de unde să nu mai ies niciodată. Hm, figurau și înainte, în plângere, câteva citate din fantome celebre... pentru copy-paste, ”muncă patriotică” și ”mărețe realizări” precum nota ”0=10”. Voi transcrie măcar câteva fragmente memorabile din dezbaterile în ”dulcele stil clasic” academic românesc. ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

Îmi aduc aminte că într-o zi, anul ăsta, am ajuns întâmplător (am greșit trenul) la metrou la Grozăvești și, dacă înainte nici nu suportam să trec cu metroul prin stație (mă cuprindeau frisoane, tremuram și plângeam când vedeam copiii), de data asta totul mi s-a părut un vis. Mă gândeam că o să mor, dar ce bine că sunt fantomă și eu, cavaler-fantomă! Ce mai contează acum? Așadar, iau înregistrarea și încep să ascult: ah, mai mult mă stresează că nu înțeleg vorbele decanului (rostește cuvintele încet și neclar) decât situația în sine. Măcar să-mi notez câteva replici care să corespundă cu sesizarea, chit că durează o săptămână. Pe măsură ce ascult, mă simt tot mai mândră și mai fericită și nu-mi vine să cred că am rezistat și am reacționat (după ce mă transformasem într-un monstru... un pitic ghebos, spălat pe creier, cu sânge și limfă de rahat, cu gura strâmbă și mâini lacome și apucătoare, înecat în propriile buzunare colcăind de șpăgi, pentru care cursurile și notele erau ale sale, însă mai mult ale secretarei). Uau, asta sunt eu, Madam Dezastru? Și încă n-ați scăpat de mine, vă mai enervez un pic, ”mult iubiți și stimați” tovarăși zei, talibani și Big Brotheri!

După "lupte seculare" de 3 zile pentru a identifica cutia potrivită și plicul anti-șoc corespunzător (am umblat disperată, cu picioarele umflate, pline de basici, de colo-colo, cerșind cutii, plicuri și hartie de împachetat, fie și din aia pentru prăjituri de la cofetărie, așa cum am procedat și în alte dăți), am găsit în cele din urmă o cutie reciclabilă, am acoperit-o cu folie albă, am lipit-o, am atașat și un plic anti-șoc conținând DVD-ul cu înregistrarea și am reușit într-un final să expediez coletul cu memoriul către Parchetul General. La coletăria de la mine din Titan, niciodată n-au nimic, nici cutie, nici plic, nici hartie, nici scotch, nici pix. Parcă sunt și ei pe vremea comunismului, a lui "n-avem" și-a vânzătoarelor acre și urâcioase... stăpânele marețe și glorioase ale tejghelelor și rafturilor goale... stăpânele nimicului.

După atâta alergătură, chiar acum mă răzbun/consolez cu (încă) o bere și o pizza Roma cu șuncă, ciuperci și măsline (o ofertă specială la Pizza Hut, valabilă vara asta: primești 2 pizza medii pe blat italian la prețul uneia) pentru decizia de clasare și neregularitățile anchetei, precum și pentru dificultatea de a trimite un amărât de colet în România (în România, nu în Siria!), dar și sărbătoresc mica breșă în Zid și pe toți cei care m-au ajutat să o producem, începând cu prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu). Îi suflu cât pot de tare lui Promy bretonul negru, lucios, filat, asimetric, îndreptat cu placa, lung până la bărbie, inspir adânc mirosul răvășitor de ceară de păr (sau e mai mult aroma de pizza, după atâtea drumuri și greva foamei?), îi strâng mâna albă, marmoreeană, cu degete fine de pianist, ridic paharul și spun cu ochii sticlind de poftă:

– Să se scurgă ochii tăi după mine, Promy! Hm, deja îți cad în gură.

– Și ochii? Nu-mi lăsați nici ochii?!

– Da' ce? De când ai votat, ei, acum doi ani, ai făcut grevă nud sub chador și ți-ai luat concediu medical, ți-a intrat în cap că ai drepturi?

– Da, de fapt, știu ce drepturi am. Chiar eu am zis declarația drepturilor curând după primele alegeri libere de acum 2 ani, când am fost din nou recompensat cu lovituri de stat, răpiri și dispariții (împreună cu voi). Atunci, după o lună de grevă nud sub chador, am rupt tăcerea și am spus clar ce drepturi avem: dreptul la agonie, la abandon, la teroare, la mizerie, la dezastru, dreptul la scârbă și la disperare etc.

– Și, între timp, după ce că s-au păstrat toate cele vechi, au mai apărut și altele, inclusiv pentru copii. Nu mai zic de copiii noștri sirieni. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Ce e corect? Ultimele incidente de la protestele din România (nu din Siria), îmi pun credința (în statul de drept) la încercare și mă determină să mă întreb dacă România (mai) e stat polițienesc. După împușcarea în cap (cu un pistol cu bile) a băiatului care refuzase să se legitimeze după un protest, polițiștii din România recidivează prin acțiuni eroice demne de milițiile Shabiha sau securiștii din Siria. Recent, polițiștii români au chemat la secții pentru audieri sau au căutat la domiciliu/locul de muncă mai mulți cetățeni din România, pentru a investiga dacă au semnat sau nu o petiție online. Oamenii respectivi semnaseră o petiție care critica lipsa de reacție a unor instituții publice din Hunedoara în legătură cu gestionarea și rezolvarea controverselor apărute din cauza micro-hidrocentralei de pe Râul Alb. Prin petiție, adresată și Ministrului de Interne, se cerea inclusiv demiterea unui șef de Inspectorat Județean de Poliție.

Eu una am pierdut deja șirul petițiilor create/semnate/trimise de mine, nu mă tem, dimpotrivă abia aștept să mă aresteze și pe mine. Sunt nerăbdătoare să ajung la închisoare în România (unde ar fi trebuit să fiu și pentru cele 6 note false șterse), hm, e aglomerat, nu sunt cele mai bune condiții, dar poți savura compania vedetelor/politicienilor (Udrea, Bica, Iacob-Ridzi), plus că nu dispari... imediat ca în Siria, în mizerie, fără apă/mâncare, fără asistență medicală, violat și torturat până la moarte. Și, apropo de legitimare, chiar dacă oficial polițiștii trebuie să se prezinte/legitimeze ei înșiși mai înainte, nu au voie să folosească forța decât în legitimă apărare și trebuie să aibă o motivație serioasă pentru legitimare, cum legea e neclară, e mai bine să arătați cartea de identitate, altfel riscați să fiți conduși la secție. Ulterior, puteți să faceți reclamație polițistului dacă a acționat necorespunzător.

– Ce e corect? Tu. Tu ești, Promy. Și mai puțin contează ce legumă, animal, gunoi sau bacterie ești, cât să iasă ”2+2=4”. Sau măcar să încerci. Și să nu renunți.

– Eu am făcut totul ilegal, mărturisește Promy, lingându-mi tandru și lent sosul salsa de pe degetul mijlociu.

– Păi, dacă tot ce e bun e interzis și tot ce e rău e premiat, normal c-ai comis numai ilegalități. Dumnezeu însuși, Iisus, e un infractor, confirm eu, ridicând degetul mijlociu curățat parțial de limba lui Promy (deși sosul salsa, sincer, nu mi se pare mizerie, comparativ cu politica asta împuțită). Jos sistemul!

***

Bine ar fi să fie infractori ca Promy sau ca Dumnezeu și securiștii sirieni, milițiile Shabiha sau Statul Islamic. Acesta din urmă reușește și el să ne uimească mereu prin mărețele sale realizări. În prezent, Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive cum ar fi campionatul de fotbal cu capete decapitate sau concursul de memorare a unor versete din Coran cu premiu sclave sexuale, cu vârste începând de la 5-6 ani (al-Sabi, prizoniere necredincioase, obținute ca pradă de război, în special yazidi, dar și creștine, kurde, șiite etc.), care uneori sunt folosite și ca scut uman în luptă. Până și lucrătoarea umanitară americană răpită de Statul Islamic, Kayla Mueller, a fost răsplătită pentru faptele ei bune cu funcția de sclavă sexuală (premiul, trofeul personal al califului), împreună cu niște fete yazidi. Ea a rezistat eroic în captivitate, a reușit să-și învingă frica, durerea și rușinea și să-și asume un rol protector, matern în raport cu fetele yazidi, de fapt, niște copii. Statul Islamic iubește atât de mult cultura încât a aruncat în aer nenumărate moschei (inclusiv pe cea cu mormântul profetului islamic Iona), face trafic de obiecte de artă și a jucat fotbal cu capul marelui arheolog din Palmyra (în vârstă de 80 și ceva de ani), Asaad, care a avut tăria să rămână în Palmyra în ciuda invaziei extremiștilor, să încerce să protejeze patrimoniul și apoi reziste torturilor și să accepte să fie executat decât să divluge locul unde se aflau anumite artefacte de valoare. Fan al culturii, Statul Islamic a detonat templul antic Baalshamin, dedicat zeului Baal, din Palmyira, a intrat cu buldozerele în mănăstirea creștină Mar Elian (veche de 1500 de ani), a răpit și ucis creștini (inclusiv preoți misionari) și a distrus peste 50 de mausolee, biblioteci și ruinele lui Nimrud în Irak.

Statul Islamic nu e doar preocupat de cultură și sport, ci și de sănătatea populației, de aceea a utilizat arme chimice (pentru curățarea completă a populației) la Marea, a interzis fumatul și i-a flagelat în public pe toți cei pe care i-a prins fumând. Biciuiește în public nu numai nevestele păcătoase cărora nu le stă bine mănușa sau vălul, ci și pe bărbații lor, eventual și vecinii... că se uită după bombe-butoi ori după vreun șobolan să-l mănânce în loc să fie atenți cum circulă păcătoasele astea pe stradă, chit că nici nu au voie să meargă fără soții lor și nici nu înțeleg cum pot înainta cu atâtea văluri (nu trebuie să li se zărească nici genele), plus că se coc de căldură (eu nu mă descurcam nici cu chadorul, vălul integral iranian, care lasă descoperită fața). Milițiile femeilor jihadiste au ucis în bătaie fete doar pentru că priveau hainele din vitrina unui magazin și nu purtau codul vestimentar corespunzător categoriei lor (fete nemăritate, văduve, divorțate, măritate). La naiba, așa le trebuie, ce, tocmai acum le arde de shopping păcătoaselor? Aș fi vrut să fi inventat/imaginat eu astea!

După datele ONU, prizonierele Statului Islamic sunt propuse mai întâi comandanților, ulterior vândute străinilor cu bani înscriși în Statul Islamic la prețuri mari (și peste o mie de dolari) și în cele din urmă simplilor soldați. În acest caz, o sclavă sexuală de 9 ani costă 165 dolari, o adolescentă – 124 dolari, iar una de 20 ani – 40 de dolari. Practic, peste 2500 de fete yazidi au fost oficial luate prizoniere, iar 5000 sunt date dispărute. Asta înseamnă fetițe răpite, dezbrăcate, tratate ca pe vite, vândute în pielea goală la târgul de sclavi și transportate astfel pe stradă/în camioane la grămadă, lăsate în frig, foamete și mizerie, violate în continuu, apoi operate pentru a se li se coase himenul la loc și revândute la târgul de sclavi, în aceleași condiții, ca virgine. Și tot așa. Unele fete au fost cumpărate, violate, operate și vândute ca virgine de zeci de ori într-un singur an. Din fericire, dacă unii distrug trupuri, suflete, vieți și vise, alții salvează: riscându-și viața zi de zi, avocatul Khaleel al-Dakh, un Oscar Schindler irakian, a reușit să elibereze peste 1.000 de yazidi din mâinile Statului Islamic. A creat o echipă de informatori/spioni care ia legătura cu fetele sclave, le strecoară telefoane pentru a putea comunica cu ele, așteaptă un moment oportun să intervină și atunci fug cu fetițele în brațe până la un loc ascuns. Dacă sunt prinși, sunt torturați și executați, desigur, cum s-a și întâmplat, de altfel, în echipa avocatului, pentru asemenea fapte bune. În mod similar, după răpirea propriei sale nepoate (kurde) și recuperarea ei contra cost, omul de afaceri irakian, Abdullah, răscumpără sute de fete răpite cu prețuri între 6000-35.000 dolari. Iar fetele yazidi s-au organizat și ripostează și ele: o cântăreață, Xate Shingali, de 30 de ani a fondat batalionul ”Fetele Soarelui” care înfruntă jihadiștii (”Ei ne violează, noi îi ucidem”).

Indiferent cine este autorul acestor răpiri (Statul Islamic, milițiile Shabiha sau securiștii), dispar prea mulți, inclusiv mii de copii. Și nici măcar un tovarăș-zeu taliban și Big Brother precum al-Assad sau califul Statului Islamic nu ar trebui să dispară așa și să se dezintegreze (mai mult sau mai puțin lent) până la extincție. Am și eu coșmaruri în continuu, de ani de zile, cu ochii deschiși/închiși, (relativ) trează sau în somnul meu agitat, cu multe întreruperi, ba că nu mai găsesc nimic din Promy (ceea ce e(ra) foarte probabil, dacă nu sigur în Olimp până foarte curând), ba că nu mai e Alex, fii-miu, nu am nici corpul lui să-l îngrop ori descopăr din el doar un degețel scheletic, cu unghia smulsă, ars cu acid și pătat de urină, apoi, înainte să ajung la ONU să raportez situația (cu tot cu degețel), sunt și eu răpită și, eventual, mi se cere să arunc acid pe copii și să mă piș pe ei. O înmormântare e un lux și un privilegiu, de-asta am și evitat în ultima vreme plimbările mele rituale la cimitirul familiei pe care le savuram înainte, odată cu liniștea și pacea de acolo (mă simțeam vinovată și mi-era rușine). Antigona știe: chinuindu-se să respecte legea tradiției și memoria fratelui ei (tot un ”dușman al poporului”), ea a încălcat legea cetății și l-a îngropat pe ascuns pe fratele ei, asumându-și eticheta de ”trădător” și pedeapsa pentru aceștia - să fie îngropată de vie. ”Antigonele” din Siria din tabăra de refugiați Shatila - Beirut (o zonă sordidă și periculoasă unde, când plouă, din cauza scurgerilor și a proastelor izolații, copii, supraviețuitori (până în acel moment) ai războiului și dictaturii, au murit electrocutați) joacă într-o transpunere a tragediei grecești. Multe ”Antigone” siriene au trecut prin experiențe similare, ba chiar, mai rău decât Antigona propriu-zisă, în ciuda căutărilor disperate, cu riscul/prețul vieții, n-au mai găsit nimic din cei dispăruți. Însă tragedia are un rol cathartic: prin împărtășire și joc, le ajută să spună adevărul, să sublimeze durerea și să se elibereze. 

”Antigona” e o sursă de empatie, inspirație și rezistență pentru oricine, dar nu e suficientă pentru a distruge Statul Islamic. Legat de asta, într-o dimineață, când mă aflam pe budă, după ”lupte seculare”, brusc, m-am iluminat. Ca mii și mii de alți puști, fetele lui Obama, Malia și Sahsa, pot fugi oricând de acasă să se facă jihadiste (fără ca tăticuțul lor să știe ceva, deși le citește și lor toate mailurile, postările pe Facebook, Twitter și youtube, și fără ca să reacționeze cumva, că e un Big Brother-fantomă) și să ajungă sclave sexuale (nu mi-e clar, de fapt, poate că sunt prea bătrâne pentru Statul Islamic și nu mai sunt deja virgine la 17, respectiv 14 ani, iar Obama, desigur, adică probabil, habar n-are). Acolo, vor fi atât de enervante și figurante, vor cere insistent atâtea lucruri încât Statul Islamic, exasperat, va imploda. Aș putea să le rog pe Malia și Sasha, de asemenea, să facă presiuni pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei în dosarul școlii-fantomă. Lor nu le rezistă nimic. Bune și fetele lui Obama la ceva! Eu, dacă voi fi sclavă, voi rămâne și eu una obraznică, nesimțită și băgăcioasă și voi solicita expres de la Statul Islamic baie cu lapte de Cleopatra, țigări, votcă, bere, pizza și crenvurști în covrig/hot dogs.

Ah, când mă gândesc că totul e haram (mai puțin să violezi, să torturezi și să ucizi, ca la securiștii regimului sirian sau la milițiile Shabiha) și cum mă aflu în perioada de recuperare după greva foamei (aproape gata... doar kilograme, din păcate, restul nu poate fi recuperat și... continui să pierd), poftesc, brusc, să mă răzbun cu țigări obișnuite (în loc de pufăitoare, țigara electronică), votcă, bere, pizza și Maretti cu pizza. Mai mult, având în vedere că Statul Islamic, securiștii regimului și milițiile Shabiha ne-au atras atenția la sănătate și frumusețe și am conștientizat, în sfârșit, importanța lor, vom da și noi (eu și cu Promy) acum o declarație. Începem să ne prostim, vorbind cu ”u” în loc de alte vocale odată pentru că e haram, apoi ca să nu facem riduri, cum proceda maică-mea la un moment dat când eram mică, iar taică-miu o poreclise ”Tururu Hu-Hu” (”Teroare Ha-Ha”) și-i cerea ”buru, muuru” în loc de ”bere, muiere”: ”Ducu tutu u hurum, utuncu su fucum numu lucruru hurum, cucu suntum mulufucu. Jurum pu stupunul Curun, pu unurugul Bubu, pu Muruttu cu puzzu, pu puzzu, pu uPhunu, pu tutunul Prumutuu, vurmu umpuțut du trudutur șu pu Mudum Duzustru, Futu lu Druculu! (rus mulufuc lu funul: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”). Adică: ”Dacă totul e haram, atunci să facem numai lucruri haram, căci suntem malefici. Jurăm pe stăpânul Chiron (înțeleptul Chiron centaurul din Olimp, proaspăt ales lider la primele alegeri libere din vara lui 2013), pe inorogul Bebe (mare guru, din păcate atât de blond încât a imigrat în Olimp, cu mine și cu Promy), pe Maretti cu pizza, pe pizza, pe iPhone, pe titanul Prometeu, vierme împuțit de trădător și pe Madame Dezastru, Fata lui Dracula!” (râs malefic la final: ”u, hu, hu, hu, u, hu, hu, hu”).   

Jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că mă bucur că Uniunea Europeană a acceptat (după multe presiuni) expunerea fotografiilor incomode ale lui Caesar (a zecilor de mii de victime ale torturii din spitalele militare siriene) la Parlamentul European și, totodată, a aprobat planul minimal de redistribuție a celor 40.000 de refugiați din Italia și Grecia către alte țări europene (foarte puțin, însă e un început). Sunt teroriști sau victimele terorismului, ale Statului Islamic, dar și ale terorismului de stat (la cote de crime împotriva umanității)? Pentru mulți politicieni nu e tocmai clar. Mai jur pu puzzu șu pu Futu lu Druculu că aș vrea să se schimbe în bine relația dintre Turcia și kurzii sirieni. Să fim onești, aportul Turciei în criza siriană prezintă atât aspecte pozitive, cât și negative. Turcia poate fi lăudată că a primit cei mai mulți refugiați sirieni (1,8 milioane), în condiții optime în taberele de refugiați, cu toate că e depășită de afluxul uriaș și are dificultăți pentru a asigura servicii educaționale și medicale pentru cei aflați în afara taberelor. Din păcate, există și puncte slabe precum granița permeabilă ca un burete pe unde trec copiii fugiți de acasă (din întreaga lume)... nu, nu la club, în parc sau în vacanță, ci să se facă jihadiști și unde se servesc BOMBoane și tot felul de echipamente pentru extremiști. Apoi, Turcia manifestă o atitudine ostilă față de kurzii sirieni, campionii luptei împotriva Statului Islamic, comasând trupe la graniță și amenințând cu incursiuni militare în zona kurdă din nordul Siriei.

Progresele kurzilor de la Y.P.G. împotriva Statului Islamic îngrijorează regimul Erdogan din Turcia. Y.P.G., forțele militare kurde din Siria, au reușit să cucerească în iunie, cu suportul raidurilor aeriene americane, o localitate strategică, Tal Abyad, punct de aprovizionare important al Statului Islamic și, totodată, punct de control al unei întregi zone care permite conectarea a trei ”cantoane”: Afrin (la nord-vest de Aleppo), Kobane (la vest de Tal Abyad) și al-Jazira (în nord-estul provinciei Hasakeh). Kurzii sunt o problemă, Statul Islamic, nu? Y.P.G. reprezintă aripa militară a partidului Uniunea Democrată (P.Y.D.), afiliat cu Partidul Muncitoresc din Kurdistan  care a condus o revoltă împotriva statului turc timp de 30 de ani. Turcia se teme de instalarea unui stat kurd și dorește impunerea unei zone de excluziune aeriană pentru a se proteja atât de kurzi, cât și de Statul Islamic (o idee susținută și anterior, de ani buni, fără succes și fără cooperarea Statelor Unite). Asta înseamnă implicare militară aeriană, dar și terestră (pentru coordonare) și lupta, în unele zone, piept la piept, stradă cu stradă. Însă această acțiune ar deteriora relațiile și cu kurzii din Turcia și mai curând va îngreuna avansul kurzilor sirieni decât va afecta Statul Islamic. Practic, cum partidul lui Erdogan, AKP, a pierdut majoritatea în parlament și deja a pus o presiune enormă asupra populației prin susținerea agresivă a rebelilor (unii extremiști) și prin acceptarea a aproape 2 milioane de refugiați, iar intervenția militară (fără acordul Consiliului de Securitate ONU și în haosul de pe teren din Siria, unde adeseori nu se mai știe cine cu cine se luptă și sunt prezente grupări extremiste) este foarte riscantă, acțiunea militară este, totuși, mai puțin probabilă.

De asemenea, Iordania propune constituirea unei zone de excluziune aeriană în sudul Siriei (incluzând orașul Deraa), coordonate de rebeli susținuți de Iordania și de Statele Unite, cu sprijin militar iordanian. Apelurile Turciei și Iordaniei sunt mai curând un nou semnal pentru Statele Unite, dar, ca de obicei, Obama se uită și nu vede. În prezent, regimul mai controlează circa 20% din teritoriu. Începând din martie, regimul al-Assad a pierdut teritoriu in nord-vest, sud și centru către diverse grupuri printre care și Statul Islamic, al-Nusra (afiliată al-Qaida) și către rebeli mai moderați. Mulți analiști consideră că forțele proguvernamentale se concentrează pentru a obține controlul asupra unei zone din vest, întinzându-se de la nord de Damasc prin Homs și Hama până la coasta Mediteranei, cuprinzând zona alawitilor (șiiți minoritari dintre care face parte și actuala conducere). Oricum, regimul încă luptă pentru a-și menține avanposturile din alte părți ale țării, inclusiv din orașe ca Hasaka și Qamishli din nord-est sau Deir al-Zor în est, Deraa în sud și Aleppo în nord.

Și că vorbeam de Y.P.G. (care reprezintă pentru turci un pericol mai mare decât Statul Islamic!), s-au găsit și niște fii de-ai lui Dracula care și-au ascuțit colții de vampir și s-au dus să și-i scoată la Statul Islamic, împreună cu kurzii de la Y.P.G. Aceștia sunt Rubar și Armanchi. Au venit pentru că nu au suportat să asiste pasiv la atrocitățile Statului Islamic. Și-au plătit singuri drumul (București-Munchen-Suleimania și apoi transfer cu taxi în Siria) și o parte din echipament. Mănâncă simplu și destul de frugal (orez, lipii), beau ceai și ațipesc numai câteva minute în tranșee (nu știu cum pot în zgomotul ăla infernal, eu una mă chinuiesc ore în șir să adorm și mă trezesc aproape imediat, după coșmaruri (siriene și nu numai) sau dacă aud liftul, mieunatul mâțelor ori scârțâitul ușii, cu toate că folosesc dopuri antifonice). S-au împrietenit cu kurzii care sunt primitori, să juri că sunt și ei fiii lui Dracula și se simt ca acasă. Sunt deranjați de ideologia marxistă dominantă la Y.P.G., dar nu se lasă îndoctrinați, au plecat să lupte cu Statul Islamic alături de kurzi, nu să devină comuniști. Au intrat în focul luptei aproape imediat, după doar o săptămână de training la ”Academia din Rojava”, după ce au primit arme nu tocmai performante, cum au și kurzii. Însă sunt bine organizați și motivați (la fel ca ceilalți de la Y.P.G.). Unul dintre camarazii kurzi i-a salvat viața lui Armanchi, după ce bucureșteanul se ridicase în picioare, luând poziție de tragere, așezându-l la pământ și zicând ”nu e vremea ta să fii martir”. Și Rubar a fost la un pas de moarte când comandantul unității sale a călcat pe o mină improvizată și a fost ucis. Rubar a comentat, profund marcat:  „vorbeşti cu o persoană cu zece minute înainte şi pe urmă nu mai e!“ Nu au venit să moară, dar, dacă s-ar întâmpla asta, sunt pregătiți:  „Nu am venit aici să mor. Am venit să fac ceva. Dar dacă va fi să mor, atunci asta e!” (Armanchi) Buni și fiii lui Dracula, vampirii și colții lor la ceva!

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!