Din ”Cum să ai succesuri în Estul Sălbatic” - PARADISUL INFESTAT DE GÂNDACI, IADUL CRIOGENAT ŞI... DEADLINE-UL

Mari muşcă absent capătul bananei vineţii pe care o scosese din frigider, îl scuipă în coşul de gunoi, apoi înghiţi fructul repede, aproape fără să mestece. O dureau ochii, lacrimile îi curgeau fără oprire, fierbinţi şi tăioase ca nişte raze laser, ameninţând să găurească tastele. Cu ochii împăienjeniţi şi înlăcrimaţi vedea ca prin vis cum cifrele dansau sălbatic un halucinant, dezlănţuit dans african pe monitor. Pierduse controlul, nu mai putea nici să tasteze la calculator, degetele îi atârnau inerte precum cojile de banană şi era doar ora 12.30 noaptea, ar mai fi putut lucra măcar două ore. Luă un dosar de pe birou şi-şi târşi picioarele până la masa din bucătărie acoperită de ceşti nespălate, cu ţigări stinse în ele şi de dosare scorojite şi pătate, din care zburaseră peste tot foi cu urme de cafea, ceai şi scrum de ţigară, mâzgălite cu markere fosforescente. Nu-i nimic, dacă nu mai putea să lucreze la calculator, avea să scrie de mână: măcar câteva rânduri de sintaxă pentru raportare sau câteva întrebări de chestionar.

Îşi puse pe o farfurie din dulap o felie de pâine cu brânză topită, pe care o mâncă fără să o întindă cu cuţitul. Aruncă apoi farfuria cu tot cu ambalajul cubului de brânză topită direct în chiuvetă şi începu să scrie la sintaxă.

Farfuriile nespălate uitate în chiuvetă creşteau zi şi noapte mai ceva ca vrejul de fasole al lui Jack. La un moment dat, Mari, aşa cum stătea aplecată asupra dosarelor de pe masa de la bucătărie, auzi o bubuitură. „Ah, o fi vreun vecin, poate am uitat apa deschisă la baie şi am făcut inundaţie”.

– Salutare! Ce faci, Mari? se auzi din nou bubuitura şi un glas răsunător, dar, în acelaşi timp, cald şi suspect de prietenos pentru o voce de vecin.

– A, mă scuzaţi, s-a întâmplat ceva? zise Mari cam jenată de potenţialele probleme produse şi, în acelaşi timp, uluită de forţa glasului vecinului.

– Ce faci, Mari? Pot să te deranjez un pic? insistă vocea aceea puternică, la auzul căreia pereţii se cutremurau. Farfuriile tale murdare au ajuns până la mine, zise din nou vocea pe un ton de reproş.

– La dvs. unde? întrebă Mari un pic ruşinată. La etajul 7?! se minună ea.

– Nu la 7, mai sus, răspunse vocea cu fermitate.

– Vai de mine, Doamne! Doar n-au ajuns până la 8! strigă Mari.

– Nu, mai sus, replică vocea.

– O, vai, mai sus de 8?! se lamentă Mari. E posibil să fii ajuns la 9 sau la 10?! Au ajuns până la vecinul de sus? exclamă Mari.

– A, nu, şi mai sus! tună vocea.

– Vai de mine, cât de sus? oftă ea descurajată, deşi nu prea înţelegea ce se întâmplă, era clar ceva ciudat, doar mai sus de 10 nu locuia nimeni.

– Până la Vecinul de sus de tot! Cu alte cuvinte, vrejul de farfurii nespălate a ajuns până la mine în cer, în grădina raiului şi... a umplut paradisul de gândaci, spuse vocea destul de încurcată.

– O, vai, cum?! Sunteţi... Dumnezeu?! abia putu Mari să articuleze cuvintele.

– Da, bineînţeles, şi, să ştii că, dacă nu mă crezi, poţi să vii să vezi cu ochii tăi ce-ai făcut. Hai cu mine, poate ne dai o mână de ajutor.

– Vai, nu vroiam să fac niciun rău, vroiam doar să câştig mai mult timp de lucru pentru proiecte, se scuză Mari şi se simţi tot atât de prost şi de culpabilă ca atunci când, înainte de deadline, duminica, se spăla pe cap sau îşi tăia unghiile sau dormea până la nouă jumate sau îşi făcea pâine prăjită, răpindu-şi din timpul preţios de lucru la proiecte. 

Nu spunea ea, şocându-l chiar şi pe şeful ei, că deadline-urile sunt sfinte? Nimic nu e mai important ca deadline-urile, nici măcar Dumnezeu.

O mână fermă o trase pe Mari de la masă şi o ridică uşor, ca pe un fulg, până în grădina raiului. Vrejul de farfurii nespălate crescuse, într-adevăr, spectaculos până în cer şi ajunsese în paradis. Iar grădina raiului era invadată de gândaci care colcăiau peste tot, întunecând drumurile argintii şi înnegrind până la opacizare pereţii palatelor de cleştar, scormonind în fructierele pictate manual de Rafael, mângâind cu antenuţele lor bucatele alese de la mesele divine, legănându-se ameţiţi în cupele cu vin, ajungând să lipăie până şi în fântâna de ciocolată sau în bazinul cu şampanie, încurcându-se în buclele îngerilor sau cuibărindu-se în aripioarele lor moi şi pufoase. Oricât de şocată ar fi fost Mari de povestea cu vrejul de farfurii nespălate şi de întâlnirea (aparent nu tocmai providenţială) cu Dumnezeu, tot nu putea să nu constate ce dezastru produsese. Ar fi făcut orice pentru a-şi răscumpăra vina şi a aduce înapoi curăţenia şi liniştea în paradis.

– Doamne, da’ n-ai încercat o deratizare... ă, pardon, o dezinsecţie? întrebă timid Mari.

– O dezinsecţie? Vai, habar n-ai cât costă o dezinsecţie pentru tot paradisul. E criză, cu bugetul ăsta de austeritate nu ne permitem, oftă Dumnezeu.

– Nu ne-ar putea ajuta nimeni? Cineva care se pricepe... încercă din nou Mari.

– Cine să se priceapă în paradis la aşa ceva? A, stai, mi-a venit o idee! exclamă Dumnezeu, luminându-se brusc la faţă. Îl ştii pe cântăreţul din fluier din Hamelin care a ademenit şobolanii cu cântecul lui şi i-a înecat în râu? Am putea să apelăm la el, s-ar putea să se descurce şi cu gândacii! Şi nu ne-ar costa chiar aşa mult! se entuziasmă Dumnezeu. Doar că trebuie să meargă cineva după el în infern. Şi cred că persoana responsabilă pentru tot ce s-a întâmplat trebuie să se ducă!

– Vai de mine! se sperie Mari. Să mă duc în infern să-l caut pe psihopatul ăla pervers care a ademenit nu doar şobolanii, ci şi pe copiii localnicilor?!

– Nicio grijă, nu ţi se va întâmpla absolut nimic! o asigură Dumnezeu. Nu reprezinţi o tentaţie pentru el. E doar un pedofil. Uite, ţi-l dau şi pe Pegas ca să călătoreşti în condiţii optime. Ţi-aş da o navă zburătoare, da’, ştii, buget de criză... n-avem combustibil. Pegas consumă mai puţin şi e mai puţin pretenţios. În plus, nu se defectează niciodată şi poţi purta cu el o conversaţie... cu el treci de la papuaşii din Noua Guinee la FMI, BM şi BERD, de la Calul Troian la gadget-uri şi appstores şi de la Apollo la Bach şi Lady Gaga.

Nu apucă Dumnezeu să clipească din ochi, că Pegas apăruse deja, fâlfâind din aripioare. Îşi scutură coama de gândaci şi îi spuse cu glas cald şi foarte prietenos lui Mari să se urce în spinarea lui că e gata de drum.

– A, dacă mergem în iad, să nu uiţi să-ţi iei paltonul, căciula şi mănuşile de schi, îi zise Pegas lui Mari, făcându-i cu ochiul.

Mari era îngrozită de o călătorie în iad, dar, ca să nu-l mai supere pe Dumnezeu, după toate câte făcuse, îl ascultă pe Pegas şi se urcă în şa.

– La revedere! Sperăm să ne descurcăm. Ţine-ne pumnii, Doamne! strigă Mari, deşi nu i se părea că găsise cele mai bune cuvinte de rămas bun.

– Vă ţin, îi încurajă Dumnezeu. Succesuri multuri! râse el, făcându-le semn cu mâna şi scuturându-şi pletele de gândaci.

Coborâră în infern foarte rapid, căci Pegas părea foarte în formă şi ştia bine drumurile. Caron nu acceptă niciun bănuţ ca să-i trecă Styx-ul: era monitorizat să nu mai primească şpagă, cu atât mai mult de când echipa Domnului vizita infernul. Mai departe nu întâmpinară nicio piedică până în miezul infernului: niciun monstru, niciun drac, nicio gorgonă, graie, harpie, furie sau erinie, nici măcar Cerberul cu trei capete la porţile lumii întunericului... Mari avusese emoţii mari, dar totul părea pustiu. La prima vedere, chiar şi sala tronului lui Satana.

O sală imensă, decorată minimalist, chiar auster, întunecată şi surprinzător de rece. Totul părea îngheţat, încremenit. Viscolul şuiera, gerul era tăios, mâinile lui Mari înţepeniseră şi ele pe frâu cu toate că purta mănuşi de schi, iar urechile o înţepau. Ce bine că-l ascultase pe Pegas şi se îmbrăcase gros! Avansând spre tron, Mari putu să zărească o masă informă de draci pricăjiţi, vineţi de frig, tremurând ca varga, stând chirciţi pe jos şi băgându-se unul în altul, în încercarea disperată de a se încălzi. Văzuţi mai de aproape, dracii aproape că inspirau milă prin înfăţişarea lor slăbită, coarnele lor roase, cu aspect bolnăvicios şi cozile atârnând fără vlagă. Pe tron, Satana abia putea fi zărit pentru că era încotoşmănat cu 7 cojoace, mai ceva ca baba Dochia.

– B-bine te-am găsit, În-în-tunecimea ta! zise Mari cam poticnit, o dată pentru că se temea, iar apoi pentru că se bâlbâia din cauza frigului şi nici nu ştia exact cum să i se adreseze.

Dură ceva vreme până când Satana să reacţioneze, dar Mari aşteptă răbdătoare şi spunându-şi în gând „Tatăl nostru”. Doi ochi de foc se aprinseră deasupra fularului uriaş roşu, dar, curând, flacăra lor se stinse şi deveniră gălbui ca de pisică. Apoi Satana îşi coborî cu mişcări lente şi nesigure fularul de pe nas şi din dreptul gurii. Se vedea că făcea eforturi să vorbească, dar nu reuşea să articuleze cuvintele. În cele din urmă, cu o sforţare, spuse ceva, dar Mari nu auzi, aşa că se apropie până ajunse chiar lângă tron.

– Ccc-ce-ce ccc-cauţi aaa-a-ici? şopti Satana.

– M-a trimis Dumnezeu să-l caut pe cântăreţul din fluier care a scăpat oraşul Hamelin de şobolani să vină să facă dezinsecţie în paradis! spuse Mari pe nerăsuflate, conştientizând că era puţin probabil ca Satana să fi reuşit să proceseze toate informaţiile.

– Cine? Ce? îngăimă Satana descumpănit.

Aşa că Mari se aşeză lângă Satana şi-i povesti totul din fir a păr, de la vrejul de farfurii nespălate la călătoria în paradisul infestat de gândaci, apoi despre sarcina primită de la Dumnezeu şi drumul în infern. Satana o asculta tot mai interesat şi mai însufleţit: ochii gălbui de fiară străluceau tot mai tare, ghiarele îi creşteau, coada îi tresălta, părea că încet-încet revine la viaţă, de parcă povestea l-ar fi ajutat să se încălzească. Din când în când, chicotea de-i săreau cojoacele de pe el.

– Da’ voi ce-aţi păţit? De ce e atât de frig? îşi făcu Mari curaj şi întrebă.

– Ce să păţim, afurisita asta de criză! Nu mai avem combustibil, am epuizat toate resursele. Iar acum energia e aşa de scumpă. In-ac-ce-si-bi-lă! se plânse Satana. Iar de energie „verde”, regenerabilă, nu poate fi vorba: eoliană e doar în limburi, solară – nicio şansă la noi. Pentru centrale nucleare nici nu mai avem autorizaţie. Iar acum şi preţul barilului a crescut cu criza asta din Libia, nu ştiu ce-o să ne facem, suntem condamnaţi la dispariţie! se lamentă Satana.

– E, poate rezolvaţi voi cumva, zise Mari aproape înduioşată. Mai întâi, să-l găsim pe cântăreţul din fluier şi să soluţionăm problema gândacilor din paradis. Apoi poate că o să vă ajute Dumnezeu să încălziţi iadul din nou. Ai idee unde e cântăreţul din fluier?

– Cântăreţul din fluier zace acum degerat, dar pot să-l resuscitez cu o Stalinskaia, electroşocuri sau un cocktail Molotov, la nevoie. Uite, m-am gândit acum, aş putea să-i cer cântăreţului să cureţe paradisul de gândaci, dar, în acelaşi timp, te rog şi eu ceva, zise Satana, privind-o în ochi pe Mari şi strângând-o de braţ. Trebuie să ne apărăm identitatea și, în același timp, să acceptăm diferențele, nu? Poţi să faci ceva şi pentru noi, ca să nu dispară cultura şi civilizaţia noastră? Nu ar fi păcat?

– Cred că da, vorbi Mari pe un ton destul de şovăitor, gândindu-se la dispariţia culturii diavoleşti, dar Satana interpretă reacţia ei în sensul acceptării serviciului solicitat.

– Şi o să te ajutăm şi noi să scapi paradisul de gândaci, cu siguranţă cântăreţul se pricepe la asta! Să ştii că ce te rog eu nu e mare lucru, spuse Satana. E chiar o nimica toată, nu presupune niciun pericol şi se va rezolva cât ai clipi, mai ales că-l ai pe Pegas cu tine, vorbi Satana mieros. Aş vrea să ne aduci focul sacru al lui Zeus din Olimp.

Mari rămase cam descumpănită, asta nu i se părea o propunere fezabilă, deşi, după câte i se întâmplaseră, nimic nu o mai şoca.

– Ce-ţi trebuie focul sacru? Cum să iau focul sacru al lui Zeus?! Vrei să-mi mănânce vulturul ăla scârbos ficaţii ca lui Prometeu?! izbucni Mari furioasă. Şi de ce nu te duci TU să iei focul sacru dacă ai nevoie? zise ea cu impertinenţă.

– Hei, hei, stai liniştită! Să-ţi explic mai întâi. Avem nevoie de focul sacru al lui Zeus din Olimp pentru că, neputând apela la Dumnezeu, doar el ne mai poate ajuta să reaprindem iadul. Te rog, e ultima noastră speranţă, o imploră el cu o privire inocentă şi rugătoare de pisicuţă care abia aşteaptă să fie mângâiată sau să i se arunce o bucată de friptură pe sub masă. Să ştii că vulturul nu reprezintă un pericol, uite-l aici – statuia de gheaţă din capătul culoarului. Îţi promit că-l las aşa până te întorci tu cu focul. Să mor dacă nu aş merge io, da’ nu am viză de Olimp, n-o să mă lase nimeni să trec. În plus, tu eşti cu Pegas care prezintă încredere şi cunoaşte toate cotloanele din Olimp, sigur n-o să ai nicio problemă. Cum ne aduci focul sacru, îl trezesc pe cântăreţ şi-l trimit cu tine în paradis la dezinsecţie, da’ altfel să ştii că nu merge, zâmbi Satana, privind-o pe Mari cu ochi când jucăuşi-alunecoşi, când induioşători, oscilând vizibil între atitudinea şantajistă şi cea umil-rugătoare.

– Eu zic să nu mergem în Olimp, nu mi se pare un moment potrivit să vizităm Grecia. Nu e cea mai recomandată destinaţie turistică, interveni Pegas, dar Satana îi aruncă o privire fulgerător-ucigătoare.

– Tu ce te bagi? Te-a întrebat cineva ceva? O excursie la munte, la aer curat e întotdeauna binevenită! insistă Satana.

– Bine, mă duc, văd că nu am altă cale, oftă Mari. Ţine-ne pumnii! La revedere!

– Pa! Să veniţi repede că ne-au îngheţat şi coaiele şi cozile şi copitele şi nu mai putem!

Mari văzu ca prin vis cum Satana îi face semn cu vârful ascuţit al cozii, eliberat pentru câteva clipe de sub cojoace.

Excursia până în Olimp fu scurtă şi confortabilă, cu doar o mică pauză de Ouzo şi Sirtaki la poalele Olimpului şi cu comentarii cam picante ale lui Pegas asupra preţurilor de criză... ale nimfelor autohtone. Vremea însă părea excelentă: muntele brun-roşcat, cu păduri răzleţe strălucea în lumina orbitoare a soarelui, marea era de un albastru neverosimil ca ochii de E.T. Mari nu-şi dorea decât să ajungă sus şi să intre în posesia focului sacru, apoi să se înapoieze imediat la Satana cu el, să-l ia pe cântăreţul din Hamelin şi să-l ducă în paradis să facă urgent dezinsecţia. Trebuia să se întoarcă odată acasă. Doar avea deadline marţi! Gândul la deadline o făcea să simtă o transpiraţie rece ca gheaţa pe frunte şi pe tâmple.

Deodată, Pegas se clătină în zborul lui spre tronul lui Zeus de pe Mytikas, iar Mari crezu că i se trage de la Ouzo ori de la nimfe. Dar văzu apoi o bilă aurie în botul lui Pegas. Un măr de aur! Pegas se dezechilibrase fiindcă încercase (şi reuşise) să prindă din zbor mărul de aur.

– Doamne fereşte, zise Mari speriată, ăsta aduce ghinion, îşi mai aduce aminte cineva de Războiul Troian? Hai să-l aruncăm, Pegas, te rog!

Dar Pegas n-o ascultă, dimpotrivă, îşi întrerupse zborul spre Mytikas şi se întoarse chiar puţin din drum, căutând un loc retras în pădure. Un pârâiaş susura, tufişurile foşneau uşor, legănate de o adiere blândă, iarba era proaspătă şi umedă, părea locul ideal de întâlnire între un faun şi o nimfă. Dar Pegas nu mai avea chef de chestii romantice, iar Mari deja se enervase şi bătea din picior.

Ascuns în tufiş, Pegas desfăcu mărul de aur şi scoase de acolo un bileţel pe care scria: „Jos tiranul! Ne-am săturat de bugetul de criză, de distribuţia neechilibrată a ambroziei şi nectarului, de corupţie, de teroare, de toanele lui Zeus, de libidoul lui incontrolabil, de infidelităţi, de răzbunări gratuite, de înşelătorii şi de fiţe! Ajută-l pe Ares să ajungă zeul zeilor! Dă-i pastila roz lui Zeus şi se va transforma într-un gândăcel pe care-l vei strivi sub copită! We are the 99%. Occupy Olympus! Te pupic dulce, Afrodita.” Pegas lovi uşor cu copita mărul de aur şi din el sări o pastilă roz. Vru să-i facă vânt spre el, dar Mari fu mai iute, apucă pastila roz şi o vârî în buzunarul de la blugi.

– Ce faci, Pegas, ai înnebunit? se răsti Mari la el. Doar nu participi la conspiraţii, am venit aici cu alt scop, îl atenţionă ea. Şi, te rog, să nu mai aud de gândaci! Ce, vrei să-l facem pe Zeus un gândăcel? Chiar acum o să ne trăsnească de pe Mytikas pentru neobrăzarea noastră! se sperie Mari.

– Draga mea, eşti prea mică şi preocupată de deadline-uri ca să înţelegi problemele serioase ale umanităţii! Zeus e un tiran şi trebuie înlăturat, ripostă Pegas. Şi, te rog, vorbeşte mai încet, am putea fi auziţi şi deconspiraţi.

Chiar atunci se auzi un zgomot în tufişul de alături, iar Pegas simţi că i se opreşte inima, în timp ce Mari strânse spasmodic pastiluţa roz din buzunar. Din tufiş ieşiră, cam stingheriţi, o nimfă şi un faun, ambii în pielea goală. Probabil fuseseră deranjaţi de intruziunea lui Pegas şi a lui Mari şi nu reuşiseră să savureze prea bine momentul de intimitate. Faunul avea obrajii rumeni şi ochii dilataţi, foarte scânteietori, de parcă pluteau în lacrimi. Într-o mână ţinea o cupă cu vin, iar în alta un nai.

– D-d-d-da’ eu cu cine votez? zise el, împleticindu-se şi râgâind. A-a-am auzit că vorbeaţi p-po-po-litică. A, io sunt Pan şi d-d-dumneaei e Thalia.

– Da, Thalia, muza comediei şi una dintre cele trei graţii, se recomandă ea cu voce suavă. Dumnealui mă ajuta să compun un imn pentru diseară, am spectacol cu Apollo.

– Ne cerem scuze pentru deranj, zise Mari, dându-i cu cotul lui Pegas, să-şi ceară iertare şi el şi s-o şteargă mai repede de acolo.

– A, niciun d-d-deranj! Ne f-face plăcere! Vă servesc cu un pic de vin? zise amabil Pan.

– Nu, nu în timpul ce conduc, aş putea să-mi pierd permisul. Iar Pegas are deja alcoolemie de 2,5 la mie, rânji Mari.

– Aţi văz-, începu Pegas, dar nu reuşi să termine, căci Mari îi astupă botul.

– A, n-nu vă jenaţi! Ş-şi n-noi suntem c-c-contra d-d-dictaturii, nu-i aşa, iubire? Ne-am s-s-săturat de c-corupţie, t-teroare, f-fiţe, b-b-buget de a-a-austeritate, s-s-suprataxe, TVA m-mărit, tăieri de p-pensii, s-salarii şi a-a-alocaţii, de d-di-dis-dipso-...!

– Disponibilizări! întări Thalia.

– P-p-până șșși mi-mie mi-au tă-tă-iat a-a-lo-lo-cația! se lamentă Pan.

– Vai, dacă nu mai există respect, trebuie să-l recâştigăm! Tot Olimpul e în fierbere, vine revoluţia! anunţă Thalia entuziasmată. De data asta, s-a terminat cu tiranul! Aţi văzut câte revoluţii au izbucnit în Africa şi în Orientul Mijlociu, în ţările arabe? Acum a sunat ceasul dictatorilor, gata, s-a terminat, va începe o eră a libertăţii şi democraţiei. De când eram mică, visam la revoluţie şi iată că visul meu, în sfârşit, s-a împlinit! 2012 – sfârşitul lumii voastre! declamă Thalia ca pe scenă.

– O-o-olimp, trezeşte-te! Jos g-guvernul! Jos Zeus! Jos d-d-dictatorul! Oc-c-cu-py Olympus! strigă Pan şi ridică paharul.

– Am auzit că voi aveţi ceva care va aduce succesul revoluţiei, zâmbi Thalia, înghiontind-o prieteneşte pe Mari.

– Nu, nu avem nimic, zise Mari, care nu ştia ce să facă să scape de acolo şi, în acelaşi timp, cum să evite apropierea prea mare de Pan şi de Thalia care erau în pielea goală şi ameninţau să-i invadeze spaţiul intim.

– Ba da, o pastiluţă, zâmbi din nou Thalia şi ochii îi sticliră.

– Da, vorbi Pegas, avem o pastiluţă roz care-l va transforma pe tiran într-un gândac, dacă i-o dă cineva, paharnicul Ganimede, vreo nimfă sau o pământeană preferată, mă rog, cine s-o încumeta. Apoi o să-l calc eu cu copita, chicoti Pegas.

– Şi o să-l aduci pe Ares la putere! Vai, Pegas, nu te-ai gândit ce nenorocire e asta?! Crezi că Ares poate fi temperat, controlat? Crezi că se poate înţelege cineva cu el? Doar e zeul războiului! Crezi că are abilităţi de lider? O să aducă numai instabilitate! O să cădem direct în dictatură militară! izbucni Thalia.

– Ş-şi eu cred că alt lider ar fi mai bun, ai d-d-dreptate, da’ cine? o provocă Pan.

– Şi Pan ăsta al meu, aşa cum îl vezi, ar fi mai bun ca gagicul Afroditei.

– Hai, să nu exagerăm, nu are autoritate, nu te supăra, Pan, zise Pegas. Poate...

– Hefaistos nici atât, cum e el şchiop, corupt şi face trafic de arme... zise Thalia.

– Dionysos... hm, nu are atâta credibilitate, mai face excese şi nici nu cred că-şi doreşte puterea, îşi dădu Pegas cu părerea.

– De ce nu Atena? se băgă în vorbă şi Mari, pe care, brusc, începuse s-o capteze conspiraţia. Promovaţi o femeie.

– Nu, nu e încă momentul, o contrazise hotărât Pegas. Să ne gândim, spuse el, scormonind cu copita în pământ. Hades... e prea tenebros, n-ar fi prea deschis şi nici nu e bine organizat, am văzut noi în ce paragină a lăsat infernul... Poseidon... s-ar putea să nu se descurce pe uscat şi, oricum, preferă compania sirenelor şi a oceanidelor...

– B-b-băi, da’ ş-ş-şefu’ tău ce are? N-n-nu-i bun? Ş-şi am avea ş-şi noi a-a-avantaje! sări Pan.

– Genial! se bucură Thalia. Are dreptate micuţul meu Pan. Arată bine, e inteligent, rafinat, cultivat, are relaţii internaţionale, e bine văzut afară, are discurs, charismă, vocaţie de lider, e calm, calculat, bine organizat. Cred că ar fi foarte bine să-l punem pe Apollo. Şi am avea şi noi numai de câştigat... intelectualii lui Apollo!

– Ne dă Apollo focul sacru? făcu Mari o grimasă.

Cum Thalia şi Pan se uitau uluiţi la Mari, Pegas făcu o mică digresiune de la subiectul revoluţiei şi le povesti toată tărăşenia, de la vrejul de farfurii murdare la căutarea focului sacru. După ce ascultară toată povestea, Thalia şi Pan o asigurară pe Mari că va primi focul sacru de la Apollo, doar acesta provenea din sceptrul regal şi se folosea în ziua încoronării, după detronarea lui Zeus.

Pregătiră apoi câteva detalii organizatorice. Nu părea să fie chiar atât de complicat: trebuia doar să se asigure că, în ziua mult aşteptată (adică ziua următoare), nu aveau să se afle în sala tronului decât persoanele „eligibile”, adică Appolo. Unii zei (ca Hefaistos sau Hades) nu trebuia să fie deloc invitaţi; alţii, precum Ares, protejatul Afroditei, urmau să se afle acolo, dar să fie chemaţi cu treburi urgente chiar în mijlocul diversiunii: nu era chiar atât de greu să provoace un mic conflict undeva, destul de departe de Olimp, şi să-l trimită pe Ares să-l rezolve imediat. În final, trebuia să rămână doar Apollo ca să preia puterea. Chiar dacă urma să se facă ulterior un Consiliu sau să se organizeze alegeri, cum Apollo ar fi preluat puterea „temorar”, până la alegeri, ar fi avut timp suficient să-şi consolideze poziţia şi să câştige alegerile detaşat. 

Zis şi făcut. Începură pregătirile cu mult entuziasm, aşteptând cu sufletul la gură sfârşitul „tiranului”. Ganimede, care era şi el nemulţumit de comportamentul nerecunoscător şi condescendent al lui Zeus, de capriciile tot mai multe şi mai exagerate, de aventurile cu muritoare şi de tăierea sporului de paharnic favorit, se implică şi el. Contactat pe ascuns de Thalia, Ganimede promise să dizolve pastiluţa roz în cupa lui Zeus şi să se răzbune astfel pe „tiran”. Totul părea să meargă conform planului, Afrodita fusese înştiinţată că totul era pregătit pentru ca Ares să preia puterea. Pegas jură că puteau să se bazeze pe el, avea destul sânge rece ca să strivească gândacul fără să clipească. În preajma revoluţiei, Mari trăia şi ea emoţii intense, oscilând între speranţa victoriei şi disperarea pedepsei eterne a lui Zeus, ca să nu mai vorbim de cea a Satanei, a lui Dumnezeu sau de depăşirea deadline-ului la proiect. Acest ultim aspect era de natură să-i înghețe sângele în vine.

În ziua stabilită, îşi făcură cu toţii apariţia în sala tronului care se ridica maiestuoasă deasupra norilor imaculaţi. Văzut pe tronul său înalt şi somptuos de pe Mytikas, Zeus părea infailibil şi intangibil. Mari simţi un fior de gheaţă şi începu să tremure, riscând să atragă atenţia. Era costumată în muză (în locul Uraniei care anunţase că e răcită şi nu putea cânta) şi trebuia să ţină pasul cu celelalte. Apollo îşi aşeză muzele în faţa tronului, îşi luă lira şi începu un imn de slavă dedicat lui Zeus. Între timp, sosise şi Ares, la braţ cu Afrodita, dar nu apucă se se termine primul cântec al lui Apollo şi al muzelor, că Ares fu chemat de urgenţă să rezolve un conflict izbucnit subit în Siria. Unii zei nu fuseseră deloc invitaţi, iar Hermes anunţase singur că nu se simţea prea bine şi avea să stea acasă, îl dureau aripioarele după un adevărat maraton de livrare de mesaje.

Programul artistic continua, Apollo cânta netulburat, cu o detaşare incredibilă. Afrodita era tot mai agitată, neînţelegând de ce lipseşte aşa de mult Ares. Se trăgea de piercing-ul din nas şi-şi tot răsucea şuviţele, ameninţând să rămână cu ele în mână. La ultimul cântec, Ganimede aduse cupa (în care dizolvase pastiluţa roz) şi i-o întinse zâmbind candid lui Zeus, fără să i se clintească niciun muşchi al feţei. Sângele rece al conspiratorilor părea demn de admiraţie. Zeus bău, aruncându-i lui Ganimede o privire lubrică, şi, într-adevăr, se transformă imediat în gândac. Pegas strivi gândăcelul fără milă şi se pregăti să anunţe noul rege al zeilor:

– Şi acum, noul stăpân al zeilor, A...!

– Apollo! săriră Pan şi Thalia.

– Ares! strigă Afrodita.

– Cred că aţi greşit prima literă! Cred că vroiaţi să ziceţi Hermes, se auzi un chicot de râs chiar de pe tronul fostului tiran. Sorry, Apollo, am fost mai rapid şi m-am aşezat pe tron înaintea ta. Ştii că am aripi la picioare. Merci Afrodita, Ares, Pegas, Ganimede, Pan, Thalia şi tuturor celorlaţi pentru serviciile aduse! A, bună, Mari, merci şi ţie, poate vei primi focul sacru pentru ce ai făcut! Totuşi, nu vă grăbiţi să mă pupaţi, ă, adică să-mi pupaţi mâna, acum am şi sceptrul lui Zeus, mai bine păstraţi o distanţă rezonabilă, s-ar putea să arunc câteva fulgere şi trăsnete, măcar aşa, de dragul show-ului.

– Dar cum ai ve-, începu Pegas, dar simţi că se înăbuşă.

– Cum să nu vin? Era posibil să pierd aşa o ocazie? De la paşopt încoace... Am venit exact la momentul oportun. Ştiam tot, hello, cine monitorizează corespondenţa?! Cine i-a transmis mesajul Afroditei către Pegas? Chiar eu am pus biletul în mărul de aur şi ţi l-am dat, dragă Pegas. Şi, ulterior, am urmărit manevrele voastre ca să mă asigur că votează fiecare cum vrea şi din urnă iese cine trebuie, râse el diabolic, frecându-şi mâinile.

– Şi cum rămâne cu focul sacru, pot spera să-l primesc? îndrăzni Mari.

– Aş putea spune că eşti chiar tupeistă, zise Hermes şi ridică sceptrul. Uite focul sacru, chicoti el, aruncând câteva trăznete şi fulgere spre Mari. Mai doreşte şi altcineva? Anybody else? Haideţi, nu fiţi timizi, e destul pentru toată lumea, râse noul stăpân al zeilor.

Mari şi ceilalţi se feriră din calea trăsnetelor şi fulgerelor care zburau aparent necontrolat din sceptrul nărăvaş. Pegas îi făcu semn lui Mari să se urce în şa şi-şi luă zborul, bombardat de trăsnete. Una dintre aripioare fu atinsă de focul sacru şi un miros puternic de ars înecă nările lui Mari, dar Pegas zbură mai departe, fără să scoată măcar un geamăt.

Când ajunseră în iad, totul părea şi mai amorţit ca prima oară. Trebuiră să-l zgâlţâie pe Satana vreo 10 minute în şir pentru a-l resuscita. În cele din urmă, Satana întredeschise nişte ochi trişti şi spălăciţi, lipsiţi de culoare şi de strălucire ca nişte haine de călugăr Shaolin spălate de mii de ori fără Perwoll Color Magic. Îi apăruseră ţurţuri în loc de gene. Îşi adună cu un efort suprem ultimele puteri şi zise înăbuşit:

– A-a-aţi a-adus?

– Ce, focul sacru? Era cât pe-aci, dacă mi-ar fi ars mai mult aripioara, poate mai păstram o scânteie şi pentru tine. Din nefericire pentru tine şi din fericire pentru mine, aripioara mea atinsă de focul sacru a supravieţuit, dar n-a mai rămas nicio scânteie din focul sacru, oftă Pegas.

Apoi începură să-i explice lui Satana tot ce se întâmplase. Pe măsură ce povestea avansa, în mod uimitor, la fel ca şi prima dată, Satana începu să se trezească şi să se încălzească, aşa că cei doi continuară terapia.

– Auăleu! strigă deodată Satana neaşteptat de puternic, iar ochii i se aprinseră. Sare iodată mi-aţi adus? Uite, azi trece norul radioctiv din Japonia deasupra noastră, şi mai e şi gaura din ozon... Vreau să iau 7 linguriţe, să fie număr cu noroc. Dacă mă iradiez?

– Sare iodată? râse Mari. Pentru radioactivitate? Crezi că o să aibă un impact fatal? Doar nu eşti la Fukushima! Ah, eşti mai ceva ca femeile alea cu drobul de sare din „Prostia omenească” a lu’ Creangă! În fine, diferă atitudinea. Alea erau pasive şi aşteptau să cadă drobul de sare peste leagănul copilului. Tu, în schimb, adopţi o atitudine activă: vrei să înghiţi drobul de sare... iodată ce-i drept. Crezi că norul radioactiv e cea mai mare problemă a ta?

– Ai grijă cum vorbeşti cu Satana! Ce gură mare ai! Te-ai molipsit de la Pegas? zise el, dar începu imediat să tuşească. Hm, nu vrei să-mi dai puţină sare iodată, dacă tot n-aţi adus focul sacru? Sunt slăbit, am imunitate scăzută, o să fiu iradiat mai repede.

– N-am fost la supermarket, am avut alte treburi şi era să ne trăznească atât Zeus, cât şi Hermes, ai putea să fii măcar recunoscător pentru eforturile pe care le-am făcut, se supără Pegas.

– Eforturi fără rezultat, asta e eficienţă? Revoluţie v-a trebuit! Nu vă puteaţi uita la televizor sau pe net? Nu sunt deja prea multe revoluţii? S-a umplut infernul de dictatori îngheţaţi şi de suporterii lor, spuse îmbufnat Satana. Ca să nu mai spun că deadline-ul tău aproape a trecut, rânji el, iar ochii lui îşi recăpătară ceva din scânteia malefică de odinioară.

Mari tresări, auzind cuvântul „deadline”, se albi la faţă, iar picioarele i se tăiară. O gheară ascuţită o strângea în coşul pieptului. Nu, nu trebuia să se abandoneze lamentaţiilor, nu trebuia să caute scuze şi justificări, NU era un eşec. Nu încă. Trebuia să se mobilizeze, să găsească rapid o soluţie.

 Dar Satana nu părea prea cooperant în acest sens, ba se dovedi chiar instabil emoţional, schimbându-şi iar atitudinea, trecând de la reproşuri şi ameninţări la văicăreală:

– Unde e focul sacruuu?! se lamentă el ca o babă bocitoare. Vine sfârşitul lumii noastre, nu mai e nicio speranţă! Ce ne facem?! Auăleu, Doamne, de ce ne-ai părăsit?! se plânse iar Satana.

Mari se lumină brusc:

– Apropo de Doamne-Doamne, că l-ai invocat mai înainte, ce-ar fi să-l rugăm chiar pe el să ne ajute? Focul lui sacru este cu siguranţă mai bun ca al lui Zeus, iar capacitatea lui de înţelegere şi disponibilitatea de suport sunt superioare zeilor din Olimp. Ce-ar fi să vorbim cu Dumnezeu, mai ales că e direct interesat? propuse Mari. 

– Ce-ar fi să vorbeşti tu cu Dumnezeu? Cine a umplut paradisul de gândaci? Te poate duce Pegas înapoi în paradis să vorbeşti cu Dumnezeu, să-ţi dea focul sacru şi apoi promit că-i împrumut cântăreţul din fluier pentru dezinsecţie.

Zis şi făcut. Mari încălecă pe Pegas şi zbură înapoi în paradisul devastat de gândaci. Pe drum spre Dumnezeu, fură cât pe ce să accidenteze un pieton chiar pe trecere (se vede treaba că Pegas era destul de zdruncinat de eşecul revoluţiei şi de pierderea focului sacru).

– Scuze, spuse Pegas. Te-am lovit grav? Te pot ajuta cu ceva? Nici nu ştii ce rău îmi pare.

– A, dacă mă ajuţi să-mi găsesc mâinile, picioarele şi... urechea dreaptă, ar fi super, le montez imediat la loc, zise pietonul.

– Vai de mine! necheză pierdut Pegas.

– Stai liniştit, frăţioare, am glumit! râse pietonul. Toate sunt la locul lor, mai puţin ficatul, ştii tu, de când cu vulturul. Ce faci, băi, Pegas, nu mai recunoşti titanii?! Sunt eu, Prometeu!

Pietonul se ridică şi-şi scutură hainele şi pletele de gândaci. Un tânăr solid, cu plete negre cârlionţate şi ochi mari, negri, scânteietori, îl îmbrăţişă puternic pe Pegas, apoi îl mângâie pe coamă şi-l bătu uşor pe spate, prieteneşte.

Pegas se simţea foarte prost. Îşi ceru din nou scuze, apoi îi povesti lui Prometeu toate lucrurile incredibile care se întâmplaseră: de la vrejul de farfurii murdare, la invazia gândacilor şi misiunea dată de Dumnezeu, trecând apoi la îngheţul iadului, revoluţia eşuată sau, mai bine zis, furată şi ratarea focului sacru din Olimp. Prometeu se tăvăli de râs auzind că Zeus a fost transformat în gândac şi storcit de Pegas cu copita. Apoi se înduioşă de soarta bieţilor călători aflaţi în misiune.

– O, săracii de voi! zise Prometeu cu caldă şi sinceră compătimire. A, am uitat să mă prezint, eu sunt Prometeu, titanul care a adus focul sacru muritorilor, spuse el şi-i întinse zâmbind mâna lui Mari.

– Iar eu sunt Mari, muritoarea care a infestat paradisul cu gândaci, spuse ea cam ruşinată, cu glas tremurător, întinzându-i totuşi mâna lui Prometeu pentru a face cunoştinţă.

Atingerea lui Prometeu parcă o electrocută. Simţi că se îmbujorează şi evită să se uite în ochii lui.

– Săraca de tine! izbucni iar Prometeu, plin de solicitudine. Săracu’ Pegas! Vă pot ajuta cu ceva? Ce pot face pentru voi?

Ochii lui Pegas se luminară brusc.

– Păi, cred că ai putea face ceva, frăţioare! zise Pegas. Cine are mai multă experienţă în privinţa focului sacru? Cine e specialistul paradisului în foc sacru?

– Hai, să nu exagerăm, interveni modest Prometeu.

– Ba da, tu eşti expertul nostru de top în foc sacru şi cred că ai putea să salvezi sau, cel puţin, să contribui decisiv la salvarea atât a iadului, cât şi a paradisului! spuse Pegas cu înflăcărare.

– Stai puţin, băi, Pegas, nu mai spune şi tu cuvinte de-astea mari: „expert de top”, „salvarea lumii”! îl temperă Prometeu. Mă simt prost. Parc-aş fi da interviu la o multinaţională sau aş fi la un concurs de Miss şi ar trebui să-mi prezint discursul despre salvarea balenelor din Japonia! Apoi, nu ştiu dacă vreau să contribui la salvarea iadului. Crezi că merită? Şi mai e ceva, nu ştiu dacă îmi mai doresc să am de-a face cu focul sacru. Sunt destul de traumatizat după înlănţuirea din Caucaz. Mai ştii? Am stat sute şi mii de ani în ger şi arşiţă, înlănţuit, aşteptând îngozit să vină vulturul ăla oribil zi de zi să-mi devoreze ficatul, urlând în pustiu, fără ca nimeni să mă audă, fără ca nimănui să-i pese... Eu am oferit totul şi am primit, în schimb, „răsplata” asta. Tortura veşnică. Abandonul. Nu ştii ce înseamnă asta! Dacă nu avea drum Hercule în zonă, zăceam acolo şi-n ziua de azi. Şi-acum mai am cicatricea, spuse cu glas înăbuşit Prometeu.

Oftă adânc şi-şi ridică haina pentru a-şi arăta semnul. Mari se uită cu coada ochiului, în acelaşi timp curioasă, jenată şi plină de compasiune.

– Se vede urma ciocului, nu o să se şteargă vreodată, zise Prometeu, scuturat de un frison şi ducându-şi mâna la cicatrice de parcă ar fi încercat, fără succes, să scoată ciocul vulturului de acolo.  Iar ficatul nu s-a regenerat niciodată integral. Şi tu vrei să mai am de-a face cu focul sacru?!

Mari simţi nevoia să-l îmbrăţişeze şi să-l lase să plângă pe umărul ei, dar nu îndrăzni.

– Ştiu, băi, frăţioare, că ţi-e greu, dar acum nu o să ţi se mai întâmple nicio nenorocire! Vorbeşti tu cu Dumnezeu să ne dea focul sacru (cu acordul lui, nu pe ascuns), mergem să-l instalăm în infern şi apoi îl aducem în paradis pe cântăreţul din fluier pentru dezinsecţie! O să fie totul OK! Tu eşti inteligent, bun şi curajos, o să-ţi depăşeşti trauma, îl încurajă Pegas. Dacă nu pentru paradis sau pentru infern, măcar pentru domnişoara asta căreia îi expiră deadline-ul la raport astă seară! Deja o caută şefu’ disperat pe mobil şi pe mail că e marţi, încă n-a ajuns la serviciu şi nu ştie în ce stadiu se află raportul! Trebuie să termine neapărat raportul în seara asta!

Auzind de serviciu, şef şi raport, Mari se schimbă la faţă: se făcu albă ca varul, iar gheara din piept o strânse şi mai puternic. Pegas avea dreptate, era deja marţi la prânz, şeful o căuta disperat, iar ea nu era de găsit, nu avusese ocazia nici să anunţe că e bolnavă sau să pretexteze ceva urgent de rezolvat. Şi totuşi, dacă ar fi reuşit să termine raportul în  noaptea asta, poate i-ar fi făcut puţin scandal, dar nu ar fi dat-o afară! Niciodată nu întârziase la un deadline. Încă nu era totul pierdut, trebuia să-l găsească pe Dumnezeu imediat şi să rezolve problema cu focul sacru.

Prometeu acceptă în cele din urmă să-i însoţească, fie ca să nu-l refuze pe Pegas, fie din datorie pentru salvarea lumii, fie din cavalerism pentru domnişoara aflată în impas. Mari încălecă pe Pegas şi plecară mai departe, împreună cu Prometeu. Pe Dumnezeu îl găsiră la fântâna de ciocolată, aruncând absent cu alune şi stafide în bazin.

– Salutare! Ce faceţi, l-aţi găsit pe cântăreţul din fluier? Parcă nu prea seamănă cu cel pe care-l ştiam eu, zise Dumnezeu.

– Salutare! Nu, nu e cântăreţul din fluier. Sunt eu, Prometeu. Şi am venit împreună cu ei ca să te rugăm să ne împrumuţi puţin foc sacru.

– Ce-ai păţit, Prometeu? Iar te joci cu focul? zâmbi Dumnezeu. Ultima oară când te-ai jucat, au existat consecinţe destul de dramatice pentru tine.

– Vai, Doamne, te rog, nu mai turna paie peste foc... fie el şi sacru, zise Prometeu. Şi acum mă înţeapă ficatul. Tu înţelegi câte ceva, Doamne, că şi tu ai suferit pe cruce... câteva ore, dar eu simţit tortura asta atroce sute şi mii de ani, mi s-a părut...  şi chiar era să fie eternă! Sincer, nu am chef de niciun foc sacru, dar iadul a îngheţat şi se pare că altfel nu poate fi readus la viaţă, iar cântăreţul din fluier nu vine să facă dezinsecţie fără focul sacru. Şi lui Mari îi expiră deadline-ul la proiect!

– Da, Prometeu, cred că înţeleg „câte ceva”, ştiu ce înseamnă suferinţa, chiar dacă am stat pe cruce doar ”câteva ore”. Eu am simţit-o şi pe a ta. Şi poate că şi tu m-ai simţit alături, măcar în unele clipe din acele milenii de groază. Gata, s-a terminat, nu îţi va mai face nimeni niciun rău, zise Dumnezeu, îmbrăţişându-l pe Prometeu. Dar ce-ai zis? A îngheţat iadul?! Chiar aşa? Cum? râse Dumnezeu cu poftă.

– De când s-a produs invazia gândacilor în paradis, Doamne, scuză-mă că-ţi zic, pari mai mult preocupat de insecte decât de problemele serioase ale infernului şi ale umanităţii, îi reproşă Pegas.

– Hai, exageraţi puţin, sunt la curent cu tot ce e pe pământ. Însă, recunosc, infernul l-am neglijat puţin. Oricum, nu intră în atribuţiile mele directe, ripostă Dumnezeu. Hai, luaţi şi voi o stafidă, o curmală, o alună, ceva de-aici, dacă reuşiţi să le dezlipiţi de gândaci, şi povestiţi-mi tot ce s-a întâmplat.

Aşa că Prometeu, ajutat de Pegas şi de Mari, rememoră odiseea din infernul îngheţat, călătoria în Olimp în căutarea focului sacru, revoluţia „furată”, întoarcerea în infern şi accidentul providenţial de pe trecerea de pietoni.

– Nu vă mai potoliţi şi voi cu revoluţiile! N-ar trebui ca revoluţiile să se producă mai întâi în minţile voastre?! Să gândiţi cu capul vostru, nu cu cel al liderilor politici, să nu vă lăsaţi luaţi de valul, ce valul, mai bine zis, tsunami-ul maselor! Nu trebuie să vă eliberaţi, sunteţi liberi deja, v-am creat liberi. Trebuie doar să redescoperiţi libertatea şi să va exprimaţi creator, fără să vă fie frică. Dar nu uitaţi că libertatea înseamnă şi responsabilitate. Oricum, s-a umplut paradisul de martiri şi nu avem acum condiţii igienice de cazare, cred că ar prefera să se ducă şi-n infern sau să bântuie prin Hawaii, pe plaje cu nisip argintiu, printre fetiţe sexy cu ghirlande la gât, zise Dumnezeu cam ambarasat.

– Atunci este timpul să luăm focul sacru şi să readucem infernul la viaţă, deşi, sincer, nu am niciun chef să dau ochii cu Zeus, fie el şi în formă de gândac şi nici ficatul meu nu arde de nerăbdare să se înfigă vulturul în el. Dar voi face asta, apoi vom dezinfesta paradisul şi o să arate impecabil pentru martirii proaspăt sosiţi. Să nu mai aşteptăm! Îmi dai focul sacru, Doamne, nu trebuie să-l iau pe ascuns de la tine, nu? zise Prometeu cu fermitate, zâmbind.

– Dragul meu, ţi l-aş da chiar acum, dar nu vrei să ne asigurăm mai întâi că îşi face treaba cântăreţul din fluier şi curăţă paradisul de gândaci? Nu vreau să picăm nici de fraieri, nici de şantajişti. Pur şi simplu, îl rog pe Satana să aibă încredere, o dată, măcar o dată, în mine. Eu mă ţin de cuvânt. Imediat după dezinsecţie, îi voi da focul sacru şi te voi trimite pe tine cu el în infern să-l instalezi.

– Da, Doamne, ai dreptate să fii prevăzător, şi eu mă gândeam că Satana ar putea să ne înşele, odată ce va avea focul sacru. Este mult mai probabil ca el să mintă, decât să minţi tu, Doamne. Scuză-mă, comparaţia e de-a dreptul jignitoare. Dar s-ar putea ca Satana să se simtă ofensat şi să nu accepte deal-ul, spuse Prometeu.

– Are alternativă? zise Dumnezeu.

– Da’ noi avem? ripostă Pegas. 

– Eşti cam cârcotaş, dragul meu! râse Dumnezeu. Eu nu am niciun motiv să am încredere în Satana, dar el are toate motivele din lume să aibă încredere în mine. Nici măcar nu am cerut credinţă, doar un strop de încredere. De altfel, nu o să vă las singuri, o să merg şi eu cu voi să vorbesc direct cu Satana. Haideţi, că-mi fug martirii în infern sau să bântuie cine ştie unde prin lume, să sperie turiştii şi expiră şi deadline-ul la raport!

Mari încălecă pe Pegas şi-şi luară zborul, iar Dumnezeu şi Prometeu îi urmară în drumul spre infern. Pe drum Prometeu murmură, ca pentru sine: „Nu mi-e frică de Zeus, nu mi-e frică de vultur, nu mi-e frică de Zeus, nu mi-e frică de vultur... Ba da, mi-e frică de Zeus, mi-e  frică de vultur, mi-e frică de Zeus, mi-e frică de vultur... Nu se poate, mi-e frică de Zeus, mi-e frică de vultur, dar am să-mi înving frica”.

Ajunşi în iad, Pegas şi Mari ştiau la ce să se aştepte, dar Dumnezeu şi Prometeu simţiră un fior de gheaţă când intrară pe poarta infernului, păzită de un Cerber împietrit, ale cărui bale se transformaseră în ţurţuri la toate cele trei capete. Dumnezeu se apropie de jilţul Satanei şi întinse uşor mâna spre el, iradiind o lumină blândă şi caldă. Satana deschise ochii galben-spălăciţi, lipsiţi de strălucire şi-l privi uluit pe Dumnezeu, fără să poată rosti un cuvânt.

– Salutare! zise Dumnezeu. Era să-l pui pe Prometeu să fure focul sacru de la mine.

– Vai de mine! Aşa a vrut să facă? prinse glas Satana. Da’ de ce nu luaţi un loc? Uitaţi aici, pe banchetă, făcu semn Satana.

Bancheta era undeva foarte jos comparativ cu jilţul Satanei, aşa că, dacă s-ar fi aşezat, Dumnezeu ar fi părut cu siguranţă foarte mic, aproape imperceptibil.

– Merci, prefer să stau în picioare, zise Dumnezeu.

– Bine, dacă nu vrei să stai, treaba ta! Şi zi, a vrut să-ţi fure focul sacru? Nu mă miră nimic, asta e recidivă, băga-mi-aş pula, dacă Hercule n-a avut ce lucra şi l-a eliberat pe titanu’ ăsta obraznic şi nespălat! Ştii ce i-a făcut lui Zeus? I-a furat şi lui focul sacru, l-a înşelat, l-a dezonorat şi, mai rău, a dat focul împuţiţilor de muritori. Bine a făcut Zeus că l-a pedepsit! Apropo de Zeus, zise Satana cu ochii scăpărând, ştii ce i s-a mai întâmplat? A fost transformat într-un gândac şi strivit tocmai de Pegas pe care-l trimisesem în misiune să ia focul sacru din Olimp. Misiune îndeplinită, nu? Micuţul Zeus e aici, uite-te la el, ţi se rupe inima, un biet gândac îngheţat pe marginea jilţului, zise Satana, dezvăluind pentru o clipă o gânganie negricioasă, împietrită pe mânerul scaunului şi întinzându-şi apoi instinctiv protector gheruţele pentru a-l ascunde, în eventualitatea în care o copită nărăvaşă s-ar afla în apropiere. Cum poţi să ai încredere în greci? Cu atât mai mult cu cât respectul lor faţă de autorităţi este nul, spuse Satana, încruntându-se şi privindu-l pe Dumnezeu pe sub sprâncene.

– Dar tu ai încredere în evrei? îl încercă Dumnezeu, zâmbind. Dacă ai nevoie de focul sacru, de ce te complici cu Zeus sau cu toţi tiranii din Olimp, de ce nu mi-l ceri mie direct? Dar, repet, ai încredere în evrei?

– O, Doamne, tu te consideri jidan? se încruntă Satana.

– Tu ce crezi? Da, sunt 100% „jidan” şi ceva mai mult decât asta! Îmi afirm cu mândrie etnia, dar o depăşesc. La fel de bine, sunt şi neamţ, rus, american, japonez sau român! Contează? În cine ai încredere? Ar trebui să fiu poate japonez...

– Hai, Doamne, lasă vrăjeala, nu am încredere în nimeni! izbucni Satana.

– Asta şi pentru că nici tu nu prezinţi şi nu oferi încredere. Mi-e chiar milă de tine, zise Dumnezeu. Dacă vrei focul sacru, va trebui să ai încredere în mine. Mă vei ajuta să scap paradisul de gândaci, iar eu îţi voi da focul sacru. După ce cântăreţul din fluier va face dezinsecţie.

– Şi dacă nu sunt de acord? Dacă vreau întâi focul sacru şi apoi îţi trimit cântăreţul?

– Cred că tu nu prezinţi suficiente garanţii, pe când eu da. Şi, apoi, problema noastră nu e chiar atât de gravă, pe când a voastră e de supravieţuire. La urma urmei, pot suplimenta bugetul şi apela la o altă ofertă de dezinsecţie. Tocmai am primit câteva oferte foarte tentante. Tu ce o să faci? Ai nevoie de focul sacru acum, mâine s-ar putea să fie prea târziu, spuse ferm Dumnezeu. Trimite-mi-l pe cântăreţul din fluier să meargă acum cu mine.

– Da chiar, cheamă-l acum pe cântăreţ, de ce mai pierdem vremea? interveni Pegas. Fata asta are deadline la raport.

– Ce se bagă mereu calu’ ăsta scârbos? Ciocu’ mic, adică botu’ mic! Era o discuţie privată între mine şi Dumnezeu, sări Satana.

– Calul ăsta se numeşte Pegas, spuse Dumnezeu. Nu a vrut decât să ne grăbească şi asta cred că e mai ales în interesul tău şi al iadului.

Satana se înverzi de ciudă, dar cu greu putea găsi alte argumente: situaţia era, într-adevăr, disperată. Uitându-se mai bine, avu neplăcerea să-i observe lângă Dumnezeu, nu doar pe Pegas şi pe Mari, ci şi pe Prometeu, aşa că-l acoperi pe Zeus şi mai strâns cu gheruţele.

– A, am uitat să ţi-i prezint pe prietenii mei: el e Prometeu, titanul care a adus focul muritorilor, specialistul nostru numărul unu în foc sacru, iar pe Mari şi Pegas cred i-ai mai cunoscut, zise Dumnezeu împingându-i pe cei trei mai în faţă. Apropo, am glumit, Prometeu nu a recidivat, nu a vrut să-mi fure focul sacru şi cred că nici prima oară intenţia lui nu a fost rea, gestul său a fost foarte curajos şi demn de admirat, iar pedeapsa total disproporţionată. Iar Pegas nu a vrut decât să alunge tiranul din Olimp, îi pare rău că l-a călcat, îl scuză Dumnezeu.

Pegas dădu din cap negativ, scuturându-şi coama şi nechezând puternic.

– Mari chiar a vrut să-ţi aducă focul sacru, continuă Dumnezeu, nu e complotistă de felul ei, a devenit revoluţionară ad-hoc şi a venit cu propuneri feministe, dar prea evoluate şi încă prea greu de ingerat de societatea cam misogină din Olimp, nu-i aşa, Mari?

Mari ridică din umeri, neştiind exact ce ar fi trebuit să facă şi să spună.

– Vai, Doamne, nu ştiu ce-i cu tine, te-ai înhăitat cu toţi golanii, cu toţi viermii şi ciumpalacii, cu rebeli de-ăştia anonimi, jegoşi, obraznici şi nerecunoscători! Aţi răsturnat totul cu susul în jos, aţi aruncat lumea în haos. Da, da, voi, nu eu. Mie îmi plac ordinea şi disciplina, zise scârbit Satana.

– Şi tu-ţi petreci timpul cu toţi dictatorii frustraţi şi eşti obsedat de control. Pe termen mediu şi lung ai mari şanse să „îngheţi în proiect”. Da’ ce spun eu „şanse”? După cum se vede, ai îngheţat deja. Iar un pic de haos nu strică, e creator, va genera noi energii şi vise şi va ajuta lumea să evolueze, răspunse Dumnezeu, privindu-l în ochi, surâzând.

Prometeu văzu vulturul îngheţat la capătul culoarului şi-şi acoperi instinctiv cu mâna dreaptă ficatul, iar cu stânga îl strânse pe Dumnezeu de braţ spasmodic. „Nu-i nimic, n-o să-mi facă nimic, e doar o statuie de gheaţă. Dar de ce trebuie s-o readucem la viaţă? Nu putem lăsa iadul aşa cum e? Iar Zeus e gândacul ascuns sub ghearele Satanei, de ce trebuie să-l resuscităm? Mai bine i-ar arde Pegas o copită. De ce trebuie să contribui eu la salvarea iadului şi a torţionarilor mei?” se frământă Prometeu. Simţea furnicături în tot corpul şi o senzaţie de sufocare. Inima îl înţepa şi părea gata să-i sară din piept. Pegas parcă îi citise gândurile şi se tot învârtea în jurul jilţului Satanei, aşteptând să-şi ridice gheruţele de pe Zeus, pentru a-i da o ultimă copită fatală.

– Hei, Pegas, Prometeu şi Mari, bine aţi venit în iad! strigă Satana. Aţi atentat la ordinea divină şi meritaţi pedeapsa eternă! Dacă nu vă pedepseşte Dumnezeu, o s-o fac eu! Prometeu, o să te înlănţuiesc din nou în Caucaz să-ţi sfâşie vulturul ficatul în fiecare zi, după vechiul program, şi, dacă ţi se pare plictisitor, o să mai adaug şi alte ingrediente: şocuri electrice făcute de graie (care nu văd prea bine fiindcă au toate trei un singur ochi, aşa că s-ar putea să dureze şi să mai greşească), viol de către centauri sau ciclopi, la alegere, smulsul unghiilor că şi aşa sunt cam murdare, sărutul otrăvit al eriniilor, tatuaje cu veninul Hidrei din Lerna, chiloţei cu căpuşe... sunt pe trend, nu? Pot să chem şi iepele lui Diomede, alea carnivore, canibale, dacă ţi se pare că îţi rămân prea multe părţi din corp întregi. În plus, pentru atmosferă, îţi voi oferi ceva de suflet: manele la maxim, non-stop. Iar Pegas o să facă mai întâi o cură de hamburgeri de la McDonald’s şi de Cola, că poate aşa îi mai tace botu’. Apoi o să-şi pârjolească aripioarele împreună cu Mari în focul Gheenei, pe muzică de Lady Gaga – o singură melodie la nesfârşit, „Poker face”, am auzit că sunteţi fani, rânji Satana, ţintindu-i cu ochii săi galbeni de fiară.

– Termină, Satana, nu ne sperii pe niciunul dintre noi, interveni Dumnezeu cu aceeaşi voce caldă şi, în acelaşi timp, foarte hotărâtă. Care foc? Deocamdată, nu aveţi resurse nici să încălziţi un gândac ca Zeus şi nu vreau să discut acum despre carenţele unui management autoritar, ultracentralizat şi planificat. Dacă vrei focul sacru, termină cu ameninţările, nu-l mai stresa pe Prometeu, că şi-aşa a rămas cu sechele, poartă-te civilizat, cere-ţi scuze şi dă-ni-l imediat pe cântăreţul din fluier! Dacă nu, plecăm acum!

Satana înţelese că nu putea împinge gluma mai departe, îşi ceru scuze printre dinţi, cu jumătate de gură, apoi se dădu jos cu greu din jilţ (luându-l pe gândacul Zeus în palmă) şi se târi, târşindu-şi picioarele, spre un culoar întunecos care se deschidea în dreapta, în capătul sălii. Acolo îl găsi pe cântăreţul din fluier încremenit caraghios, într-o poziţie de contorsionist, cu picioarele răsucite peste cap. Dumnezeu veni şi el până acolo şi-l învălui în lumina sa blândă şi diafană, trezindu-l la viaţă. Cântăreţul din fluier îi privi buimac pe Satana, dar mai ales pe Dumnezeu, pe care-l recunoscu, dar nu înţelese ce căuta acolo. Cântăreţul părea mic şi pipernicit, palid, cu trei fire de păr zburlite pe cap, ochi cenuşii, alunecoşi şi un neg proeminent în bărbia ascuţită. Înota în mantia lungă, de un albastru spălăcit, împiedicându-se în ea ca „Mutulică” din „Albă ca Zăpada”. Picioarele îi tremurau. Din cauza slăbiciunii, părea să nu fie în stare nici să-şi ridice fluierul căzut pe podea. Dumnezeu îi luă el fluierul şi-l luă de braţ (cu mâna stângă, pentru că dreapta îi era acaparată de Prometeu, care rămăsese lipit de el ca o ventuză şi-l strângea, în continuare, cu putere).

Mari se apropie şi ea, încercând să-l dezlipească pe Prometeu de Dumnezeu şi spunându-i la ureche: „Nu-ţi fie frică. Totul o să fie bine. Eu am încredere în tine”. Prometeu se desprinse de Dumnezeu, se întoarse spre Mari şi o privi cu cei mai mari, mai adânci şi mai scânteietori ochi negri pe care ea îi văzuse. Mari îşi plecă genele, tremurând uşor. Simţea fluturi în stomac, obrajii îi ardeau, iar inima i-o luase razna. Îi întinse timid mâna lui Prometeu, iar acesta i-o strânse convulsiv, cu putere. Atingerea lui fierbinte păru să însufleţească tot iadul pentru o clipă, riscând să trezească monştrii adormiţi. Plecară împreună, ţinându-se de mână, cu degetele încolăcite ca pruncii de mamele lor.

 Din urmă veneau Dumnezeu şi cântăreţul din fluier, împiedicându-se în mantie. Satana rămăsese pe culoar. Îşi luară la revedere de la Satana şi se îndreptară spre paradis, povestindu-i pe drum cântăreţului tot ce se întâmplase şi pregătindu-l pentru misiunea importantă de dezinsecţie.

Ajunşi în paradis, cântăreţul se sperie de proporţia dezastrului: gândacii mişunau peste tot, nestigheriţi, intrându-i chiar şi în fluier, iar sarcina părea imposibil de îndeplinit. Cântăreţul îl întrebă mai întâi pe Dumnezeu dacă putea să se debaraseze de fântâna de ciocolată pentru că urma să o folosească drept momeală pentru gândaci. După ce îi obţinu acordul, îşi pregăti recuzita pentru dezinsecţie: două pahare de vin „Rai de Murfatlar”, un badge cu „Cântăreţul din Hamelin. Vizitator autorizat al paradisului”, pentru a avea mai multă autoritate, şi, bineînţeles, fluierul. Nici n-apucă să guste din vin, că se plânse că a pierdut ochelarii şi că are nevoie de unii de miopie cu dioptrii minus 5, fumurii (pentru că în paradis era prea multă lumină, în ciuda gândacilor) şi cu factor de protecţie de minim 400, dar să fie de firmă... şi ultima modă. După ce i se aduseră ochelarii, ceru şi un costum Armani pe mărimea lui, fiindcă se împiedica în mantie şi nu putea să se concentreze. După ce primi şi costumul, protestă că-şi pierduse pălăria şi că o să facă insolaţie dacă mai stă Dumnezeu lângă el. I se aduse o pălărie asortată la costum, iar Dumnezeu se dădu mai în spate ca să nu-l incomodeze. După ce solicită şi o geantă şi pantofi potriviţi cu costumul şi pălăria, cântăreţul bău paharele de vin pe nerăsuflate.

Vinul îi produse foame, aşa că ceru ambrozie şi nectar, dar Dumnezeu ripostă că acestea nu se găseau în paradis, ci numai în Olimpul zeilor unde atât Mari, cât şi Pegas ori Prometeu aveau interdicţie. Putea să-l servească doar cu o friptură proaspătă, fără coloranţi şi conservanţi, de pui, porc, vită sau miel şi cu o salată asortată. Cântăreţul insistă că un adevărat artist are nevoie de ambrozie şi nectar ca să se hrănească şi să se inspire, aşa că Dumnezeu trebui să trimită o nimfă (care era în graţiile lui Hermes) tocmai în Olimp pentru a i le aduce.

Călătoria mai dură câteva ore, timp în care Dumnezeu se plimbă înainte şi înapoi pe alee, iar Mari se jucă cu degetele lui Prometeu şi-i strânse mâna caldă, transpirată, mai ales atunci când îşi amintea de deadline. Până şi Pegas tropăia nervos.

Nimfa fu cât pe ce să fie răpită şi violată de centauri prieteni cu Ares, dar scăpă în ultima clipă şi se întoarse cu ambrozia şi nectarul cerute. Cântăreţul le savură cu nimfa pe genunchi, dar mai ceru şi o ţigară cu marihuana şi doi-trei îngeraşi bucălaţi, minori să facă un joint. Dumnezeu îi dădu ţigara, dar îl atenţionă să se ţină la distanţă de îngeraşi. În sfârşit, după ce fumă ţigara, cântăreţul spuse că se pune pe treabă. Dumnezeu oftă uşurat. Prometeu, prinzând curaj, o luă pe Mari de după gât, iar Pegas se aşeză la picioarele lor, vizibil mai relaxat.

Din păcate, cântăreţul tot nu începu lucrul. Anunţă subit că a uitat partiturile şi că nu o să poată cânta nimic, dar, în cele din urmă, îşi aduse aminte „Grand Valse Brillante” Nr. 1, op. 18 în mi bemol major de Chopin şi începu să-l cânte. Gândacii se dovediră receptivi şi începură să se rotească fermecaţi în jurul fântânii de ciocolată, dar se vede treaba că erau doar câţiva gândaci educaţi, cu ceva cultură muzicală, pentru că restul, marea masă nu părea să reacţioneze la muzică şi să vibreze în ton cu ea. „Ah, trebuie să găsesc ceva mai popular, mai de suflet”, îşi zise cântăreţul deja uşor plictisit şi atacă o manea mai antrenantă de Florin Salam, „7 trandafiri”. Gândacii se îmboldiră în jurul fântânii, ţopăind, rezonând clar ceva mai bine la acest gen de muzică. Da, acum părea să aibă mai mult succes, însă încă nu atinsese apogeul, mai erau destui gândaci care nu păreau atraşi, încă stăteau deoparte. Cum să facă să aibă audienţă universală? Cântăreţul se gândi puţin şi apoi începu cu şi mai mare fervoare o melodie de Lady Gaga: „Poker Face”. Dacă Lady Gaga era cea mai populară de pe planetă (cu peste 9 milioane de voturi pe net), trebuia să-i vrăjească pe toţi gândacii. Dacă Lady Gaga nu avea efect, nimic n-ar mai fi putut schimba soarta paradisului şi a infernului deopotrivă. Cântecul lui Lady Gaga, într-adevăr, reuşi să-i atragă ca un magnet miraculos pe toţi gândacii şi, dansând frenetic, transpuşi, aceştia veniră din toate colţurile paradisului şi se aruncară drept în fântâna de ciocolată. Misiune îndeplinită!

Dumnezeu sări şi el în sus de bucurie, Pegas necheză fericit, chiar dacă nu o suporta pe Lady Gaga, iar Prometeu şi Mari se sărutară îndelung pe ultimele acorduri din „Poker Face”. Mari îl încolăcise ca o liană, îl săruta pătimaş, sorbindu-i şi muşcându-i buzele, explorându-i limba şi mângâindu-i buclele negre. Prometeu se lăsă furat de valul seducţiei, o strânse şi el pe Mari în braţe, ba chiar simţi nevoia să-i pună mâna pe fund, dar se abţinu deocamdată, în faţa lui Dumnezeu şi a lui Pegas.

– Bravo, cântăreţule! Bine gândit şi excelent executat! îl lăudă Dumnezeu. La început, m-am temut fiindcă ai făcut prea multe fiţe, dar apoi am avut încredere. Şi cred că ai câştigat, pe drept, focul sacru pentru stăpânul tău. Dacă vrei să rămâi aici, poţi să rămâi, ai fi binevenit cu condiţia să te schimbi. Aici nu suntem stăpâni şi sclavi, suntem toţi prieteni sau fraţi.

– Mulţumesc, Doamne, dar cred că mă simt mult mai bine în iad, mai ales dacă o să-l re-aprindem iarăşi. Acolo e casa mea. Şi iartă-mă, dar prefer clar infernul. La noi sunt mai mult stăpâni. Sclavii au rămas în paradis, îi răspunse cântăreţul.

– Dragul meu, tu ai o viziune cam stereotipică. Ţi-am spus că noi nu gândim relaţiile interumane în termeni d-ăştia: stăpâni şi sclavi. Oricum, la noi în paradis e mare diversitate şi încercăm să nu clasificăm oamenii în tipologii, să nu etichetăm. Dar, ca să vorbesc în termenii tăi, şi „stăpânii” ca voi pot ajunge în paradis, dacă vor să se schimbe. Nimic nu e obligatoriu, voi decideţi... Bine, mulţumesc încă o dată pentru ajutor! Uite, aici, în casetă, ţi-am pus focul sacru, i-l dau acum lui Prometeu, vă ajută el să-l instalaţi.

Dumnezeu se întoarse spre Prometeu, cu caseta albă de fildeş în care pusese focul sacru.

– Hei, Prometeu, luaţi focul sacru, e aici, în casetă şi mergeţi cu el în iad, îl strigă Dumnezeu, întrerupând cam brutal magia dragostei. Pardon, scuze de deranj, cred că am stricat puţin momentul. Uite şi harta iadului, o ai şi pe iPhone, ai şi GPS, ca să-ţi fie mai uşor să instalezi focul sacru. Nu-ţi fie frică. Eşti puternic, eu am încredere în tine. La fel şi Mari. Sigur o să te descurci. Eu voi fi mereu alături de tine, zise Dumnezeu, făcându-i cu ochiul. Apropo, Mari, acum o să fac eu să dispară vrejul de farfurii murdare, dar, te rog, pe viitor, indiferent de deadline, să-ţi speli farfuriile. Pe măsură ce le foloseşti. Îţi mulţumesc şi ţie, ai făcut treabă bună! Drum bun!

Prometeu şi Mari luară caseta cu focul sacru şi, împreună cu Pegas şi cântăreţul din fluier, se îndreptară spre infern. Pe drum, Prometeu consultă de mai multe ori harta iadului ca să fie sigur unde urma să amplaseze şi să instaleze focul sacru.

– Misiune îndeplinită! strigă vesel cântăreţul din fluier la intrarea în iad. Home, sweet home! Ce faci, Satana, trezeşte-te! Am adus focul sacru! Ce zici, nu merit măcar o petrecere în cinstea mea?

Satana ţâşni de pe tron şi începu să ţopăie ca gândacii în jurul fântânii de ciocolată.

– Pe bune? Bă, Prometeu, instalează imediat focul sacru, să ne dezmorţim şi noi! se bucură Satana.

– Imediat! îi răspunse Prometeu. Trebuie instalat în câteva puncte cheie ale iadului. Dacă mă lăsaţi să mă concentrez şi nu o să ne mai cânte cântăreţul din fluier „Lady Gaga”, o să fie gata cât ai clipi.

– Nu mă-nnebuni? Le-ai cântat gândacilor „Lady Gaga”? se tăvăli de râs Satana. Şi a funcţionat?

– Irefutabil! Vrei să-ţi cânt din „Paraziţii”? râse cântăreţul, adresându-se lui Prometeu.

–  Nu, vreau să mă laşi să mă concentrez, cred că e interesul vostru în primul rând, zise Prometeu. Şi al nostru în al doilea rând, ca să plecăm mai repede de-aici, şopti Prometeu ca pentru sine. Hei, Mari şi Pegas, sunteţi siguri că vreţi să veniţi cu mine? S-ar putea să fie periculos.

– Sigur că venim cu tine! Nu suntem noi ca cei trei muschetari? Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! îi răspunse Mari.

Cu harta iadului deschisă pe iPhone şi cu GPS-ul pornit, cei trei porniră să exploreze iadul care arăta la fel de îngheţat şi sinistru oriunde s-ar fi aflat. În fiecare punct semnalat pe hartă, Prometeu aprinse, cu o tehnică doar de el ştiută, focul sacru din caseta de fildeş şi primi ca semnal al succesului acţiunii câte o flacără albă, imaculată care se ridica uşor din cutie şi a cărei putere creştea treptat, cuprinzând zona respectivă şi încălzind-o. În curând, toate punctele importante erau acoperite, iar Prometeu, de mână cu Mari, se întoarse în sala tronului. Acolo, plutea o lumină diafană, albă, aproape ca în paradis, iar căldura începuse să devină tot mai puternică, topind gheaţa şi trezind toate făpturile la viaţă. Spre deosebire de prima vizită, acum sala tronului forfotea, clocotea de viaţă. Unele creaturi ale infernului ţopăiau de bucurie, iar altele, deşteptate dintr-un somn mai adânc decât al curtenilor din palatul Frumoasei Adormite, se întindeau, îşi trosneau oasele, îşi pocneau degetele şi inspirau adânc, cu poftă aerul cald şi umed.

Ochii lui Prometeu se luminară. Zâmbi satisfăcut. Mari îl îmbrăţişă şi-l sărută. Acesta închise ochii de plăcere când simţi braţele ei albe în jurul gâtului şi buzele ei lipite de ale lui. Parcă era mângâiat şi protejat de aripi de înger. Pegas necheză de bucurie.

– Hei, stăpâne, ai putea să spui „Mulţumesc”, zise cântăreţul din fluier. Prometeu a făcut treabă bună.

– Ce-ai păţit, bă? Te-ai molipsit din paradis? Data viitoare, nu te mai trimit în delegaţie. M-ai mai auzit pe mine spunând aşa ceva? se supără Satana.

– Lasă, Prometeu, dacă el nu vrea, îţi mulţumesc eu în numele infernului pentru tot ce ai făcut pentru noi, spuse cu căldură cântăreţul. Şi voi cânta ceva în cinstea ta, a lui Mari şi a lui Pegas. Stravinski, „Pasărea de foc”.

Deodată, lângă tronul Satanei, Prometeu văzu un gândac mic, negru şi... şi... şi... un vultur. În carne şi oase. Îi putea asculta respiraţia sacadată, aripile fremătând şi ghearele râcâind podeaua. Fiecare sunet se auzea lent, distinct şi hipertrofiat, bubuind terifiant în timpanele lui. Simţi cum i se taie răsuflarea. Nu se mai putu ţine pe picioare. Crezu că se prăbuşeşte de spaimă, dar brusc îşi dădu seama că vulturul era cel care-l punea la pământ, privindu-l cu ochi hipnotici. Stătea lipit de podea, imobilizat, fără nicio şansă de a evada şi se uita halucinat, cu o groază care-i consuma întreaga fiinţă, în ochii vulturului. Poate era doar un coşmar. Dar, nu, era real, vulturul se repezi asupra lui şi Prometeu, întins pe jos, nu schiţă nici cel mai mic gest de apărare. Vulturul îi sfâşie haina şi se aruncă nesăţios asupra ficatului, înfingându-şi ciocul adânc în carne. Prometeu acceptă totul, fără să scoată un sunet, ca pe o fatalitate. Dar, dintr-o dată, durerea deveni acută, mai ascuţită ca tăişul unei lame şi-i veni să urle, să se cutremure tot iadul.

Văzu însă cu surprindere că vulturul se prăbuşeşte şi el sub lovitura unei copite, chiar lângă el.

– Dacă vrei, îl strivesc şi pe el, îl calc în picioare până nu mai rămâne nimic din el, să nu-ţi mai facă rău niciodată, zise Pegas tremurând de furie.

– Lasă-l, şopti Prometeu, înecându-se. E doar o pasăre înfometată. 

– Tu nu poţi să-ţi ţii pasărea în colivie? strigă Mari spre Satana. El ţi-a salvat iadul şi tu aşa îi mulţumeşti? Cum te simţi, iubitule?

– Nu ştiu, am trăit totul foarte intens timp de câteva secunde, dar acum nu mai simt nimic. Poate dacă vii tu lângă mine, voi reîncepe să simt ceva.

Mari se aşeză pe jos lângă Prometeu şi-l cuprinse în braţe, mângâindu-i buclele şi sărutându-l. Era târziu, deadline-ul expirase, dar nu mai conta. Îşi aminti râzând cum spunea ea însăşi că deadline-ul este mai important decât Dumnezeu. Totul i se părea aşa străin şi îndepărtat. Îşi lipi capul de pieptul lui Prometeu şi închise ochii. Simţi respiraţia lui fierbinte şi îi ascultă bătăile inimii. Ar fi vrut să stea acolo la nesfârşit, pe podeaua încinsă, în acordurile dezlănţuite ale „Păsării de foc”, îmbrăţişaţi în infern.

Din ”Bungee Jumping în Cutia Pandorei” - EFECTUL EXPERIMENTELOR LUI ALEX ASUPRA COLINDELOR LUI HRUŞCĂ

După ce ne-am chinuit timp de mai bine de o oră să scriem numele lui Dimitrie Bolintineanu din tema de vacanţă (ba era Dimirtie, ba Dimritie, ba Dimiritie şi nu mă lăsa copilu’ să pun mâna să scriu eu ca să nu vadă Doamna) de era să mi se ardă sarmalele, Alex a hotărât că e timpul să meargă la baie să se relaxeze cu experimentele sale preferate.

Nu ştiaţi? În ultima vreme, baia este laboratorul secret al lui Alex: aici face să crească sau să se micşoreze jucăriile McDonald’s de la Happy Meal SAU inversează puterile extratereştrilor din colecţia Ben 10 Alien Force (de exemplu, puterea Viforului – aducătorul îngheţului se inversează cu cea a lui Swampfire – aruncător de foc sau Encefalul ­–Brainstorm, supercreier, cu furtuni electrice ­– face schimb de puteri cu Maimuţa Păianjen – superagilă etc., iar toţi extratereştrii super-eroi se arată foarte încurcaţi şi greu adaptabili la schimbare) SAU prepară chiar elixiruri cu aspect cam scârbos şi cu miros de budă la care nu s-a tras apa de o săptămână, dar cu efecte, se pare, cel puţin rivale elixirului vieţii, al tinereţii fără bătrâneţe ori al dragostei eterne.

Oricum, e bine că puştiulică nu vrea să se relaxeze la Vântu ca Geoană sau la bucătărie, pregătind reţeta sa specială de “gogoşele-şoseţele” sau, mai exact, “gogoşele fiţoşele/scârboşele/puturele”: adică şoseţele purtate – fără  papuci – timp de cel puţin o zi (de preferinţă afară, dacă nu, măcar prin casă) şi rulate ca nişte gogoşele-fiţoşele, foarte micuţe şi drăgălaşe, de altfel.

Cum apreciez tentativa de a face tema de vacanţă şi cum mai am de făcut curăţenie în sufragerie (pentru că, se pare, în acest caz, magia şi nici chiar chimia nu funcţionează, nici măcar de Crăciun), îl las pe Alex la baie să se delecteze cu experimentele sale. Pe laptop sunt deschise desene animate cu Droopy ­­– din colecţia proaspăt downloadată “Tex Avery”, iar la televizor, bineînţeles, colinde cu Hruşcă. 

Alex fredonează la baie binecunoscutul hit al Hannei Montana, în timp ce eu mă rog ca nu cumva să inunde vecinii în ajun de Crăciun. Şterg pianul de praf şi arunc din când în când o privire spre laptop: mă dau în vânt după Droopy, iar acum începe desenul cu puricii din orchestra de jazz Dixieland care dădeau concerte pe coada lui Droopy, în timp ce, la televizor, în continuare, Hruşcă ne colindă. Dar ce-ar putea cânta Hruşcă în afară de colinde şi ce-ar putea fi la televizor de Ajun/Crăciun în afară de Hruşcă? Doar ştie toată lumea (dacă îşi face puţin de lucru pe net) că Hruşcă a urlat prima oară la maternitate nu “Ue, ue, ue!”, ci “Leeer, leer, leer!”, iar prima propoziţie a fost “Leru-i ler” şi că, dacă Hruşcă e răcit, se amână Crăciunul, că Hruşcă nu se uită, la televizor, ci televizorul la el şi că practică forma de meditaţie “Tai-Ler” pentru echilibrarea lerului. Se pare că şi prin vară, la mare, în Vama Veche, Hruşcă a cântat invariabil tot colinde! Deci nimeni şi nimic nu-l poate opri (nici Criza, nici războiul, nici terorismul, nici cutremurul, nici uraganul, nici tsunami, nici avalanşa, nici măcar prietenul lui Alex, Mihnea care e mai devastator decât toate celelalte la un loc!).

Aşa că mai trag din când în când cu ochiul la desenele cu Droopy şi orchestra de purici Dixieland “Pee-Wee Runt” (care pare să nu-l deranjeze câtuşi de puţin pe Hruşcă), în timp ce şterg praful, iar Alex face ture între baie şi bucătărie cu diverse sticluţe şi eprubete în braţe. Uite, acum puricii se dau jos de pe coada lui Droopy, fumează şi apoi se întorc şi-şi reiau spectacolul!

La un moment dat, aud un zgomot puternic la baie şi sar să văd ce se întâmplă. Mai nimic, mă linişteşte Alex: urmează să se nască un extraterestru dintr-o bilă mare, sidefată (adusă ieri de tati), iar Alex s-a gândit că naşterea e mai uşoară în apă, respectiv în cadă, aşa că a pregătit-o cum se cuvine. Cada e plină să dea pe-afară cu o apă negricioasă, spumegândă, din care se ridică aburi violet (o fi citit ceva despre puterile culorii violet, că e la modă chiar printre politicieni!), cu miros de pucioasă, de parcă ar fi venit din fundul iadului şi bolborosind smasmodic. Dar cum să nu înţeleagă o mamă ce înseamnă o naştere (fie ea şi de extratestru) şi ce nu facem noi pentru siguranţa şi confortul micuţilor extratereştri?

Încerc să mă calmez şi să nu mă gândesc la vecini, în timp ce-l întreb pe Alex ce conţine combinaţia din cadă. Mai nimic, mă linişteşte el din nou: un pic de gel de duş Palmolive Aromatherapy Violet, un pic de şampon de bebe Johnson’s, un pic de cremă de ghete, un pic de cafea, un pic de ceai verde, un pic de îngheţată de afine, un pic de ciorbiţă, un pic de lapte şi miere şi numai un pic de Gelatina Groazei (versiunea neagră, surpriza din ultimul număr al revistei « Donald »). Încerc să nu fac inventarul şi mă rog ca puiul de extraterestru să se nască odată. De ce nu se mai naşte odată?!

Hm, parcă acum cada bolboroseşte mai tare, poate că se apropie momentul. Alex e foarte agitat (ce să-i faci, e greu să fii tată, sunt atâtea responsabilităţi); ia un pahar Berzelius verde din trusa Ben 10, îl cufundă în apa spumegândă, îl umple pe trei sferturi şi pune bila sidefată în pahar. Se pare că totul se va petrece acum, copilul e gata să iasă! Alex fuge cu paharul din baie în sufragerie să-i arate şi lui tati cum iese puiul de extraterestru din bilă. Îl însoţesc, tresărind la vederea stropilor negri-violet cu parfum de gogoşele-şoseţele de-ale lui Alex şi la sunetul răguşit şi înfundat, ca din fundul pământului ce se revarsă în valuri din pahar, ameninţând să-l acopere pe Hruşcă. Dar acesta din urmă continuă să cânte imperturbabil.

Puricii din orchestra Dixieland se află acum chiar pe scenă, la concert, iar Alex agită paharul foarte aproape de ecranul laptopului. Mi se pare că devin din ce în ce mai nervoşi, iar muzica lor sună tot mai agitat. Hruşcă ne colindă mai departe, fără să se impacienteze. Tati şterge parchetul cu mopul, însă îi cam tremură mâinile la vederea paharului cu aburi violet şi începe să schiţeze mişcări ciudate de dans african, iar eu mă uit cu un ochi la puricii care cântă şi sar de parcă ar sparge ecranul, iar cu altul la paharul cu bila din care se va naşte puiul de extraterestru. Lichidul din pahar clocoteşte acum de parcă ar fi cascada Niagara. Câţiva stropi violeţi sar din pahar înspre laptop. Puricii nu mai rezistă şi plonjează înspăimântaţi din laptop drept în pletochelia lui Hruşcă (bine că nu a chelit complet şi au unde să se instaleze).

 Hruşcă simte pişcăturile şi-şi scutură pletochelia pentru a scăpa de musafirii nedoriţi (fără a se opri, normal, din cântat). Puricii nu pot fi însă îndepărtaţi aşa uşor, iar Hruşcă începe să cânte tot mai rapid, pe ritmuri de Dixieland, cu inflexiuni de jazz à la Aura Urziceanu: “Leru-i ler, ler, leru-i ler, doop, doop,  doo-doop, doop, doop, dooby, dooby, doop, doop!”.

Iată cum Hruşcă a început să cânte colinde în stil Dixieland, iar supradoza de energie ne-a impulsionat şi pe noi să ne achităm cât mai bine de sarcinile de sărbători!