Pariul pe iubire 9. Câinii de teroriști refugiați

Refugiații reprezintă peste 11 milioane din populația Siriei, mai mult de jumătate din populație. Peste 6 milioane sunt dislocați intern. În Turcia se află peste 3,6 milioane de refugiați, în Iordania circa un milion, iar în Liban peste un milion. Sunt un milion de refugiați copii născuți în exil. 35% dintre copii nu merg la școală.

În ce-i privește pe cei din Turcia, refugiații sirieni sunt deportați din Turcia înapoi în războiul din Siria. Probabil pentru că le e dor de război și dictatură. Tareq, un refugiat de 26 de ani, de pildă, amintește că a încercat de 22 de ori să treacă granița, în gloanțele polițiștilor de frontieră. La a 23-a încercare, polițiștii l-au dus la o secție de poliție nr. 500 în Hatay. Acolo i s-a propus: fie stă la închisoare (pe termen nedefinit), ori semnează un act și e liber. ”Nu e ca atunci când cineva îți pune pistolul la tâmple, dar nu ai nicio altă opțiune”. După ce a semnat, s-a trezit înpoi de unde a plecat, în Idlib.

Chiar și cei cu acte în regulă, pot fi victime. Samer Tlass, un avocat de 42 de ani a lucrat legal la un ONG în Gaziantep până când a fost prins de poliție și dus la centrul de deportare Oğuzeli, ca o închisoare. Acolo i s-a spus că dacă semnează pentru întoarcere voluntară, poate pleca în Siria în dimineața următoare. ”E ironic, eu însumi obișnuiam să fac training cu refugiații despre lege și despre drepturi. Ce fac este în opoziție cu legea”. ”Când am fost la închisoare pentru 3 ani în Siria, știam că sunt vinovat pentru că am protestat împotriva guvernului, dar în Turcia am fost arestat fără motiv. Aceasta e injustiție.”

Turcii repatriază în Siria persoane fără documente legale precum permisul ”Kimlik”. Cei cu permis trebuie să stea în orașul care i-a emis permisul și nu au voie să circule fără permis de călătorie, greu de obținut. Mulți sirieni cu permis din alte orașe au venit în orașe mari ca Istanbul pentru a găsi un loc de muncă. Acum riscă să-și piardă locul de muncă sau să fie deportați. ”Pentru că am un permis Kimlik, eliberat în Antakia am nevoie de un permis de călătorie pentru a merge în alte orașe.  Cu ceva timp în urmă, am avut treburi de afaceri urgente ce mi-au solicitat să merg la Gaziantep în timp de două zile și când am aplicat pentru permis, mi s-a spus să vin luna viitoare” spune Hassan, refugiat din Alep din 2016. ”Respect legile din Turcia, dar reglementările devin tot mai greu și aproape imposibil de îndeplinit. Este ca și cum ni se spune că nu mai suntem bineveniți și că trebuie să ne întoarcem în țara devastată de război. Sunt două opțiuni pentru cei care se întorc în țară ca deportați: moartea sau detenția.”. Turcii au deportat 26 de sirieni, au fost arestați și bătuți împreună cu alți 150. Apoi numărul deportaților depășește 6.000. Sunt deportați și din cei cu permis. Riscă bombardamentele din Idlib și arestări și torturi până la moarte (efectuate de regim sau extremiști). Iar 429 sunt uciși (împușcați) la încercarea de a traversa granița către Turcia, inclusiv 77 de copii. Iar discursul urii a crescut în campaniile electorale: unii candidați au făcut voturi vorbind despre deportarea sirienil   or.       

***

                                                                                                                   

Libanul a arestat și el 400 de refugiați pentru care există riscul repatrierii. De asemenea, Libanul intenționează să deporteze opozanți politici ai regimului sirian care astfel ar deveni victimele regimului, arestați și torturați până la moarte (a deportat deja peste 10 persoane). Libanul are și un discurs al urii față de refugiați: Ministrul de Externe Gebran Bassil spune în stil fascist că genele libaneze sunt superioare. Partidul său Mișcarea Patriotică Liberă a transmis de asemenea oamenilor de afaceri să nu angajeze refugiați sirieni. A trimis fluturașe angajatorilor și monitorizează pe WhatsApp pe cine angajează sirieni ilegal. Au fost corturi arse și au fost impuse taxe sirienilor. Sirienii lucrează pe salarii minime, fără carte de muncă. A fost și un protest împotriva urii. Totodată, Libanul demolează locuințele sirienilor pentru peste 15.000 mii de sirieni refugiați. ONU spune că nu e sigur ca sirienii să se întoarcă. Algerul a reținut 43 de sirieni refugiați pe care-i amenință cu deportarea. Poate și lor le e dor de război și dictatură.

***

Rusia amenință și ea refugiații cu repatrierea. Lui Safaa Al-Kurdi de 55 de ani, care făcea în Siria rochii de mireasă și care a emigrat cu patru ani în urmă în Rusia i se cere să se întoarcă acasă. Safaa este una din circa două mii de refugiați sirieni din Rusia. Aceasta din urmă susține că mari părți din Siria sunt sigure. Există riscul arestării pentru sirienii refugiați.  ”Nu e posibil să ne întoarcem. Lumea știe că e sărăcie, că oamenii mor de frig și foame sau de bombardamente”, spune Safaa. Comitetul de Asistență Civilă, un ONG care lucrează cu refugiații, spune că Rusia vrea refugiații afară. Cei mai mulți sunt refuzați să stea,  iar cei care nu sunt, sunt amenințați că li se extinde permisul de ședere pentru ultima oară spune Yevgeny Yastrebov de la Comitet. Unii au plecat deja, alții au dat mită ca să stea. Este un joc de-a v-ați ascunselea cu autoritățile. Când Safaa a părăsit Damascul în 2015 a avut doar banii din vânzarea magazinului său. Băiatul ei, Al-Amir a urmat-o curând. Aplicațiile de azil au fost refuzate până acum. A terminat banii și a vândut și bijuteriile. Băiatul refuză să vorbească despre ce lucrează. Cu banii de-abia reușește să plătească chiria unui apartament. Mai vrea să mai stea. Fiul ei vrea să rămână în Rusia. ”Viața nu e posibilă în Siria. Este ca și cum războiul e încheiat, dar nu s-a terminat în acest timp”.          

***

La Amman, în Iordania, refugiatul Baraa vorbește de soarta refugiaților copii, deplângând că aceștia reprezintă un milion născuți în exil. ”Este un număr înspăimântător pentru că înseamnă un milion fără o casă reală”. ”Cel puțin eu am amintiri din Siria. Dar fiul meu, Yousef nu și-a văzut niciodată țara – nu-și cunoaște casa”. Cea mai mare îngrijorare o reprezintă educația: ”Cea mai mare grijă pentru mine înseamnă educația: cum poate un copil să crească și să se dezvolte în asemenea condiții?” Nu mai face alt copil (în afară de Yousef și copilul cu care e însărcinată nevasta), pentru că viața e scumpă și nesigură.

Ahmad, fost proprietar al unei fabrici de săpun, spune că nu ar fi supraviețuit în Iordania fără ajutorul financiar de 200 de dolari lunar pe care l-a primit. ”Eram activ și de succes în Siria, cu fabrica mea, o casă și patru apartamente. După aceea am devenit refugiat, fără bani și status. Asistența pe care am primit-o a contat financiar și psihologic.” Ca părinte a doi copii, se gândește dacă este sigur să se întoarcă în Alep. ”Nu avem în prezent altă opțiune decât să stăm în Iordania și să ne bazăm pe ajutorul primit. Dacă îl pierdem, nu știu ce se mai poate întâmpla cu noi”.

***

Condițiile din Liban, la Bekaa, în taberele de refugiați ajung și mai precare: au fost inundații și a venit zăpada. Oamenii au nevoie să plece din aceste locuri (în camere cu chirie) și de căldură și de pături. O fetiță s-a înecat în râu și peste 600 de persoane și-au pierdut adăpostul și au fost evacuați. Mohamed Kassaf, 32 de ani era în cort cu cei patru copii când a lovit furtuna. Râul s-a revărsat, ploaia a pătruns în cort: ”Apa a pătruns în cort. Am mers din cameră în cameră până n-am mai avut unde. Am trimis copiii în altă parte”. Rahma Mohammed Ali, 60 locuiește într-un cort propriu. Vecinii au ajutat-o să fie evacuată.”Era haotic și cumplit de umilitor. Mirosul de ape de canalizare era mortal”. Furtuna a acoperit munții cu zăpadă, a distrus poduri. Temperaturile scăzute au venit împreună cu inundațiile.  Zăpada a ajuns în tabere de refugiați. Meshaal Hammoud, manager de operațiuni la organizație SAWA pentru Dezvoltare spune: ”Obișnuiam să glumim că oamenii din Bekaa cer guvernului o plajă. Acum marea a venit la noi”. Hammoud este și ea refugiată. ”Furtuna e un dezastru absolut”.

Directorul SAWA pentru Dezvoltare, Rouba Mhaissen spune: ”Este o infrastructură teribilă unde sunt taberele de refugiați și pentru că nu sunt structuri permanente, ne confruntăm cu acesată problemă în fiecare an”. Organizația încearcă să ajute refugiații: a strâns 40.000 de dolari și a evacuat mai mult de 20 de refugiați. Doar 12% din programul pentru refugiați a fost realizat în 2018. ”Mizeria crește pentru că ajutoarele descresc”, spune Mhaissen. Refugiații se tem de recrutarea militară de locuințele distruse și de răzbunare politică. ”Niciodată nu am primit mai puțin ajutoare ca anul ăsta” spune Fatima Saleem al-Khalife. ”Trebuie să plătesc 66$ pentru cortul închiriat”. ”Ce am făcut ca să merităm asta? Mă întreabă copiii când vin la cort, pentru că ei s-au născut la cort”, spune Kassaf. ”Vara ne arde soarele, iarna ne inundă apa. Nu știm unde să mergem și cine ne primește.”  

***

Și refugiații din filmul ”Casablanca” ajungeau greu să ia bilet de avion pentru Lisabona și apoi pentru Statele Unite. Rick cedează documente prețioase de călătorie lui Victor Laslo, activist anti-fascist arestat mai înainte și dus în lagăr (de unde evadase), soțul Ilsei și rivalul său în dragoste. ”As time goes by” cum cânta negrul Sam din clubul lui Rick, melodia de dragoste a lui Rick și al Ilsei. Ori, cum spunea Rick uitându-se spre Ilsa: ”Cheers, looking at you, kid”. Refugiații merg ca Charlie Chaplin, hoțul devenit bun (când intră in rolul de preot) în filmul ”Pelerinul”, la final, cu un picior pe o parte a graniței și un picior pe alta, în timp ce din ambele părți se aud împușcături. Și se trezesc ca Charlie Chaplin în ”Timpuri noi” arestați (pe post de comunist) când ridică un steag din greșeală sau sunt înghițiți de mașinării ostile.

Iată acum exemplul cuiva care, asemenea lui Rick din ”Casablanca”, a ajutat refugiații. Fadi Hallisso a primit premiul fundației Asfari pentru aceasta. Este manager al organizației Basmeh & Zeitooneh, o fundație care ajută refugiații sirieni din Liban oferind educație, training, protecție, împuternicire și programe de advocay. Iată ce mărturisește Fadi ”Lucrul cu oamenii, investirea în potențialul lor și suportul pentru a deveni lideri ai comunității sunt o parte centrală a viziunii organizației noastre. Acestea s-au multiplicat la cei cu care am lucrat, am mers mile în plus și am atins lucruri de neimaginat. Beneficiarii programelor noastre sunt un exemplu legat de ceea ce pot face cei cu viziune când primesc o șansă și o sumă mică de resurse. Vă pot vorbi de Fadwa, care a început să distribuie gaz pentru gătit și care și-a extins afacerea și a ajuns să angajeze oameni ori despre Fatima care a început cu un atelier de croitorie și a făcut rochia de mireasă a unei colege la preț competitiv și cu mare talent”. (...)”În aceste vremuri întunecate, avem nevoie de vizionari care să promoveze valorile toleranței și solidarității. În aceste vremuri negre avem nevoie să încurajăm fundațiile și afacerile să aibă responsabilitate socială, avem nevoie să încurajăm pe cei care și-au făcut o viață de succes în vest să nu-i uite pe cei de acasă și să întindă o mână de ajutor. Singura noastră speranță de viitor este educația, educația de calitate.”

Ghada Abu Mesto ajută și ea refugiații din valea Beqaa, învățând copiii. ”În această viață sunt oameni care sunt meniți să ajute pe alții. Poate sunt și eu unul dintre aceștia”. A încercat să înscrie copiii la școală. A fost martora dezastrului care a cuprins țara.  Mulți copii sirieni nu merg la școală. A simțit că trebuie să facă ceva și așa a început totul. Proiectul a început cu patru clase. Predă engleză, matematică și arabă. A început cu ajutorul relațiilor și având în vedere că trăiește într-o zonă plină de refugiați. Aici 70% sunt sirieni, și restul libanezi. ”Am o pasiune să ajut copiii să aibă alt viitor”. Dacă lucrezi în educație, trebuie să te concentrezi mai mult asupra taberei de refugiați. ”Am planuri mari și vise pentru acești copii”. Lucrează din greu și face totul pentru a transpune visul în realitate.

Refugiatul Ammar Alsaker, studentul la arte de 23 de ani, refugiat în Marea Britanie încearcă să schimbe politicile prin povestea sa pentru a se reuni cu familia și încearcă în același timp să îndepărteze stereotipurile privind refugiații. ”Vreau familia să fie cu mine”, spune el. S-a refugiat singur din Damasc după trei ani de conflict. Călătoria a durat 9 luni, a trebuit să negocieze cu traficanții, a străbătut Libanul, Turcia, Grecia, Belgia, Spania și Scoția. A câștigat bani lucrând ca translator pentru organizații media când era doar un adolescent. Ca refugiat, a aplicat la universități și la Topshop HQ. Dorește ca Marea Britanie să relaxeze  regulile stricte pentru a se reuni cu familia, inclusiv cu frățiorul de doi ani pe care nu l-a cunoscut. Speră ca prin povestea lui să schimbe stereotipurile legate de refugiați și totodată politicile care permit unificarea familiilor doar pentru soț-soție și copii minori. ”Unii spun că refugiații nu au viziune și scopuri. Eu vreau să spun că nu suntem copii, suntem diferiți. Oameni ca mine au venit pentru a fi productivi și a aduce beneficii țării”. Ammar s-a născut într-o familie de șase copii, într-o casă umilă de croitor (pentru bebeluși). Apoi a început războiul și erau explozii în fiecare zi. S-au deschis nenumărate puncte de control militar și a început legitimarea. Într-o escaladare din magazinul Adidas, s-a trezit cu arma pusă la capul său.

A plătit 1.000 de dolari pentru a trece din Turcia în Grecia, singurii bani pe care îi avea. A mers cu o barcă veche, cu o vestă de salvare proastă, 75 de persoane, mult peste capacitatea bărcii. În Grecia, a primit permisiune de ședere de doar 6 luni și a stat într-o tabără de refugiați. La coada pentru mâncare a început să traducă în engleză pentru jurnaliștii străini. În cinci zile, a făcut 1.000 de dolari, cât a dat pentru barcă. Din Atena, a găsit pe un traficant care să-l ducă în Marea Britanie. A luat bilet pentru Belgia, apoi Spania, apoi Scoția. A fost dus la un centru de detenție, dar apoi eliberat. După două luni s-a relocat la Londra, a primit statut de refugiat și a început să aplice la universități. A reușit la London College of Fashion. A găsit de lucru la magazinul Stratford Westfield. Se gândește la familia lui și vrea să se reunească împreună cu ea. Face parte din campania #familiestogether (”# Familii împreună”) susținută de Oxfam, Consiliul Refugiaților, Crucea Roșie Britanică, Amnesty International și Agenția ONU pentru Refugiați.    

O familie de refugiați în Liban încearcă să se adapteze în noul loc în ciuda acțiunilor anti-siriene ale autorităților. Sunt șase ani de când au venit în Liban. Și-au făcut o casă și cultivă trandafiri în curte. ”Nu era nimic când am venit noi”, spune Salem al-Azouc, un bărbat de 40 de ani. Înainte au stat într-o tabără de refugiați. De două-trei ori pe săptămână ridică trandafirii, de regulă dimineața: ”Este cel mai bun moment. Trandafirul e adormit, ținându-și parfumul”. A mai venit și în 2006, înainte de război, pentru a lucra în Liban tot pe plantații de trandafiri. Apoi, în timpul războiului, a fugit împreună cu soția și două fete gemene și un băiat. Și-a cumpărat o casă. Copilul se joacă pe plantație. Bărbatul cultivă nu doar trandafiri, ci și copaci fructiferi, rosmarin, busuioc și lavandă. Regii plantației sunt însă trandafirii roz cu un parfum persistent. ”Este sultanul, cel mai bun tip de trandafir. Niciunul nu mai are un asemenea parfum”, spune cultivatorul. Din trandafiri se face apă de trandafiri cu uz în mâncăruri și medicină. Nu produc ei apa de trandafiri ci cultivă doar trandafirii. Familiile nu pot părăsi taberele de refugiați fără permis, nici pentru a cumpăra apa sau a merge la doctor. Ministrul de Externe are un discurs anti-refugiați.                                       

Nujeen Mustafa, refugiată cu dizabilități din Alep, aflată în cărucior, a mers mii de kilometri până în Germania, inclusiv traversând |Mediterana cu o barcă șubredă aglomerată. ”Cer membrilor consiliului ONU să facă mai mult pentru a ajuta pe cei din conflict, în mod particular, oamenii cu dizabilități”. A scris memoriile sale și chiar Malala Yousafzai a considerat-o o inspirație. Ca studentă, luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. ”Sunt puține date despre cum trăiesc în Siria persoane cu dizabilități sau care au mers în alte țări și despre care sunt nevoile lor. Și fără aceste date, programele și politicile nu îndeplinesc nevoile noastre. Suntem invizibili”. Încearcă să ajute prin Consiliul de Securitate ONU. În Idlib sunt peste 175.000 cu dizabilități în urma conflictului. Regimul continuă să atace Idlibul în ciuda acordului de deescaladare care protejează regiunea.

Fotograful Horia Manolache a fotografiat refugiați în locul unor mari personalități (ca regi sau regine) pornind de la tablourile cu aceștia.

Refugiata Ftoun de 14 ani din Marea Britanie evocă într-o poezie Damascul și pierderile sale. Iată poemul ei, ”Pescărușii din Damasc”: ”Mi-am pierdut țara și tot ce aveam. / Și acum nu-mi pot aduce aminte / Catifelarea zăpezii din țara mea / Nu-mi pot aduce aminte / sentimentul aerului umed vara. / Uneori mi se pare că-mi reamintesc / mirosul de iasomie / cum mă plimb pe stradă / și uneori toamna / cu frunzele sale roșii aprins și portocalii. / Plutind în cerul Damascului / sunt sigură că-mi amintesc / grădina bunicii de pe acoperișul casei / cu strugurii roșii dulci și vița de vie / menta pe care o creștea în coșurile pentru ceai. / Îmi aduc aminte de păsări, de pescărușii din Damasc. / Îmi aduc aminte / cum se risipeau. / Îmi aduc aminte / încercările de a-i prinde.”                                    

Din păcate, sute de europeni au fost arestați pentru că au încercat să ajute refugiații, dându-le hrană, adăpost, transport sau alte lucruri de primă necesitate conform unei statistici openDemocracy (peste 250 în Belgia, Croaţia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Malta, Norvegia, Spania, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie). Statele cele mai agresive sunt Italia și Franța care au extrema dreaptă la putere. Există numeroase cazuri de alte sancţiuni împotriva oamenilor care dau dovadă de solidaritate – inclusiv „ordine de expulzare“ din anumite municipalităţi din Italia, percheziţii şi confiscări şi alte tipuri de investigaţii. Iar recent Italia și Malta au refuzat primirea refugiaților (65) de pe o ambarcațiune salvată de un ONG german. Cele mai importante cazuri sunt:

·         6 preoţi, inclusiv un pastor evanghelic, care a fost arestat în timpul unei slujbe pe care o efectua în munţii elveţieni

·         oameni care au răspuns primii la apeluri de urgenţă, inclusiv un pompier spaniol care riscă până la 30 de ani de închisoare pentru că a salvat migranţi de la înec

·         în Grecia mai mulţi fermieri şi săteni, inclusiv un productător de măsline francez, arestat pentru că a oferit hrană şi adăpost migranţilor de la graniţa cu Italia

·         femei în vârstă, inclusiv o bunică daneză în vârstă de 70 de ani, care a fost condamnată şi amendată pentru că a luat cu maşina o familie cu copii mici

·         o autoare de cărţi pentru copii şi soţul său, care au invitat migranţi în casa lor din Danemarca, pentru a le oferi cafea şi biscuiţi

·         voluntari catolici, inclusiv un membru al asociaţiei „Secours Catholique“, arestat pentru că a instalat duşuri mobile în Calais, pentru migranţii fără un acoperiş deasupra capului

·         Pia Klemp din Italia riscă 20 de ani de închisoare pentru salvarea refugiaților cu barca sa.

***

Dacă unii ajută refugiații, alții îi atacă. Astfel, un băiat sirian de 15 ani din Homs a fost atacat în Marea Britanie de un alt băiat de 16 ani (și făcut să se înece cu apă). ”Mă simt nesigur peste tot. Mă trezesc noaptea și plâng. Când văd că cineva se uită la clipul video, mi-e rușine de mine și de ce s-a întâmplat. Am crezut că viitorul meu va fi bun în Marea Britanie”, spune refugiatul atacat. Băiatul este la Almondbury Community School din Huddersfield. Băiatul nu a mai vrut să meargă la școală după atac. Și sora lui a fost victima unui ”bully”, i s-a smuls vălul de pe cap la școală. A încercat să se sinucidă. Comunitatea locală a strâns însă bani pentru ei.

O fetiță siriană de 14 ani a fost și ea atacată la școală, la Chartiers Valley High School din Pennsylvania  și apoi trimisă la spital. A fost lovită pentru că purta văl (hijab) când se afla la baie. A fost împinsă și lovită la cap. Atacatorul a continuat chiar dacă victima i-a cerut să o lase în pace: ”lasă-mă în pace”. Fata e în stare de șoc. Atacatorul va răspunde poliției.

De asemenea, copiii cu dizabilități (după război) sunt victime ale atacurilor la școală. O fetiță de 8 ani, care și-a pierdut piciorul și fratele plânge când își aduce aminte ce s-a întâmplat. A mai fost intervievată acum ceva vreme când a primit piciorul artificial. A început școala apoi în Gaziantep, Turcia. E însă atacată (”Bullyed!”) la școală însă din cauza piciorului prostetic și a naționalității. ”Uneori copiii mă lasă în pace, alteori râd de modul în care merg”, spune fetița. Ar vrea să meargă în Germania. Tatăl ei o susține. Sute de mii au nevoie de picioare artificiale. Doctorul Ameen Al Khatib spune că ”războiul continuă, sunt și mai departe răniți care au nevoie de picioare artificiale”. E greu să produci picioare artificiale de calitate.

În Germania cineva a intrat cu mașina într-un grup de refugiați, rănind 4 persoane. Șoferul a făcut comentarii rasiste. Șoferul ar fi încercat să mai lovească un grup de oameni într-o staţie de autobuz în apropierea oraşului Essen.

Magazinul de haine al fraților Mustafa (22 ani) și Ahmed (21 ani) a fost incendiat în Istanbul în Kucukcekmece. Când au vrut să meargă la el să stingă flăcările, cineva le-a spus: ”Nu veniți. Vor să vă ucidă”.            ”Nu am putut merge până la 5-6 dimineața. Am golit jumătate din marfă și am așteptat câteva zile ca lucrurile să se calmeze”, spun proprietarii. Un alt magazin de aur și electronice a fost devastat de mulțime în Istanbul.

***

În ce privește întoarcerile, pentru cei care se întorc, ca să facă mai dulce întoarcerea acasă (home, sweet home), regimul sirian a dat o lege prin care poate confisca proprietatea celor plecați din țară. Refugiații au un an pentru a demonstra proprietatea, apoi proprietatea e confiscată de stat. Noul draft presupune ca proprietarii să facă o aplicație, dându-și adresa de rezidență, împreună cu documente care dovedesc proprietatea. Mulți refugiați nu mai au actele de proprietate. O treime din case au fost distruse de război, după Human Rights Watch (300 miliarde de dolari pagubă după Banca Mondială).

Iar cei care se întorc sunt arestați: în ciuda aparantei siguranțe la venire, peste 700 au fost arestați în octombrie 2018 și peste 200 rămân în închisoare conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Peste 1900 au fost deținuți din 2014 până în august 2019, iar 15 din cei arestați conform Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO) sunt torturați până la moarte. Regimul a susținut că întoarcerea este sigură pentru refugiați și că-i așteaptă pe aceștia acasă, acum când regimul controlează 60% din teritoriu. Peste 270.000 s-au întors din cei 5,6 milioane. Mulți se întorc din Liban care este primul hotărât să repatrieze sirienii. Din iulie până în octombrie 2018 s-au întors circa 80.000 conform autorităților libaneze. ONU consideră repatrierile premature.  La începutul lui decembrie 2018 se întorc încă 1.230 de refugiați din Liban. Circulă cu autobuzele verzi care au transportat prizonierii către închisorile unde sunt torturați până la moarte. Oare asta îi așteaptă și pe cei care sunt duși acum în Siria? Sunt oare în siguranță? Iar din Iordania se întorc 30.000, îndată ce se deschide granița. 

Pariul pe iubire 8. Câinii de teroriști din blocade

În zonele sub blocade condițiile sunt moderne și sublime, dar lipsesc cu desăvârșire, la fel ca prezența și ajutorul ONU (O,NU, united nothings), o instituție-fantomă pe care Ile încă o mai cheamă în ajutor din reflex, la fel ca pe Obama sau fostul ei șef-fantomă. O,NU o să vină la fel ca americanii pe care îi așteptau bunicii lui Ile la instalarea comunismului. Ori cum a așteptat Ile cândva un număr de dosar de la Parchet ori un bilet la telecabina din Bușteni (la o coadă comunistă ori ca la vot în diaspora în 2014 și 2019).

La Al Rukban de pildă sunt 45.000 într-o tabără de refugiați (aproape de granița cu Irakul și Iordania) aflată sub blocadă a regimului de aproape un an. Activiștii o numesc ”Triunghiul morții”. 7 (inclusiv 5 copii) au murit în ultimele săptămâni (octombrie 2018) din cauza condițiilor mizere din tabără și a lipsei de ajutor medical. De pildă, Thamer Al Oubaid a murit din cauza lipsei medicamentelor. Doctorii de la punctul medical au cerut evacuare acestuia în Iordania, dar nu i s-a permis intrarea. S-au confruntat și cu puternice furtuni de nisip. Nu este apă, nici mâncare sau medicamente. Poluarea apelor, temperaturile înalte, depozitarea necorespunzătoare a deșeurilor și acumularea gunoaielor au crescut problemele de sănătate. Diareea și infecțiile respiratorii reprezintă o problemă curentă.

Oamenii mănâncă o masă pe zi sau una la două zile. Ar mânca și zeamă de pietre (dărâmături), numai că nu au  cu ce să o gătească (nu sunt gaze sau curent). Își mănâncă ghetele ca-n ”Goana după aur” a lui Charlie Chaplin. Iarba, șobolanii și pisicile le-au consumat de mult. Ar mânca și vecinii numai că aceștia sunt, la fel ca ei, un pachet de oase ce nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean. Bine că propaganda este necomestibilă și o expectorează imediat.

Un punct medical ONU e adesea închis așa că asistentele ajută oamenii cum pot. În cazul în care lucrează, medicii operează cu cuțitul de bucătărie, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce că nu e curent), invidiind confortul și dotările din epoca de piatră. Unii trăiesc în tabără de ani de zile. Ei vor trecere sigură către nord-vestul opoziției. Regimul încă nu a aprobat și spune că tabăra trebuie curățată de rebelii de aici. Dar rezidenții spun că regimul folosește asediul pentru a-i forța să accepte reconcilierea și pentru a recruta bărbații în armată. Au de ce se teme căci oamenii recrutați sunt duși în lanțuri în armată ca bădița Vasile luat cu arcanul în ”Amintiri din Copilărie”. Convoaiele umanitare O,NU au fost întârziate de regim și n-au ajuns deocamdată. Când apar în sfârșit după jde mii de ani, convoaiele aduc ajutoare (mâncare, făină, apă, truse de igienă, medicamente și echipamente medicale) doar pentru scurt timp. Oamenii au nevoie de ajutoare și de evacuare sigură. Ba nu, merită să dispară cu toții teroriștii ăștia ticăloși.

Atât regimul, cât și Iordania împiedică accesul la ajutoare. Regimul a transformat zona într-una sub asediu. A lăsat doar Crucea Roșie să intre, dar de prea puține ori și cu prea puține ajutoare. Iordania blochează și ea accesul, ducând la livrarea insuficientă și doar sporadică a ajutoarelor. Liderii taberei de refugiați și regimul sirian au discutat pentru livrarea ajutoarelor umanitare și trimiterea cazurilor medicale grave la Damasc, dar nu au reușit mare lucru. Regimul a tăiat drumul Bagdad – Damasc, singurul care ducea în tabără.

Iată ce spune Emad, un rezident în raportul Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO) de pe 14 noiembrie 2018: ”Situația a început să se înrăutățească progresiv de la începutul anului. Totul este puțin – medicamente sau mâncare. Regimul a impus o blocadă de la începutul lui octombrie și a mărit taxele pe mâncare și prețurile sunt alarmante. Sunt 12.000 de familii care trăiesc aici în condiții mizere. Suntem într-o închisoare în deșert fără mâncare și medicamente. Bolile sunt gata să se răspândească. Nu avem nici un dispozitiv de drenaj, nu putem să gestionăm adecvat gunoiul. Copiii și bătrânii suferă de atacuri de astm din cauza condițiilor din deșert”.

Iar Alaa mărturisește în același raport al RSDO: ”Nu există oportunități de lucru în tabără pentru că trăim într-o mare închisoare. Lucrez de dimineața până seara ca păstor, lucru de care nu știu nimic și vin cu bani cu care să cumpăr două sacoșe de pâine.” ”Soția a dat naștere întâiului născut și povara a devenit mai mare, căci am nevoie de lapte pentru bebeluș și de scutece în fiecare zi. Trăiesc într-o frică permanentă că fiul meu s-ar putea îmbolnăvi pentru că aici nu sunt doctori, spitale”. ”Sunt într-o capcană. Toate zonele din jurul taberei sunt ale regimului de unde am fugit. Nu pot pleca din tabără pentru că mi-e frică să nu fiu arestat și nu pot trece granița pentru că e închisă”.

Shurki, asistent medical, spune (în același raport) că nu a mai primit ajutoare medicale de nouă luni. Cumpără unele medicamente de la traficanți la prețuri foarte mari. ”Leșinurile de foame au devenit ceva cotidian. Vedem cazuri de oboseală și amețeală de la foame din cauza foamei în fiecare zi. Mii vor muri de foame și boli dacă blocada va continua în săptămânile următoare”.

În martie și aprilie, peste 7.000 se refugiază din nou, când nu mai suportă condițiile, către patru adăposturi colective din Homs oferite de regim, unde condițiile nu sunt neapărat mai bune și există riscul arestării în ciuda acordurilor de reconcilire operate de regim.

***

Altă blocadă e la Hajin unde Coaliția internațională condusă de Statele Unite împreună cu Forțele Democrate Siriene atacă Statul Islamic. Aici sunt circa 6.000 de civili în pericol. Și aici au fost bombardate unități vitale pentru populație cum ar fi spitalele. Au fost și numeroase masacre. Magazinele (inclusiv farmaciile) sunt închise sau aproape goale, iar prețurile au crescut halucinant: făina de la 100 de lire la 1.000, zahărul de la 500 de lire la 7.000 de lire, uleiul de la 500 de lire la 1.100 de lire. Iată ce spune un localnic, Abu Ahmad: ”familia mea nu mai are pâine de trei zile, magazinele sunt goale și farmaciile sunt închise. Este un singur spital care nu funcționează. Bombardamentul Coaliției nu se oprește niciodată, nici avioane, artilerie sau rachete, în special dimineața și noaptea. Tatăl meu mi-a spus că au încercat să fugă din oraș, dar cei de la Statul Islamic le-au spus că nu pot pleca pentru că nu există evacuare sigură și că lunetiștii de la Forțele Democrate Siriene sunt împrăștiați pe tot drumul.” Mai mult, Statul Islamic folosește populația ca scuturi umane.

Pariul pe iubire 7. Planuri de moarte

Sper că am adus o gură de AER și în Siria, unde oamenii se sufocă sub dărâmături, după bombardamente. Continuă să-și facă planuri nu de viață, ci de moarte: de bombe-butoi (butoaie cu fragmente metalice și explozibili aruncate din elicoptere), de atacuri chimice (cu clor ori cu gaz sarin), de foametea din blocade sau tabere de refugiați ori în închisori, de torturi până la moarte (unde au dispărut sute de mii și au fost torturați până la moarte zeci de mii, inclusiv copii). Conform Kesh Malek, peste 13 milioane au nevoie de ajutor umanitar (dintre care peste 5 milioane copii) și 50% sunt fără locuri de muncă (78% tineri). Peste 70% trăiesc sub limita de sărăcie. 46% din facilitățile medicale sunt disfuncționale. 15% au nevoie de susținere psihologică și în ce privește sămătatea mentală. 6,5 milioane suferă de insecuritate alimentară. Peste 2 milioane de copii nu merg la școală. 2,9 milioane trăiesc cu o dizabilitate permanentă. Costurile de reconstrucție estimate ating 388 miliarde de dolari.

Potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO) au fost estimativ uciși circa 570.000 de la începutul războiului până în martie 2019, din care identificați după nume 371.222, inclusiv 112.623 civili (peste 21.000 de copii și peste 13.000 de femei). De asemenea, OSDO estimează că au fost uciși circa 105.000 în închisorile regimului, cei mai mulți prin tortură.

În ce privește civilii uciși, potrivit Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO), aceștia reprezintă 222.114 de la începutul războiului până în noiembrie 2018. Dintre aceștia, 89% sunt victimele regimului, 3% ale rușilor, 2% ale extremiștilor, 2% ale altor părți, 2% ale rebelilor (opoziției), 1% ale coaliției internaționale a Statelor Unite, 0,46% ale kurzilor. 14.024 sunt victimele torturii (99% ale regimului) . Și 118.829 sunt arestați arbitrar (88% victime ale regimului).

În ce privește copiii, 28.226 de copii au fost uciși de la începutul războiului până pe 20 noiembrie 2018, potrivit Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO), cei mai mulți fiind victimele regimului (22.444, 80%). 196 au fost uciși de arme chimice, iar 301 de foame și lipsa medicamentelor în zone sub blocade. 3.155 au fost arestați și sunt dispăruți. 1.173 de școli au fost distruse de bombe. Rușii au ucis 1.872 copii (7%) și au distrus 173 de școli. Sute de mii sunt dislocați. Copiii sunt recrutați în armată (în special la Statul Islamic, dar și la restul armatelor), iar trei milioane de copii nu urmează școala în țară.

În ce privește femeile, potrivit unui raport RSDO (de la începutul războiului până pe 25 noiembrie 2018) au fost ucise 27.226 femei. Dintre acestea 21.573 au fost ucise de regim (79%), în timp ce 1.301 au fost exterminate de ruși (5%), 922 (3%) de coaliția internațională a Statelor Unite  și 1.053 de armatele de opoziție (4%). În plus, 926 (3%) au fost ucise de extremiști, 220 (1%) de kurzi și 1.231 de alte părți (4%). 9.906 sunt arestate arbitrar, marea majoritate la regim (8.057 – 81%). 89 au fost ucise sub tortură, dintre care 71 la regim (80%). De asemenea, femeile sunt victimele violenței sexuale (practicate de regim și de alții – Statul Islamic (care a luat femei în sclavie și le-a violat)).

Potrivit RSDO sunt 6.964 civili uciși în 2018 dintre care 60%, 4.162 de regim (dintre care 713 copii și 562 femei), 7%, 467 de ruși (dintre care 169 copii și 51 femei), 7%, 478 de extremiști (dintre care 89 de copii și 42 de femei), 6%, 417 uciși de Coaliția internațională a Statelor Unite (dintre care 175 copii și 90 de femei), 4%, 285 uciși de forțele kurde (dintre care 29 copii și 26 de femei), 1%, 48 civili uciși de forțele de opoziție (dintre care 14 copii și 7 femei), iar 16%, 1.107 uciși de alte părți (inclusiv 247 de copii și 145 femei). Potrivit OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului) în 2018 au fost uciși circa 20.000 de persoane, dintre care 6.349 civili și 1.437 de copii, mai puțini ca în alți ani. Mulți civili uciși au fost în Ghouta de Est, circa 1.700. În 2018, conform RSDO, 976 au fost uciși prin tortură, dintre care 98%, 951 la regim (inclusiv 11 femei și 2 copii). 

Conform RSDO, în 2018, au fost 7.706 arestați arbitrar dintre care 73%, 5.607 de regim (inclusiv 355 de copii și 596 femei), 13%, 965 de trupele kurde (inclusiv 83 de copii și 74 de femei), 10%, 755 de extremiști (inclusiv 43 de copii și 13 femei),  respectiv 5%, 379 de armatele de opoziție (inclusiv       23 de copii și 13 femei). 

În ce privește lucrătorii media, 24 au fost uciși    în 2018, 28 răniți și 31 arestați. Dintre cei uciși, 54%, 13 sunt exterminați de regim, 17%, 4 de extremiști, 8%, 2 de ruși, 4%, 1, de forțele kurde, 4%, 1, de armatele de opoziție, 13%, 3 de alte părți. 

În ce privește masacrele, au fost 223 masacre în 2018 dintre care 58%, 130 comise de regim, 13%, 28 comise de Coaliția internațională a Statelor Unite, 12%, 27 de ruși, 4%, 8 de extremiști, 1%, 4 de trupele kurde, respectiv 12%, 26 de alte părți.

În ce privește lucrătorii medicali, de la echipele de salvare ”Căștile albe” (”White Helmets”) și de la Crucea Roșie   sunt 91 uciși în 2018. Au fost uciși 53 de lucrători medicali dintre care 62%, 33 de regim, 9%, 5 de ruși, 8%, 4 de Coaliția internațională a Statelor Unite, 3%, 2 de extremiști și 2%, 1 de trupele kurde, 16%,  8 de alte părți. Au fost uciși de la echipele de salvare ”Căștile albe” (”White Helmets”) 37 dintre care 54%, 20 de regim, 22%, 8 de ruși, 3%, 1 de trupele kurde și 22%,  8 de alte părți. Au fost 198 de atacuri la spitale și facilități medicale. Au fost 63 de atacuri la spitale ale regimului, 39 ale rușilor, 5 ale Coaliției internaționale, 2 ale kurzilor și 23 ale altor părți. Au fost 37 de atacuri la ”Căștile albe” (”White Helmets”)  ale regimului, 17 ale rușilor și 3 ale altor părți. Au fost 5 atacuri asupra Crucii Roșii ale regimului și 4 ale altor părți. 

În ce privește atacurile asupra facilităților vitale civile, acestea au fost 587 în 2018, dintre care 50%, 292 ale regimului, 22%, 131 ale rușilor, 4%, 21 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 2%, 11 ale extremiștilor, 2%, 10 ale trupelor kurde, 1%, 7 ale armatelor de opoziție, respectiv 20%, 115 ale altor părți din conflict. În ce privește regimul, cele mai multe asemenea atacuri au vizat moscheile (66), apoi facilitățile medicale (60), apoi școlile (53), centrele „Căștile albe” (”White Helmets”) (37), piețele (35).   

În ce privește bombele-butoi (butoaie cu amestecuri de metale și explozibili aruncate din elicoptere de trupele regimului), au fost azvârlite 3.601 bombe-butoi de regim în 2018, în special în apropiere de Damasc, în suburbiile Damascului (1.396), 917 în Daraa, 607 în Idlib, 417 în Damasc, 139 la Hama, 52 la Aleppo, 41 la Homs, 28 la Quneitra, 4 în Latakia. 35 dintre atacurile cu bombe-butoi au vizat facilități vitale civile.

În ce privește atacurile chimice, au fost cel puțin 221 după RSDO până pe 31 decembrie 2018, marea majoritate comise de regim  (216) și doar 5 de Statul Islamic. În total sunt 1.397 victime civili      ale regimului și 9.753 răniți de către regim. Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice evaluează doar dacă e vreun atac chimic, nu și vinovații. Până acum, de regulă, a fost împiedicată să lucreze. Regimul a recurs chiar la exhumarea cadavrelor din Douma unde au avut loc mai multe atacuri chimice. La consiliul de securitate ONU, frecvent Rusia a dat veto când trebuia responsabilizată Siria. Din nefericire, regimul recidivează cu un nou atac chimic în satul Kbaina din Latakia pe 19 mai 2019 când sunt răniți 4 militari HTS (Hayat Tahrir al-Sham) cu arme cu clor. Regimul nu permite apoi Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice să vină să investigheze.

Dar așa le trebuie câinilor ăstora turbați de teroriști și șerpilor ăstora de trădători. Inclusiv bebeluși. Pagube colaterale, cum li se mai spune.

Cu toate acestea, oamenii ca cei din echipele de salvare ”Căștile Albe” (”White Helmets” – Syria Civil Defense), doctorii, profesorii și activiștii încearcă să rămână ”umani”, dacă nu și ”în viață” (”Stay human, not alive” în ”1984”, romanul lui Orwell). Noi am spus în campanie ”Stay human and alive” (”să rămâneți umani și în viață”). ””Căștile albe”(”White Helmets”) au salvat peste 100.000 de persoane, peste 16.000 în 2018. Și cred în iubire, nu doar pariază pascalian pe ea.

Pariul pe iubire 6. O gură de AER

Lacrimi tămăduitoare ca ale inorogului Bebe ar trebui să le vărs pentru festivalul ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) la care urmează să particip curând. Acest festival este unul alternativ (comparativ cu ”Lumina” al lui Apollo, zeul soarelui) dedicat adevăratelor valori și este coordonat de Thalia, muza comediei, singura muză rămasă aliat nouă (restul sunt de partea lui Apollo). S-a ajuns la a treia ediție a festivalului.

Eu am compus și interpretez în cadrul festivalului o simfonie în memoria lui Marsias, (intelectualilor)-victime ale holocausturilor și a celor care au suferit / suferă pe nedrept. Marsias este inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că era mai bun la muzică decât zeul soarelui (în urma unui concurs trucat cu ajutorul muzei Caliope). Apolllo știe doar să-și facă diplome din pielea jupuită a competiției. Are o întreagă fabrică de diplome de acest gen și a încercat să-și facă și din pielea membrilor echipei noastre (și din a mea de mai multe ori la rând). Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor o dirijez chiar eu, iar Dio (Dionysos) interpretează la flaut rolul lui Marsias.

În 2014, la prima ediție, am crezut că înainte să mă fac de râs (era prima dată când dirijam), Apollo o să ne jupoaie pe toți, inclusiv femeia de serviciu, plasatoarele și portarul. Dar am simțit la sfârșit o senzație de eliberare, iluminare și purificare datorită adevărului spus. În 2016, când Apollo era deja condamnat (la 120 de ani închisoare), am simțit ceva mai puțină frică, dar multă durere din cauza holocaustului rememorat. În 2018, acum, simt iar durere și mai puțină frică. Merg la repetiții mai sigur pe mine, chiar dacă Dio (Dionysos) nu participă (doarme până seara târziu).

***

În ziua spectacolului  am emoții mari, dar nu chiar așa ca acum patru ani. Fac un duș fierbinte, mă coafez (îmi îndrept bretonul vopsit negru, filat, asimetric, lung până la bărbie cu placa) și mă îmbrac cu hainele mele obișnuite (tricoul alb și blugii rupți și tociți), la fel ca Ile. Port, la fel ca la edițiile precedente, și o brățară albă cu negru, împletită de Alex, băiatul lui Ile, care mă ajută să mă orientez până la podiumul dirijorului dacă mă rătăcesc. Să știu măcar care e dreapta și care e stânga (dreapta cu ceasul, stânga cu brățara). Pentru Dio (Dionysos) trebuie să pregătim o pungă de gheață în cap pentru campania ice bucket în sprijinul bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică. Funcționează. Îl lăsăm cu tricoul lui kaki pătat de vin și de vomă. Îl ștergem de vomă. Îi curățăm apoi puțin și părul lung, ondulat, șaten cu reflexii aurii încâlcit. Ne privește încă amețit cu ochii albaștri, tulburi și injectați.

Când urc pe scenă, se creează o simbioză perfectă cu orchestra și ajungem la sublim. La sfârșit, când interpretez ultima parte în momentul în care reînvie cântecul lui Marsias fiind preluat de întreaga orchestră, mă simt și eu renăscut. Și că am adus tuturor o gură de AER. Ca atunci când în filmul ”Regele pescar” al lui Terry Gilliam Jack îi aduce lui Parry cupa Sfântului Graal (aparent o cupă obișnuită a unui miliardar), trezindu-l pe acesta din comă ori, la sfârșit, când stau amândoi (Jack și Parry) dezbrăcați în parc și cântă ”I like New York in June, what about you?”... Ori ca atunci când Jahan din romanul ”Ucenicul arhitectului” al lui Elif Shafak, la închisoare, face planuri de clădiri cu un băț și fecale. Ori ca dansul pungii din filmul ”American Beauty”. Ori ca discursul final plin de dragoste din filmul lui Chaplin ”Dictatorul” în locul celui plin de ură al lui Hitler, din partea bărbierului evreu confundat cu dictatorul nazist (prefer să fiu condamnat pentru iubire decât să fiu premiat pentru ură și indiferență).