Examen cu Big Brother (38): O lecție pentru talibani: terapia pariziană

În continuare, mă străduiesc să combat insomniile și depresia nu doar cu povestea pterodactilului Popescu și cu propriile mele planuri (ce am, îmi fac planuri?) privind țara mea, Stracciatella, ci și cu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” ori cu terapia pariziană. Aceasta din urmă nu are nevoie decât de un ingredient special: parfumul Chanel no. 5 – clasic, seducător, deopotrivă persistent și fin, ușor extravagant, însă fără urmă de vulgaritate, un amestec subtil de forță și delicatețe. Acum e și el pe cale de dispariție și, cu atât mai mult, ar trebui savurat: U.E. sancționează parfumuri, nu pe Țarul Putin sau Statul Islamic. Terapia pariziană presupune ca, după duș, să te îmbraci exclusiv cu parfumul Chanel no. 5 și să aștepți partenerul. Nu-ți trebuie răbdare titanică pentru asta, parfumul îl va aduce în câteva secunde. Va sosi plutind ca Tom și Jerry când simt mirosul îmbătător de cașcaval sau de brânzică (iar cașcaval și brânzici?). Restul vine de la sine. Va fi ca la Paris. Totul de vis. Desigur (sau, cel puțin, probabil), acesta nu este un drum spre o fantasmatică, iluzorie Mecca sau Shangri-La, nici vreun refugiu în Utopia, în Califatul islamic sau chiar în țara mea, Stracciatella.

Mai țineți minte insula din filmul lui Stan și Bran, ”Utopia”, unde niște paria, niște loseri respinși de societate, încearcă să construiască o lume perfectă, fără discriminare, fără legi și fără taxe, unde toți să se simtă acasă? Culmea, Bran e în film un paria, deși a moștenit o avere de milioane de dolari... căci aceasta se duce toată pe taxe. L-a învins sistemul, logic, nu? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Îi rămâne doar o mică insulă drept moștenire unde se decide să meargă împreună cu Stan, să nu mai știe nimic de lumea asta rapace și injustă. Celor doi li se alătură un tânăr aventurier (care se săturase de munca de jos, de șefi și de sarcini absurde) și un om fără țară, un câine de pripas (care-și petrecuse viața în containerele vapoarelor și pe care nicio țară nu vroia să-l adopte). Aceștia nimeresc însă, din greșeală, pe altă insulă (bogată în rezerve de uraniu). În scurt timp, apare pe insulă și o femeie, o actriță care fugea de căsătorie și de convențiile vieții sociale, dar ea se integrează bine în grupul primilor veniți.

Surprinzător, grupul funcționează excelent până la sosirea ”invadatorilor” care doresc să trăiască și ei într-o țară fără discriminare, fără legi și fără taxe. Bulversați de potopul ”invadatorilor”, cei cinci recurg la primele tentative de a reglementa situația (pentru evita alunecarea ”țării” în haos) și, astfel, produc și lansează propriile legi. Din păcate, reacția de respingere este puternică, cei cinci temerari sunt condamnați la moarte, însă eroii noștri reușesc până la urmă să fugă. Omul fără țară ajunge din nou în container, actrița se mărită, aventurierul își pierde visele, ascultă iar de șefi absurzi și face muncă de jos pe nimic, în timp ce Stan și Bran se refugiază pe insula reală, proprietatea lui Bran. În sfârșit, acasă! O, da, numai că nu mai îi aparține lui Bran, statul a rechiziționat-o pentru neplata la termen a unei taxe de moștenire. Previzibil. Nu trebuie să fii baba Promida ca să ghicești viitorul, și, totuși, nu vrem să credem. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Cu ajutorul terapiei pariziene, eu mă relaxez, iar Promy ajunge curând să se simtă acasă, pe Pământ și să redescopere paradisul, dacă nu în Vamă, măcar în patul nostru sacru. Grație acestei terapii, Promy evoluează mult mai rapid, în doar câteva zile (față de săptăluni și ani mai înainte), de la starea de ”Taci and don’t touch” (când se află în grevă (nud sub chador), nu vorbește cu nimeni și nu vrea să se apropie nimeni de el) la cea de ”Taci and touch” (când se simte un gunoi  nereciclabil și cere să fie tratat ca un jeg, inclusiv de mine) și apoi la cea de latin lover parizian. Jur că e așa pe Mecca, ă, pardon, cred că iar mă posedă Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Jur pe constituție, democrație, stat de drept și Maretti cu pizza. Chiar acum e în grevă, nud sub chador, și strigă:

– Taci and don’t touch!

– Vrei să faci o mică grevă nud sub chador, Promy? Îți dau un sărut prin el... Așa nu te ating.

– Taci, Ile!

Tocmai atunci, Her intră în sufragerie, călcând apăsat de se zgâlțâie podeaua. Poartă blugi albaștri, tociți și rupți la genunchi, iar părul lung, blond, bogat îi curge în valuri pe spatele lat și puternic. Tenul proaspăt bronzat (natural) îi strălucește de sănătate. Scanează atent sticla de suc (fresh bio de portocale roșii) de pe masă, își umple un pahar și îl bea pe nerăsuflate. Apoi se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de ghemotocul negru din colțul camerei și zâmbește cu o anumită superioritate olimpiană, și, în același timp, tandru și înțelegător:

– Prietenul meu vrea cumva un sărut gay salvator prin chador? A venit chiar acum blonda de la Chippendales să-ți dea un sărut gay, pasional, prin chador, intervine Her, privindu-l galeș cu ochii lui mari, albaștri, languroși.

– Taci, Her! And don’t touch! Nu vreau sărutul gay decât de la fostul șef invizibil al lui Ile, ripostează Promy, strângându-și mai tare chadorul pe el. Să vedem dacă acum mă iubește și face ceva pentru mine. Să-mi dea un sărut gay, pasional.

– Hai să vedem dacă sărută mai bine ca mine, îl provoacă Her. Fac pariu că nu mă întrece. Pe o pungă de Maretti cu pizza, râde el zgomotos, dezvelindu-și dinții de un alb orbitor.

– Ah, ce bine că îmi place competiția! În curând o să fie un concurs de săruturi gay salvatoare. Toate pentru mine! Na, uite, am trecut de la starea de ”taci and don’t touch” la faza următoare, ”taci and touch”, mă simt deja un gunoi nereciclabil, așa că vreau să fiu atins și terfelit mai departe, să nu cumva să mă dezobișnuiesc, asta dacă nu vă e prea scârbă de mine.

– Promy, dacă te tratezi singur ca pe un jeg sau te neglijezi prea mult, asta înseamnă să le dai satisfacție zeilor și Big Brotherilor, e exact ce vor ei, zic eu pe un ton afectat-îngrijorat. Și, oricum, dacă procedezi așa la nesfârșit, chiar ajungi o mizerie și vei fi incapabil să creezi și să-i ajuți pe ceilalți, adică să faci lucrurile care-ți plac și pe care ai fost menit să le faci. Deci decât... voi lua măsuri ferme, doar nu stau să te aștept până îmi vine numărul de dosar de la Parchet. Știi că nu am răbdare. Îți trag chadorul și-ți aplic de îndată terapia pariziană. O să te transformi imediat într-un latin lover.

Nu vreau ca Promy să petreacă multă vreme în grevă nud sub chador, e destul că mi-a sustras iar vălul negru integral. Mi-e teamă să nu iasă femeia islamică din mine. Așa obosită și bulversată cum sunt, s-ar putea să o iau complet razna și să-mi dau sufletul Big Brotherilor, să-l arunce la gunoi, cum am făcut la venirea din Iran, când eram posedată de chador. Noroc că-mi păzește Guru presse-papierul. Eu l-aș fi pierdut până acum, odată cu cheile, portofelul, batistele sau mănușile. Slavă Domnului, cu ajutorul lui Guru sufletul meu e în siguranță.

Apropo de femeia islamică și de chador, îmi vine, brusc, o idee: Promy intenționase mai demult să-și lărgească echipa prin atragerea și promovarea unor femei defavorizate. O propusese, în acest sens, pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, actualmente comisar european, numai că mi-am folosit dreptul de veto și am respins-o vehement. Acum, îi voi sugera o nouă persoană, poate va scoate singur capul de sub chador:  

– Promy, mai știi când ai zis că vrei să aduci femei dezavantajate la noi în echipă și ai propus-o pe bomba sexy Corina Crețu, amanta lui Collin Powell, fata unui mahăr comunist și una dintre persoanele apropiate de Iliescu? Vreau să-ți recomand pe altcineva. O feministă... convertită la Islam! O cunoști pe scriitoarea Theresa Corbin din Statele Unite? Nu se poate să nu fi auzit de ea. E feministă, dar a devenit musulmană când a realizat că doar Islamul respectă cu adevărat femeia și-i oferă drepturi corespunzătoare – la educație, la decizii privind căsătoria/proprietățile. Înțelegi, vălul nu e menit să oprime femeia, dimpotrivă, o protejează de agresiuni sexuale, egalizează și promovează modestia ca să nu fie favorizate persoanele cu bani/frumoase/prea cochete etc. Și eu, cu chadorul pe mine, le vedeam pe toate femeile curve, iar pe toți bărbații porci de violatori.

Am reușit! Chadorul se cutremură, Promy scoate, în sfârșit, capul,  își suflă bretonul cu furie și începe să turuie revoltat:

– Feministă islamistă?! Nu ajungeau blonda de Jill cu tirul, cavalerul ăla zăpăcit, Don Quijote, care nu-și scoate armura nici la budă, bestia mare, neagră și cu coarne... ă, corn, Bebe, ”Marele Blond”, Alex, intelectualul rafinat care îneacă zeii în bale și cu tine, Madame Dezastru, Fata lui Dracula din Estul Sălbatic? Nu era destul? Chiar că s-au adunat în Olimp toți ciudații. Mai mult e prea mult. Nicio feministă islamistă la noi în echipă! Vorba lui Roger Waters, ”No fucking way!” ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Să mă împuște Bombo! A, apropo de Bombo, așa-zisul ăsta erou, martir și deținut politic, a scris o carte în închisoare. O carte în închisoare! Cum e posibil? Noi, titanii, am făcut cu totul altceva la închisoare. Nu ne-am permis decât să ne zvârcolim în tăcere, mii și mii de ani. Au scris bestiile antropofage, cuiele, piroanele și scuipaturile divine, corozive ca razele laser pe corpurile noastre și în sufletele noastre o minunată odă pentru măreții conducători și glorioasele lor realizări. Și nu accept nicio feministă islamistă în echipă. Nu mă cobor la nivelul ăsta. Jur pe fabrica de diplome!

– Haide, Promy, dă-i o șansă! Ea poate să învețe. Dacă-i explici de 15.000 de ori. E om, nu zeu.

– Crezi că educația o poate îndrepta? Mă tem că e prea târziu, iar eu nu-i dau o diplomă-fantomă.

Aici are dreptate (și drepturi când?) Înțeleg, sunt și eu traumatizată, nu am putut depăși experiențele recente din mediul universitar privat. Urăsc fantomele, m-am săturat să mă bântuie și să mă posede, vreau ca ele ori să-și găsească odată liniștea, ori să se trezească odată la viață. Ce să fac, le mulțumesc și eu ”zeilor” de la fuckultate. Și aștept, cu o răbdare titanică, numărul de dosar de la Parchet și demararea anchetei. Măcar aici voi demonstra că am răbdare. Din păcate, tot timpul aflu vești încurajatoare din domeniul educației și cercetării. Cum ar fi performanțele la licitații trucate, trafic de influență, șpăgi și aranjamente ale celor nouă miniștri inclupați în dosarul ”Microsoft”. ”O, ce veste minunată!” Bună și justiția la ceva. Iar la țară au manuale digitale, trupă latino și petrecere de Halloween, însă școala e-ntr-o rână, buda – în curte și copiii, lihniți de foame, se gândesc doar la corn și lapte. Mă tem și eu, de multe ori, că, în cazul ființelor raționale, comunicarea e imposibilă. Automat, și educația. Dar Promy a reușit ceva cu mine:

– Educația, oricum, nu se reduce la diplome, reale sau fantomă. Însă tu, Promy, uite, mi-ai topit Zidurile în lacrimi, ai izbutit să mă faci să te iubesc și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”, șoptesc înroșindu-mă, cu ochi strălucitori și un zâmbet pierdut. Cred că, de fapt, asta înseamnă adevărata educație. Sau, în alte cuvinte, să reușești acea revoluție din minte și din suflet.

– Da, desigur. Adică probabil. Am făcut eu nu doar revoluții spirituale, abstracte, ci și materiale, concrete – cum ar fi cea din Olimp, printre altele și ca să te salvez pe tine.

– Știu, Promy, îți mulțumesc, îngaim, topită de dor.

– Și nu mai aveam altă șansă. Am făcut-o din dragoste și disperare.

– Și dup-aia ți-ai furat-o singur, intervine Her.

– Da, frate. Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Mă simt și acum, la putere, condamnat. Sau condamnat la putere? Și, dacă schimbăm pe nenea Cronos cu Știi Tu Cine și pe Știi Tu Cine cu nenea Cronos sau un dictator cu talibani ori armata ori...

– ”Dictatori bio” ca mine, frățioare...

– Da, Her, exact, n-am rezolvat nimic. Disperarea fără dragoste duce la personaje ca Știi Tu Cine și nenea Cronos. Disperarea pentru putere, vreau să zic. Și nu, nu e o problemă de IQ, ci de paradigme socio-cognitive. Cei care gândesc strict în termeni de putere/bani/popularitate/control sunt foarte periculoși. Uite-l pe nenea Cronos – o persoană inteligentă, flexibilă și capabilă. Capabilă de multe... Să-și înghită proprii copii. Iar când disperarea pentru putere se asociază cu prostia (ca la Știi Tu Cine), dezastrul e și mai mare. Dacă e ceva ce am detestat întotdeauna, asta a fost prostia delirantă și plină de ură a puterii.

Chadorul tresaltă, Promy își ascunde sub breton fața încinsă, îmbrobonită de sudoare și-și apasă apoi buzele cu mâna, presându-le spasmodic, de parcă și-ar băga singur pumnul în gură, cu toate că îi vine să vomite.

– Ce faci, frățioare, îți bagi singur pumnul în gură?

– Ah, Her, încă mai cred că e mai bine să fiu o legumă mutantă, putrezită și storcită decât să mă fac zeu. Am suferit atât tocmai pentru că nu am vrut să fiu ca ei. Și ăsta e singurul lucru care mi-a rămas. În rest, am pierdut tot. Îmi păstrez părerea: mai bine să fiu condamnat pentru prea multă iubire decât să fiu premiat pentru prea multă ură, dar, știi Her, m-am săturat de lanțuri și de ”votat” talibani.

– De fapt, talibanii ar trebui condamnați, nu tu, împreună cu mine și cu toți cei dragi și... opera ta. Știi că ei fac totul praf, fără să clipească. Nu au nicio limită și nicio rușine. Pe tine și pe Iisus vă răstignesc în fiecare clipă. Îl jupoaie de viu și pe Dumnezeu și-i mănâncă coaiele, așa e, cum ai spus chiar tu, ripostează Her.

– Eu mai fac, totuși, o încercare de a-i schimba. Uitați, dragii mei, adoptând principiul lui Hagi (”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”), în ideea că 2+2 o să facă 4, m-am gândit să le propunem talibanilor jihadiști terapia pariziană. S-ar putea ca ei să reziste (apoca)lipsurilor și torturilor de tot felul, dar terapia pariziană cred că dă rezultate excelente în cazul lor. Eu unul, ați văzut, cu ajutorul terapiei pariziene, trec repede de la faza de gunoi nereciclabil la cea de latin lover și mă simt cineva. O persoană, nu un animal sau o legumă storcită. Îmi trec atât ideile de criogenare, cât și cele de răzbunare ori de a redeveni martir.

– Decât jeg și loser, mai bine martir... fie și taliban, rostesc eu pe un ton declamativ.

– Da, Ile, ca sărmanul acela băiat, rapperul britanic, L Jinny, mare luptător anti-sistem, care, sătul de mizeria și sclavia capitalistă corporatistă, de indiferență și discriminare, de falsitate și corupție, epuizat (la numai 20 de ani) de lupta cu sistemul, din dragoste și disperare, a ales calea războiului sfânt. A jihadului militar, nu spiritual. Se pare că el e cel care l-a decapitat dintr-o lovitură pe jurnalistul american James Foley, în numele lui Allah, logic, nu? La fel de frustrați, luptătorii suniți de la Statul Islamic, discriminați de puterea șiită de la Bagdad, profitând de slăbiciunea statului irakian, au hotărât să-și facă țară... califat islamic, trecând totul prin foc și sabie. Și mi-e teamă că nu e focul meu sacru. Al meu iluminează, al lor face scrum. Seamănă mai mult cu fulgerașele lui Știi Tu Cine.

Cu chipul pământiu, tremurând de parcă aș fi lovită de fulger, mă las încet pe jos, lângă Promy și mă lipesc de el. Îi strâng mâna cu putere și murmur înfiorată:

– D-da, Promy. A-a-ai vă-vă-zut? Toți cei executați sunt calmi în fața morții: s-au obișnuit cu execuțiile înscenate și cu teroarea, așa că fie nu iau în serios propria execuție, fie abia așteaptă să se termine.

– Norocoșii! Mai că-i invidiez... dacă nu mi-ar fi atâta milă și nu m-ar chinui iar neputința și frustrarea! răspunde Promy cu glas întretăiat, ghemuindu-se mai mult sub chador. Sărmanii prizonieri ai Statului Islamic au exact aceleași bune obiceiuri ca mine, aproape că îmi fac competiție. Bine că suport competiția! Dar m-am săturat de competiția paraliziilor milenare liber alese, a agoniilor și a Holocausturilor.

– Promy, așa ceva nu ar trebui să existe, spune Her tare și apăsat. În dulcele stil clasic... olimpian, ăștia execută și musulmani de-ai lor dacă ascultă Lady Gaga, Inna, Katy Perry sau se numesc Ali ori Hussein. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar uita la selfie-ul sau telfie-ul lui Kim Kardashian? Ar fi curată pornografie. Și, apropo de educație, de ce ziceați mai devreme, copiii din Statul Islamic se află în primele rânduri la execuții (decapitări/crucificări), exersează decapitări/crucificări pe păpuși ca să fie buni soldați, joacă fotbal cu capete decapitate, își donează sângele pentru talibanii răniți și sunt învățați să identifice și să demaște trădătorii, dușmanii poporului. Nici măcar noi, ăștia din Olimp, nu ne-am petrecut atât de instructiv copilăria.

– Așa e, Her, noi măcar am avut parte cât de cât de copilărie, chit că tu, săracu’, erai și atunci hăitut de Madame Hera. Sper că nu ai devenit nostalgic.

– Poate tu, frățioare! Ție-ți era mai milă de tăticuțu’ decât mie, fiul lui natural. Mare noroc am avut: eu și tăticuțu’, stăpânul Olimpului, eram ca Luke și Darth Vader. Plus varianta feminină a lui Darth, mămicuța noastră scumpă și dragă care, așa cum spun filmele hollywoodiene, m-a iubit și m-a protejat toată viața. Sincer, încă n-am apucat să respir. Poate că ai reușit tu, acum că ai renăscut, mă bucur pentru tine. Știi ce, Promy, dacă o să te văd nostalgic, îți dau una de zbori pe SPP1001. Ba nu, o să-ți trântesc o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Adică probabil.

– Bravo, frățioare! Așa să faci. Însă să știi că după tine nu o să plâng și, de fapt, nu o să-i pară nimănui rău. Doar n-o să regrete un ”dictator bio”.

Promy își trage mai bine chadorul pe el și bretonul pe față, apoi își încleștează mâna într-a mea, strângându-mă convulsiv. Fața îi arde. Oftează adânc, apoi reia, dezlănțuindu-se ca un tsunami:

– Acești copii vor fi niște luptători glorioși. Ai lui Allah sau ai lui Abu Bakr al-Bagdadi, mărețul conducător al Statului Islamic, proaspătul... calif Ibrahim? Călăul lui Foley a preferat și el să se închine marelui calif, Ibrahim cel preacurat... atât de curat încât acoperă nu doar femeile cu vălul integral, ci și ugerele vacilor. Mă gândesc să lansez o nouă colecție din seria Cha D’Or by Promy – sutiene din satin cu dantelă și cristale Swarovski pentru vacile din califat. Apropo, califul nostru cel preaumil și preacurat, ca un băiat de cartier ce e, băiat de băiat care se respectă, poartă și el un ceas Rolex precum Alex, intelectualul nostru depresiv, ă, scuze de pleonasm. Un loser de succesuri. Mâine-poimâine se declară descendentul direct al lui Allah. Un bărbat adevărat și un model pentru toți tinerii dezorientați.

– Ce-ar fi să-i faci o farsă și să-i teleportezi ceasul Rolex în Tartar? zic eu, luminându-mă brusc la față. Să vedem dacă și-l găsește. Bebe nu cred că o să coboare în Tartar după el, cum a făcut cu ceasul lui Alex, când Her, Pegas și cu tine erați prizonieri, iar tu, intoxicat cu substanțe radioactive, ai confundat ceasul cu brățara.

– În care Tartar? Vechiul Tartar a fost desființat, a mai rămas doar Startarul turistic. Din păcate, califul Ibrahim a creat un Tartar real în jurul lui, la competiție cu zeii, de calitate olimpiană, nu-i așa, Obama?

– Obama se uită și nu vede, ca de obicei, pufnesc eu. Cred că e singurul președinte american care are întotdeauna o atitudine pozitivă: nu știe și nu poate nimic. N-a zis că ”nu există strategie pentru combaterea Statului Islamic”? Și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”. Iar califul mai are un pic și ocupă Grecia, Bulgaria și România, ba chiar și Rusia, doar l-a amenințat și pe Țar. Să vedem care e mai bărbat! Ce tare! Talibanii se dau în vânt după confruntările cu dictatorii, de-asta le-a plăcut lupta cu al-Assad din Siria. Îi excită, probabil, să-și măsoare mușchii. Uau, o să fie un război între un calif taliban și un Țar taliban.

– Un război în care, bineînțeles, victimele suntem noi, replică Promy, cu un zâmbet trist. Dar, până la urmă, o să pățească și ei ca dictatorul Ianukovici din Ucraina: de la aurolac, copil al străzii, infractor, cu o amantă chelnăriță, la dictator cu palate, ruine romane, grădină zoologică, apoi răsturnat de pe tron de revoluție. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Toți dispar, cât ai clipi. Dacă înțelegi asta, totul e mai ușor. Uite, Ile, terapia pariziană te scapă imediat de toate aceste ispite. S-o aplicăm chiar acum. Dau lecții gratis. Să învețe și ei, săracii, mai bine fac terapie pariziană, în loc să dea foc la sate și biserici, să profaneze cimitire, să violeze fete creștine sau yazidi răpite, să vândă sclavi, să crucifice, să decapiteze, să omoare cu pietre ori să mutileze organe genitale și suflete.

Îi trag chadorul, îi dau mâna și-l ajut să se ridice. Când îi zăresc trupul alb, statuar, marmorean, de o perfecțiune clasică, simt că iese bestia antropofagă din mine și o să-l devorez. Îi suflu bretonul negru, franjurat, asimetric, lung până la bărbie. Îmi aruncă privirea lui hipnotică și tulburătoare, de o noblețe tragică, a eternului condamnat. Surâde melancolic, de parcă ar ști că peste puțin timp va plonja iar în hăuri fără nume și fără margini. Singur... Ochii lui negri, adânci, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, care au scrutat adâncurile fără teamă, fără regrete fără speranță, ard sfâșietor ca stelele ce se sting. Îi las să mă absoarbă, lent și dureros, în abisul lor orbitor. Îi sărut cicatricele de la piept și de la ficat, apoi sfârcurile, gâtul, buzele și urechea stângă, rotindu-mi limba în cercuri de foc și înfigând-o cât mai profund. Promy geme ușor de plăcere și-mi mângâie, la rândul lui, sânii și fundul. Her chicotește, fluieră și aplaudă, așa că îmi împletesc degetele cu ale lui Promy și părăsim sufrageria, îndreptându-ne spre dormitor.

Aici, la fel ca în restul casei, pereții au forme curbate, feminine, vii, suprinse parcă în mișcare (precum clădirile lui Gaudi din Barcelona) și sunt zugrăviți în culoarea caldă, odihnitoare a cafelei cu lapte. Aflați într-o casă ecologică, pereții sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice ca membrana rezistentă la umezeală. Măcar ei respiră. Și-i aduc și lui Promy o gură de aer. Pe pereți, pe măsuță și pe noptieră se găsesc obiecte decorative, lucrate meticulos în lemn de pin, reprezentări zoomorfice și antropomorfice – fauni și nimfe (doar nu zei). Patul uriaș este acoperit de o cuvertură bej, matlasată, moale și pufoasă, umplută cu puf de gâscă. Un miros delicios de cremă de zahăr ars plutește în aer. Pe jos, calci pe un covor (natural... creat de Promy) de frunze în culorile aprinse, orbitoare ale toamnei. Ferestrele-frunze sunt pictate în culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate halucinant, dansând parcă un ultim tango cu pământul înainte de a se cufunda în întuneric.

Covorul de frunze ruginii foșnește tandru-mângâietor sub picioarele noastre. Nu mai am răbdare să ajungem în pat. Mă dezbrac, mă dau cu parfum Chanel no. 5, apoi îl trag pe Promy pe covorul de frunze. Îmi sărută cicatricele de la piept și de la ficat, pe care le am și eu, căci am împărtășit suferința lui. Inhalează adânc, răvășit de dor, aroma parfumului și își plimbă îndelung, arzând de dorință, limba pe corpul meu, de la buze la vârfurile picioarelor, elecrizându-mă cu atingerile lui. Două frunze rubinii i se agață în părul umed de transpirație și amenință să-i deterioreze coafura, dar lui Promy nu-i mai pasă. Ne tăvălim amândoi prin frunze și ne topim împreună în strălucirea orbitoare, rubiniu-aurie a toamnei, sfâșietor de vie ca lumina stelelor ce se sting. Sperma lui are miros de parfum Chanel no. 5, iar aspectul și gustul – de șampanie franțuzească.”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. Rămânem o vreme îmbrățișați pe covorul mătăsos de frunze, cu palmele îngemănate. Ferestrele scânteiază ca vitraliile de la catedrala Sainte-Chapelle. O lume fără Ziduri, numai Ferestre...

Ce facem cu mama și cu Beligan: îi decapităm că l-au ales pe Ponta sau îi trimitem la vot în diaspora?

  

Cum nimeni nu e perfect (ca Aligică), multe personalități l-au susținut pe Victor Ponta la alegerile prezidențiale din 2014, de pildă: Radu Beligan, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Gabriela Szabo, Florina Cercel, Alexandru Irimie, Irinel Popescu, Ioan Hollender, Helmuth Duckadam, Iurie Leancă, Sorin Ilfoveanu, Florin Bodochi etc. Primii doi au fost și aspru criticați pentru opțiunea lor, mai exact înfierați cu ”mânie proletară” în diverse media de către jurnaliști sau de alte personalități indignate. Cum? Nu ai dreptul să-l susții și/sau să-l votezi pe Victor Ponta? Într-o țară în care opiniile sunt încă foarte divizate și se manifestă, în continuare, polarizarea societății, 5.264.383 de români l-au ales pe Ponta președinte. Mama mea se numără printre ei.

Ce să facem? Să-i omorâm, să-i decapităm eventual, ca Statul Islamic, că e iar la modă? Să-i linșăm mediatic la B1 TV sau la Nașul, după modelul de succesuri al Antenuțelor? Să le fac reclamție Antenuțelor că mi-au furat mama? (Precizez, între paranteze, că nu, nu e cazul, mama nu e posedată, spălată pe creier ori telecomandată de Antenuțe, e o femeie educată, informată, puternică și independentă, care a mizat la aceste alegeri pe tandemul Tăriceanu-Ponta) Să le interzicem votul celor care au preferat un ”neispravit dezaxat”, în termenii lui Aligică: ”Ce om ești tu ca să accepți de lider pe acest neisprăvit dezaxat?!” Opinie vot Dragos Paul Aligica Sau, mai eficient și mai subtil, să-i trimitem să... voteze în diaspora?  Ce-ar fi să-i expediem să voteze la Londra (unde rudele mele și o parte dintre prieteni n-au reușit acest lucru)? Va fi foarte tare, lui Nigel Farage o să i se facă părul măciucă atunci când va vedea Londra asediată de 5 milioane de vampiri-invadatori. Eu zic să-și rezerve de pe acum loc la coadă și să-și pregătească steagul și periuța de dinți.

Dragoș Paul Aligică, primul și singurul intelectual adevărat, autentic și original, unic și inegalabil, omniscientul, omniprezentul și omnipotentul Aligică, îi condamnă stalinist pe votanții lui Ponta și își adjudecă unilateral victoria României și învingerea sistemului: ”Nu uitați că suntem o minoritate și că am învins un partid-stat și o majoritate populară alcatuită din iresponsabili prezenți sau absenți, în mod egal de periculoși social. Merităm să fim mândri de noi. ȘI am câștigat dreptul să spunem lucrurilor pe nume. Să nu ne mai furăm singuri caciula. NU suntem toți o apă și-un pământ, nu e victoria “poporului”, nu pupăm piața endependenței toți în hora mare a fraternității în care canalia și omul corect, cei care au stat drept și au rezistat și oportuniștii și iresponsabilii fără coloană vertebrală iși dau mâna într-o iertare și uitare generale, revenind cu toții la forma și starea inițială, la cel mai mic numitor. Adică la ei, la standardele lor de pigmei și deformati moral si politic.” Opinie vot Dragos Paul Aligica Se vede că Aligică e născut la PMS (sindrom premenstrual) ca mine. Aștept să intre la menopauză și să aibă o bătrânețe liniștită. Bună și frustrarea la ceva! Dacă mai iese vreodată Aligică din mine sau mă posedă, vă rog să fie cineva drăguț să-mi dea o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Fie-vă milă de o biată fată a lui Dracula, născută protestatară și anti-sistem (Natural born, God created anti-establishment protester), ce și-a dat trei demisii în semn de protest! Destul! Nu mai suport să ne confiște cineva revoluția, fie și Aligică.

În ton cu Aligică, Dan Tapalagă recurge și el la un discurs al urii, decelabil chiar din titlul articolului publicat la scurt timp după aflarea rezultatelor: ”Nu vă vom uita!” Acesta condamnă vehement nu numai partidul PSD, televiziunile partizane (RTV, Antena 3) și BOR, ci și pe susținătorii lui Ponta, propunând o listă neagră a colaboraționiștilor, unii dintre ei proveniți din rândul artiștilor: ”Nu vom uita apoi numele propagandiștilor puși în slujba imposturii și minciunii, de la artiști la ziariști. Nu trebuie uitate nume ân general. Numele celor care au abdicat de la apărarea unor principii și valori, dar lista e prea lunga pentru a o deschide aici. Ne va lua ceva timp dar tot îi vom afla pe toți cei din afara țării care l-au ajutat pe Ponta  să pară altfel decât este, fiind gata să lase un popor pe mâna unui iresponsabil.” Nu vă vom uita . Dacă au manipulat, de acord, să fie sancționați jurnaliștii respectivi, dar nu și artiștii care au sprijinit un candidat sau altul în campanie. Știți cum am procedat eu în fața manipulării, imposturii și a vulgarității agresive (a otevizării media din România, în general)? Eu am renunțat, pur și simplu, la televizor atunci când Handicapatos a arătat fundul premierului Boc pe parcursul programului TV ”Un show păcătos”, în vreme ce liderul PNL de atunci, Crin Antonescu, a comentat live, cu aCURatețe și spirit ANALitic, imaginile transmise.

În rest, susțin ce spune Tapalagă în acest articol, trebuie să menținem presiunea (inclusiv prin acțiuni de stradă) asupra clasei politice pentru a avea garanția unei schimbări de sistem, așadar.să fim și mai departe cât mai ”băgăcioși”: ”Le vom aminti mereu celor de la Putere ce așteptări avem de la ei, ce datorii au față de public și dincolo de orice vor trebui să probeze integritate și eficiență. Așteptăm cu toții de la voi, cei aflați trecător la comanda destinelor noastre, să votați la fel de rapid și de acum incolo ridicarea imunității parlamentarilor suspectați de corupție, să nu-i mai aparați de justiție, să adoptați rapid votul prin corespondență, să adoptați legea bugetului și să dați socoteală pentru imparțirea banilor, să contruiți autostrăzi, să faceți servicii publice funcționale, să nu mai vindeți dregătorii, să administrați mai bine statul, să vă pese ceva mai mult de noi, ceilalți, să furați mai puțin și să puneți în general osul la muncă, pentru că de asta v-am trimis acolo și de asta vă plătim. Vă vom aminti asta mereu, deoarece a inceput să ne placă strada, presiunea publicului, ne bucurăm de frica voastră de politicieni în culpă și vom profita din plin de ea, vrem sa ne băgăm tot timpul de acum încolo nasul în afacerile voastre. Nu vom uita nimic din promisiunile noului președinte ales. Noi, cel putin, nu vă vom uita la fel de ușor ca înainte și nu vă vom lăsa în pace.” Nu vă vom uita

Și care este cel mai eficient mijloc democratic de a fi ”băgăcioși”? Simplu, votul. Timp de aproape 20 de ani, deși tot mai dezgustată și mai demotivată, am continuat să votez (uneori cu sacrificii). Trebuie să admit că am votat negativ – anti  FSN, PDSR, PSD, căci eu nu puteam să accept un partid nereformat, colcăind de corupție și de mizerie morală, unde președinte de onoare e încă un personaj cu mâinile mânjite de sânge la revoluție și mineriade, Ion Iliescu. Sper ca, de acum încolo, să-i premiem mai puțin pe cei care ar trebui condamnați și să-i condamnăm mai puțin pe cei care ar trebui premiați. Iar modul în care sancționăm și/sau premiem cel mai bine în democrație este votul. Sincer, mi-ar fi plăcut să voteze toți românii pentru Monica Macovei, candidata mea preferată, care a obținut sub 5% la primul tur. Era primul candidat în care mă regăsisem și pe care l-am votat pozitiv (cu excepția lui Nicușor Dan la locale, în 2012). Dar e dreptul constituțional al românilor să voteze și să susțină pe cine vor, fără să dea vreo explicație (fie și lui Aligică) și nu ar trebui să antagonizăm acum peste 5 milioane de români pe motiv de opțiuni electorale. E momentul să ascultăm efectiv principiile unei altfel de politici și să dăm dovadă de bun simț, respect și toleranță față de cei din jur.

În sfârșit, o primă reacție umană autentică de la Ponta (până acum absolut fals și convențional, năucitor doar prin duplicitatea și impostura lui) – o invitație la reculegere și tăcere, recomandabilă tuturor liderilor PSD înainte de marile reforme din partid (pe care le așteptăm de mai bine de 20 de ani): ”Să avem toţi decenţa şi bunul simţ de a tăcea” Reacție Ponta după alegeri . Așa da atitudine! Vorba internetului ”bagabont”, ”să fie într-un SAS bun!”

Eroi în turul II

Pentru că au luptat eroic cu așa-zisa pasivitate românească și, în același timp, și-au învins sila și oboseala ca să voteze, românii din diaspora au fost premiați de autorități cu cozi, gaze lacrimogene (la Paris, Torino etc.) și indiferență. Acest lucru putea fi evitat (măcar într-o anumită măsură, ca să se convingă toți că autoritățile sunt de bună credință) dacă s-ar fi organizat noi secții de votare pentru românii din străinătate, BEC a lăsat să se înțeleagă că există obligația respectării numărului fix de secții (același din turul I și pentru turul II) doar acolo unde sistemul electoral funcționează pe baza listelor permanente, adică în țară, dar nu și în afara ei, unde se utilizează liste suplimentare. Chiar Comisia de la Veneția admitea derogări de la practica numărului fix de secții în cazuri speciale în care era necesară stimularea și/sau eficientizarea procesului de vot. Sau acum nu era nevoie?

Indiferent de asta, cum sistemul actual de vot prezintă deficiențe insurmontabile și se putea anticipa că cererea va depăși halucinant oferta (inclusiv în urma antecedentelor din 2009, când românii din afara țării s-au confruntat cu dificultăți de vot, chit că atunci era PDL la putere), votul din diaspora trebuia reglementat printr-o nouă lege electorală, mai exact oferindu-se opțiunea votului electronic sau prin corespondență. Faptul că PDL-ul a greșit și el, nu scuză PSD-ul aflat acum la guvernare. Dacă alții au greșit, nu trebuie să perseverăm în greșeală. Cu atât mai mult, ar fi trebuit să învățăm din experiență și să căutăm soluții fezabile. Iar PSD-ul a adoptat aceeași atitudine arogantă față de cetățenii români și în turul II, prin ministrul de externe, Meleșcanu, care, constatând neregulile din turul I, a promis că va rezolva problema votului din diaspora în turul II și nu a făcut-o. A reușit doar performanța unei declarații hilariante și absolut scandaloase: dacă e coadă la Paris, să voteze românii la Nancy... la 385 de kilometri distanță de Paris. ”Cine nu are pâine, să mănânce cozonaci”.

Românii din diaspora au făcut eforturi titanice ca să-și exprime dreptul de vot: au parcurs sute de kilometri și au așteptat ore în șir, la cozi comuniste, în frig și ploaie, cu copii în brațe sau în cărucioare. Doi români din Canada (Alecsandru și Ioan) au mers 127 de kilometri pe jos ca să voteze, alt român din aceeași țară (George Latiș) a străbătut 1000 de kilometri ca să-și exercite dreptul de vot. La München, niște tineri au sosit la secția de votare, cu 12 ore înainte de deschiderea urnelor, înarmați cu steagul României și... periuţe de dinţi. Lucian Brujan din Germania a petrecut și el ore în șir în frig, la ”cozile umilinței” din Berlin, a reușit în cele din urmă să voteze și i-a scris președintelui proaspăt ales: ”Ne-a unit dorinţa de schimbare, pentru că, după 25 de ani de la Revoluţie, suntem sătui de sistemul corupt din ţară, de instituţii care nu funcţionează, de aroganţă şi mârlănie, de furt şi pile, de incorectitudine şi neputinţă”   Ce trebuie să înţelegeţi, domnule preşedinte Iohannis, de la noi, cei care am stat la cozile umilinţei  . O ”cerșetoare... de voturi” de la Paris, Eva Ferriere, a stat 11 ore la coadă pentru a vota și a transmis românilor de acasă "Nu suntem un popor de victime. Suntem un popor de încăpăţânaţi, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului şi al foamei prins în lanţul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-aţi gândit, că nu am uitat şi încă mai ştim să stăm în frig" Noi, CERŞETORII DE VOTURI de la Paris, vă mai spunem un singur lucru  .

Acestea sunt doar câteva exemple. Practic, sute de mii de români din diaspora s-au încăpățânat să voteze, chiar dacă nu au reușit efectiv s-o facă (inclusiv rude și prieteni de-ai mei ori de-ai voștri). Și-au asumat riscul și disconfortul așteptării până la capăt. Nu au renunțat. Ei sunt adevărații supereroi ai votului de duminică, noi, ceilalți din țară, nu am făcut altceva decât să ne învingem dezgustul și să le urmăm exemplul. Cu ajutorul românilor din diaspora, dacă ne simțeam străini la noi în țară, rătăciți în hățișurile tranziției și confruntați cu ”meandrele concretului”, extenuați de frustrare și neputință, am ajuns să fim acasă, în exil. Datorită diasporei, am redescoperit eroii din noi și am redat România românilor.

Și, dacă cei din diaspora nu au putut vota, noi, cei din țară, am făcut-o, în locul lor. Am ales să protestăm în numele dreptului lor la vot și, mai ales, să votăm în număr mare, dincolo de orice previziuni. Astfel, am răsturnat situația – de la Ponta 40% - Iohannis 30% în turul I la Iohannis 55% - Ponta 45% în turul II. ”Spirala tăcerii” a funcționat, majoritatea tăcută și-a făcut auzită vocea. Au fost semne ale trezirii conștiinței civice încă din 2012, la protestele din Piața Universității, dar acum acestea s-au extins la nivelul unui public larg: electoratul s-a maturizat, România a devenit activă și implicată, au votat 62%, cu circa 10% peste estimări, comparativ cu turul I (52%). Eu una recunosc: mă așteptam să câștige Ponta, nu-mi făceam iluzii, m-am obișnuit să nu aștept nimic, să nu sper nimic niciodată.

Românii din țară au înțeles, în mod salutar, că indiferența înseamnă complicitate și s-au solidarizat cu frații lor de afară, evitând să-i considere ”dușmanii poporului”, ”băsiști”, ”trădători”, ”vânzători de țară”. La protestele pro-diaspora și pentru mobilizare la vot (începute pe Facebook, dar, de această dată, continuate și în stradă, și la secția de vot) românii din țară, foarte mulți tineri, au scandat: ”Fiți eroi în turul II”, ”Santa Klaus, Santa Klaus / Scapă-ne de Mickey Mouse”, ”Ghinon, ghinion / țara s-a trezit din somn”. Intrusul de altă etnie, religie, fără copii, un ”lucru”, nu o persoană, străinul rupt de lumea politică și clientela ei, a devenit, brusc, un erou salvator, providențial (”Santa Klaus”), iar românii din diaspora – frați nedreptățiți. Retorica naționalist-comunistă (promovată agresiv de echipa de campanie și canalele media aservite) n-a mai funcționat, ba, dimpotrivă, a produs efectul contrar. Ponta are, într-adevăr, meritul de a-i fi ”unit” pe români. Sper că va mulțumi într-o zi electoratului și DNA-ului că-i curăță PSD-ul de corupți și insolență.

Slavă Domnului, datorită presiunii electoratului și a lui Iohannis, legea amnistiei a picat deja în Parlament. Și nu numai ea. Au mai căzut niște Ziduri în România. Fantoma comunismului care mai bântuia România prin sistem și mentalități a fost, în sfârșit, exorcizată. Alegerile au purificat România. Oglinda spartă în mii de cioburi, de rușine că reflecta monstruosul ”portret al lui Dorian Gray” s-a refăcut și arată acum nu pe ”Albă ca Zăpada” (lui Sebastian Lăzăroiu), nici pe ”Maștera”, ci o Românie mai frumoasă și mai curată. Votul anti-sistem de duminică a adus o gură de aer românilor. El demonstrează că România își dorește și e pregătită pentru o altfel de politică: a responsabilității, transparenței, corectitudinii și a respectului față de cetățean. O Românie civilizată, de bun simț. O Românie unde să te simți acasă. S-a relansat adevărata Revoluție (din minte și suflet), iar aceasta nu va mai putea fi furată.

Sunt mândră de România și de românii de pretutindeni care au participat la vot, indiferent cu cine au votat. Bravo tuturor eroilor din turul II, fie din țară sau din diaspora!

Cine nu e cu noi e cu Băsescu, Ștefane!

Cum unii (hipsteri sau nu, cu tricouri și accesorii inscripționate ”mă piș pe el de vot”) refuză să voteze că așa e cool sau au oboshit să o facă la vârsta de 18 ani, după atâtea experiențe traumatizante, au apărut spoturi de motivare civică pentru a stimula partciparea la alegerile prezidențiale din 2014 (  Vino la vot!  ). Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu sau Dracula, rămași singuri, fără armată, ne cheamă să nu ne pișăm pe el de vot și să mergem să alegem președintele țării. Eu nu mă piș pe el de vot: indiferent cât sunt de dezamăgită, când mă gândesc câți mor pentru dreptul la vot în alte părți și că, practic, democrația nu poate funcționa fără voturile noastre, mi se face rușine, mă târăsc până la cabina de vot și trântesc o ștampiluță pe partidul/personajul cel mai puțin toxic pentru Românica (în concepția mea). Și mi-e teamă că, dacă nu mă duc, vine muma lui Ștefan cel Mare cu furcoiul după mine!

Hm, nu știu dacă apelul lui Ștefan cel Mare a funcționat, dar mulți din diaspora au vrut să voteze, însă n-au mai apucat, după ce guvernul a modificat numărul și amplasarea secțiilor de votare. Au fost cozi ca-n vremea comunismului. Și numai Băsescu e de vină. În țara mea, Stracciatella (pe care mi-am instalat-o în cadă, umplând-o cu iaurt cu straciatella, pentru ca să fiu și eu la modă, căci în ziua de azi fiecare își face țară, pretutindeni pe glob) nu se întâmplă așa ceva, e totul impecabil organizat, observatorii OSCE pot confirma. Și să vedem dacă muma lui Ștefan cel Mare ar fi stat ore în șir pe drumuri și la coadă, în frig și zloată, ca să pună o șampilă. I-ar fi înțepat frumușel cu furcoiul pe toți. Ce să mai vorbim de tatăl nostru, Dracula! Cred că el i-a inspirat pe cei din echipa de campanie a lui Ponta să arunce cu 58 de găini moarte în curtea lui Iohannis, la sediul ACL. Doar nu o fi fost părintele Arsenie Boca, guru lui Ponta (cu care acesta se identifică potrivit ”icoanelor” electorale), la originea acestui gest creștinesc.

Din păcate, nu au lipsit atacurile la persoană, mizeriile de campanie negativă (ex. Iohannis nu e bun de președinte pentru că nu-i ”om complet” (n-are copii), e ”lucru”, neamț sau protestant). Dacă temele votului din diaspora (de mare actualitate), corupției, independenței justiției, plus unele aspecte economice (ținând mai curând de guvernare decât de președinție) au fost amplu discutate în dezbaterile TV dintre Ponta și Iohannis, tocmai subiectele legate de politica externă și afacerile europene (principala ocupație a președintelui), foarte fierbinți în contextul ascensiunii partidelor extremiste și tendințelor secesioniste în UE și al crizelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu, nu au fost abordate corespunzător (la B1 TV – absență completă, iar la Realitatea TV (aproape la fel de amețită ca pe vremea când ”omora” protestatarii) – o singură întrebare referitoare la politica externă).

În schimb, băsismul a rămas o temă de campanie. Cine nu e cu noi e cu Băsescu. Puțin surprinzător și contradictoriu pentru un președinte care ”unește” România ca Ponta. Sau România nu e pentru băsiști? Ponta nu vrea să fie și președintele lui Băsescu? Ori al băsiștilor? Iohannis, la rândul lui, și-a subminat imaginea de neamț ”serios”, omul ”lucrului bine făcut” și exponentul unei Românii ”normale”: a venit cu răspunsuri improvizate, a părut nepregătit, paralel cu subiectele (mai ales la Realitatea TV, dezbaterea de la B1 TV fiind mai echilibrată, iar Iohannis ceva mai ofensiv). Nu că ”veverița Scrat”-Ponta-”Copy Paste” ar fi capabilă să producă altceva serios în afară de atacuri grave la adresa democrației și statului de drept din România, cum au fost cele din 2012. Pentru mine una, Iohannis a devenit uman și și-a recâștigat demnitatea când a cântat prima strofă din imnul României, la provocarea jurnaliștilor (  Klaus Iohannis a cantat imnul national intr-o conferinta de presa  ) și când a apărat discursul civilizat, în spiritul respectului față de adversar, cu orice riscuri: ”Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”.

Indiferent de prestație, cei doi candidați s-au acuzat reciproc de băsism: Ponta pe Iohannis fiindcă e aliat cu oamenii lui Băsescu (ex. Blaga, Videanu, MRU) și are stilul lui Băsescu, Iohannis pe Ponta pentru că a semnat pactul de coabitare cu Băsescu în calitate de premier, iar Băsescu l-a acceptat pe Ponta ca prim-ministru, nu pe Iohannis. Băsismul e încă de actualitate și naște reacții virulente la televizor. Pământul arde și băsiștii se piaptănă în direct. Și numai Băsescu e de vină. Băsiștilor, treziți-vă!

P.S. Știe cineva, domnitorii din spotul de mobilizare la vot sunt și ei băsiști?

Examen cu Big Brother (37): Pterodactilul Popescu își face țară și... telfie precum Kim Kardashian

Luni, mă întorc entuziasmată. Atât de entuziasmată, că nu mai pot dormi. Îmi reiau programul meu obișnuit de insomnii, zile și nopți la rând. Mă dor capul, stomacul, ficatul, inima și articulațiile, mi-e greață și mă ia cu leșin. Dorm prost sau deloc și nu reușesc să recuperez ca altădată: mă trezesc după o oră-două de somn agitat, pe la 6 dimineața și, eventual, mai ațipesc o oră la prânz. Cred că Promy m-a deochiat ca o adevărată vrăjitoare, baba Promida, ce este: ”Blestemată fii tu, Fata lui Dracula, să te culci la 6:00 și să te trezești la 5:00, ca să ajungi la timp la fabrica de brânzici, iar eu la ședință la palat!” La tradiționala mea ședință de vineri de la două noaptea – nu mai vine nimeni (au și ei drepturi!), așa că o suspend sine die. De fapt, n-am mai ținut o ședință din vara trecută, s-a scurs aproape un an. Mai am un pic și rămân fără personaje, cine mai vrea să se sacrifice? Eu însămi mi-am dat demisia în toamnă – a treia în semn de protest. Dar mai fac voluntariat. Deocamdată.

Când Promy se plânge de... coșmarurile lui obișnuite (cu lanțuri, piroane, păsărele antropofage și flegme divine, corozive ca acidul sulfuric), îl invidiez. Ce n-aș da să am și eu coșmaruri! Asta ar însemna că am dormit. Ce n-aș da să am și eu 5 minute de liniște! Cred că trebuie să-mi fac și eu o normă săptămânală. Proaspăt renăscut, Promy mă asigură că-mi dă el 5 minute de liniște și fericire de la el, acum are de dat. Și atunci când nu are de dat, dă, darămite când are de dat. Proaste obiceiuri! Ah, îmi bubuie capul ca lui Bran când lucra la atelierul de testat claxoane. Să fie liniște! Faceți odată liniște! ”Dacă trebuie să faceți zgomot, faceți-l în liniște!” – vorba unui polițist din alt film cu Stan și Bran. Logic, nu? Na, uite că am ajuns și eu la vorba unui polițist. În ce hal m-a adus insomnia!

Indiferent cum mă simt, nu vreau să mă resemnez. Voi continua lupta mea pentru liniște. Așadar, dau pe gât zilnic 2-3 litri de ceai de mușețel, înfulec folii întregi de Sedatif PC, melatonină și valeriană, și, totodată, încerc să-mi schimb programul (care program?), adică mă culc la 10-11 seara ca să-mi creez o rutină a somnului. Promy, ca un titan căpos și băgăcios ce e, se încăpățânează să-mi facă program. Cu Dio de ce nu încearcă? Sincer, crede că are mai multe șanse cu muritorii și nemuritorii blestemați decât cu zeii.

După ceva vreme, realizez că trebuie să ascult Vocea Rațiunii, și nu vorbele polițiștilor, adică... să mă prezint la doctor. Consult, deci, câțiva specialiști: unul îmi recomandă ce iau deja (Sedatif PC, melatonină și valeriană, câte o folie odată), altul îmi prescrie un antidepresiv, Tritico, pentru tulburări de somn. Încep cu o treime de tabletă seara, timp de 5 zile, continui cu două treimi tot așa, apoi trec la o pastilă întreagă. Mă asigură că nu are efecte secundare grave, nici nu dă dependență ca Xanax. Totuși, mi-e teamă. Ei, am testat eu pe pielea mea și chestii mai tari, cum ar fi berea tutti-frutti din Iran. Așadar, înghit o treime de pastilă de Tritico și mă pregătesc să mă duc în pat. Asta e realmente dificil pentru că, imediat ce am luat pastila, am simțit furnicături în corp și înțepături în inimă. În cele din urmă, nimeresc patul, mă sforțez să mă întind și aștept. Trebuie să învăț odată să am răbdare, nu zice așa Promy?

În curând, o să-și facă efectul și o să dorm buștean. Vreau să mă întorc pe o parte, dar nu reușesc și rămân cu fața în sus – parcă mă apasă o forță nevăzută și mă strâng lanțuri (din acelea zdravene, de firmă, ca ale lui Promy de la Hefaistos). Zici că mă storcește Antenuța sau mă calcă Țarul cu tancul. După patru ore, adorm, în sfârșit, și mă trezesc după numai o oră, îngrozită, pentru că am avut un coșmar (pe care nu mi-l amintesc). Încerc să mă duc la toaletă, însă constat că picioarele nu mă ascultă. Mă împleticesc și totul se învârtește cu mine. Să-l chem pe Obama? Mi-e teamă că Obama se uită și nu vede. Mai bine apelez la cine m-a ajutat întotdeauna, chiar și când nu i-am cerut. Mă pregătesc să spun rugăciunea, dar, brusc, îmi dau seama că nu mai știu ”Tatăl nostru”.

Atunci, îmi zic, în stilul meu unic și inimitabil, autentic și original: ”las-o baltă, Madame Dezastru!” Ajunge experimentul ăsta. Dacă așa e la o treime, cum o fi la o pastilă întregă, după mai multe luni de utilizare? Cred că mă limitez la treimea mea de tabletă de acum și îmi păstrez dreptul la insomnie. Oricum, nu aș da conștiința mea torturată și insomniile mele pe somnul liniștit al porcilor.

***

În fiecare seară, Promy se străduiește să mă adoarmă cu povestea pterodactilului Popescu, dar nu procesez nimic, nici cum îl cheamă pe pterodactilul Popescu. Atunci, sărmanul Promy se hotărăște să mi-o istorisească ziua, doar-doar oi dormi la prânz, măcar o oră. E o poveste hollywoodiană  (din Vestul sau Estul Sălbatic?), foarte exactă, care respectă memoria și datele istorice, redactată în ”Newspeakul” de azi, politically correct, cu multe aventuri standardizate, clișeizate, turnate pe bandă rulantă, savuroasă ca o bere tutti-frutti cu aromă de borâtură, însă de actualitate și cu happy-end: ”Pterodactilul Popescu își face țară.” Se petrece acum, în plină criză, în ”Epoca de gheață”.

Foarte pe scurt, pterodactilul Mihai Popescu se născuse în Țara Leneșilor. Acolo, aceștia dețineau cele mai prestigioase funcții și distincții, multe premii, medalii și diplome-fantomă de la fabricile de diplome, precum și numeroase vile și conturi în paradisuri fiscale (virgine, complet inaccesibile celorlalți). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, pterodactile! O să te obișnuiești. Bineînțeles, pterodactilii aveau numai dreptate, nu și drepturi. Leneșii treceau direct din leagăn la doctorat și fotolii de parlamentar unde, bineînțeles, se remarcau prin absență sau sforăit. Aparent, leneșii meritau puterea pentru că reprezentau cel mai înalt progres pe scara evoluției – mamifere sofisticate față de cvasi-reptilele de pterodactili sau mamiferele cu marsupial ca oposumii.

La școală, unde mergeau doar copiii din păturile inferioare ale societății ca pterodactilii, oposumii sau mamuții, micului Popescu i se scăzuse odată nota la purtare pentru că spusese într-o compunere că leneșii nu știu să scrie (încă o dovadă că avea dreptate, nu și drepturi). La liceu, culmea, se împrieteni cu o leneșă, Corina, pe care colegii pterodactili o ironizau, așa că Mihai era respins chiar de cei de-un neam cu el. De asemenea, tatăl leneșei, șeful poliției din oraș, dezaproba vehement legătura dintre cei doi și-l amenința că-l omoară dacă nu încetează imediat relația cu fiica lui. Mai mult, leneșa Corina, ”născută” prințesă și foarte răsfățată, îl trata disprețuitor pe Mihai, păstrând întotdeauna o distanță ”igienică” față de el (dacă nu fizică, cel puțin psihică). Lui tocmai asta îi plăcea: inaccesibilitatea și aroganța ei. Era, pur și simplu, fascinat. Iar Corina, la rândul ei, nu se îndura să se despartă de el: se dădea în vânt după chiulurile și zborurile secrete peste lacul din parcul școlii, când îl călărea zdravăn pe Mihai.

Când pterodactilul Popescu ajunse la facultate, la Construcții, leneșa îl părăsi, iar Mihai se cuplă cu o studientă-oposum, Cristina. Nu putu să-i reziste când îi atinse blănița cenușie, zbârlită de ploaie și îi văzu fățuca albă, parcă de Panda, cu urechiuțele fine, negre, ochișorii ca mura și năsucul umed, delicat, roz precum viața la Paris. Ca cei mai mulți dintre pterodactili, Popescu nu fusese niciodată la Paris, dar era sigur că acolo viața e roz și totul e de vis. Curios, leneșii mergeau peste tot, dar erau incapabili să diferențieze Parisul de Londra, Roma, Moscova, Beijing sau New York.

Nu existau diferențe (semnificative) de mărime între Mihai și Cristina (ea era cam cât o pisică, el – puțin mai voluminos, de dimensiunile unei păsări obișnuite). Un singur lucru îl deranja pe pterodactilul Popescu și le făcea dificilă sincronizarea: ea dormea cu capul în jos și picioarele în sus, agățată de codiță într-un copac sau cuier. Sincer, ăsta e, probabil, un mit hollywoodian, dar vă rog să vă prefaceți că-l credeți și să-l transmiteți mai departe, e și el o flacără din focul nostru sacru. Incontestabil, cei doi protagoniști aveau în comun ceva important: amândoi prefereau sexul oral. Cum decurgea o partidă de sex? Simplu, Cristina lua în gură penisul mic, ca de crocodil, al pterodactilului, iar Mihai își vâra ciocul în vaginul ei bifurcat (plăcere dublă!), frecându-l lent, însă profund, cu voluptate.

Pe lângă școală și sex, ca mulți alți studenți, Mihai și Cristina aveau preocupări revoluționare. Domnișoara Cristina îl introdusese pe Mihai într-un cerc de studenți-oposum revoluționari care doreau să reformeze sistemul. Adică să fie exact ca la Paris, totul de vis, o viață în roz. Acum rămâne vorba între noi, Cristina era mai interesată de faimă și putere (inclusiv pe Twitter, Facebook și youtube) și, de aceea, monitoriza permanent numărul de accesări, sharinguri și like-uri ale postărilor sale instigatoare la revoltă, în timp ce Mihai vroia o schimbare reală din tot sufletul lui mare de pterodactil. Așadar, pregătiră împreună proteste online și de stradă împotriva regimului leneșilor, pentru început solicitând îmbunătățirea condițiilor de cazare din căminele studențești unde persista igrasia, apa rece era mai caldă decât apa caldă, paturile șubrede se rupeau (asta pe Cristina n-o prea preocupa, căci ea dormea în cuier, legănându-se de codiță) și existau diverse elemente decorative precum gândacii sau păianjenii.

Ca urmare a protestelor studențești, Twitter, Facebook și youtube fură interzise (restul internetului deveni controlat integral), iar Cristina și Mihai, împreună cu revoluționarii-oposum, fură arestați. La poliție, Mihai avu marea plăcere să-l întâlnească față în față chiar pe tatăl Corinei. După trei zile, acesta își dădu seama cine era pterodactilul Popescu și izbucni într-un râs isteric. Tocmai i se oferise nesperata șansă de a se răzbuna pentru tentativa de viol la adresa fiicei sale. Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică e de vină. Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Sărmanul pterodactil fu torturat și cu aripile zdrobite, însă se ținu tare, nu spuse nimic incriminator despre prietena lui, Cristina. Realiză amar, că, atunci când nu dorm, leneșii știu doar să frângă aripile pterodactililor. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă.

Ulterior, Mihai fu condamnat la 10 ani de închisoare într-un proces-spectacol televizat în care, bizar, Cristina nu apăru. Nu mai știa nimic de ea. Mama lui Mihai dădu șpăgi grase, până  rămase fără un ban, ca băiatul ei să fie amnistiat, cu condiția ca acesta să se întoarcă la facultate și să păstreze o distanță ”igienică” față de Cristina. Eliberat după doi ani de închisoare, după exmatricularea din facultate, Mihai susținu din nou examen de admitere și reuși, cu chiu, cu vai, să continue școala, ținându-se departe de Cristina și de politică. Când se reîntoarse la facultate, Mihai află că, în cele din urmă, domnișoara Cristina scăpase de închisoare, cu prețul trădării lui și a transformării ei în târfă-informator al poliției, spuneau colegii pterodactili, atenționându-l să se ferească de ea, aproape tot atât de mult ca mama lui.

Într-o zi, cu câteva săptămâni înainte de examenul de licență al lui Mihai, Cristina veni din nou la facultate. După se legănă o vreme, emoționată, de codiță, cu capul în jos, de creanga unui fag din parcul facultății, când îl văzu pe Mihai, domnișoara oposum sări din copac și făcu pe moarta. Probabil și de-asta i se spunea ”domnișoara Cristina”, ca fantoma seducătoare și crudă din povestirea lui Eliade. Pterodactilul Popescu nu citise Eliade, așa că a fost sensibil la farmecele ”domnișoarei Cristina”, căzută ca moartă lângă el: își frecă ciocul de blănița ei  cenușie, aspră și zbârlită până o trezi. Apoi, o invită la o cafea într-o cârciumă obscură din zona căminelor studențești. Acolo, inhalând aburii nessului 3’n’1 cu aromă de ciocolată, domnișoara Cristina îi mângâie aripa (ruptă) lui Mihai, iar acesta simți un fior, de parcă ar fi fost gata să zboare din nou, cu ea, undeva, departe, unde nimeni nu i-ar fi găsit niciodată.

Privindu-l, topită de dor, cu ochișorii ei ca mura, Cristina îi mărturisi lui Mihai că și la anchetă făcuse pe moarta (așa procedează oposumii la nevoie), dar nu convinsese pe nimeni. Anchetatorul ei, leneș de asemenea, adormise între timp. Cu lacrimi în ochi, Cristina  recunoscu că da, îl trădase, însă o făcuse de frică. Continua să-l iubească. În plus, ea îl înțelegea și era singura capabilă de asta: trecuseră împreună prin atâtea, știa și ea ce înseamnă să pună toți mâna pe tine și să te abuzeze, doar trebuia să agațe noapte de noapte zeci de bărbați și să informeze despre ei la poliție, ca să câștige și ea o pâine amară. Îi turna? Nu, nici vorbă, nu transmitea niciodată nimic incriminator. Mihai îi strânse tare lăbuța și, hotărât să reziste ispitelor, lăsând ochii în jos, îi răspunse că el o iartă, înțelege, cu toate că el personal n-o trădase. A iubit-o, poate o mai iubește, dar nu mai pot fi împreună, acum e prea târziu.

Deși bulversat de întâlnirea cu Cristina, Mihai susținu examul de licență și își luă diploma. După absolvire, se angajă relativ repede (în 7-8 luni), în domeniu, ca inginer constructor pe un șantier, dar șeful află în scurt timp că e un împuțit de pușcăriaș și un vierme de trădător, așa că-l dădu afară. Direct, fără scuze și explicații, fără să caute măcar un pretext. Mihai nu se resemnă, mai încercă în câteva locuri, întâi ca inginer constructor, apoi ca simplu muncitor, însă fu expediat urgent de peste tot. În cele din urmă, din disperare, pterodactilul Popescu se angajă la negru, la Obama: menajeră, bodyguard, paznic, om de serviciu, baby sitter, meditator la fetele lui Obama (după cum se știe, destul de figurante, capabile să exaspereze nu doar un pterodactil, ci și pe chinezi... pe angajații hotelului Westin Beijing Chaoyang).

Dar fetele lui Obama, Malia și Sasha, din prima secundă, se atașară de pterodactilul Popescu și tot timpul stăteau lipite de el. Abia așteptau să zboare cu pterodactilul. Doar că Mihai avea aripile frânte. Totuși, fetele lui Obama nu se dădură bătute: începură să-l piseze pe tati să aducă un doctor care să-i trateze lui Mihai aripile bolnave și să-l facă bine. Mai întâi, Obama le ceru să-l lase în pace și le amenință că le va sancționa crunt (adică le va reduce programul de vizionare TV cu 8 minute, iar cel de net cu 5), însă nu rezistă mai mult de un sfert de oră și, în cele din urmă, chemă un doctor mamut să-l vadă pe pterodactilul Popescu. Acesta îl consultă (deși Mihai se jena foarte tare și bolborosea, pierdut, că suferise un accident) și îi transmise lui Obama că personal nu-l poate vindeca, dar e posibil ca cel mai mare doctor pe care-l știa, guru în medicină, să rezolve problema. Așadar, îl chemară pe doctorul recomandat (titanul Prometeu din Olimp) care își dădu imediat seama despre ce e vorba și îi îndreptă aripile lui Mihai. Când se înălță cu fetele lui Obama în spinare, pterodactilul Popescu simți că și-a recâștigat, măcar pentru o clipă, demnitatea. Zbura. Era liber din nou. Și toată lumea era a lui.

Deși înțelegea că acasă la Obama nu era Parisul de vis, dar nici ”Țara Leneșilor”, pterodactilul Popescu tânjea de dorul domnișoarei Cristina. Vroia să afle măcar ce mai face, așa că, într-o zi, Mihai se duse pe strada unde lucra ea și o căută. Zări un client-oposum lovind-o și  interveni, luând-o în spinare și avântându-se împreună departe, în zbor. Se opri abia când ajunseră la casa lui Obama. Acolo, domnișoara Cristina stătu o vreme ascunsă în pod, bântui casa ca o fantomă și îl posedă pe Popescu cu foc. Fetele lui Obama știau de ea și profitau de prezența ei ca să o șicaneze sau să le facă temele, fără să-i spună nimic tăticuțului. Obama nu ar fi văzut-o nici dacă i se băga în papuci sau în chiloți, chiar dacă îi citea sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube (la Obama acasă Facebook, Twitter și youtube erau funcționale). Obama se uită și nu vede.

La un moment dat, la poarta casei lui Obama apăru șeful poliției din orașul lui Popescu, tatăl Corinei. Obama se făcu alb ca varul, mai exact ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment. Speriat, își strânse cele mai importante lucruri (tablourile scumpe) și se încuie în baie. Mihai și Cristina rămaseră în pod, clănțănind de spaimă. Dar fetele lui Obama nu știau ce înseamnă frica. Săriră pe șeful poliției și îl asaltară cu poveștile lor, gesticulând, țipând și trăgându-l de haine. Îi istorisiră ultimele scene din serialele preferate de pe Disney Channel, îi zbierară ultimele hituri de pe MTV, îl întrebară de personaje, vedete, hăinuțe, rechizite, reviste, gadgeturi și accesorii, se plânseră că tăticul le neglijează, e rău, prost, dus cu capul, nu le-a mai cumpărat de mult ce vor ele (și ele vor o bonă-pterodactil), deci decât... ele s-au hotărât să-l lase pe tăticul lor, l-au ales pe nenea să fie tăticul lor și-i cer să meargă imediat la hypermarket să le ia... o listă la fel de lungă și de neînțeles ca numele ierbii cu Bifidus pe care o consuma Antenuța (în versiunea sa de omiduță) și pe care nu-l putea pronunța decât cântărețul din Hamelin. Șeful poliției ieși amețit, clătinându-se, cu capul gata să-i explodeze, intră în magazin să cumpere ce-i ziseseră fetițele lui, însă, la primul raion (de rechizite), își dădu, brusc, seama că uitase mare parte din listă. Când se afla în al doilea raion (de jucării), avu altă revelație: pentru care fetițe?! Fetițele lui?! Se zăpăcise complet. Trebuia să se întoarcă imediat acasă, la Obama, să-i caute pe împuțiții de trădători, să-i aresteze și să confiște porcăriile de tablouri ale lui Obama. Dar îi era somn, așa că se trânti pe o banchetă și adormi.

Când șeful poliției părăsi casa împleticindu-se, fetele lui Obama bătură din palme, țopăiră și se tăvăliră pe jos de râs. Cum reapăru Obama de la budă, tremurând, gata să scape tablourile lui scumpe din brațe, fetele săriră pe el și țipară:

– Ne-am găsit alt tătic! strigă Malia, cea mai mare dintre fetițe. Tu ești rău, nu ne iubești deloc, nu-ți pasă decât de tablourile tale. Te urăsc!

– Ești rău și dus cu capu’. Nu ne-ai cumpărat nici măcar un cățel, întări Sasha, cea mică.

Obama lăsă tablourile încet, jos și le privi siderat. Cum așa?

– F-f-fe-fe-te-lor, voi aveți alergie la părul de animale, iar cățel, oricum, nu există în Epoca de gheață, bâigui Obama.

– Ba da, tati, tu nu știi ce e la modă, noi am văzut poze pe Facebook, Twitter și Instagram, pufni Sasha, băgându-i lui Obama i-Pad-ul în față ca să-l confrunte cu dovada zdrobitoare.

– Tati, trebuie să ne iei neapărat un cățel ca-n poze (Portuguese Water Dog), să fim cele mai tari, căci altfel schimbăm tăticul de urgență, tătici mai buni sunt peste tot, punctă Malia.

– Poate că pozele erau photoshopate, zise Obama. Încerc să vă demonstrez acum concret. Uite, iei un hobbit, îl bagi la Photoshop și iese Kim Kardashian. Iei un pterodactil, pe șeful poliției sau pe mine în persoană, îl bagi la Photoshop și iese un cățel. Logic, nu?

Apropo de Photoshop, hobbiti și trenduri, nu știu dacă Obama e în temă, dar Kim Kardashian, hobittul photoshopat, un guru real, ”future maker”, ”trend setter”, o inventatoare, o profetă și o vizionară, a făcut o descoperire revoluționară: un nou selfie, de la buric în jos. Nici nu se mai cheamă selfie, ci telfie (de la ”tummy”, abdomen în engleză). Trendul a fost deja preluat cu entuziasm și satisfuckție de numeroși tineri din toată lumea care-și fuck acum astfel de poze și le postează pe Facebook. Evident, este limpede ca lumina zilei că pentru un yahoo cea mai importantă parte nu, nu e capul. Aviz Statului Islamic! Dacă are cap.

În timp ce Obama se chinuia să le convingă pe fete că nu există cățel și că numai Photoshopul e rău și numai Photoshopul e de vină, intră în casă, spărgând geamul cu grație (nu și tablourile, din fericire), un câine real. Nu, nu doctorul Prometeu, fiara turbată care a mușcat mâna stăpânului său, ci câinele din Baskerville, mare și fioros, negru ca smoala, cu ochii săi fosforescenți sticlind dement în noapte. Obama se făcu iar alb ca Michael Jackson și o șterse la budă, abandonându-și tablourile. Entuziasmate, fetele lui Obama începură să-l alerge pe câinele din Baskerville peste tot prin casă, strigându-l cuprinse de extaz: ”Cuțu, cuțu, ce cuțu drăguț!”. Înspăimântat, câinele din Baskerville se refugie și el în pod, dar, în ciuda întunericului, îl dădură de gol sclipirile de foc ale ochilor fosforescenți. Pterodactilul Popescu se afla încă sus, în pod și tremura ușor, strângând-o pe Cristina sub aripa lui. Când văzu câinele, vru să o ia la sănătoasa, însă câinele începu să schelălăie de durere, implorându-l să-l ajute să scape de fetele lui Obama. Lui Mihai i se făcu milă și-l ascunse în pod, într-o cutie de pantofi veche și prăfuită.

Îndată ce ieși din pod, pterodactilul Popescu se bucură că a scăpase de șeful poliției și răsuflă ușurat. Putea să respire liniștit, să se ducă înapoi în pod și să facă dragoste cu Cristina, la lumina romantică a ochilor câinelui din Baskerville? Nu, nu putea. Se sufoca. Începuse să-și numere iar minutele și secundele și nu vroia să mai ajungă nici mort la închisoare, în ”Țara Leneșilor”. Fără să-și facă bagajele, îi zise Cristinei să se urce în spinarea lui. Vor pleca departe, undeva unde să nu-i găsească nimeni. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă. Zbură mult, parcă la nesfârșit, în tăcere, din dragoste și disperare, până se prăbuși, epuizat de efort. Din fericire, aterizaseră chiar la doctorul Prometeu acasă, iar acesta îi salvă și îi îngriji. Când își reveni suficient cât să poată purta o conversație, Mihai îl întrebă pe doctorul Prometeu:

– Ce să fac? Sunt disperat, nu știu unde să mă duc.

– Nici eu. Dragul meu, din păcate, nici aici nu e o situație prea fericită, îi răspunse doctorul Prometeu cu glas întretăiat, întunecându-se la față. Tocmai a izbucnit un război crâncen între zei și titani, așa că nu vă pot găzdui prea mult. Nu vreau să vă implic într-un război de familie, pentru putere, între zei și titani. O să fie unul devastator. Nici eu nu vreau să iau parte, detest războaiele! Urăsc... ura. Vă sfătuiesc și pe voi să vă țineți deoparte. Eu însumi voi aștepta să văd cum evoluează lucrurile.

– Doctore, mă sperii. Pot să te mai întreb ceva? Crezi că pterodactilii vor dispărea? întrebă Mihai îngrijorat.

– Da.

– Și oposumii?

– Da.

– Și zeii?

– Da.

– Și titanii?

– Da.

– Și leneșii?

– Nu... știu sigur. Sunt cel mai bine adaptați. De fapt, nimic nu e sigur, ci doar probabil. Te înțeleg, Popescule, și eu mă simt la fel ca tine. Parcă nu-mi găsesc locul nicăieri. Dar, când sunt vremuri întunecate, cu atât mai mult trebuie să fim puternici, să ne bucurăm de viață și să ne împărtășim din lumina ei, savurându-i efemerul. Mulțumește-i cerului că trăiești și că ai picat la mine! Fii fericit că te iubește cineva, fie și fetele mofturoase ale lui Obama. Zboară! Cât mai poți!

Atârnată de cuierul înalt, din lemn de pin (sculptat cu nimfe și fauni), bălăngănindu-se în continuu cu capul în jos, fără să reușească să se detensioneze, Cristina interveni, pe un ton precipitat, înecându-se și tușind:

– Chiar că ne sperii, doctore Prometeu. Tu întotdeauna spui ce gândești?

– Am prostul ăsta obicei. V-am zis ca să vă avertizez. Nu există soluții miraculoase, nu putem face minuni, dar modul în care înfruntăm urgia, târându-ne în genunchi, cu fața în noroi sau drepți, neclintiți în furtună, cu fruntea spre cer, asta depinde de noi. Și până atunci putem să ne bucurăm de clipele frumoase care ne-au mai rămas, încercând să nu le numărăm. Recunosc că și eu am reflexul ăsta, mi-e greu să mă abțin.

– Eu una nu știu cum să mai procedez. E frumos ce-mi spui, dar eu nu mai am încredere în nimeni. Nici în mine... Să-ți spun ce am văzut pe Facebook, Twitter și youtube, doctore Prometeu: în ultima vreme, fiecare își face țară (uneori chiar într-o căciulă, pe care poți s-o iei cu tine). Dacă ne-am face și noi propria noastră țară?

– Da, cred că ăsta e ultimul trend, hm, după telfie-ul lui Kim Kardashian. Dacă vă faceți țară, va fi doar una fantomă, pe care nu ar recunoaște-o nimeni, iar voi v-ați simți și mai izolați și hăituiți.

– Păi și noi suntem fantome, doctore Prometeu. Nu mai avem nimic de pierdut.

– Ba da, sufletul. Și o noapte romantică de dragoste în pod, la lumina ochilor câinelui din Baskerville.

În cele din urmă, doctorul Prometeu îi convinse să se întoarcă acasă, la Obama și să-și facă o țară-căciulă, după numele domnișoarei (ca să fie și ea promovată) – KrisTEENa, să înfigă un steag, să fotografieze, să photoshopeze și să posteze pe rețelele de socializare (funcționale în locuința lui Obama... bun și Obama la ceva!). Cei doi îl ascultară. La plecare, doctorul îi strânse tare în brațe, gata să-i sfărâme, de parcă ar fi știut că urmează să se volatilizeze în minutele următoare, așa că preferă să le sfarme el însuși oasele și să le preschimbe în praf de stele.

La sfârșit de tot, o întrebare: pterodactilul Popescu vrea să fie personaj sau nu? Să-l întrebăm? Eventual, și dacă e de acord să-i invadez țara (Stracciatella e prea mică, nu-i încape lui Promy scula în ea). Nu, nu se poate. Nu am zis deja că nu mă cobor la nivelul ăsta?