CUI PROTEST? / PROteste de respirație. X – Pierdut ”smiling face” și speranța că april va veni. Le declar nule.

      Ploua din nou. Slab şi neîntrerupt. Picătura chinezească. Blocaje peste blocaje în trafic ca întotdeauna în Bucureşti. Chiar dacă sunt doar câţiva stropi de ploaie, inevitabil, circulaţia e dată peste cap. Poţi să-l aştepţi pe Godot într-o intersecţie...

Radu nici nu se mai enervase din cauza blocajelor, se simţea atât de obosit, de parcă era anesteziat. Parcase maşina cât putuse de repede şi fugise acasă. Nu mai avea chef de cântat şi de dansat, nici de osmoze cu natura. Ajunse acasă destul de devreme, în jurul orei nouă jumătate. Avusese o zi foarte solicitantă la serviciu: raport de predat, o bază de verificat şi de corectat, şedinţă de department. Abia acum s-au convins colegii cei noi că șefițu’ există. Nu mă credeau. De fapt, mă întreb și eu adeseori dacă Vlad există. ”You may say I’m a dreamer / Maybe I’m the only one / I hope some day you’ll join us / And the world will live as one”. Ce zi! Agitaţie, tensiuni, ţipete. Mai ales atitudinea faţă de noii colegi, ăștia mici, e câteodată foarte dură şi degradantă. Uneori trebuie să intervin pentru ei. De mine nu se prea iau, mă lasă în pace. Sunt om de bază. Îmi fac treaba. Dar nu-mi mai place atmosfera. M-am gândit din nou să-mi dau demisia. Dar ce să fac? Să-mi caut loc de muncă un an şi apoi să mă angajez în domeniu, la altă agenţie, pe un salariu poate mai mic şi cu un stres poate mai mare? Şi, între timp, cine plătește ratele și facturile? Aici, cel puţin, sunt respectat şi iubit, atât cât se poate.

                  Laura, evident, nu-i acasă. De ce nu mă miră nimic? Am început ”să mă obișnuiesc”? Pe Laura poți s-o aștepți ca pe Godot... Sau ca pe Vlad... Niciodată nu vine. Niciodată nu mă bagă în seamă. Parcă numai ei? La fel și Luca. Aș prefera să mă urască, decât să mă ignore. Cred că singura căreia îi pasă de mine e Kim. Vreau s-o iau în brațe și să dorm, să nu mă mai gândesc la nimic.

Kim m-a simţit de la lift, mieunase în continuu şi, când am intrat, mi s-a frecat de picioare. I-am schimbat repede apa şi-i i-am turnat crochete noi, Purina cu somon, în castronel. L-am găsit pe Luca jucându-se, ca de obicei, pe PSP, la el în cameră. Nu mi-a răspuns la salut. A aruncat în mine cu titirezi, cornuri și pixuri. Bine că nu erau bombe puturoase, ca de ziua mea. Nu făcuse baie şi nu mâncase nimic, în afară de chipsuri. Nici eu. Aș da orice pentru o pizza: fie ea și cu șuncă din mușchii mei, ciuperci din coaiele mele tocate și ketchup din sângele meu. Vă rog, serviți-vă, cina e gata! Haide, Laura. Haide, Luca. Fac pariu că n-o să observați cu ce e.

După ce strânse pungile goale de chipsuri, Radu încercă să încropească masa de seară la repezeală, deşi aproape că nu mai ştia ce face... Vru să prăjească nişte cartofi, dar îi lăsă pe unii cu bucăţi de coajă, puse oţet în loc de ulei în cratiţă şi zahăr în loc de sare. Poate că nu era momentul pentru cartofi prăjiţi. Şi apoi Luca nu mânca toată ziua chipsuri şi cartofi prăjiţi? Ajunge. Scotoci prin sertare şi găsi o pungă cu cereale Nestle Duo. Dacă avea şi lapte în frigider, cina era gata. Umplu un castron cu cereale, turnă lapte şi îl strigă pe Luca. Acesta era deja aşezat la masă, în sufragerie şi se uita la Disney Channel.

      – Te rog, mănâncă asta repede, zise Radu. Mami ce face? Nu a dat niciun telefon?

      – Nu, tati, am încercat şi eu s-o sun, dar are telefonul închis.

La zece fără zece, sună soneria. Cine dracu’ e? N-am chef de nimic. Vreau să dorm. Sunetul ăla strident nu numai îmi deranjează auzul, ci îmi sfâșie carnea și sufletul. Îmi simt palmele însângerate. Parcă aș purta stigmate ca Iisus. Sau e numai ketchupul de la pizza?

Făcu un efort să se deplaseze la ușă, deși picioarele nu-l mai ascultau. Se uită pe vizor. Un bărbat grăsuț, cu chelie, zâmbea larg, prietenos, fluturând niște formulare. Administratorul!

– Bună seara, domnu’ Niculescu! Iertați-mă că vă deranjez, v-am căutat și mai devreme. De fapt, vă caut de multe zile și nu reușesc să vă găsesc. Nu ați depus declarația de consum. Nici luna trecută măcar.

Radu îl asculta năucit. Deschise ușa cu mâini tremurătoare. Încercă zadarnic să zâmbească. Îl privi pe administrator pierdut și îngăimă o scuză:

– Îmi pare rău, cred că am rămas fără formulare. Dacă mi-ați putea lăsa unul dumneavoastră, v-aș rămâne îndatorat. Voi completa declarația de consum chiar acum.

– Nu-i nimic, domnu’ Niculescu, dumneavoastră n-ați mai avut restanțe la întreținere. Luați un formular necomplectat de la mine, dar vă rog altădată nu mai întârziați.

– Vă mulțumesc mult și îmi cer mii de scuze. N-o să se mai repete.

Radu înșfăcă formularul și-și luă la revedere de la administrator, fără să schițeze cel mai mic zâmbet. Tanti Nuți, vecina cea durdulie de la 84, cu părul scurt, țepos, roșcat și fața veșnic congestionată ieșise să ducă gunoiul la ghenă. Era îmbrăcată cu un capot verde cu floricele și păsărele galbene și purta în picioare niște papuci de baie roz uriași și scâlciați. Când îl văzu pe Radu, îi zâmbi cu multă căldură. Radu se strădui și el să surâdă. La naiba, nu-mi mai iese, cred că mi-am pierdut ”smiling face-ul”. Nici ăsta nu mai e sub controlul meu. O să rămân pe scenă ca Thomas Buddenbrook fără mască în fața fiului său. Portretul lui Dorian Gray descoperit. O figură descompusă. Fugi, vecino, nu te uita la mine! O să ai un șoc, o să mori. Nu mai am fața aia din reclame, lookul ăla cuceritor, zâmbetul larg, fals autentic american. Am rămas fără mască. Fugi, cât mai ai timp!

– Bună seara, vecine! Ce faci?

– Bine, bolborosi Radu.

– Pari cam obosit. Ce s-a-ntâmplat?

– Nimic, totul e bine.

– Doamna Laura și ăla micu’ ce fac?

Radu se sforță să evite un răspuns gen ”nu știu” sau ”Laura se antrenează să pună bombe, iar Luca mai are și el un pic și aruncă în aer casa. Mai exact, tot blocul, inclusiv apartamentul dumneavoastră. Normal, seamănă cu mă-sa, că doar n-a moștenit de la mine”. Câteva secunde buzele i se mișcară în gol, apoi zise încet:

– Bine. Noapte bună!

      Până termină Luca porţia de cereale, mai exact de seriale, se făcu douăsprezece noaptea. Radu se învârti înainte şi înapoi prin cameră şi încercă să o sune pe Laura: de numai 38 de ori, să nu spună c-o monitorizează, dar telefonul îi era, în continuare, închis. La douăsprezece, îl trimise pe Luca la baie. Băiatul se închise la baie cu PSP-ul. După o oră, încă se juca pe PSP. Radu îi bătu în uşă, pretextând că are o urgenţă, doar-doar să-l convingă să iasă de acolo. Între timp, o sună din nou pe Laura: de încă 27 ori, fără niciun rezultat. Să nu uit să verific contoarele și să completez declarația de consum când iese Luca de la baie! Dacă mai iese vreodată...

Stropi de ploaie bătând ritmic în geam, dușul curgând în continuu, apa pentru ceai sfârâind în ibric, gheruțele lui Kim zgâriindu-mi pielea, propriile mele unghii râcâind masa fără oprire, formularele foșnind... Altă dată aș fi savurat sunetele astea, mi-ar fi inspirat liniște. Acum însă îmi spun un singur lucru la nesfârșit: ”condamnat”. Condamnat la singurătate. Neglijat, uitat. Fără speranță. Fără vină. ”Vinovații fără vină / cer să se facă lumină!”.  Nimic nu e sub controlul meu. Nu pot face nimic. Sunt singur pe cruce.

În cele din urmă, Luca ieşi înfăşurat în prosop, cu PSP-ul în braţe şi cu un zâmbet triumfător pe buze:

      – Am învăţat un jutsu nou.

      – Acum hai la culcare. E foarte târziu. E trecut de unu noaptea. Fă un jutsu să vină şi mami.

      În pat, Luca îi arătă lui Radu ultimele jutsuri ale lui Naruto. Apoi, băieţelul căscă şi-l îmbrăţişă. Atingerea mânuţelor lui era înainte blândă şi mângâietoare ca ploaia de vară. Dar acum Radu nu mai avea chef de nicio ploaie. Haide, oprește-te! M-am săturat. Asta nici nu e o manifestare de afecțiune, pur și simplu ți-e urât să stai singur. Și sunt atât de obosit... Aoleu, declarația de consum! După ce te culc pe tine.

      – Tati, ce face tâmpita de mami? Ai mai sunat-o?

      – Da, da’ nu răspunde. Probabil are treabă, de-aia a închis telefonul.

      – Nu mai vine acasă la noi?

      – Ţi-e dor de ea?

      Luca dădu din cap afirmativ.

      – Şi mie. Dau eu de ea, stai liniştit. O să vină. Dacă te găseşte la unu jumate noaptea treaz, ne aruncă pe geam pe-amândoi. Noapte bună!

      În jurul orei două, când Luca abia adormise şi Radu era gata să aţipească şi el în fotoliu, în sufragerie, sună telefonul. Laura! De emoţie şi de oboseală, Radu apăsă pe închidere, în loc să confirme convorbirea. Înainte să se dezmeticească, Laura sună din nou:

      – Radu, ce pizda mă-sii faci, de ce închizi? ţipă ea.

      – Ce pula mea faci tu? Ţii tot timpul telefonul închis. Te-am sunat de sute de ori. Tu nu mă suni niciodată. Mă rog, dacă mă suni o dată pe lună, asta e numai din greşeală. Doar aşa mă bagi în seamă. Ce pula mea faci acum, la ora asta? De ce nu vii acasă? E două noaptea! izbucni Radu.

      – Ce, tu n-ai fost plecat atâtea nopţi de-acasă!?

      – Laura, eu atunci „mi-am făcut de cap” la birou, aveam urgenţe şi deadline-uri la proiecte!

      – Şi eu „îmi fac de cap” la sediul MRTLAS!

      – Nu mai spune, iubito, asta la telefon! Ştii că sunt înregistrate convorbirile! tresări Radu.

      – Nu-mi pasă. Întotdeauna am spus ce-am avut de spus. Apropo, dacă vrei să vin, vino tu să mă iei, îl provocă Laura.

      – Ce să caut eu la sediul vostru?! Ai înnebunit de tot? Și, oricum, sunt extrem de obosit. Nu mă simt în stare să conduc. De ce nu iei un taxi aşa cum ai mai făcut şi în alte dăţi?

      – Mâine nu mergem la birou, iubire. Poţi să faci un efort să vii. Promit că te las să dormi până după-amiază. Mă ocup eu de tot.

      – Atâta mai trebuia... să mergem mâine la birou! Sunt foarte obosit, iar Luca de-abia a adormit şi mi-e frică să-l las singur în casă. Chiar nu poţi să iei un taxi?

      – De-abia a adormit? La două noaptea?! Oricum, Luca doarme profund, nu ca tine. Nu o să se trezească. Şi nici nu durează mult. Iar tu ai mai venit noaptea să mă iei de la birou.

      – Da, dar nu de la „biroul” ăsta. Nu cumva vrei să vă închid şi sediul? Ai rămas iar ultima persoană şi nu mai poţi închide uşa?

      – Dacă vrei s-o iei aşa, ia-o. Şi eu sunt obosită şi mi-e foarte rău. Nu pot să iau un taxi, am nevoie de tine. Dacă nu vii acum, rămân aici, spuse Laura pe un ton ultimativ.

      – Bine, vin să te iau, oftă Radu. I-am promis şi lui Luca, ştii, că vii noaptea asta acasă. Spune-mi adresa.

      Radu notă adresa şi apoi închise telefonul. ”Shut the fuck up / leave me alone!” Taci! Taci! Lasă-mă-n pace, curvă proastă ce ești! Ce-i cu mine? Sunt nebun? Mă duc singur în gura leului? Acţionez ca un Don Quijote dâmboviţean? Am început și eu să o caut cu lumânarea ca Steinhardt ăla al tău? Ori ca Vaclav Havel? Îl borăsc pe Sam afară din mine ca să te salveze pe tine, Jill? Că și merită Jill asta... O curvă proastă... Cât de dobitoc pot să fiu?! Singurul avantaj e că pun eu mâna, în sfârșit, pe șefițul tău cel nobil și-i arăt eu lui, să mai îndrăznească el să se atingă de tine. Îl sparg. Mai rău ca pe presse-papierul lui Winston. E un ticălos, ți-a sucit mințile. Ce pula mea fac? Mi-e somn, sunt obosit, mai bine m-aș duce la culcare. Dar ți-am promis... Încerc doar să-mi fac datoria. Fac tot posibilul. Din nou, afurisita asta de datorie!? Se pare că mă urmărește peste tot. Hai să vedem. O mică analiză SWOT: avantaje, dezavantaje, riscuri și oportunități. Situaţia se prezintă astfel: după mai bine de 65 de apeluri, îmi răspunzi în sfârșit la telefon şi mă chemi noaptea la două să te iau de la... sediul unei mişcări clandestine și teroriste. Să continui analiza? Ce căcat! Dar ți-am promis și poate că ai, într-adevăr, nevoie de mine. Iar Luca te așteaptă acasă, în noaptea asta. I-am spus că te aduc înapoi.

      Radu îşi muşcă buzele până la sânge. Fața i se înroșise, venele de pe frunte i se umflaseră, iar tâmplele îi zvâcneau puternic. Înghiți în sec de mai multe ori, mărul lui Adam, supradimensionat, se mișca bizar, gata să iasă afară. Dădu tare cu pumnul în masă. Singurul pahar de cristal (care supravieţuise miraculos până atunci şi unde Laura găsise şoseta lui murdară, înfiptă artistic, ca o umbreluţă de cocktail) căzu de pe masă şi se făcu ţăndări. Îl sparg pe Răzvan, îl sparg, îi arăt eu lui. Dar dacă mă sparg eu și nimeni nu va găsi niciun ciob din mine? Nici măcar Kim – ca să joace fotbal cu el și să-l bage, pur întâmplător, în lădița ei cu excremente.

Bombănind, fără să adune cioburile împrăştiate pe jos, Radu mâncă în fugă un sandviş cu şuncă şi caşcaval, îşi făcu o cafea tare, fără zahăr şi fumă o ţigară. Calmează-te, controlează-te, Radu! Calmează-te, controlează-te! Și nu am completat nici declarația de consum. Lasă, Radu, după ce o iei pe Laura.

Luă o Ranitidină, căci îl înţepa puternic stomacul, se îmbrăcă repede (în blugi şi cu un tricou şifonat) şi ieşi apoi pe uşă, asigurându-se că și-a pus în buzunar post-it-ul pe care notase adresa. Afară continua să plouă mărunt. Se urcă în maşină, dar, din motive de securitate, nu activă GPS-ul. Oricum, nu era trafic, iar locaţia era uşor de găsit, aşa că merse lejer direct până la sediul MRTLAS. Parcă în faţă şi o sună pe Laura, fără să coboare din maşină. Bizar, din nou avea telefonul închis. De data asta ar fi trebuit să fie pe recepție. Mai încercă de câteva ori să sune, dar Laura nu răspunse.

      Îngrijorat, Radu ieşi din maşină. Dădu o vreme târcoale sediului MRTLAS, în timp ce încerca să o contacteze pe Laura. Părea o clădire obişnuită, mai veche, în stil neoclasic, dar destul de modestă, de patru etaje. Nu era, așa cum se așteptase, ca sediul „Ku Klux Klan” din „Apolodor”, strălucitor, luxos şi cu o firmă mare, luminoasă la intrare pe care să scrie „Aici e sediul Ku Klux Klan – organizaţie secretă”.

      O sună din nou pe Laura, dar telefonul rămăsese închis. Își aprinse o țigară, chiar la intrare. Poate vede mașina și coboară singură... Și-așa m-am compromis iremediabil: convorbirea telefonică de acasă, mașina parcată în fața sediului. Toate, cu siguranță, înregistrate. Cine ar mai intra înăuntru, în sediul MRTLAS? Cred că nici Steinhardt ăla al Laurei, nici Vaclav Havel n-ar face-o. Nimeni. Mi-e teamă că nu mai ies de-acolo viu niciodată. Posibil da, dar foarte probabil nu. Noroc că sunt atât de obosit încât nu mai simt nici frica în parametri normali. Poate că Laura va răspunde totuși la telefon sau va veni singură. Ce tot face? Simt că înnebunesc. Vreau să o văd odată. M-am săturat să aștept. Voi suna acum la interfon. ”The show must go on”. Cu sau fără ”smiling face”. La urma urmei, nu poate fi mai rău decât proiectul ăla nenorocit.

Cu inima strânsă, Radu se apropie de interfon şi formă „013”. Sunetul metalic, strident fu de natură să-l mai trezească. Poate răspunde chiar Laura. Sub niciun chip, nu intru în clădire. O aştept pe Laura la uşă, nu mă mișc de-aici.

Deşi nimeni nu răspunse la interfon, se auzi zgomotul deschiderii uşii. Radu așteptă minute bune să coboare cineva, dar nimeni nu veni. Aşadar, sunt invitat înăuntru! Poate că mă întâmpină câinele din Baskerville. Mi-e teamă că o să fie dezamăgit: pizza cu carnea și organele mele s-a consumat deja.

Inima îi bătea gata să se spargă precum paharul de cristal cu şoseta-umbreluţă de cocktail, simţea o apăsare ca o gheară în piept, iar durerea de stomac se înteţise. Stropi de transpiraţie i se prelingeau pe frunte şi pe tâmple. Picioarele i se tăiaseră. Unde mă duc? Ce prostie mai fac?

Cu mâna tremurătoare şi lipicioasă de năduşeală, Radu apăsă pe clanţă. La contactul cu ea i se păru că ieşiră aburi... ca într-o spălătorie de secol XIX. Înăuntru, aparent nimic suspect... Un interior de casă obişnuită, poate un pic prea auster. Mobilă puţină şi veche, din lemn de nuc. Singurele decoraţiuni: două milieuri ca pe vremea bunicii. Nu se vedea nimeni. Radu îşi şterse faţa încinsă cu un şerveţel şi rămase pe hol cu tenişii în picioare, neştiind dacă să se descalţe sau nu.

      – Laura! o strigă el cu glas sugrumat. Laura, unde eşti?

      Din întuneric, se desprinse o siluetă zveltă şi o mână rece şi lucioasă ca o reptilă se întinse spre el.

      – Salutare, Radu! Laura e sus cu nevastă-mea, lucrează la bugetul pentru un proiect important. Eu sunt Răzvan, îmi pare bine să te cunosc.

      – Bună, Răzvan! Eu sunt Radu, dar văd că-mi ştii numele, spuse el încet, întinzându-i mâna caldă şi lipicioasă.

      – Cum să nu? Laura vorbeşte foarte frumos de tine, mai ales că acum ai atâta grijă de casă şi de copil. Sunteţi binecuvântaţi, noi n-avem copii. Eu sunt înnebunit după copii.

      – Da, dar e foarte greu, e mare bătaie de cap. Şi voi nu cred că sunteţi prea frustraţi din cauza asta. Compensaţi prin munca voastră. Aveţi atâtea activităţi nobile, dezinteresate, luptaţi pentru o lume mai bună, rosti Radu cam nesigur, convins doar că trântise o serie de stereotipuri galante.

      – Ei, facem şi noi ce putem, zâmbi modest Răzvan. Hai în birou la mine să bem un ceai sau o cafea, că ești la volan, nu? Altfel ți-aș fi dat o bere. Nu mai sta pe hol! Nu e nevoie să te descalţi... Şi te rog să te simţi comod ca acasă.

      Răzvan îl luă de braţ pe Radu, îl conduse în birou şi-l invită să stea pe o canapea de modă veche, acoperită cu o husă verde, decolorată. Răzvan luă loc pe scaun, la biroul său simplu şi cam scorojit din lemn de nuc, pe care se aflau doar un laptop, un multifuncțional cu imprimantă, scanner și copiator şi un teanc de dosare. Îl întrebă dacă prefera o cafea, ceai cald sau ice-tea, dar Radu îl refuză politicos. Oboshit... rău. Epuizat, ce mai! Îmi vine să-mi întind picioarele cu tot cu tenişi pe canapea. Pe punctul de a adormi chiar în sediul MRTLAS. Și nu am completat nici declarația de consum. Nu mai pot. Mi-e somn. Stai puțin, cum să dorm aici? Am uitat pentru ce am venit? Unde e nevastă-mea? N-a coborât încă. Și de ce m-a pus Răzvan pe canapea ca la psihanalist, iar el stă pe scaun? Şi cine ştie ce mai pune în băutură... Dar poate că sunt paranoic, iar mi se pare că toată lumea complotează contra mea. ”Ilana cea Sufocantă și Paranoică”, nu spune așa Laura?

După îndelungi rugăminţi, Radu acceptă de voie de nevoie un ice-tea Lipton de lămâie. La început, se uită o vreme în jos, apoi prinse ceva curaj, își ridică privirea și studie, cu o insistență care friza impolitețea, figura lui Răzvan, în timp ce amesteca absent cuburile de gheaţă din pahar. Părea un domn distins, la vreo cincizeci şi ceva de ani, jovial şi simpatic. Avea părul argintiu, bogat, obrajii rumeni şi ochi albaştri, prietenoşi. Numai mâinile îi erau îngheţate. Cine ştie, poate de la circulaţie. Şi Laura are mâinile reci. Chiar și vara. Se încălzesc numai când facem dragoste.

– Sper că nu te superi că te-am instalat pe canapea... ha-ha-ha, ca la psihanalist. Sincer, nu au fost cine știe ce intenții ascunse. Am vrut doar să stai mai confortabil, râse Răzvan.

Parcă mi-ar citi gândurile. Şi are o voce surprinzător de caldă, contrastând cu mâinile lui de reptilă.

– A, nu, dimpotrivă! răspunse Radu. Chestia cu canapeaua e doar un clişeu din filmele americane, nici nu mai e de actualitate. Apropo, canapeaua asta mă îmbie la somn. Dacă mai întârzie Laura, s-ar putea să rămân la voi să dorm tot weekendul. Sunt extrem de obosit, trebuie să recuperez.

– Îmi cer scuze, canapeaua asta e mai comodă decât scaunul, dar nu e de la Ikea ca ale voastre, zâmbi Răzvan uşor provocator.

– E, nu-i nimic. Oricum, mai bine că nu aveţi canapele de la Ikea, eu sunt spaima lor, am un mare talent de a distruge asemenea obiecte de artă. De pildă, am vărsat bere şi vin pe canapeaua „Purple” de la Ikea din biroul Laurei. Cred că nu o să uite niciodată.

Radu izbucni în râs, mai mult uimit şi amuzat de confesiunea sa neaşteptată, decât de conţinutul ei în sine. Efectul canapelei?

– Bravo, Radu! Încă o lovitură dată corporatismului şi societăţii de consum! aplaudă Răzvan.

– Da, bine, dar... Uite, şi eu lucrez într-o corporaţie.

– Incredibil, lucrezi într-o corporație... la vârsta ta! Nu înțeleg cum ai supraviețuit până la vârsta asta, cred că ai depășit de mult speranța de viață, râse Răzvan. Care e secretul?

– Știu să mă bucur de viață, în ciuda a tot și toate. Încă mai știu. Oricum, dacă ar fi să mor, sper să se întâmple repede, să fac stop cardiac sau accident vascular și gata. Sunt fumător și n-am acces la servicii medicale. N-am chef să agonizez fără un agocalmin măcar, că nici ăla nu se mai dă fără rețetă. Dar, legat de corporații, crede-mă, n-aş arunca totul la gunoi... ripostă Radu.

Oops, cred că tocmai l-am contrazis pe „bărbatul ideal...ist”. Să continui?

– Sunt şi lucruri OK, nu trebuie să aruncăm totul la gunoi, reveni Radu, prinzând curaj. Aportul inovator... care e foarte important în „societatea cunoaşterii”. Un model de eficienţă şi de profesionalism care, între anumite limite, poate fi preluat şi de alţii. Responsabilitatea socială şi dezvoltarea sustenabilă. Investiţii, locuri de muncă în zone sărace, cu o democraţie fragilă şi fără alte şanse de dezvoltare. Lumea merge înainte şi datorită corporaţiilor. Dar ce să mai comentez acum, nu putem intra în detalii, e târziu, pe ansamblu, poate că aveţi voi dreptate. 

      – Lasă, Radu, vrăjeala! tranşă Răzvan, privindu-l intens şi poznaş cu ochii lui albaştri vioi şi aruncându-i un zâmbet condescendent, de la înălţimea scaunului lui mai mult sau mai puţin directorial. „Şi marmota învelea ciocolata în staniol”. Mai exact, ciocolata cu cacao produsă de copiii-sclavi de pe Coasta de Fildeş. Hai s-o luăm mai simplu. Dacă ai putea să-ţi dai demisia acum din corporaţia ta, ai face-o?

– Poftim?

– Dacă ai putea să-ţi dai demisia acum, ai face-o?

– A, da, cred că da, îngăimă Radu buimăcit, înroşindu-se.

– Şi de ce să aruncăm totul la gunoi? Cine a zis asta? De unde abordarea asta anarhică, distructivă? Ce, noi suntem anarhiști? Mai bine recuperăm şi redistribuim. 1% deţin 99% din resurse, deci, automat, ştii, că te pricepi la procente, 99% au doar 1%. Nu e cazul să inversăm raportul ca să echilibrăm lucrurile?

– Ei, şi voi de unde aţi scos procentele alea? Sunt mai curând sloganuri. Asta cu ”We are the 99%”. Aş verifica foarte atent metodologia şi calculele, contraatacă Radu destul de timid, încă năucit de reacţiile lui Răzvan şi de propriile confesiuni.

– Hai, verifică tu ca să te convingi cum sunt distribuite resursele acum. Cred că se vede și cu ochiul liber, nu e nevoie să faci calcule complicate, iar diferențele cresc continuu. În State, 1% dețin mai mult ca restul 90%. Dar poate că tu faci parte din cei 1%.

– Da, cu siguranță și nu-mi voi dona proprietățile sub nicio formă. Constituția apără dreptul de proprietate. Glumesc. Păi, tu te pronunți anti-societate de consum și anti-corporații, dar, totodată, pui în centru resursele și redistribuția, adică lucrurile materiale. Trebuie să ne îmbogățim neapărat noi, ăștia 99%? Pe mine, sincer, nu mă interesează aşa de mult proprietăţile personale. Sunt mulţumit dacă am strictul necesar: cafea, ţigări, bere, pizza, un duş cu apă caldă, un calculator cu internet. Nu am pretenţii prea mari. Acum, fie vorba între noi, am chiar prea mult.

– Poate că tu n-ai nevoie de nimic, foarte bine... hm, deşi nu prea cred că eşti mulţumit de internetul actual. Dacă l-ai evalua pe o scală de la 0 la 10 sau de la 0 la 100, ce notă i-ai da?

– Să rămânem la scala NPS, de la 0 la 10. Sincer, i-aș da un 5, iar asta pe scala de recomandare NPS reprezintă ”detractors”, înțelegi. Dar restul pentru mine e OK.

– Hai să zicem că la tine lucrurile stau mai bine. Asta e super, mă bucur pentru tine. Însă nu trebuie să fim egoişti. Nu e vorba de îmbogățire, uneori e chiar de supraviețuire. Strictul necesar: cafea, ţigări, bere, pizza, un duş cu apă caldă și un calculator cu internet?! Uau! Sunt mulți care nu au nici pâine şi apă. Apă rece. Sau un acoperiş deasupra capului. 3 miliarde de oameni de pe planetă se zbat în sărăcie, trăiesc cu mai puțin de 2,5 dolari pe zi. 1,29 miliarde chiar în sărăcie absolută, potrivit statisticilor ONU din 2008. Peste 20.000 de copii mor zilnic din cauza sărăciei pe pământ. Copii... ca Luca. Scuză-mă, poate că e prea târziu. Te deranjează că întârzie? întrebă Răzvan foarte direct, privindu-l în ochi iscoditor.

      – Uneori da. De ce să te mint, şi acum e foarte târziu, chiar aşa e, zise Radu, coborându-şi privirea şi consultându-şi ceasul de pe mobil. Şi am lăsat copilul singur acasă.

      – Ei, copilul doarme! Ce, tu n-ai stat niciodată târziu la birou?

      – Ba da, dar aveam urgenţe.

      – Şi noi avem de finalizat bugetul pentru un proiect important, e destul de urgent.

– Da, dar mi se pare că... vă confruntați destul de des cu astfel de urgențe.

– Poate, dar nu le putem ignora. Dacă ne facem că nu vedem o problemă (cu atât mai mult o urgență), nu se rezolvă de la sine. Ba chiar se agravează. Apropo, ție îţi place ce faci? La tine, la ”scârbici”? E interesant?

      – Da, poate că nu e aşa de interesant şi de util ca ce faceţi voi, dar, în general, îmi place. De-asta am şi acceptat unele sacrificii...

      – Poate că şi Laurei îi place ce face. Şi ea acceptă unele sacrificii. Trebuie s-o înţelegi şi pe ea. Merită, e o adevărată luptătoare.

      – Ştiu. De-asta am şi lăsat-o să se implice. Dar tu nu te duci sus să avizezi bugetul? întrebă Radu uşor şovăitor, în speranţa că aşa s-ar putea accelera lucrurile şi ar pleca odată acasă.

      – Am încredere în Laura, se descurcă şi fără ajutorul meu. Cred că o să coboare fetele dintr-o clipă în alta.

      – Abia aştept. Sunt extrem de obosit. Nici nu mai pot lega două cuvinte, scuză-mă, Răzvan. Poate par nepoliticos.

      – Stai liniştit, nu ne formalizăm! Hai, bea-ţi ceaiul! Să-ţi mai aduc un pahar?

      – Nu, merci. Deşi aş fi preferat o Cola, râse Radu. Am glumit, nu, nu mă dau în vânt după Cola, prefer bere, da’ acum sunt la volan. Ce să zic, m-aţi surprins un pic cu brandurile: cafea Jacobs Alintaroma de la Kraft, ceai Lipton de la Unilever, continuă el, accentuând nemilos numele mărcilor şi al companiilor. Multinaționale, bineînțeles. Ceai de la plafar nu aveţi?

– Radu, cutia de Lipton e de mai bine de jumătate de an, doar pentru oaspeţi. Eu beau ceai de la plafar. E și mai sănătos. Ai fi vrut să te servesc şi pe tine? Ar fi fost politicos din partea mea? Ai fi avut încredere? Dacă vrei, îţi aduc acum.

– Nu, merci. Scuze, cred că par nesimţit. Ceaiul ăsta e foarte bun. Şi nu vă acuz de nimic. E târziu şi sunt foarte obosit.

– Nu-i nimic, stai liniștit. Și eu aș avea aceleași rețineri. Ai grijă doar să nu verși ceaiul Lipton de la Unilever pe tricoul tău de la H&M. Nu de alta, dar probabil că pentru tricoul tău au murit arse de vii 3 femei de la fabrica H&M și alte 10 sunt spitalizate în stare gravă în Bangladesh.

– Vai de mine, o să am mare grijă. Apropo, pot să fumez?

      – Sigur că da. Şi nevastă-mea fumează. Uite aici o scrumieră.

      Radu se uită ameţit la paharul de ice-tea. Oboseala îl amorţise aproape complet, nu se mai temea aşa de mult să bea. În plus, îi era foarte sete. Îşi aprinse o ţigară, luă paharul cu gesturi uşor ezitante şi dădu pe gât câteva înghiţituri, înecându-se.

      – Hai să-ţi zic ceva, Răzvan, dacă tot suntem la ora confesiunilor, spuse Radu pe un ton coborât, privindu-l aproape cu căldură. Ştii, când te-am văzut, am avut un şoc. Nu mă aşteptam să fii aşa.

      – Ei, dar cum credeai că sunt?

      – Păi, m-a surprins apariţia ta aşa... umană. Mă gândeam că trebuie să fii un Naruto, un Superman, un Batman, un Spiderman... ori vreun hacker genial, minor, plin de coșuri, ochelarist şi obez care trăieşte în lumea virtuală! râse Radu.

      – Cred că te-am dezamăgit, zâmbi Răzvan.

      – Nu, dimpotrivă. Prefer oamenii obişnuiţi super-eroilor și geniilor neînțelese.

      Radu mai bău câteva guri de ceai, trase ultimul fum şi stinse ţigara. Chiar atunci, se auziră paşi pe scări. Laura! În sfârşit! Laura intră şi ea în birou şi se aşeză pe canapea lângă Radu. Era singură, fără Andra. Avea faţa pământie, descompusă de un rictus amar şi tremura uşor.

      – Am terminat, spuse ea cu glas întretăiat. Mergem, Radu?

      – Da, i-i-iu-iu-bi-bi-ito, i-i-i-me-diat! zise Radu, bâlbâindu-se, uitându-se la ea pierdut, cu ochii injectaţi şi cu pupilele dilatate.

      Încercă să se ridice de pe canapea, dar nu reuşi. Îl cuprinsese o stare de epuizare teribilă. Vedea în ceaţă şi parcă nici nu mai auzea ce i se spunea. Ce zici, Laura? Paharul, pachetul de ţigări şi scrumiera s-au mărit în mod straniu şi se învârtesc în jurul meu. Scrumiera mai ales ameninţă să mă lovească. Să-mi spargă capul. Aşa cum am făcut ţăndări şi eu ultimul pahar de cristal cu şoseta-umbreluţă de cocktail! Parcă sunt zidit în ciment. Nici Yoda din „Războiul Stelelor” nu m-ar putea ridica. Ei, acum să vedem dacă Răzvan e mai tare ca Yoda! Laura şi Răzvan s-au aplecat asupra mea, mă fixează cu ochi de extraterestru, iar gesturile lor îmi par deformate, bizare, de parcă ar vrea să mă imobilizeze şi să mă sechestreze acolo.

      – Păi, mi-e mie rău sau ţie mai mult? bombăni Laura.

      – Ţi-am zis c-că s-sunt f-f-foaaar-te o-o-bo-, bolborosi Radu, fără să se audă.

      În cele din urmă, cu un efort suprauman, susţinut de Laura şi de Răzvan, reuşi să ajungă la maşină. Laura începu să-l pipăie şi să-l caute în buzunare. Ce dracu’ îmi fac, mă percheziţionează? Caută formularul pentru declarația de consum? Nu simt nimic.

Într-un sfârşit, Laura găsi cheia şi deschise maşina. Radu se prăbuşi pe canapeaua din spate, peste câteva pungi de chipsuri şi un titirez. Laura îi făcu semn de la revedere lui Răzvan şi închise geamurile. Apoi demară în viteză.

      – I-i-iu-iu-bi, p-par-că s-sunt d-d-rooo-gat, nu pot să co-co-con-duc... cea-iu’... se chinui Radu să vorbească.

„Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane” iar nu mai dă rezultate?

      – Lasă, Radu, conduc eu, n-am băut nimic, nici ceai, nici altceva. Suntem deja pe drum spre casă. Şi să ştii că mi-am dat demisia de la MRTLAS. Vorbim mâine.

      Radu auzi ca prin vis de demisie pentru că se afla deja în plin concert Lady Gaga. Uau, Lady Gaga e îmbrăcată doar cu un sutien de caşcaval cheddar şi chiloţi string făcuţi din bacon. Acum îşi va arunca sutienul de caşcaval şi chiloţii de bacon către public. Am noroc, prind în dinţi chiloţeii de bacon şi îi mânânc. Mi-era foame. Păcat că nu avea costum din pizza. Fie ea și cu propriile mele organe. Lady Gaga mă invită pe scenă să cântăm împreună. Mă lasă chiar la pian, iar eu fac un show incendiar. La un moment dat, femeia de serviciu urcă pe scenă cu măturoiul şi începe să mă lovească sălbatic. Laura! Fug în braţele lui Lady Gaga şi zbor împreună cu ea, căci Lady Gaga are şi aripioare negre de înger al morţii. Din nefericire, ne ciocnim de un panou publicitar electoral al lui Prigoană: „Plici de-aici! Vine Prigoană!” şi ne prăbușim. Urlu de groază, dar cineva ne prinde imediat. Doar pe mine, nu şi pe Lady Gaga. E Superman care se transformă în Spiderman, apoi în Batman şi în final în Dracula. Acesta din urmă mă bagă într-un sicriu păzit de lilieci şi se pregătește să mă muşte. Când se apropie, văd ochişorii albaştri şi obrăjorii suspect de rumeni pentru un vampir ai lui Răzvan!   

***

      Radu se trezi după-amiaza, zgâlţâit de Luca. Adormise îmbrăcat, cu tenişii în picioare. Încercă să se ridice, dar nu reuşi. Totul se învârtea cu el. Nu se putea ţine pe picioare. Rămase pe pat în fund, făcând eforturi să menţină cât de cât poziţia verticală a coloanei ca să nu se prăbuşească la loc.

      – Ce e, tati? Te simţi bine? îl întrebă Luca, îmbrăţişându-l.

      – Da, a-a-pro-ximativ, se bâlbâi Radu. Cred că mi-a pus ceva în ceai nenorocitul ăla, parcă m-a drogat...

      – Te-a drogat? Uau, ce tare!

      – Nu ştiu, puiule! N-am mai fost drogat până acum. Dar tu ce faci? Ai mâncat?

      – Da, tati, chipsuri şi cereale. M-am descurcat singur.

      – Bravo, dar mami ce face? Nu ţi-a pus ea masa?

      – Nu, tati. Mami n-a venit acasă. Şi eu vroiam să te întreb de ea.

      Radu încremeni. Cum adică mami nu-i acasă? Nu am plecat împreună de la sediul MRTLAS? Nu m-a condus ea şi m-a ajutat şi pe mine să mă urc până în apartament? Cum a dispărut între timp? Poate a plecat la cumpărături... Unde să plece, la ”plimbare la mall”? Exclus, urăște mallul. Poate că s-a dus pur și simplu la plimbare, afară. La plimbare în ploaie, ea care are probleme cu circulația? Nu prea cred. Poate că s-a dus de urgenţă la sediul MRTLAS. De fapt, ce să mai caute acolo, nu a spus că și-a dat demisia? Am înțeles eu bine, chiar și-a dat demisia? Şi, dacă da, de ce oare? Îmi vin în minte sute de motive, nu are sens să-mi bat capul singur. Le vom clarifica împreună. Dacă vrei, Laura. Dacă nu, nu. Mi-e și teamă să te sun, că zici că te monitorizez. Eu sunt Big Brother. Da, eu. Ce tare! Acum o să fiu și terorist. Big Brother și terorist. 2’n’1. Ce tare! Mă băgați în seamă doar atunci când trebuie să găsiți un vinovat. Toate se sparg în capul meu. O să-ți zic eu vreo două când ne vedem, Laura, ca să nu mă mai acuzi că nu spun ce-am de spus. Da, când ne vedem. Păi când? Unde ești acum? Vreau să te văd. Sau măcar să te aud la telefon. Să știu că ești bine. Laura! Unde ești, Laura? Mi-e frică, Laura. Dar nu trebuie să iau totul în tragic. Nu încă. Calmează-te, controlează-te, Radu! Calmează-te, controlează-te!    

– Luca, ai sunat-o pe mami? întrebă Radu agitat.

      – Ești un prost, nu se poate, tati. Am încercat. Şi-a lăsat telefonul acasă când a plecat.

      – Hai să mâncăm ceva, poate apare între timp şi mami.

      Radu reuşi să se ridice şi se târî până la baie. Se spălă pe faţă, pe mâini şi la subraţ cu apă rece. I se păru că avea o faţă sălbatică de diavol tasmanian. Se pieptănă puţin, încercând să-şi descâlcească şuviţele lipite. Vru să se bărbierească, dar, în ultima clipă, renunţă. Nu avea timp. Trebuia s-o găseasă pe Laura. Să o aducă pe mami acasă, așa cum a promis.

      Se îndreptă cu paşi împleticiţi spre bucătărie.  Cioburile paharului cu şoseta-umbreluţă de cocktail erau încă acolo. Luca şi pisica s-ar fi putut înţepa. Chiar şi el, că umbla desculţ. Cu un efort de voinţă (de ce trebuia să facă mereu asta?!), se aplecă, deşi îl durea spatele şi era anchilozat, adună cioburile şi mătură. Apoi se uită pe geam, să verifice dacă mașina era în parcare. Nu, mașina era acolo, nu plecase cu ea. Dacă se dusese la maică-sa?

– Luca, sună, te rog, la mamaie, să vezi dacă-i mami acolo!

– De ce nu suni tu, răule? Trebuie să termin nivelul.

– Pentru că, dacă nu e acolo, intră la idei și o să vină cu o falcă în cer și alta în pământ să mă omoare. Eu sunt de vină, orice s-ar întâmpla.

– Ți-e frică de mamaie, tâmpitule! Ți-e frică de mamaie! Ți-e frică de mamaie!

– Exact. Cui nu-i e frică de mamaie?

– Numai ție ți-e. Ești dus! O sun numai dacă-mi cumperi o consolă nouă Xbox.

În cele din urmă, Luca acceptă s-o sune pe mamaie, cu promisiunea consolei. Laura nu era nici acolo, dar, din fericire, mamaie nu se impacientă prea mult. Oftând adânc, Radu pregăti dejunul: şniţele cu cartofi prăjiţi. Chiar dacă era ameţit, nu mai greşi ingredientele, căci Luca era lângă el şi-l monitoriza. La fiecare zgomot, tresărea crezând că a venit Laura. La cinci fără un sfert, luară prânzul la televizor, la Disney Channel. Laura tot nu apăruse.

      – Tati, ce face mami? Iar a plecat de la noi? De ce nu vine? se alertă Luca.

      – Nu ştiu, Luca. M-aş duce eu după ea, dar nu prea ştiu unde... Hai să mai aşteptăm un pic, poate vine ea singură.

      După masă, Radu spălă vasele și dădu cu mătura în bucătărie. Apoi se întoarse în sufragerie și şterse pianina de praf, mângâind-o ușor. Atingerea ei îl alina. Blândă și caldă ca ploaia de vară. Luă partitura de la „Cântecul lui Solveig” din „Peer Gynt” de Grieg. Avea chef să cânte la pian. Păcat că vedea totul în ceață și-i tremurau mâinile. Probabil că nu o să nimerească nicio notă.

La început, melodia sună greoi, împleticit, cu note sărite şi uneori cu acorduri disonante. Apoi ceaţa se ridică, degetele se descleştară şi melodia se auzi din ce în ce mai clar. În infinitul, nedeterminatul „apeiron” se trasară limite, se conturară chiar figuri... Haosul se făcu ordine, iar întunericul – lumină. Vreau să treacă iarna și să vină april. Vreau să trăiesc... Prin ciobul de presse-papier de cristal încep să  întrezăresc lumea aceea pierdută, în nuanțe de sepia. Structura devine vizibilă. Sepia explodează într-un curcubeu de culori. Puritate. Strălucire. Limpezimea de cristal a viselor adolescenţei. La liceu, cu pletele în vânt, cântând seara la chitară la focuri de tabără, cu capul unei puștoaice la picioare, ascultându-mă cu ochii închiși de plăcere. Pe scenă, interpretând Concertul pentru pian și orchestră în la minor de Grieg, cu Orchestra din Sankt Petersburg și dirijor Zubin Mehta, la Festivalul Enescu, în aplauzele publicului. Laura, Luca, și cu mine pe plajă în Vamă, în golfulețul de lângă Cherhana. Zac la soare, gol, cu o bere în mână... Cu cealaltă mână, te țin pe tine, Laura. Mâinile tale sunt încă reci, chiar și la soare. Știu remediul, vrei să ți-l arăt? Valurile îmi dezmiardă tălpile obosite. Ascult ca prin vis muzica de la terasă de la ”Stuf”. Sunt acasă. E atâta lumină și liniște... Mă las învăluit în lumina blândă a învierii. Vreau să trăiesc!

      – „Va trece şi iarna şi-april va veni”, fredonă Radu, cu lacrimi în ochi.

      – Cânţi frumos, tati, dar mai tare e Lady Gaga. Şi Hanna Montana. Şi Selena Gomez.

      – Mulţumesc pentru încurajări, Luca. Oricum, m-ai plasat într-o companie selectă. A, ai uitat-o pe Inna.

      – Şi, ca idee, ești dus, e toamnă deja, comentă Luca.

      – Eşti mai acid şi mai cinic ca mă-ta uneori. Lasă-mă să visez. Pentru mine vine primăvara.

      Se ridică de la pian iluminat. Toată oboseala, spaima și confuzia dispăruseră. Ochii verzi îi străluceau extatic. Obrajii i se îmbujoraseră. O stare de îndrăgostit. Din nou atât de fericit de parcă plutesc. Mă simt ușor ca un fulg. Un fulg albăstriu, scânteietor din presse-papierul cu delfin al lui Luca, zburând fericit, fără griji și topindu-mă pe buzele cu miros de țigari mentolate și aromă de fructe de pădure ale Laurei.

      Sunetul strident al interfonului îi întrerupse visarea, dar Radu nu se supără. Dimpotrivă, ţâşni în sus de bucurie. Laura!

                  – Luca, cred că e mami. În sfârşit! Hai să vedem.

      Fără să mai asculte vocea, apăsă pe buton şi deschise. Luca se învârtea şi el înainte şi înapoi, agitat, iar pisica mieuna şi li se freca de picioare. Când auzi liftul, Radu alergă să se uite pe vizor. Dar ceea ce văzu îl făcu să i se zbârlească părul de groază. Rămase lipit de perete, mut, imobilizat, în timp ce soneria suna şi se auzeau bubuituri în uşă. Făcu un efort extraordinar să-şi revină puţin şi să-l atenţioneze pe Luca:

      – Luca, nu e mami! Fugi, ascunde-te în cameră şi încuie uşa! zise Radu cu vocea gâtuită.

      Luca se foia în continuare pe hol, iar zgomotul soneriei şi bubuiturile în uşă se înteţiseră.

      – Ce e, tati? De ce să fug? Stau cu tine.

      – Fugi, n-auzi? Du-te în cameră! urlă Radu, tremurând ca de friguri, dar abia îşi auzi vocea.

      Apoi se adună un pic şi spuse cât putu mai demn:

      – Vă deschid imediat, nu e nevoie să spargeţi uşa.

      Şi de data asta, vocea i se stinse. Pulsul, în schimb, i se accelerase. Frisoane cumplite îl zgâlţâiră. Cu mâinile îngheţate, reuşi totuşi să învârtă cheia în broască. Nici n-apucă să deschidă zăvorul, că doi mascaţi năvăliră asupra lui, lovindu-l pe unde nimereau, şi-i puseră cătuşe. Luca nu se ascunse, ci încercă să-l apere şi să-l tragă înapoi spre el, dar mascaţii îl zvârliră cât colo pe holul apartamentului şi copilul se izbi de perete.

                  Respirând alert şi sacadat, aproape pietrificat de groază, Radu ieşi pe holul blocului încătuşat şi flancat de mascaţi. Pe drum spre lift, se întâlniră cu tanti Nuți de la 84, cu fața ei veșnic congestionată și papucii ei roz scâlciați, care ducea gunoiul la ghenă. Cum se uită la mine! Vecina mea, o femeie de treabă, atât de drăguță până acum și cu care nu am avut niciodată vreun diferend.... O privire cumplită, insuportabilă, crede-mă, Malraux! Ceva s-a frânt în mine. Pentru totdeauna. O privire mai dureroasă decât loviturile mascaţilor, mai crudă decât ultimul „divorţ” al Laurei, mai nemiloasă ca pretențiile „stăpânei” şi mai tăioasă ca privirea şefițului atunci când venisem la birou la ora douăsprezece! Nu doar o privire plină de ură, ci şi una plină de dezgust. A văzut un monstru, un vierme, un ciumpalac, un golan... şi mă fixează cu o silă înspăimântătoare. În acelaşi timp, îi privește pe mascaţi cu recunoştinţă, cu admiraţie şi chiar cu adulaţie, ca pe nişte eroi salvatori. De ce să-şi pună alte întrebări? Eu sunt bestia, iar mascaţii – Feţii-Frumoşi. Așa e scris, trebuie să ucidă bestia. Trebuie să mă ucidă. E un mod avantajos de a codifica şi a simplifica realitatea. O privire de gospodină din anii ’90 care împărţea flori minerilor şi care scuipa protestatarii bătuţi de aceiaşi mineri... Mai bine m-ar fi scuipat. Privirea asta nu o voi uita niciodată.

***

Pierdut ”smiling face” și speranța că april va veni. Le declar nule.

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. IX – Fantasme din ”Pădurea fără rost”: ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă

Sincer vorbind, nu înţeleg foarte clar ce se petrece cu Laura. A înnebunit? Trebuie s-o duc la psihiatru, că poate la psiholog e prea târziu? Sau mai bine să contactez un avocat la prima ei aluzie de divorţ? E o criză a ”vârstei critice”? Până acum Laura nu mi-a lăsat impresia că se simte „babă”, dimpotrivă, pare extraordinar de tânără şi de energică. Oricum, indiferent cât de ”babă” s-ar crede ea, poate că percepţia asupra timpului e schimbată la vârsta asta: timpul „nu mai are răbdare”, iar Laura ascultă hipnotizată „ceasornicul care îi măsoară destrămarea”, încercând să se smulgă din fascinaţia lui morbidă. Și cum e ea obsedată de sens, vrea să găsească ceva cât mai e timp.

Nu e nici preocupată de alţi bărbaţi, şi unul singur e prea mult pentru Laura, chiar ea spune asta mereu. S-o atragă totuşi şefiţul ăsta al ei, bărbatul nobil, motivat de idealuri şi nu de instinctul sexual? Dar atunci s-ar contrazice şi toată chestia cu idealurile ar cădea. Sau poate că se autoiluzionează, ascunzându-se sub masca idealurilor.

Poate că vrea să mă atragă într-o capcană murdară, astfel încât să fiu arestat şi să scape de mine. Poate că e agent dublu. Cine, Laura? Ea care e atât de transparentă şi nu poate ascunde nimic?! Nu, acum devin de-a dreptul paranoic! ”Ilana cea Sufocantă și Paranoică”, nu zice ea așa?

O anumită epuizare (psihică și fizică) produsă de rutina cotidiană resimțim mulți dintre noi, dacă nu suntem cu totul insensibili și ignoranți. Cercul ”infernal” din care nu putem ieși, ar spunea ea, însă mie îmi place confortul pe care mi-l oferă, uite, chiar și lucruri simple precum bere, țigări, pizza, un duș fierbinte etc. Dar pe Laura o afectează negativ rutina, deși energia ei e aparent inepuizabilă și te-ar putea induce în eroare. Credeam că s-a săturat de mine și de job, însă văd că acum și Șistemul o scoate din minți. OK, dar de ce a ales să evadeze cu ajutorul MRTLAS? Ori ţine şi asta mai mult de conjunctură? Şi vrea ea să se debaraseze de tot ce are, să ne conteste pe mine şi pe Luca, să ne distrugă sau mai degrabă intenţionează să ne demonstreze ce poate ea? Women empowerment?

Laura tânjește probabil după independenţa și nonconformismul   din anii de adolescență. Opţiunea pentru MRTLAS o demonstrează, nu-i așa? O mişcare militarizată, cu o structură autoritară, cu reguli mai stricte decât în viaţa cotidiană a Laurei şi jurăminte de credinţă până la moarte, care solicită o atitudine înflăcărată, dar, în acelaşi timp, obedientă şi acritică. Perfect, exact ce și-a dorit! Dar se regăsește ea cu adevărat în MRTLAS? Şi asta e discutabil.

E și nostalgia asta după anii adolescenței... Nu poți să faci abstracție de ea. E un vis din copilărie sau din adolescenţă pe care Laura încearcă să-l împlinească? Toată seria de morţi şi modele eroice... Sacrificii ridicole... Crede ea cu adevărat în asta?  Eu nu aș renunța niciodată la status, la confort, la familie, nu mai spun la viaţă. Şi eu am visat când eram mic să ajung mai întâi un mare pianist, iar apoi, la liceu, să-mi fac o trupă rock, dar, de regulă, nu am avut fantezii din astea autodistructive. Ce claritate aveau visele şi fanteziile din copilărie şi adolescenţă! Ce luminoase şi limpezi erau! Cât de vii! Acum, dimpotrivă, la maturitate, totul e întunecat, derutant şi confuz. Mă simt mereu bulversat, niciodată nu ştiu ce să fac. Dacă aș avea măcar un ciob din presse-papier-ul de cristal cu coral prin care să întrezăresc ceva din strălucirea acelei lumi pierdute! Sau e și asta o fantasmă, o Fata Morgana?

Nu ştiu dacă mai are sens să insist, e imposibil s-o conving, aș  genera doar o reacţie de respingere şi mai puternică. O ”sufoc”. E ”proiectul” ei, nu vrea să renunțe cu niciun chip, chiar dacă e, poate, dezamăgită. Şi cum aș putea eu s-o opresc?! Să mă pun în ușă când vrea să plece de-acasă? S-o leg? Să-i șterg documentele de pe laptop? Să mă prefac grav bolnav (de fapt, nu sunt prea departe de asta) ca să se ocupe și ea de casă și copil, și nu de prostia asta de MRTLAS? Că, dacă trec prin fața ei cu numărul din Playboy cu Daniela Crudu, foșnind paginile demonstrativ, nu-mi acordă nicio atenție. Nici dacă mă masturbez sub ochii ei.

Laura spune adeseori că e un „Zombie”, un trup fără suflet, un cadavru ambulant. Şi eu am simţit durerea abandonului şi a morţii cu câteva luni în urmă. Dar eu am coborât de pe cruce. Am înviat! Sau poate că nu? Cine m-a dat jos? I-am văzut oare fața? Nu-mi dau seama exact, dar, presupunând prin absurd că n-aș fi înviat și că încă agonizez, să zicem, în condiții ceva mai confortabile (tot pe cruce, dar sub umbrelă, cu o berică și o pizza Prosciutto e funghi alături, eventual cu un număr din Playboy cu Daniela Crudu, dacă nu cu ea în persoană), nici nu aș opta vreodată pentru o „înviere” prin intermediul unei mişcări dubioase, cvasi-teroriste.

Oricum, indiscutabil, Laura se află în căutarea propriului suflet, a centrului, a absolutului. Ca Ulise în drum spre Ithaca. Ca Apolodor spre fraţii lui din Labrador. Ca Oblio în „Pădurea fără rost”. Vrea să fie ea însăşi, s-a lansat într-o încercare disperată de recuperare a identităţii. Din păcate, asta nu e posibil. Doar o reconstrucţie. Până la urmă, indiferent ce rol joacă afurisita de MRTLAS, chiar dacă Laura se pierde pe drum şi mă aruncă şi pe mine în capcană, fiecare rătăcire poate fi un pas mai departe către ”înviere”. Fără rătăcire nu există regăsire.  

Ce complicat e totul acum! Cât mi-aș dori să simplific lucrurile ca în anii adolescenţei! Să-mi arunc hainele şi grijile, să zac cu o bere la malul mării în Vamă, să ascult valurile şi ecourile unei melodii de The Doors de la „Stuf”... Oare de ce mă târăște mereu Laura să vizitez tot soiul de ţări şi de capitale? De ce trebuie să testez în concedii întotdeauna variante noi când eu ştiu deja ce îmi place? De ce să mai experimentez? Eu mă simt bine cu adevărat doar în Vamă. Acolo sunt eu însumi şi mă pot relaxa. În ultima vreme, de fiecare dată când merg în Vamă, adică maxim o dată pe an, devin tot mai melancolic. Nici nu ajung bine acolo, că mă şi gândesc la sfârşit, iar fericirea e învăluită în durerea despărţirii. Anticiparea sfârşitului? Percepţia finalităţii? La mine, nu la Laura?!

Indiferent de asta, sunt fericit doar în Vamă. Acolo e adevărata mea casă. Nu îmi iau eu hamsii şi mă rog la fiecare în parte să-mi îndeplinească trei dorinţe: “Vreau să stau mereu în Vamă! Vreau să stau mereu în Vamă! Vreau să stau mereu în Vamă!”? Nu m-am gândit eu să mă duc voluntar în Vamă, din mai până-n octombrie, să protestez contra exploatării gazelor de șist, cu sloganuri și pancarte de tip „Copulare / Nu poluare” şi „Jos ŞISTEMUL!”? Genul ăsta de protest e exact pe gustul meu. Pe drumul de dus, cu lacrimi în ochi, nu îmi spun în continuu: ”Fericiți cei ce merg pe sensul ăsta! Spre mare, spre Vamă!”, iar la întoarcere, cu aceleași lacrimi în ochi,"Fericiţi cei ce merg pe sens opus! Spre mare, spre Vamă!”? Doar atunci când sunt în Vamă simt că exist cu adevărat, în cazul meu se poate reformula uşor dictonul lui Descartes: „Sunt în Vamă, deci exist!”

Acum de concedii nu mai încape vorbă, poate doar o ieşire în weekend la mare sau la munte. Sau un City Break pe gustul Laurei. Un City Break de vineri, de la ora 19:00 până vineri, la ora 23:00. 4 ore. Căci de vineri seara până duminică noaptea, Laura stă lipită de calculator, iar, când iese din casă, merge numai la traininguri. Acum e rândul meu să mă ocup de tot. Spăl, călc, mătur, şterg praful, dau cu aspiratorul şi cu mopul, fac şniţele, cartofi prăjiţi şi clătite, duc gunoiul, merg la cumpărături, îl iau pe Luca în parc şi la mall... Bine că Luca e în vacanţă şi că nu trebuie să-i verific şi temele! Dar mai e puțin și începe școala. Fac tot posibilul să rezist și să-mi fac taskurile cât mai prietenoase şi mai distractive. De pildă, când dau cu mopul, dansez câte un vals de Chopin. Când calc, ascult Concertul în la minor de Grieg. Când şterg praful, pun Gershwin, „Rhapsody in Blue”. Când fac cartofi prăjiţi trec la Rammstein, să mă mobilizez că e deja noapte şi învârtesc clătitele fredonând un refren din Metallica sau AC/DC. Ce dacă e deja douășpe noaptea, mă aud vecinii sau urlă Laura că o deranjez! Trebuie să lupt şi să rezist în continuare. I’m doing my best. Dar Laura are dreptate, luptătorii solitari nu au nicio şansă. Trebuie să mă înscriu și eu într-o mișcare, gen MRTLAS: Mişcarea de Rezistenţă a Tăticilor Lustraţi şi Abuzaţi de Soţii. De ce nu aș fonda chiar eu mişcarea asta?

Încerc măcar să-mi iau câte o pauză, din când în când, duminica. Ce pula mea, duminica e zi sfântă! Întotdeauna dorm mai mult și, dacă întâmplător mă trezesc, îmi trag cearceaful peste cap și mai întârzii câteva minute, uneori chiar ore. O aștept și pe Kim să se urce în pat lângă mine și o ascult când toarce. Sunetul ăsta îmi mângâie sufletul, îmi alină rănile și mă răsfață. E atât de frumoasă... Ochișorii mari, cu pupilele dilatate, privirea aia nevinovată, blănița aurie și mătăsoasă, năsucul pătat (alb cu portocaliu) și umed, pe care și-l lipește de fața mea, urechiuțele mici și ascuțite care tresar la cel mai mic zgomot, pernuțele rozé, delicate ale lăbuțelor de unde țâșnesc gheruțele care mă zgârie cu pasiune... Uite că există și lucruri frumoase pe lume!

La masă, trag de timp, fumând trei țigări la cafea în loc de una. Mă învălui în nori de fum. Albi și pufoși ca vata de zahăr, chiar mai dulci ca ambrozia și nectarul. Uneori simt că mă ridic deasupra norilor de fum precum un zeu olimpian și plutesc fericit, departe de grijile pământești. Mă așez în pat, cu picioarele întinse sub cearceaf și pisica în brațe, și citesc câteva pagini dintr-o carte, eventual din antologia de umor de la ”Cotidianul” pe care o am de ani buni și pe care nu am apucat să o termin. Citesc încet, savurând fiecare rând. Mă duc la budă, foșnind ostentativ paginile revistei Playboy, numărul cu Daniela Crudu, chiar dacă Laura nu e atentă sau e plecată la training. Mă masturbez, benoclându-mă la țâțele Danielei Crudu și mă distrez examinând petele de pe revistă. Apoi fac un duș fierbinte și cânt arii de operă, muzică populară sau refrene rock. Mă joc suflând baloanele de săpun sau bulgării de spumă de pe piept sau de pe mâini la penis sau la picioare. Desenez ”smiling-faces” în oglinda aburită. Urmăresc stropii de apă sticlind pe pielea mea și evaporându-se. O existență efemeră, dar împlinită și o dispariție discretă ca a umbrelor de pe pereți. Și ies din baie fără să mă ștearg, gol, șiroind de apă, mă plimb așa prin casă, stropind parchetul și gresia și mă așez la calculator sau la televizor (evitând totuși canapeaua roșie de la Ikea a Laurei). Mă simt iar fericit și liber. Cât de reconfortantă e o pauză! Are dreptate Jerome K. Jerome, numai puturoșii extrem de ocupați pot să aprecieze.

***

Ziua de naștere îi aduse lui Radu liniștea mult-visată. Cadou de ziua lui, Luca îi oferi nişte bombe puturoase care-i explodară drept în faţă. Un lichid dens, alb-gălbui, cu miros de lapte stricat, ouă clocite, rahat şi putregai se împrăştie în tot holul. Radu sări ca ars:

– Ce paştele mă-sii faci, Luca? Ai învăţat de la mami să fabrici explozibili?

– Nu, tati, ești dus?! răspunse Luca, privindu-l galeş, cu ochii săi mari, negri. Sunt decât bombe puturoase. Am văzut pe net cum se fac. Nu am pus mare lucru. Mai mult lapte stricat... ca să pută.

– Aşa i-ai făcut şi maică-tii de ziua ei? Nu-i destul c-am stat toată ziua la telefoane şi mailuri, acum trebuie să curăţ şi după tine?

– Ești un prost, doar ţie ţi-am făcut. Lu’ mami i-am făcut crini origami de ziua ei şi nişte flori frumoase de hârtie care se desfăceau într-un vas cu apă.

– Se pare că pe ea o menajezi. Dar pe mine nu. Eu sunt cobaiul vostru. Şi al tău, şi-al lu’ mă-ta.

– Tati, tu ai simţul umorului. Mami m-ar fi certat.

– Sper că ai şi tu simţul umorului, Luca. O să pui imediat mâna pe mop şi o să cureţi holul, spuse Radu, ridicând tonul.

– Bine, tati... dacă îmi iei o consolă nouă X-box.

– Luca, ai deja patru console! Să nu mai aud de a cincea! Şi şterge imediat urmele bombelor puturoase de pe hol!

– A, ce-ai zis, tati, de bombe? Mami ştie să facă explozibili?

– Da, Luca, interveni Laura, făcându-i cu ochiul. Am aruncat deja în aer şcoala aia a ta de fiţe.

 După ce îl trimise pe Luca la culcare (cu un pupic scurt pe frunte şi două rugăciuni spuse repede, indescifrabil, aproape automat), convins că era prea devreme (zece fără zece) şi că Luca se juca pe PSP sub cearceaf, Radu se trânti pe pat, în dormitorul lui. Se simţea epuizat. Nu era în stare să se ridice nici măcar în fund. Se întinse, ascultând ca prin vis trosnetul oaselor sale. Semăna cu sunetul vreascurilor arzând în cămin, în nopțile geroase de iarnă, de la țară. Trosnetul acela blând și adormitor. Liniște... Închise ochii. Dar nu trecură nici treizeci de secunde, căci Laura dădu buzna la el în cameră, aprinzând lumina şi cântând fals, dar cât putea de tare „Mulţi ani trăiască!”. Radu tresări. Capul îi bubuia şi îl dureau ochii, lumina îl orbea. Stinge lumina! Acum!

Zâmbind în colţul gurii şi privindu-l cu ochii ei negri, scânteietori, puşi pe şotii, Laura îi întinse o hârtie A4 în care erau înfăşurate câteva obiecte.

– Hei, asta e adeziunea ta la MRTLAS. Nu trebuie decât s-o semnezi. La mulţi ani! spuse Laura.

– Iubito, dacă mai insişti cu chestia asta, vorba ta, să ştii că divorţăm, mârâi Radu şi rupse hârtia în bucăţi minuscule pe care le aruncă pe jos, fără să se uite la obiectele căzute. Şi te rog să strângi tu mizeria. Eu m-am săturat.

– Radu, ăsta era contractul pentru un City Break la Stockholm săptămâna viitoare. Treaba ta. Oricum, nu prea aveam timp.

– Nu aveai timp? Dar să te ţii de farse stupide, să-ţi cauţi jde mii de prieteni pe Facebook, să-ţi faci cauze, să trânteşti bugete peste bugete şi să mergi la traininguri ai? se răsti Radu.

– Să ştii că am pus piciorul în prag: nu o să mă mai ocup decât de aspectele financiare. Nu mai stau zile şi nopţi pe Facebook, nu mai merg atâta la şedinţe şi traininguri... Apropo, nu fabric şi nu plasez bombe, deşi chestia asta din urmă ar trebui să rămână între noi, să nu mă ia Luca de fraieră. OK, eşti mulţumit? Uită-te, te rog, şi la restul cadoului.

Radu ridică de pe jos un portofel de piele şi două CD-uri originale: unul cu „Metallica – Best of” şi altul cu „Tristan şi Isolda”. În ochii lui obosiți și goi se aprinse o lumină stranie, dintr-o altă lume.

– Nu sunt CGS, poţi să le asculţi când vrei, fără probleme. Nici nu ştii cât am căutat! E aproape imposibil să găseşti altceva în afară de Inna sau Lady Gaga!

– Mulţumesc, iubito! Hai să punem acum „Tristan şi Isolda” şi să bem împreună un pahar de şampanie sau de vin, spuse Radu încet, desfăcând îngândurat plasticul de pe CD.

Stinse lumina, aprinse o lumânare parfumată cu aromă de lavandă, apoi aduse o sticlă de vin alb, sec de la bucătărie şi două pahare curate, proaspăt spălate. Turnă vinul în pahare, ciocni şi apoi nu mai spuse nimic. Totul i se părea ireal. Mirosul de lavandă, de vin și de fum de țigară, amestecându-se cu izul de bombe puturoase și cu aroma de fructe de pădure de pe buzele Laurei. Paharul ei cu urma de ruj violet-sidefat, sticla de vin cu dopul rămas în ea, rotindu-se hipnotic, brownian, patul cu cearceafurile mototolite, carcasa CD-ului rămasă pe jos, în care ricoșaseră câteva boabe de cereale, draperia fluturând în întuneric ca o uriașă aripă neagră. ”Nevermore”. Umbrele alunecând pe pereți... Sclipiri evanescente. Se sting atât de ușor, atât de discret în oceanul tăcerii. Nu par să agonizeze ca noi.

Uvertura operei lui Wagner mă răscolește. Fiecare celulă şi fiecare neuron tânjesc, gem, se zvârcolesc... O teamă sfâşietoare şi în acelaşi timp un dor de moarte mă chinuiesc. Îmi aud fiecare respiraţie, mai întâi agitată, apoi din ce în ce mai slabă. Muzica mă face să mă simt melancolic, trist, dar, în cele din urmă, într-un fel resemnat, împăcat cu sfârşitul tragic pe care-l anticipez cu fiecare respiraţie care se stinge. Poate că iubirea şi muzica îmi vor da putere să înfrunt neantul.

O strânse în braţe pe Laura aproape să o sufoce, apoi o sărută apăsat, sorbindu-i buzele ca pe o cupă binecuvântată cu otravă. Îi sărută halucinat părul, fruntea, ochii, urechile, sânii, pulpele şi chiar tălpile picioarelor. O zgârie şi o muşcă, sfâşiindu-i carnea, adulmecându-i sângele şi îmbătându-se cu el. Corpul ei atât de fragil şi atât de fierbinte zvâcnea ritmic sub atingerile lui. Îşi plimbă limba răvășit, înnebunit, îndelung şi lent în vaginul ei până la clitoris. Apoi o aşeză pe pat şi o pătrunse de parcă ar fi fost ultima oară, strângându-i spasmodic mâna şi privind-o în ochii ei mari, negri, care străluceau iar ca nişte supernove. Lumina tulburătoare a sfârșitului. Lumina se stinse şi alunecară amândoi în abis, ţinându-se de mână.

***

      Rămaseră un timp faţă în faţă, îmbrăţişaţi, fără să rostească niciun cuvânt. Laura privea fix o pată neagră, minusculă de pe tavan: un ţânţar ori poate un păianjen storcit. Mâna stângă, fără verghetă, cu care-l ţinea pe Radu de gât, îi tremura uşor. Tâmplele îi zvâcneau şi simţea înţepături puternice în ele. La un moment dat, rupse tăcerea:

      – Radu, mă frământă ceva, şopti Laura, privindu-l palidă, dar cu ochi scânteietori.

      – Spune, iubito, o încurajă el.

      – Ce... ce ai face tu dacă... ai fi a-a-restat? spuse Laura încet, cu glas întretăiat.

      – Poftim? De ce anume?

      – Din cauza mea, de pildă. Ce ai face?

      – Aş apela MRTLAS, adică Mişcarea de Rezistenţă a Tăticilor Lus-ă... Linşaţi de Autorităţile de Stat. Asta pentru că tu, cu siguranță, nu ai observa că lipsesc, glumi Radu cu jumătate de gură.

      – Nu, Radu, spune-mi pe bune! Eşti pregătit?

      – Doamne, iubito, niciodată nu poţi fi pregătit pentru aşa ceva! sări Radu.

      – Eu, una, m-am gândit întotdeauna la asta, de când eram mică. Dacă aş fi pregătită... murmură Laura.

Făcu o pauză lungă, parcă interminabilă. Întreg corpul i se încordase, iar fruntea şi tâmplele erau îmbrobonite de sudoare. Privind în continuare, fascinată, insecta presată de pe tavan, oftă şi îşi reluă confesiunea. Spuse repede, înghiţind silabele, aproape fără să respire:

– Steinhardt s-a dus singur să fie arestat, iar închisoarea a fost cea mai fericită perioadă din viaţa lui. Acolo s-a regăsit şi s-a botezat. Dar eu nu ştiu dacă sunt pregătită, dacă aş rezista. Anchete sub tortură, apă viermănoasă, arpacaş, frig, o grămadă de persoane într-o cameră minusculă, cu igrasie...

      – Parcă şi Steinhardt al tău o căuta cu lumânarea.

      – Steinhardt avea şi un tată care l-a încurajat, un fel de variantă masculină a „Mumei lui Ştefan cel Mare”. I-a zis: „Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!”, rosti Laura ceva mai detensionată, încercând să schiţeze un zâmbet.

      – Aşa să faci şi tu cu Luca când o veni rănit de la război ca mă-sa lu’ Ştefan! Să sperăm că nu e cazul... Ah, cultul ăsta al eroilor, al părinţilor duri şi argumentul autorităţii! Ce aş mai putea eu să spun în faţa lui Steinhardt, a lu’ ta-su şi a mă-sii lu’ Ştefan? Ciocu’ mic, Radu! În ce mă priveşte, eu nu mi-am dorit să ajung la închisoare niciodată... N-am multe pretenţii, dar nu aş putea să stau fără duş, bere, pizza şi ţigări. Cred că nici n-aş putea să dorm în alt pat. Ştii ce păţesc în excursii, nu închid un ochi.

      – Da, tu nici în patul tău nu poţi să dormi de multe ori, îl tachină Laura.

Radu o sărută uşor pe buze. Apoi îşi apropie nasul de al ei şi îi dădu un „sărut de eschimos”. Laura îi atinse şi ea părul des, ușor încâlcit, cu reflexii aurii. Apoi, pentru o vreme, îi mângâie în tăcere spatele masiv şi aspru, înfigându-și în el unghiile ei discret şi impecabil manichiurate.

– Eu una nu mă sperii atât de durerea fizică... continuă ea pe un ton din ce în ce mai hotărât şi mai puternic. Pe asta, uneori, ţi-o provoci chiar tu însuţi. Nu ştiu, de exemplu, îţi smulgi părul din cap sau te dai cu capul de pereţi ca să mai uiţi că ţi-a murit cineva drag sau că te-ai despărţit de cineva, că te-ai lăsat umilit la serviciu sau că ai închis ochii în faţa unui comportament degradant adresat altcuiva. Ca să nu te mai gândeşti la ceva îngrozitor sau ca să te pedepseşti pentru ce ai greşit...

      – Adică vrei să spui că suferinţa fizică poate fi un ritual de purificare sau un mijloc mai mult sau mai puţin eficient de conversie şi de ameliorare a durerii sufleteşti... Însă eu aş propune în loc de perete calculatorul. E mai practic şi mai discret, râse Radu.

      – Merci pentru propunere! Ai experimentat personal, nu? Eu m-am confruntat de câteva ori cu suferinţa fizică acută. Dureri din astea de la circulaţie, de la rinichi, de la ficat, de la ciclu sau cauzate de alte probleme de sănătate am avut mereu. Ei, bine, poate că astea nu sunt cine ştie ce. Dar, să nu uităm, am născut natural şi am fost cusută după naştere fără anestezie. Oricum, mai mult mă înspăimântă durerea psihică. Pe tine nu?

      – Eu mă tem de toate durerile. Şi dacă mă doare măseaua.

      – Nicio durere fizică nu se poate compara cu cea psihică, tranşă Laura. În special, sentimentul ăla sfâşietor de vinovăţie. L-am trăit când a murit tata şi eu n-am fost lângă el, apoi când am vrut să... să mă despart pe bune de tine. Un pic și când a fost arestat Adi. Acum, dacă nu continui... „proiectul” meu, acelaşi sentiment mă va face să ard în infern.

– Vrei să mori pentru MRTLAS?! Ori pentru şefiţu’ tău?! Te simţi obligată?

– Nu, Radu, nu pentru MRTLAS, nici pentru şefu’, ci pentru că eu cred că trebuie să merg pe drumul meu până la capăt. Pentru ”proiectul” meu. Vreau să cred că merită sacrificii. Tu n-ai făcut sacrificii pentru proiectele tale? Oricum, moartea nu e cel mai rău lucru. Mie ştii de ce mi-e teamă cel mai tare?

      Radu îi mângâie părul fin, despletit şi o luă de mână, jucându-se cu degetele ei lungi. Mâinile ei păreau încă atât de proaspete, de tinere, nepigmentate, fără striaţii... Ar fi putut cânta şi ea la pian, mâinile erau potrivite, păcat că nu avea ureche muzicală. Laura îi strânse mâna puternic, convulsiv. Apoi îşi puse piciorul stâng peste coapsa lui dreaptă şi se lipi de el.

      – De ce ţi-e teamă? De ce anume? repetă Radu, surâzând încurajator.

      – Nu mă tem în primul rând de tortura în sine sau de confesiune, nici atât de moarte, ci... să... să nu-mi pierd sufletul, şopti ea, fixând în continuare insecta storcită de pe tavan.

      – Care suflet, iubito? Nu mai eşti Zombie? Ţi-ai găsit sufletul? zise Radu cu vocea întretăiată, încercând să-și păstreze zâmbetul.

      – Ah, Radu, iar mă ridiculizezi? Bine, reformulez. Mi-e teamă să nu-mi pierd bruma aia de suflet care mai e sau pe care am reconstituit-o cât de cât în ultima vreme, să nu mai fiu eu însămi, să mă schimb... zise ea, zguduită de emoţie. Să-mi pierd libertatea de gândire şi de expresie, dragostea, visele, speranţele... Un corp strivit nu e cel mai rău lucru, dar un suflet distrus... Nu e important să trăieşti oricum, ci doar uman. Aşa spunea şi Winston în „1984”. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit.

      – Din fericire, nu cred că mai e timp sau... buget (că tot ești tu contabilă) pentru „reeducare” sau pentru creat „oameni noi”. S-au schimbat vremurile. Cine crezi că mai stă de asta? Cine are bani de așa ceva? Şi, în plus, ştie cineva exact ce înseamnă „om nou” acum? Poate or să ne spele pe creier cu muzică house, râse Radu.

      – Sper să ai dreptate! Dar dacă totuşi s-ar întâmpla să fie sufletul tău în pericol, ce-ai face?

      – E greu de spus... Şeful tău cel nobil, bărbatul ideal...ist nu ţi-a dat nicio sugestie?

      – Radu, vorbesc serios şi vreau să ştiu să ştiu părerea ta! Ce ai face tu?

      – Ce să fac?... Ce-aş putea să fac? O, Doamne! M-aş... gândi la tine şi la Luca. Apoi... aş încerca să-mi găsesc refugiul în muzică.

      – Dragostea, arta... Da, cred că pot fi ambele nişte resurse eliberatoare foarte puternice. Apoi visele, poveștile, memoria, credinţa... Puterea creației, a vieții care o depășește pe cea a distrugerii și a morții... Prometeu a rămas un spirit liber chiar și în lanțuri, pe Elbrus datorită dragostei de oameni și puterii creației: a știut că civilizația pe care o dăruise muritorilor va rezista și îi va ajuta să supraviețuiască, ba chiar să evolueze, și a sperat că povestea lui va fi dusă mai departe. Sam din „Brazil” a reuşit să-şi păstreze și el spiritul liber, chiar dacă a fost ucis și nu a mai putut s-o salveze pe Jill: a evadat simbolic în lumea imaginaţiei, cu ajutorul iubirii. Creştinii martiri s-au salvat prin credință... Şi intelectualii din închisorile comuniste care organizau adevărate cenacluri culturale în mediul concentraţionar...  au rezistat prin cultură. Spiritele lor nu au putut fi învinse.

      – Vezi că ai găsit tu însăţi atâtea exemple? Aş adăuga simţul umorului, inclusiv în varianta „haz de necaz” românesc. Înseamnă că există o şansă... Ba chiar mai multe!

      – Bine, dar oare iubim destul? Visăm destul? Creăm desul? Evadăm destul prin artă? Ne amintim destul şi cum trebuie? Credem destul?! Mai știi, în filmul lui Tarkovski, ”Călăuza”, după ce și-au riscat viața intrând în ”Zona” interzisă și înfruntând nenumărate pericole pentru a ajunge la ”Cameră”, ”Scriitorul” și ”Profesorul” au ratat șansa regăsirii și a învierii. ”Scriitorul” nu a găsit nimic în ”Cameră” pentru că nu mai credea în nimic, iar ”Profesorul” (care dorise să distrugă ”Camera” pentru a nu fi folosită abuziv) a renunțat la planul său, ascultând argumentele ”Scriitorului”: ”Camera” e complet inutilă. Iar acolo, în ”Cameră” era Dumnezeu! Degeaba s-a chinuit ”Călăuza” să-i aducă acolo, cu prețul atâtor sacrificii. Dacă suntem și noi tot niște ”Profesori” sau ”Scriitori”?!

– Da, probabil suntem toți ”Profesori” sau ”Scriitori”...

– Poate că nu toți. Nu mai generaliza, că divorțăm! Și ”Camera” de ce ne lasă să ajungem la ușa ei, cu sau fără ”Călăuză”, să intrăm și să nu vedem nimic sau poate s-o aruncăm în aer? ”Camera” ar trebui să se apere și nu o face, deși puterile ei sunt fără margini. Se lasă vandalizată, badjocorită, terfelită, poate chiar distrusă.

      Laura îl privi cu ochi mari şi rătăciţi. Buza de jos îi tremura. Sânii năduşiţi îi tresăltau nebuneşte. Radu îi simţea bătăile zbuciumate, neregulate ale inimii, de parcă ar fi fost ale sale. Stropi de transpiraţie picurau precum ceara fierbinte pe corpul lui. Trupul Laurei ardea din nou şi-l făcea şi pe el să ia foc. Îi luă mâna stângă, o duse la buze şi o sărută lung şi apăsat.

– Radu, tu... tu... ai intrat vre-vreodată în... în „Camera 101”? spuse Laura cu glas înăbuşit, de parcă şi-ar fi scos cuvintele cu cleştele din gură.

– Poftim?

– „Camera 101” din „1984”, camera unde eşti obligat să te confrunţi cu temerile tale cele mai mari. Camera torturilor personalizate, unde fiecare întâlneşte lucrul care îi inspiră cea mai mare groază şi scârbă. Când intri acolo, trădezi, te trădezi, nu rezişti.

– Nu știu dacă am intrat, iubito, dar cred că proiectul ăla nenorocit al meu mi-a oferit ceva din atmosfera ”Camerei 101”...

Laura își ridică ochii și îl privi ușor surprinsă. Apoi oftă adânc.

– Hm, atunci poate că tu ești chiar mai pregătit decât mine... Văd că ai reușit să treci cu bine prin ea. Poate învăț și eu ceva de la tine. Eu, sincer, nu mă simt acum în stare să mă confrunt cu ea.

– Bine, iubito, dar poate că soluţiile de rezistenţă de care am vorbit acum ajută oarecum... Şi nici nu cred că sunt acolo lucruri atât de personale... Poate doar ca formă... Fondul trebuie să fie universal, arhetipal.

– Nu ştiu, Radu. Aş vrea să putem rezista, să nu ne schimbăm acolo, oftă Laura din nou, privindu-l cu aceeaşi privire pierdută. Să găsim ”Camera” din Zonă chiar în ”Camera 101”. Orice e posibil atunci când crezi. La finalul filmului ”Stalker”, ”Călăuza” își acceptă soarta și nu renunță la ce are de făcut, deși era și ea foarte frustrată din cauza oamenilor care nu înțeleg sau resping misterul. Își dă seama că numai așa viața ei are sens. Altfel e o lume a absurdului, a haosului, a entropiei, lumea lui Big Brother. Indiferent de sacrificii, ”Călăuza” e împlinită. Mie mi-a plăcut finalul. Fetița ”Călăuzei”, paralizată, dar cu puteri telekinezice, mișcă paharele de pe masă fără a le atinge. Se aude apoi ”Oda Bucuriei”. Noi când o s-o mai ascultăm? Se suprapune peste ea alarma cu Inna. Ai văzut, doar Zona și scenele cu fetița sunt color. Restul e alb-negru. Așa e lumea în afara Zonei: cenușie, ștearsă, supusă rutinei sau dominată de absurd.

– Unu, mie îmi place rutina: micile mele tabieturi – muzica mea, pianul, dansul, berea, pizza, țigările, dușul fierbinte... o revistă Playboy și altele. Doi, eu nu trăiesc în Zonă și totuși lumea mea e destul de colorată...

– Culori agresive, stridente de mall, supermarket, de reclame sau de showuri TV. Kitsch. Zona nu e agresivă, deși accesul e permis, de regulă, prin intermediul unei ”Călăuze”. Zona e plină de pace și de liniște. Nu vorbește mereu de liniște ”Călăuza”? Zona oferă dragoste și intimitate. Ceea ce internetul de azi nu-ți mai dă.

– Dar nu mai există intimitate, Laura! E o iluzie. În primul rând pentru că nimeni nu mai are nevoie de așa ceva.

– Ba da, eu am. Așa spuneau și ”Profesorul” și ”Scriitorul” de ”Cameră”. Nimeni nu are nevoie de ea. Dar eu am. Și ”Călăuza” are. Acolo e casa ei, în Zonă. Aș vrea și eu să găsesc drumul spre casă și un strop de liniște. Apropo, tu ce i-ai cere ”Camerei”, dacă ai ajunge acolo?

– Știi bancul ăla cu pescarul și peștișorul de aur care îndeplinea trei dorințe? 1. O sticlă de votcă. 2. Încă o sticlă de votcă. 3. Încă o sticlă de votcă. Cred că așa e mai practic și mai sigur.

– Haide, Radu, nu se poate să nu-ți dorești altceva! Trebuie să-i spui cea mai intensă și mai autentică dorință a ta. Izvorâtă din suferință și dor sfâșietor. Născută din disperare și care să te elibereze.

– Ce, iubito, crezi că-mi strică trei sticle de votcă? Hm, acum pe bune, i-aș cere să stau în Vamă cu cortul la nesfârșit și să fie vară mereu! Adică să fie ”VamăVară”. Nonstop. Dar eu nu prea cred în ”Cameră”, poate doar în ”101”... Deși nu aș supralicita, nu-s numai ”Camera” din Zonă și ”Camera 101”. Tu ignori mereu spațiul profan, te raportezi continuu la un spațiu sacru: paradis versus infern. Tu ai tendința să vezi așa, maniheist, în alb și ngeru, când, de fapt, sunt multe nuanțe. Mi se pare epuizant să trăiești cum zici tu. Cel mai frecvent, din fericire, ne ducem viața în spațiul profan.

– Spațiul profan? Ce înseamnă ăla?! Sunt nuanțe, într-adevăr, dar numai de cenușiu. Crezi că asta e viață? Eu prefer să văd întunericul și apoi, sper, lumina. Tânjesc după ea. Sper să o găsesc în ”Cameră”. Totul e atât de simplu la intrarea în ”Cameră”! Nu zic, drumul până la ea e greu. De-aia ai și nevoie de ”Călăuză”. Dar când ai ajuns la ”Cameră”... Tot ce trebuie să faci e să intri. Ușa e deschisă. Nici măcar nu există ușă în sine și clanță. E un loc lăsat liber în Zid. Vezi, asta e diferența între ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă. ”Camera 101” te sechestrează și e baricadată, fără scăpare, pe când ”Camera” din Zonă e deschisă mereu, în ciuda amenințărilor și te lasă să intri când vrei. Dacă vrei. ”Camera” din Zonă nu are Zid de protecție. Zidul există doar în lumea lui Big Brother.

– Vrei să spui că-ți respectă liberul arbitru și rămâne deschisă tuturor, chiar și monștrilor. Își asumă riscuri. Aruncă toate armele. Nu se apără. Nu așteaptă decât un strop de credință pentru a-ți dezvălui paradisul.

– Ah, da, sper că o să intru și o să recunosc paradisul. Dar o să te întreb acum altceva. Ai fost vreodată... exilat în „Pădurea fără rost”? Ştii, aia din „Oblio”... Ne-am uitat împreună cu Luca acum câțiva ani. Vorba vine ne-am uitat cu toții, Luca nu a văzut prea mult, se juca pe consolă. Dar sper că măcar tu ai fost atent.

– O, am avut şansa să fiu trimis acolo, sub diverse pretexte, aproape în fiecare zi, zâmbi amar Radu.

– Şi eu. Ştii că în povestea din „Oblio”, „Pădurea fără rost” era absurdă doar din perspectiva locuitorilor din „The Pointed Village”, ăia obtuzi din satul lui Oblio, care l-au exilat pe copil acolo pentru că avea capul rotund în loc să fie ascuţit ca la ceilalţi, deci pentru că era diferit şi că reacţiona demn în faţa atitudinilor discriminatorii.

– Adică, din punctul de vedere al celor din „The Pointed Village”, deci, din perspectiva... „șistemului”, exilul în „Pădurea fără rost” însemna dezonoare, marginalizare, excluziune, chiar moarte. Dar, aşa cum va descoperi Oblio, „Pădurea fără rost” nu era absurdă, ci plină de semnificaţii. Fiecare lucru îşi avea rostul său. Chiar Oblio şi-a găsit şi şi-a confirmat propria identitate, diferită de a celor din „The Pointed Village” acolo. A învăţat să gândească liber și să-şi asume diferenţa.

– Tocmai. Mă gândeam dacă „Pădurea fără rost” nu ar putea fi o rezervă de resurse pentru rezistenţa anti-sistem...

– Desigur. Doar că eu mă rătăcesc cam des prin ea şi nu ajung să mă regăsesc, oftă Radu.

      – Hai să-ţi spun o poveste din „Pădurea fără rost”. Anchetatorul şi deţinutul (un „terorist” ca mine) s-au rătăcit în „Pădurea fără rost” şi trebuie să colaboreze. Deţinutul iniţial refuză, dar anchetatorul îl forţează, folosind toate mijloacele sale. În final, după ce străbat împreună păduri încâlcite, monstruoase şi vii ca Fagorn a enţilor din „Stăpânul Inelelor”, râuri de smoală, cascade gigantice, creste abrupte, prăpăstii fără fund, deşerturi amăgitoare, în faţă li se deschide o potecă aurie ca-n „Vrăjitorul din Oz”. Când ajung la vrăjitor, anchetatorul spune: „Bă, boule, iată capătul călătoriei noastre. După cum ai văzut, nu există curaj, nu există suflet, nu există minte, nu există casă. Toate au fost nişte iluzii. Sper că te-ai convins, spre binele tău.”

Laura avu un spasm şi se strânse mai tare la pieptul lui Radu. El o privi tulburat şi spuse cu glas tremurător:

– Laura, ce-i cu povestea asta deprimantă? Deţinutul pierde totul aici? Nu-i răspunde nimic? Nu-i spune că şi ideile lui ar putea fi la fel de false? Să se plaseze într-un punct de vedere relativist...

Laura tăcu o vreme, apoi faţa i se lumină, iar ochii negri îi străluciră straniu şi extatic:

– Radu, poate că aşa se termină de obicei, exact cum am spus eu. Dar eu aş vrea să nu se încheie aici. Deţinutul îi spune anchetatorului: „Da, toate astea ar fi fost false dacă mi-aş fi pierdut credinţa. Dar nu, nu mi-am pierdut-o, ci, dimpotrivă, mi-am întărit-o.” Şah mat. Iar varianta relativistă nu-mi place deloc, aruncă totul în derizoriu.

– Da, dar, cel puţin în cazul meu... şi al tău, aş vrea să rămână o chestie pur teoretică. N-aş vrea să experimentez. Tu eşti sigură că ce faci e bine?

      – Radu, iartă-mă dacă greşesc şi dacă vă pun în pericol pe tine şi pe Luca! Nu ştiu sigur dacă fac bine. Simt doar că trebuie să fac asta. Chiar dacă nu s-ar vedea niciun rezultat, eu tot aşa aş face. Surprinzător, în acest moment, nu acţionez ca să obţin rezultate palpabile. Și nici nu mă gândesc la consecințe. Asta îmi spune conştiinţa acum.

      – Chiar dacă, în continuare, nu sunt de acord cu tine, îţi respect punctul de vedere. Poate că la început te-am luat la mişto sau am făcut aluzii la bărbatul ideal...ist, mici crize de gelozie, dar acum m-ai convins. Urmează-ţi conştiinţa, eu nu mă voi opune, să ştiu că voi bea apă viermănoasă şi voi mânca arpacaş ca Steinhardt!

– Visez să fim amândoi două cărămizi desprinse din Zid... „Hey you! Don’t help them to bury the live / Don’t give in without a fight”

– Iubito, chiar dacă ne-ar zdrobi, poate tot ar rămâne 42 de grame îngemănate. Știi tu ce, că te pricepi la calcule?

– Ce anume?

– 21 de grame, sufletul tău + 21 de grame, sufletul meu. Nu știai că un suflet cântărește 21 de grame?

– Radu, nu consum telenovele! Dacă mai verși siropuri de-astea, divorțăm!