Căsătoria gay a
ucis dinozaurii sau va aduce sfârșitul lumii? Dacă asta se referă la dispariția
dinozaurilor din sistem și la o reformă autentică, atunci abia aștept.
Interesant, în alte părți, alte biserici (de exemplu, unele biserci protestante
din Statele Unite ca Biserica Presbiteriană, Biserica Unită a lui Hristos ori
Biserica Universalistă Unitariană) oficiază căsătorii religioase pentru cupluri
LGBT, deși trebuie să recunoaștem, acestea sunt la abia la început, atitudinea
oficială a celor mai multe biserici, pe ansamblu, condamnă homosexualitatea ca
păcat, ceva contra naturii. În același timp, producțiile americane au ajuns tot
mai inclusive (nu exclusive), promovând comunitatea LGBT (prezența personajelor
cu această orientare atinge 4,8% în serialele americane, conform unui studiu
Glaad din această toamnă), iar actorul și cântărețul american Ru Paul a avut un
reality show concurs dedicat travestiților care a transmis unui public larg
valorile comunității LGBT și a contribuit la legalizarea căsătoriei între
aceștia.
Mai mult, opinia
publică din Statele Unite a evoluat gradat de la anti-LGBT la pro-LGBT. În
schimb, în România, Coaliția pentru familie, susținută de bisercile creștine, a
strâns 3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției în sensul
recunoașterii căsătoriei doar dintre un bărbat și o femeie (în Constituție se
spune la articolul 48 numai la modul general ”soți”, nu se specifică ”bărbat și
femeie”). Art. 48, alineat 1, din Constituția României este formulat astfel:
„Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea
acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.” Pentru schimbarea lui se solicită organizarea
unui referendum. Într-un demers populist, cele două partide principale (PSD și
PNL) sunt de acord cu organizarea referendumului propus. La rândul său, CCR a
dat undă verde referendumului. Din fericire, premierul Cioloș și președintele Santa
Klaus Iohannis au avut o atitudine tolerantă față de căsătoriile gay, cu toate
că Iohannis a lăsat-o mai moale după ce a fost somat de biserci să exprime o
atitudine ”pro-familie” și ”pro-creștină”.
Citez declarația
președintelui: "Fiindcă eu aparțin, provin dintr-o minoritate etnică și
dintr-o minoritate religioasă, eu cred ca trebuie să revenim la ceea ce se
numeste toleranță și acceptarea celuilalt. Acceptarea celuilalt cu bune și
rele. Este greșit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios
și a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele și nu le sprijin. Eu sunt
adeptul toleranței, încrederii și deschiderii spre celălalt." (Iohannis).
Premierul se poziționează similar: "Eu pledez pentru toleranță cu
respectarea ideii de familie. Avem o Constituție, cred ca familia este un
nucleu al societatii în Romania și nu cred că ar trebui sistematic pusă în contradictie
cu ideea de torelanță. Ea se manifestă respectând alegerile pe care alții le
fac." (Cioloș) Chiar așa, de ce să nu fim toleranți? E orientarea sexuală
vreo crimă, vreun păcat sau vreo boală? E dreptul oricărui cetățean să se însoare
cu cine vrea, dacă vrea. Dacă tot intră în săptămâna oarbă, face prostia asta
și se căsătorește, să permitem atunci tuturor această prostie că doar căsătoria
gay nu a omorât dinozaurii, cum glumeau susținătorii ei la un moment dat pe un
site. Studiile din Statele Unite arată că un copil crescut de un cuplu gay nu e
dezavantajat comparativ cu unul dintr-o familie heterosexuală, iar în
căsniciile gay sunt împărțite sarcinile mai bine.
În ce privește
atitudinea bisericii, nu înțeleg: suntem stat laic sau religios? Spirit creștin
înseamnă să asimilezi muzica rock / pop / hip hop cu Satana, să faci
discriminare, să sperii copiii cu păcatul / pedeapsa / focul Gheenei /
posedarea de demoni din dovlecii de Halloween (în loc să vii cu cu exemple de
credință, fapte bune, gesturi de iubire și de sacrificiu creștin)? Din păcate,
B.O.R. ca instituție s-a decredibilizat nu doar prin modul de predare a
religiei în școli și prin reacția la tragedia de la Colectiv, ci și prin
implicare politică, alocare masivă și netransparentă de bani de la bugetul
local/central pentru fantasmagorii neconforme cu spiritul creștin ortodox
precum Catedrala Mântuirii Neamului (spre deosebire de bisericile maramureșene,
bucovinene sau cele în stil brâncovenesc din Țara Ronânească), inflație de
biserici (sunt sate unde există mai multe biserici decât locuitori!), corupție
și lux orbitor... specific creștin, îndeosebi Domnului Iisus Hristos. Eu sunt
creștină și pentru predarea religiei în școli, dar fără spălare pe creier,
discriminare ori amenințare cu păcatul, diavolul și pedepsele (pentru mine
Diavolul este în fiecare dintre noi, iar focul Gheenei e conștiința mea
vinovată).
Atitudinea
bisericii față de comunitatea LGBT mă face să urlu de revoltă. La fel, situația
din sistemul educațional: 42% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți
funcțional (memorează informații și texte, dar nu le și înțeleg). Apropo,
urletele de revoltă (mai puternice, mai grave, uneori mai histrionice) seamănă parcă
mai mult cu urletele de durere psihică (mai puțin, eventual, caracterul
dramatic, deși și un urlet de durere psihică, dacă se exprimă public, poate fi
o punere în scenă a unui strigăt disperat de ajutor) decât cu cele de durere
fizică, când ești redus la ele și crezi că mori. Pe acestea din urmă le auzi
tot timpul, în închisorile din pușcăriile clasice, de la birou, de la fabrică, de
acasă, de la spital, din războaie etc. Sunt mai ascuțite și mai puțin
puternice, precum țipetele de copil, iar câteodată pot aduce a muzică.
Iată, de pildă, când
am născut (cu injecții de dilatare, contracții mai intense și fără anestezie
peridurală), am ascultat așa ceva la maternitate, eu însămi am urlat în acest
mod, după ce mă abținusem și doar gemusem timp de vreo nouă ore jumate, gândidu-mă
la exemple eroice precum Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu),
Coposu și o mătușă care făcuse 7 copii la țară. La sfârșit, în ultimele minute
(când am crezut că mă dezintegrez complet) și apoi când am fost cusută (după ce
m-am rupt), fără anestezie, timp de vreo oră, am urlat și eu așa, iar
bunică-mea, Mama Coca, prinzând ecouri din caseta cu nașterea (de pe hol. fără
să vadă imaginile), chiar a întrebat: ce e, cine și ce cântă acolo? Malraux a
observat ceva similar în război, în lagăre/închisori și spitale (țipetele mai
ascuțite, ca de copil), remarcând infantilizarea în fața durerii fizice și a sentimentului
morții.
Promy și cu mine
suntem captivi într-o simfonie de urlete de la începuturile lumii și până azi
și nu mai putem să ne trezim din coșmarul istoriei. Reacționăm parcă exclusiv
la urlete și ni se pare că nu mai avem putere să răspundem, fie și cu un
scuipat intelectual ori cu vreo limbuță de-a motanului Pesi, titanul
Piersicuță, nepotul nostru, care ne lingea și când îi dădeam medicamentele,
curățându-ne rănile și alinând durerea. Așa ne-am apucat să vizionăm împreună
ce era încă și mai dificil pentru noi (de fapt, imposibil): ”Prometeu
înlănțuit” al lui Eschil, o versiune britanică din 2013 cu textul în greaca
veche, apoi un mic fragment (trailer) dintr-una românească tot de atunci, de la
Timișora. La început, am închis calculatorul, ne-a cuprins o transpirație rece,
ne-au scuturat frisoanele, am înghețat și ne-a venit să vomităm, apoi am plâns isteric,
parcă la nesfârșit, la distanță unul de altul, fără să ne atingem. După aceea, am
făcut un efort suprem și am redeschis piesa. Să ne întoarcem pe Elbrus, ce,
acolo poți lua vreo pauză? Numai când leșini (valabil și la birou, inclusiv în
ce privește starea de degradare fizică și psihică).
Interesant,
versiunile mai recente prezintă zeii nu ca olimpieni, fasciști, comuniști ori
jihadiști, ci în chip de corporatiști cu costume de firmă. Indiferent de forma și
mesajele variantelor mai noi, să nu uităm: Eschil a fost primul care a avut
curajul să sfideze zeii și să demonstreze o viziune atât de originală în epocă,
valorizându-l pozitiv pe Promy și reușind nu bine, ci sublim să exprime urletul
de durere, groază și disperare, senimentul de trădare, senzația de abandon și
de singurătate, precum și strigătul de nedreptate și revoltă ale lui Promy (chiar
dacă nu a acoperit și părțile kafkiane cu dezumanizarea și apoi încercările
deznădăjduite de reumanizare, asupra cărora noi doi am insistat). Dar, deși e
strivit în lanțuri și piroane, ars și devorat, spiritul lui Promy rămâne cumva
liber și nu poate fi învins. Focul sacru nu se stinge nici în potopul zeilor. Totuși,
nouă ni se pare că a fost doar o simfonie de urlete (urletele noastre!).
După o scurtă
perioadă de ”taci and don’t touch” (adică, lasă-mă în greva tăcerii și nu mă atinge),
logică după ce ne-am ascultat propriile urlete din piesă (și de pe Elbrusurile
noastre), seara redevenim romantici și Promy chiar își dorește să-i aduc o rază
din focul sacru pe Elbrus, dacă tot suntem cumva captivi acolo. O plăpumioară, o
gură de apă, una de aer, o îmbrățișare titanică, un sărut gay salvator de-al
lui Her (Heracle) și de-al echipei noastre, o limbuță de-a lui Pesi să ne
lingem cicatricele și rănile (comune), lacrimi să ne spălăm corpurile și
sufletele chinuite cu ele, să ne alinăm și să ne purificăm. Astfel, mai sfidăm
un pic legile infernului. Reușim, de această dată, să fim delicați și tandri. Ne
topim amândoi de plăcere. Obosit atât de prea multă durere, cât și de prea
multă fericire, Promy adoarme imediat după jocul nostru ”de-a Bill și Monica în
Biroul Oval”. La trezire, râde plăcut surprins, cu gura până la urechi: știi,
mă simt zdrobit, dar nu învins și nu pot să cred că sunt prizonierul tău, gol,
sub plăpumioară, înlănțuit de brațele tale, n-aș vrea să-mi dai drumul
niciodată, vreau să o am parteneră pe Madame Dezastru la dansul dezastrelor. Mi-ai
spus că îți (mai) place în Titan... Titanul Prometeu și că, dintre toate coșmarurile
tale, dacă eu am fost cel mai dureros, am fost și cel mai frumos. Sper că (mai)
vrei să rămâi blocată în coșmarul catastrofei de Promy, Madame Dezastru.
Apoi,
după-amiază, ațipește iar, după ce ne jucăm ”de-a Bill și Monica”. Nu înțeleg. Ce
are cu somnul ăsta bizar? I-o fi intrat în cap că are drepturi? Dreptul la
somn? Să-i citesc drepturile pe care el însuși le-a zis acum câțiva ani, după o
lună de grevă a tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), când nu vroia
nimic, nici baie, nici Maretti cu pizza, nici jocul ”de-a Bill și Monica” și nu
m-a corectat nici când am vorbit ore în șir ca Vanghelie (cred că era copleșit
de erori și de orori): dreptul la agonie, dreptul la descompunere, dreptul la
dezumanizare, dreptul la disperare, dreptul la moarte, dreptul la comunicare
imposibilă/neînțelegere, dreptul la trădare, dreptul la exil, dreptul la ură,
dreptul la indiferență și abandon, dreptul la dezastre, dreptul la focul
bombelor și potop, dreptul la minciună, dreptul la o limbă stricată, dreptul la
impostură, dreptul la tortură, dreptul la mizerii etc.? Poate vrea să-i facă,
știu eu, competiție lui Salman Rushdie, mă rog, povestitorului Rașid Khalifa
din romanul lui ”Luka și focul vieții”, blestemat să doarmă și să viseze
(frumos, nu coșmaruri absolut reale ca ale noastre care devin și mai dureroase
și mai cutremurătoare când scriem despre ele) până îi aduce fiul său, Luka, în
stilul lui Promy, focul vieții. I-auzi, băi nene, ce blesteme șmechere au unii!
Pentru majoritatea dintre noi, astea ar fi binecuvântări, nu blesteme.
Și eu, și Promy,
și Deu (Deucalion, băiatul lui Promy, supraviețuitorul potopului și cel care a
preluat focul sacru de la tatăl său, împreună cu proiectele lui civilizaționale,
în prezent, imigrat pe planeta VJ45, dar încă interesat de Pământ și de Olimpul
natal, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat/se mai întâmplă) suntem invidioși.
Am vrea și noi să fim blestemați așa. Noi nu prea avem un minut de liniște,
fără să numărăm secundele. Dacă am fi blestemați să stăm liniștiți și să dormim
fără griji, visând doar vise frumoase, nu am vrea să ne aducă focul sacru al
vieții Luka sau altcineva din noua generație de titani, dulci blasfemiatori și
rebeli cu papion, ochelari falși, bretele, sclipici și paiete. Nu am vrea să
fim salvați, ci să rămânem vrăjiți de-a pururi. Ultimul vis / ultima dorință a
lui Promy este să doarmă liniștit, întins în pat, gol, la mine în brațe, în
timp ce Pământul se trezește. Ultima mea dorință este să fiu teleportată de el
într-o închisoare siriană sau coreeană, pentru a le fi alături prizonierilor și
a muri împreună cu ei (deși el m-a refuzat categoric, nu-mi poate face mie așa
ceva, dimpotrivă, ar încerca să mă scoată de acolo, știe și el foarte bine ce
înseamnă Tartarurile și Elbrusurile).
Sincer, pe lângă
nevoia disperată de somn (comună cu a lui Promy și cu a multor persoane) și cea
de a ajunge (și fizic) într-o închisoare coreeană/siriană, eu mai aveam o
ultimă dorință: să scap de personajul ăsta simpatic, rățoiul-Nazi Donald Trump.
M-am rugat și lui Dumnezeu: Doamne, ia de la mine acest pahar... acest potop! Și
de la întreaga planetă! E oare sfârșitul lumii sau numai un dinozaur ridicol de
circ care mai are puțin până va fi împăiat la muzeu? Să mă străduiesc să am
”puțintică răbdare” ca Trahanache și ca titanii? Voi deveni nostalgică după
Obama, un președinte fantomă căruia i-am numărat zilele... de mandat și care
s-a remarcat doar prin absență, cu toate că ne spionează sistematic, citindu-ne
corespondența? Acum, sunt încă în stare de șoc și negare, nu pot să cred că
rățoiul Donald a câștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite. Și, din
păcate, stilul lui de tată de familie autoritar, cu o atitudine discriminatorie
pe criterii de gen, rasă,orientare sexuală sau religie este prezent și în
rândul multor colegi de partid (republicani), respectiv în societate. În semn
de sărbătoare, în Statele Unite au avut loc deja proteste. Să-l rugăm pe Deu
(Deucalion), băatul lui Promy să ne aresteze pe toți (hm, măcar câteva
miliarde) de pe Pământ pe planeta VJ45 unde a imigrat el?
Ori mai bine să-mi
dau foc în semn de protest la ambasada Statelor Unite? Ard de nerăbdare, dar nu știu cum să mă împart la
ambasada Statelor Unite, a Rusiei, a Siriei și a Coreei de Nord. Foc a fost și în campania electorală
(una dintre cele mai aprinse și mai brutale din istorie), lupta era strânsă, s-a
produs polarizarea opiniei publice, iar țara a fost divizată. Hilary Clinton a
obținut mai multe voturi, nu și circumscipții electorale (aici a fost
triumfător rățoiul Donald). În ciuda sondajelor (ca la Brexit), a intervenit
”spirala tăcerii”, majoritatea tăcută care a optat pentru un candidat populist,
perceput din afara sistemului și anti-sistem, indiferent de discursul extremist
al candidatului. Rățoiul Donald s-a bazat pe votul majorității albe din clasa
muncitoare, frustrată și nemulțumită de degradarea situației ei din ultimii
douăzeci de ani, de prezentul instabil (de exemplu, șomaj ori joburi slab
plătite) și pesimistă în ce privește viitorul copiilor săi, iritată nu atât de
politicile progresiste ale democraților, de political
correctness, cât de acordurile de schimb internațional, de bănci, de
corporații, de corupție și interesată să mențină beneficii sociale (Medicare, Social Security).
Din păcate,
rățoiul Donald nu are și niște planuri viabile pentru targetul său, clasa
muncitoare albă. De exemplu, vechile mine de cărbune nu mai pot fi redeschise (a
intervenit deja noua tehnologie (discutabilă și ea) de exploatare pe scară
largă prin intermediul fracturării hidraulice a unor surse de energie
alternativă ca gazele de șist), corporațiile vor fi dificil de blocat/taxat
pentru acțiunile lor pe piețele externe (de unde obțin mari venituri), iar competiția
pentru locurile de muncă va rămâne acerbă. Dacă e cineva care jubilează pentru
victoria rățoiului Donald, acesta e Țarul (vechi prieten și colaborator,
inclusiv la hackerelile din campanie asupra serverelor democraților), împreună
cu extremiștii de pretutindeni, căci rățoiul Donald a fost constant o voce nu
numai a fanatismului, ci și a propagandei rusești (”idiot util”, vorba lui
Lenin). Mai mult, noul președinte se arată împotriva intervenționismului american
(nu și rus!), deci, pe noi, europenii și pe cei din Orientul Mijlociu, ne
afectează rezultatul alegerilor: rățoiul Donald nu se va implica extern mai
puternic decât Obama și va lăsa mână liberă Rusiei. Dulce frustrare! Ca
răzbunare, îmi voi continua blasfemiile și voi dansa goală în potop dansul cu
dezastrele al lui Zorba, alături de Promy. Apoi vom dormi.
Pământu-le,
trezește-te! Treziți-vă și voi, dinozauri supraviețuitori ai căsătoriei gay,
blestemați să fiți să vă ardă focul sacru până vă iluminați și vă treziți! Tu,
Ile și tu, Promy, mergeți la culcare! Vom dormi la competiție cu tatăl lui
Luka, povestitorul. Nu suntem indvidioși doar pe blestemul ăsta, ci și pe cele
peste 900 de vieți acumulate de Luka (prevăzător, în stilul lui Promy), exact
ca-ntr-un joc video. Noi câte vieți (mai) avem? Uneori ni se pare că niciuna
(nu mai zic de Promy, săracul, care a migrat cel mult de pe Elbrus în Tartar și
înapoi pe Elbrus). Tare, se pare că pe marele povestitor (blasfemiator de top
și el) l-a blestemat tocmai Mene, Menetius (Meneceu), fratele lui Promy, aici
titanul Mâniei, condamnat de zei la temniță grea în Tartar pentru crizele sale
de furie, apoi eliberat și transformat într-un paznic derizoriu al celor 3
cercuri de foc ce împrejmuiesc focul vieții (o iluzie, de fapt, căci Mene este
și magician amărât de circ, căpitanul Aag). Mene, păzitorul unor cercuri de foc
false, un ridicol iluzionist și dresor de circ, l-ar fi blestemat pe marele
povestitor să doarmă ca răspuns la blestemul lui Luka de a nu-l mai asculta
animalele de la circ pentru că se purta oribil cu animalele, le ținea sub
teroare și le înfometa. L-o fi blestemat și pe Salman Rushdie să piardă complet
neașteptat premiul Nobel pentru literatură în fața lui Billy Idol ori să fie
condamnat la moarte de jihadiști. Sper să ne blesteme și pe mine, și pe Promy
să dormim, numai că mi-e teamă că ne va cere șpagă Maretti cu pizza, iar Promy
nu-i va da niciodată, doar nu se coboară el la nivelul ăsta. Are principii. Și,
de regulă, nu împarte Maretti cu pizza cu nimeni.
Specificăm că
singurele lucruri reale sunt că numele lui Mene provine de la ”mânie” și că
acesta a fost, într-adevăr, aruncat în Tartar și condamnat la torturi veșnice.
Dar Mene a fost învinovățit pentru că s-a opus zeilor, ca frații săi, Promy și
Atlas (dacă a făcut și el o criză-două de furie, era de înțeles că și-a pierdut
cumpătul cu asemenea dobitoci spălați pe creier și ticăloși ca foștii stăpâni
de dinainte de revoluția noastră democratică olimpiană, capabili să comunice
doar cu scula, lanțurile, fulgerașele și potopul). Mene a putrezit în Tartar
până la revoluția noastră de acum trei ani jumate, a ieșit de acolo legumă storcită
de nici 30 de kile, numai oase, puroi și jeg, nu știam dacă o să-și revină fie
și un pic, cât să proceseze măcar că s-a schimbat ceva în situația lui (a luat-o
de la zero, învățând să meargă, să folosească obiecte și să vorbească... mai
întâi chineza, limba actualei soții, apoi greaca și româna), e bolnav (cancer
la colon și multe altele) și foarte traumatizat de tot ce s-a întâmplat cu el, cu
ai lui, în Olimp și pe pământ. În prezent, Mene îl ajută pe Promy și noul regim
democratic să ducă focul sacru mai departe, deși e și el, la fel ca Promy, unul
dintre primii care au nevoie de ajutor.
În marea
călătorie, Luka se deplasează pe râul Timpului cu Argo (un fel de corabie a
argonauților), apoi cu un covor zburător, însoțit și ajutat de o echipă mixtă,
printre care Insultana de Zel (regina obraznică din țara zeloșilor), câinele
său cântăreț de circ, ursul său dansator, rațele-elefant ale memoriei, patru
zmeoaice și un Coiot, fost hoț al focului sacru. Insultana de Zel e o roșcată
frumoasă, inteligentă, erudită, insolentă și furioasă și ea ca Mene (seamănă cu
păpușa din ”Furie” și alte personaje de-ale lui Rushdie), o mare blasfemiatoare
la rândul ei care aruncă cu ouă stricate în Șobolanul absolut din Respectorat,
țara șobolanilor unde lumea se ofensează din nimic și te execută pentru lipsă
de respect. Are curaj să expectoreze pe Respectorat, după aceea să cânte 2+2=4,
nu cât vrea Șobolanul absolut. Pentru asta o apreciem și eu, și Promy. Suntem
de acord și cu atitudinea lui Salman Rushdie și a Insultanelor față de zei,
deși noi nu generalizăm (mai sunt excepții care confirmă regula, dar poate că
atunci e vorba mai curând de zei care s-au comportat de obicei în stilul
titanilor, nu al zeilor): o șleahtă de dobitoci expirați, spălați pe creier și
ticăloși (mai distructivi decât oamenii pentru că au avut puteri mai mari). Din
păcate, sunt și acum zei-oameni care se luptă cu bebeluși, medici, intelectuali
ori titani în lanțuri, violează și torturează până la moarte niște copii și-i
forțează să spună ultimele cuvinte: ”tu ești singurul Dumnezeu, Tatăl meu și al
nostru. Te iubesc, tăticuțule!”
Ne bucurăm că în
echipa lui Luka intră și un Coiot îndrăzneț și ager dintr-un vechi sat indian
Karaoke care a furat focul sacru alături de ajutoarele sale (Leul, Ursul mare,
Ursul mic, Lupul, Veverița, Broasca și un om din sat), aducându-l împreună cu
muzica (cutia în care era închis era una muzicală, de karaoke). Coiotul
deplânge și el blestemul condamnării pe Elbrus a lui Promy: vai, săracul, ce a
pățit! Abandonat în lanțuri pe Elbrus, să-i halească vulturul ficatul zi de zi!
Ce și-au mai bătut joc zeii ăștia împuțiți de el! Probabil că l-au terminat de
tot. Și, dacă mai supraviețuiește cumva, l-au ars ăștia binidităt și nu-i mai
arde de focul sacru boșorogului ăluia terminat. În plus, chiar dacă i-ar mai
arde, furtul focului pare, de această dată, o misiune și mai dificilă ca
altădată: trebuie să-l ia de la trei crunți și neiertători Aalimi (trecutul,
prezentul și viitorul) care îl dușmănesc pe marele povestitor pentru că le-a
demascat matrapazlâcurile și teroarea și a susținut totodată că timpul
biologic, calculat, măsurat de ceasornice al Aalimilor nu corespunde cu cel
subiectiv și că acesta din urmă poate învinge ceasornicele prin puterea viselor
și a imaginației (de pildă, când te îndrăgostești timpul se oprește ori când
visezi pătrunzi într-un alt timp personal, necontroloat de Aalimi).
Cum era de
așteptat, Aalimii își apără îndârjit legea ceasornicelor devastatoare. Astfel,
mai întâi trimit zeii pentru a-i aresta pe bandiții, intelectualii, dușmanii
poporului, teroriștii, trădătorii și diavolii de hoți de foc pentru care s-a sunat
deja alarma. Ca mai înainte, Coiotul produce o diversiune pentru a trage de
timp și a-i deruta pe zei, iar ursul și cățelul încearcă să-i țină pe loc,
cântând și dansând dezlănțuit, într-un ultim spectacol care îi lasă fără
suflare pe zei (dans cu dezastrele, ca la noi și Zorba, bineînțeles). Luka se
străduiește între timp să se apropie de sălașul focului de pe muntele
cunoașterii. Chiar atunci, se alătură echipei lui Luka (sau poate a venit după
Insultana, îl tachinez eu, un pic geloasă) și boșorogul terminat de Promy (în
curul gol, cu trupul brăzdat de cicatrice, logic, a fost dintotdeauna Dottore
El-Gol, maestrul transparenței, dezbrăcat, devorat și în lanțuri, atât de
străveziu de vezi prin el și cu toate curgând din el până nu mai rămâne nici
stânca din el). Numai că Luka se descurcă singur să ia ce căuta: le spune, pur
și simplu, dobitocilor expirați de zei care-i urmăreau furioși și se pregăteau
să-i condamne pe hoți ca pe Promy că trebuie să le dea ei de bunăvoie focul,
altminteri lumea lor, lumea magică din mintea tatălui său, povestitorul, va
dispărea odată cu el. O, Doamne, vor fi eliminați nu doar din funcții, ci și
din povești și nu vor mai exista.
Zeii îngroziți îl
ascultă, dar Aalimii... Timpul pare că nu mai are răbdare și lumea magică se
prăbușește. Covorul magic al Insultanei se blochează în negurile uitării, însă
chiar atunci intervine salvator Promy cerându-le cețurilor să se dea la o
parte, iar acestea se supun. Apoi, când fortăreața Timpului se strânge în jurul
lor ca Zidurile unei închisori, iar Tatanonimul (îngerul morții pentru tatăl
lui Luka, dublul său care urmează să-l ia cu el, apoi să fie absorbiți amândoi
de neant) zice, fascinat de puterea disoluției, că a venit sfârșitul pentru marele
povestitor și pentru lumea lui magică, Promy reacționează din nou. În dulcele
stil clasic titanic, își îndreaptă spatele și genunchii înțepeniți, își mărește
dimensiunile și după aceea zboară spre Tatanonim, apucându-l cu mâna stângă și
aruncându-l în afara atmosferei, unde acesta se dezintegrează. Încă mai are
putere să glumească: noi, stângacii, suntem solidari (Luka fiind și el stângaci,
uluitor, îmi aduc aminte că și eu sunt). Bună și mâna stângă la ceva, logic,
nu?
Apoi, fiind încă
închiși între Zidurile fortăreței Timpului și ghicindu-și, desigur, adică
probabil că nimic nu e sigur, viitorul (pe Elbrus sau anihilare completă), la
fel ca cel al tatălui său și al lumii magice, disperat, îndurerat și înfuriat,
Luka recurge la blestemul anterior față de Mene-Căpitanul Aag, aplicat în acest
caz Timpului, îndemnând la sfidare față de legile acestuia și revoltă în fața
terorii sale (”teroarea istoriei”). Dacă animalele refuzaseră să-l asculte pe
Mene-Căpitanul Aag și se răsculaseră, de această dată, zeii se ridică și
distrug cetatea Timpului/Aalimilor, ba chiar zeii vântului din toate țările și
mitolgiile împing cu putere covorașul magic al Insultanei (pe care se aflau și
Promy, și Coiotul). Așa că, încălcând legile Timpului, lumea magică
supraviețuiește, iar focul sacru al vieții ajunge din lumea magică în lumea
reală pentru a-l salva pe povestitor (împreună cu lumea lui).
Apropo de râul
Timpului pomenit mai înainte și de provocările sale, echipajul corabiei Argo
avusese de parcurs negurile uitării, mlaștinile stagnării (o dulce mlaștină care
te îmbie cu miresmele sale îmbătătoare să te întinzi la umbra unui copac, să
ațipești și să zaci acolo la nesfârșit), vârtejurile repetiției absurde și
labirinturile. De primele trei au reușit să treacă cu ajutorul Insultanei și al
covorului ei zburător (apoi, la întoarcere Promy a intervenit decisiv pentru
a-i scoate din negurile uitării), dar când au ajuns la labirinturi rațele-elefant
au fost utile pentru descoperirea izvorului Timpului. Ah, nu vreau să-mi aduc
aminte ce confruntări am avut noi cu nenea Cronos, unchiul lui Promy, care ne-a
mulțumit la revoluție pentru eliberarea din Tartar încercând să ne devoreze și
el, nici de tot timpul furat și irosit, de proiectele înghețate și de visele ucise,
odată cu sufletul. Eu una mă simt frecvent captivă în vârtejuri, unde totul se
rotește rapid și anost, într-un taifun de banalități confuze, contradictorii și
amețitoare, pălită din când în când și de o rafală rece și grea de neguri ale
uitării. Dar de ce să ne mai amintim când e totul atât de dureros, iar când îl
transpui în scris devine și mai sfâșietor? Păi, ne e mai frică să uităm decât
să nu uităm, deși ne vine să ne ștergem memoria, iar Promy a amenințat cu asta
de multe ori.
Culmea, când mă
aflam într-un moment de criză și l-am aruncat eu cu câțiva ani în urmă în
portalul infernului (în care se auzea un urlet universal de durere, nu ”Oda
bucuriei”), Promy intrase într-un soi de comă, își pierduse memoria, apoi a
fost azvârlit într-un vârtej și retrăia în continuu coșmarul de pe Elbrus, fără
să recunoască nimic și fără să înțeleagă nimic din el. Când și-a recuperat
memoria, a simțit cumva că se regăsește, cu toate că își dorea după aceea s-o
șteargă din nou. Preferăm așadar să ne amintim, însă uneori ne izbește o rafală
nu ușoară ca o ceață, ci grea ca un Zid de uitare, poate chiar o formă mai
severă, amnezie. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă și mie, începând cu lucruri
neplăcute din copilărie (de exemplu, cine sau ce l-a dat la o parte pe cel
care-mi sărise în spate din tufișuri, în parc, cu scula scoasă, asupra mea,
când avem vreo zece ani?). Și, apropo, m-am confruntat mereu cu agresivitatea
sexuală heterosexuală, nu homosexuală, mergând pe pământ până aproape de crimă
și viol (iar în Olimp, m-au posedat și devorat zeii, la pachet cu Promy). Mi
s-a părut ciudat când NU a pus cineva mâna pe mine, exact la fel ca lui Promy.
El nu râde de agresiunile astea, dar se amuză un pic de mine că am amnezie și din
copilăria mea cu nenea Cronos (păi,
da, nenea Cronos e omniprezent, iar atunci era și un nenea Cronos comunist care
producea mizerie materială, morală și culturală, precum și teroare de nivel olimpian,
mâncându-ne astfel timpul și viața).
Mai mult, am
amnezie cu privire la evenimente recente din Olimp și de pe pământ și mi se
întâmplă să nu-mi amintesc deloc numele zeilor (vechii stăpâni ai Olimpului, nu
și ai noștri (Cronos, Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes, mâna dreaptă a
lui Știi Tu Cine, hm, noi suntem stângaci), teroriștii-șefi actuali din Siria,
Coreea de Nord sau Rusia și alți foști teroriști-șefi de pe pământ ca Hitler,
Stalin ori Pol Pot). Am mai mare fobie să le văd pozele, statuile, tablourile
și bannerele decât să mă confrunt cu imaginile mărețelor lor realizări (toate atrocitățile
lor inimaginabile, că pe mine nu mă ducea imaginația la așa ceva). Dar nu-i așa
de greu să-i găsesc: sunt pe Goagăl, în numele planetelor, la muzee, în numele
firmelor și brandurilor comercializate (de exemplu, Chronos curier), al
stațiunilor (Jupiter), în magazine – pe parfumuri (Hermes), pe sticla de votcă
(Stalin), pe sticla de apă plată (Madame din Olimp). P-ăia din magazine bine că
îi consumăm noi, de data asta măcar. Ah, zei și Big Brotheri de peste tot
(inclusiv din noi înșine), dinozauri supraviețuitori sau nu ai căsătoriei gay, vă
blestem împreună cu Promy: arză-v-ar focul sacru până vă iluminați, vă treziți,
vă pare rău, vă cereți scuze și mergeți să aruncați singuri inelul puterii în
Mordor sau în Styx, deși nu ne așteptăm să faceți asta niciodată.
Dar, dacă uitarea
și amnezia sunt dezindividualizante și înfiorătoare pentru noi, deși pot părea
dezirabile la o privire superficială, dintre toate provocările Timpului eu mă
confrunt cel mai mult cu vârtejurile. Acolo te învârtești fără rost, cum zicea
mătușă-mea, Nana, ca un căcat în oală. Nu, asta are mai mult sens, sunt
invidioasă pe căcatul din oală, aș vrea eu să fiu și eu unul. În vârtej, fie
retrăiesc fără să înțeleg nimic coșmaruri elbrusiene/tartariene, fie ascult în
continuu prostiile debitate de emisfera stângă a creierului (Lefty), interpretările și explicațiile
sale, combinații de minciună și adevăr (ca în propagandă): ești proastă de dai
în gropi (din abis în abis), urâtă cu spume (mai urâtă ca un Big Brother), mai rea
ca Madame asta din Olimp. Nu ești bună de nimic, nu vezi, cățea afuristă, scroafă
împuțită și vacă proastă ce ești? Suferi ca proasta, de ce suferi, mă rog? Să
nu te miri că nu te înțelege nimeni, așa-ți trebuie. Și nici tu nu ești
capabilă să înțelegi nimic și pe nimeni. Vezi că ajungi frustrată ca dinozaurii
ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii, indiferent dacă supraviețuiesc
sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc.
Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc.
Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. La asta din urmă cred că are dreptate.
Dar de ce îmi fac
griji? Nu venea sfârșitul lumii, al dinozaurilor și al sistemului odată cu
căsătoria gay? Nu am blasfemiat și am bestemat deja ca dinozaurii ăștia,
supraviețuitori (deocamdată) ai căsătoriei gay, să ardă în focul sacru până se
iluminează și se trezesc? Iar eu să dorm, împreună cu Promy, la competiție cu
marele povestitor. În plus, dacă am din nou nevoie de încurajare, aș putea să mă
înscriu în Partidul Optimiștilor și Visătorilor, chit că sunt un Don Quijote-fantomă,
castrat și fără vise (chiar și de înmormântare ca Promy). Păi, nu mi-am jurat
pe ce am mai sfânt, pe crenvurști în covrig, bere și democrație, că eu nu mai
intru în niciun partid (am mai încercat cândva la PNL, când eram studentă și am
fost dezamăgită), aș părea traseistă și mi-aș limita libertatea de expresie
prin înregimentare? Atunci să mă străduiesc să-mi amintesc și să-mi repet
ultimele cuvinte pe care mi le-am pregătit de mult, să le rostesc ca pe o
incantație magică, salvatoare chiar în mijlocul vârtejului: ”vine potopul, dar
focul sacru nu se stinge”, apoi înjurături de mamă pentru Big Brotheri,
dinozauri și sisteme, iar pentru Promy, titani și pământ: ”vă iubesc, sunteți
hobbiți” și, the last, but not the least,
”2+2=4”. Atunci, 2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, repet și eu, poate păcălesc vârtejul și
pe nenea Cronos.
