Scrisorică pentru Moșu’ din fiecare

Să ne aducă Moșu’ o clasă politică reformată, mai puțin sfidătoare și mai responsabilă. Măreții conducători de peste tot (precum cuvioșii Mugabe & Co.) se închină la propriul portret și știu să comunice cu poporul doar cu scula, pumnul în gură, bombe, lanțuri, flegme și hârtie igienică folosită (de pildă, anul acesta Coreea de Nord a bombardat Coreea de Sud cu o asemenea armă). Mă întreb cum putea fi folosită hârtia dacă poporul coreean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva, iar mărețul conducător, Kim Jong-un, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu mănâncă, nu doarme)? Totuși, bine era dacă se bombarda astfel și în Siria!.

Fie ca Moșu’ să îi facă pe măreții conducători să-și achite facturile și notele de plată, la fel ca noi restul, căci nu la stă în obicei. Ca dovadă (nu numai din piromanie), Țarul Putin cere la restaurant să i se flambeze nota de plată (așa comentează lumea pe net), iar rățoiul Donald Trump nu dă socoteală nici el nimănui și, oricum, comunică mai bine cu extratereștrii decât cu pământenii (clar, dintre refugiați și E.T., îl preferă pe E.T. pentru că acesta se întoarce acasă). Să așteptăm să-i curețe DNA-ul ori tribunalele penale internaționale? Sau să apelăm la dezinfectanții diluați din spitalele românești ori la hârtia igienică folosită din Coreea de Nord? Sau și mai bine chemăm extratereștrii să ne răpească, să ne ia de pe pământul ăsta blestemat?

Dacă mai căutăm lumina adevărului, a justiției și a solidarității, precum și o sursă de inspirație în legătură cu ce să facem, poate că o le vom găsi la marii scriitori și savanți penali din pușcăriile românești: ”- Pune mâna, Cristi, scrie-o cărticică / Să-ţi facă şi ţie pedeapsa mai mică. / - Ce spui tu, Alino, te-ai gândit târziu, / Fac asta de-o lună. Când nu fac sex, scriu.” (Balada Borcea). Anul acesta singura surpriză pozitivă (pentru mine) a fost  că Mozart vinde mai bine ca Beyoncé. Și că, în mijlocul infernului (sirian, românesc etc.), mai sunt îngeri. Fie ca lumina nașterii Domnului să ne aducă o lume mai curată, mai justă și mai umană!  

CRĂCIUN FERICIT ALĂTURI DE CEI DRAGI ȘI UN AN NOU CU MULTĂ SĂNĂTATE!

Ultimele mesaje din Alep: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcut-o, dar și ale rezistenței noastre”

Șocată, răvășită și devastată de holocaustul din Alep, nu am fost în stare să zic nimic în ultimele trei săptămâni, nici ”bună” sau ”pa”, nici să-l ating pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) ori pisica (Guru Guru... guru, titan și nepoțica noastră dragă), fie și automat, absent, cum rulezi sulul de hârtie igienică. Agonizez iar în parametri optimi și mor împreună cu Alepul, deși nu înțeleg cum mai pot muri, după ce am murit de milioane de ori numai cu Promy, apoi cu ceilalți de milioane de ori și de alte milioane de ori de fiecare dată când am scris ceva. La Alep nu e numai agonie și moarte, ci și o permanentă și halucinantă senzație de ratare (jde mii de rezoluții pentru încetarea focului și livrarea ajutoarelor umanitare ratate în Consiliul de Insecuritate O,NU din cauza veto-ului Rusiei, jde mii de apeluri ratate ale O,NU și ale clasei politice internaționale pentru a salva civilii, jde mii de acorduri, înțelegeri și aranjamente ratate etc.).

E clar doar ce bine funcționează aceste instituții care ar trebui să protejeze civilii (unde e R2P - Responsibility to protect principle – ”Principiul responsabilității de a proteja, asumat de ONU în 2005?). De-abia acum, după nenumărate presiuni și negocieri cu Rusia, Consiliul de Insecuritate O,NU (”united nothings”) a adoptat ieri o rezoluție pentru monitorizarea evacuării Alepului prin reprezentanți O,NU, stipulând totodată accesul necondiționat și imediat la ajutoare, precum și protecția spitalelor și a personalului medical. Cam târziu. Mai târziu e prea târziu. Dar, în Siria, până și atunci când au fost votate puținele rezoluții în Consiliu, frecvent nu se aplică (ca de pildă, rezoluția 2.139 din 22 februarie 2014 care solicita încetarea bombardamentelor nediscriminate (inclusiv cu bombe-butoi), oprirea atacurilor chimice, ridicarea blocadelor asupra localităților, eliberarea persoanelor arestate/răpite/dispărute forțat, stoparea detențiilor arbitrare și permiterea ajutoarelor). A mai existat și rezoluția 2.268 din februarie 2016 care prevedea accesul rapid și sigur al ajutoarelor umanitare în localitățile sub blocadă (asediu), fără acordul regimului sirian, pusă în practică, desigur, logic, nu? Bune și rezoluțiile O,NU la ceva, vorba lui Hagi.

Iar în ce privește regimul sirian (împreună cu aliații ruși, iranieni și Hezbollah), continuă să mă șocheze, să mă îndurereze și să mă revolte (deși nu mă mai surprind) umilințele stupefiante, fără sfârșit pe care acesta le oferă generos poporului (cât fac 2+2?). Cu recunoscuta sa grijă părintească față de popor, regimul sirian împarte mizerie și teroare prin bombardamente (inclusiv atacuri chimice, la spitale), blocade (foamete sau, mă rog, ești hrănit doar cu propagandă necomestibilă, te bucuri dacă mai găsești un gândac de mâncare și un ultim adăpost printre gunoaie și dărâmături, iar puținii medici rămași acoperă toate specialitățile și operează fără anestezic, la lumina telefoanelor mobile, dacă reușesc să le încarce, căci nu e curent). În același timp, regimul arestează mai departe voluntarii și activiștii și-i torturează până la moarte (asta e răsplata pentru faptele bune și spiritul civic, faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază). Mai mult, regimul (trupele regimului, iraniene sau Hezbollah) întoarce din drum convoaiele umanitare de evacuare a civililor din Alep și le atacă sistematic, în fiecare zi.

La rândul lor, rebelii de la Jabhat Fateh al-Sham (fosta al-Nusra, afiliată al-Qaida) au incendiat autobuze cu răniți provenind din localitățile asediate de ei, Foua și Kefraya, încălcând astfel înțelegerea cu regimul sirian care presupunea evacuarea răniților/cazurilor umanitare din aceste localități. În cele din urmă, (deocamdată), în cursul zilei de luni, a fost relansată evacuarea celor din Foua și Kefraya, simultan cu cea din Alep, în condiții mizere (drum lung, înghesuială în mijloacele de transport, fără mâncare, apă ori acces la toaletă timp de peste 10 ore). Lunea aceasta au fost evacuate peste 4.500 persoane (în total, aproximativ 20.000 până în prezent). Mai sunt alte mii care așteaptă să le vină rândul. În sfârșit, Bana Alabed, fetița de 7 ani, devenită voce a Alepului, fan ”Harry Potter” (care citește ca să uite de război și a primit cărțile cu Harry Potter de la un fan special de-al fetiței... scriitoarea J. K. Rowling !) și copiii de la orfelinat au reușit să iasă din Alep cu convoaiele umanitare.

Să precizăm, e vorba mai curând de strămutare forțată într-o zonă intens bombardată și ea (Idlib), cu jihadiști al-Qaida, nu de evacuare. Alegi între strămutare forțată și moarte prin bombardamente sălbatice, inclusiv atacuri chimice ori prin tortură în închisorile regimului. Cam cum votezi între regimul sirian și Statul Islamic, între Hitler și Stalin ori între Iliescu și Vadim (în anii 2000 în România). Dar de ce ți s-ar oferi mai multe opțiuni când ești un vierme de trădător și câine de terorist, dușman al poporului, pagubă colaterală (în războaiele altora)? Așa îți trebuie și, oricum, nu interesează pe nimeni părerea ta.  

Ce îți rămâne când ești blocat în infern, într-o zonă sub asediu ca Alepul, cu toate că ți s-a promis și aranjat evacuarea? Ești sfâșiat între dorința disperată de a fugi și cea de a rămâne (cu atât mai mult că ai reușit să reziști până atunci, în condiții inimaginabile). Nu te înduri să te desparți de dărâmăturile tale, că asta a devenit orașul. Și tu. O să-ți fie dor de ele. Deocamdată, stai pe drumuri, panicat, năuc, înfometat și însetat, în frig, clănțănind din dinți, întrebându-te ce va fi cu tine și ai tăi, fără să înțeleagi ce se întâmplă și ce va urma. Parcă îți scapă totul de sub control. Te străduiești să ai răbdare. Încă puțină răbdare. Aștepți tremurând de frig și de frică să vină cineva la tine, să te bage în seamă (să te scuipe măcar - și eu, și Promy preferăm în situații critice (în Tartaruri și Elbrusuri) să vină cineva să ne scuipe și să ne lovească decât să ne abandoneze). Parcă îl așteapți pe Godot sau cum așteptau bunicii mei să vină americanii la instalarea comunismului ori cum am așteptat eu însămi ajutorul unor șefi-fantomă (zadarnic) sau numărul de dosar de la Parchet în dosarul fuckultății-fantomă unde mi s-a cerut să trec note-fantomă, fără participare la examen, unor studenți-fantomă (ah, mulțumesc, Doamne, l-am primit după câțiva ani!). Și te simți singur pe cruce. Uitat pe cruce.

Să te simți abandonat e devastator, cel mai greu de suportat, insuportabil, crede-ne, Malraux (pentru tine nimic nu e insuportabil... în afară de faptul că nimic nu e insuportabil), împreună cu neînțelegerea/comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și exterioare, iar pentru mine și tortura prin haos (mai mult sau mai puțin organizat) și prostie. Apropo de comunicarea imposibilă, mi s-a întâmplat rar să găsesc persoane atât de deschise încât să vorbim orice, fără să se supere niciunul dintre noi, însă am descoperit câteva, până la urmă. Am ajuns uneori și la un nivel de comunicare mai profundă: atunci când dansezi gol în potop, cu dezastrele (Madame Dezastru, logic, nu?), te abandonezi complet, te contopești cu persoana respectivă și te dizolvi în abis odată cu ea. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori: când comunicam cu foști colegi/colege, când alăptam ori din dragoste și disperare (cu tine, Promy, prin tine am simțit cea mai mare iubire, cea mai mare agonie, dar și cel mai mare extaz, în același timp de multe ori). Însă adesea am senzația că nu mă înțelege nimeni și că, la rândul meu, nu înțeleg pe nimeni (nici pe mine) și nimic, chiar dacă sunt capabilă să empatizez câteodată, cum am făcut și acum cu Alepul.

Când cineva suferă și moare, trebuie să sufăr și eu, și să mor și eu, iar, dacă scriu, devine și mai dureros. E mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el. Și celor din Alep le e mai ușor să-și verse sângele decât să vorbească ori să scrie despre asta. Și totuși, au făcut-o, de nenumărate ori, chiar dacă le vine și lor să-și șteargă memoria și să-și bage pumnul în gură până îl înghit complet (pe lângă alți pumni strașnic îndesați în gură, cum ar fi cel al obișnuinței și conformismului, cel al regimului sirian ori al Statului Islamic). De pildă, au scris pe zidurile caselor lor, zdrobite odată cu trupurile, sufletele și visele lor: ”aici zac visele noastre îngropate împreună cu martirii noștri”. Au fost și unii ceva mai optimiști (sau care își impun să fie ori încearcă să braveze și să-și demonstreze în continuare rezistența, atașamentul față de oraș, speranța și faptul că nu și-au pierdut visele): aceștia au scris pe ziduri ”ne vom întoarce”. În ultimele zile, activiștii și voluntarii și-au înregistrat și mesajele de adio (așa a procedat și Bana Alabed, fetița de 7 ani care transmite live din Alep ori copiii de la orfelinat!). De ce trebuie să fie atâția copii care să se filmeze spunând ultimele cuvinte?

Dacă răul, deși nesurprinzător, continuă să mă șocheze, există și surprize în sensul bun: de data asta, a fost solidaritate internațională cu Alepul, multe proteste, din Malaysia până în Turcia, inclusiv ale supraviețuitorilor de la Srebrenica și, totodată, s-a întrerupt iluminarea turnului Eiffel. Încă și mai uluitor e faptul că unii rezistă în asemenea condiții (chiar dacă reduși la ruine, împreună cu orașul) și că mai pot ridica semnul victoriei (de pildă, Ismail Abdalrahman, activist media și fotograf care, la nevoie, își lasă camera foto și scoate și el copiii dintre dărâmături... ca să-i moară apoi în brațe). Dacă tot sunt atâtea semne (cicatrice și răni pe corp și în suflet), să mai fie și semnul victoriei, tocmai în momentul preluării orașului de către regim. Interesant, Ismail este unul dintre aceia care a încercat să savureze viața în ciuda războiului: de exemplu, a înotat, când a avut ocazia, în bazinul din Alep. Tânjeam să ajung și eu în Alep, să plonjez în piscină (și după aceea mi-am dorit să facă baie Ismail și pentru mine, alături de copiii lui). Speram ca apa din piscină să curețe sângele și mizeria și să aline rănile. Acum e prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Însă simplul refuz de a-ți îndoi genunchii (oricât de slăbiți și înțepeniți) și de a te declara învins e impresionant: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcu-o, dar și ale rezistenței noastre” (mesaj pe zidurile sfărâmate din Alep).

Din păcate, atmosfera dominantă a fost una de teroare, stres, sfâșiere, epuizare, confuzie, frustrare, paralizie, neputință și sentimentul de a fi învins (până și pentru echipele de salvare de la White Helmets ori personalul medical care nu-și mai pot îndeplini misiunea, hm, uluitor, din lipsă de medici, au existat și operații de cezariană efectuate de asistente). Dar speranțele sunt în Dumnezeu și în noi înșine și trebuie să renască (odată cu Alepul și Siria). Să încercăm să regăsim titanii din noi și, astfel, frumosul din lume, spiritul focului sacru, al (r)evoluției (interioare și exterioare), al tău, Promy. Să ne simțim boșorogi terminați și zdrobiți, dar nu învinși (din păcate, de multe ori nu putem evita asta și știm și noi foarte bine, la fel ca ceilalți, starea de paralizie și neputință). Chiar dacă ni se pare iar că e sfârșitul, poate că ”sfârșitul nu-i aici”, cum cânta Pittis.

Să ne dăruim așadar o limbuță de-a lui Pesi (motanul și titanul Piersicuță, nepoțelul nostru drag care ne lingea, săracul, și când îi dădeam medicamentele), un sărut gay salvator (de-al lui Her (Heracle) și al echipei noastre trăsnite), o mușcătură de vampir și o îmbrățișare titanică zdravănă, până ne facem praf. Să fim măcar praf... de stele. Promy, am nevoie de o supradoză de frumos, am nevoie de tine. Tu ești cel mai frumos pentru mine, rădăcina-mea-lanț preferată și coșmarul meu favorit în care am fost vreodată blocată. Vreau să rămân în titan. Îmi place în Titan... Titanul Prometeu. Și poate vom extrage împreună, mai departe, radicalii, spre marea bucurie a maică-mii pe care o interesează preponderent matematica și rezultatele de la școală ale lui Alex, fii-miu (eu nu mă descurc la nivel de școală elementară, darămite la liceu). Jos radicalii! Jos sistemul! Am promis că voi face progrese la mate. Acum am uitat iar să scot radicalii, dar poate îmi arăți tu, Promy. Nu am uitat însă cât fac 2+2. 2+2 fac 4.  

Supraviețuiesc dinozaurii căsătoriei gay? Noi apoca...lipsuri, blesteme de somn și blesteme de trezire

Căsătoria gay a ucis dinozaurii sau va aduce sfârșitul lumii? Dacă asta se referă la dispariția dinozaurilor din sistem și la o reformă autentică, atunci abia aștept. Interesant, în alte părți, alte biserici (de exemplu, unele biserci protestante din Statele Unite ca Biserica Presbiteriană, Biserica Unită a lui Hristos ori Biserica Universalistă Unitariană) oficiază căsătorii religioase pentru cupluri LGBT, deși trebuie să recunoaștem, acestea sunt la abia la început, atitudinea oficială a celor mai multe biserici, pe ansamblu, condamnă homosexualitatea ca păcat, ceva contra naturii. În același timp, producțiile americane au ajuns tot mai inclusive (nu exclusive), promovând comunitatea LGBT (prezența personajelor cu această orientare atinge 4,8% în serialele americane, conform unui studiu Glaad din această toamnă), iar actorul și cântărețul american Ru Paul a avut un reality show concurs dedicat travestiților care a transmis unui public larg valorile comunității LGBT și a contribuit la legalizarea căsătoriei între aceștia.

Mai mult, opinia publică din Statele Unite a evoluat gradat de la anti-LGBT la pro-LGBT. În schimb, în România, Coaliția pentru familie, susținută de bisercile creștine, a strâns 3 milioane de semnături pentru modificarea Constituției în sensul recunoașterii căsătoriei doar dintre un bărbat și o femeie (în Constituție se spune la articolul 48 numai la modul general ”soți”, nu se specifică ”bărbat și femeie”). Art. 48, alineat 1, din Constituția României este formulat astfel: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” Pentru schimbarea lui se solicită organizarea unui referendum. Într-un demers populist, cele două partide principale (PSD și PNL) sunt de acord cu organizarea referendumului propus. La rândul său, CCR a dat undă verde referendumului. Din fericire, premierul Cioloș și președintele Santa Klaus Iohannis au avut o atitudine tolerantă față de căsătoriile gay, cu toate că Iohannis a lăsat-o mai moale după ce a fost somat de biserci să exprime o atitudine ”pro-familie” și ”pro-creștină”.

Citez declarația președintelui: "Fiindcă eu aparțin, provin dintr-o minoritate etnică și dintr-o minoritate religioasă, eu cred ca trebuie să revenim la ceea ce se numeste toleranță și acceptarea celuilalt. Acceptarea celuilalt cu bune și rele. Este greșit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios și a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele și nu le sprijin. Eu sunt adeptul toleranței, încrederii și deschiderii spre celălalt." (Iohannis). Premierul se poziționează similar: "Eu pledez pentru toleranță cu respectarea ideii de familie. Avem o Constituție, cred ca familia este un nucleu al societatii în Romania și nu cred că ar trebui sistematic pusă în contradictie cu ideea de torelanță. Ea se manifestă respectând alegerile pe care alții le fac." (Cioloș) Chiar așa, de ce să nu fim toleranți? E orientarea sexuală vreo crimă, vreun păcat sau vreo boală? E dreptul oricărui cetățean să se însoare cu cine vrea, dacă vrea. Dacă tot intră în săptămâna oarbă, face prostia asta și se căsătorește, să permitem atunci tuturor această prostie că doar căsătoria gay nu a omorât dinozaurii, cum glumeau susținătorii ei la un moment dat pe un site. Studiile din Statele Unite arată că un copil crescut de un cuplu gay nu e dezavantajat comparativ cu unul dintr-o familie heterosexuală, iar în căsniciile gay sunt împărțite sarcinile mai bine.

În ce privește atitudinea bisericii, nu înțeleg: suntem stat laic sau religios? Spirit creștin înseamnă să asimilezi muzica rock / pop / hip hop cu Satana, să faci discriminare, să sperii copiii cu păcatul / pedeapsa / focul Gheenei / posedarea de demoni din dovlecii de Halloween (în loc să vii cu cu exemple de credință, fapte bune, gesturi de iubire și de sacrificiu creștin)? Din păcate, B.O.R. ca instituție s-a decredibilizat nu doar prin modul de predare a religiei în școli și prin reacția la tragedia de la Colectiv, ci și prin implicare politică, alocare masivă și netransparentă de bani de la bugetul local/central pentru fantasmagorii neconforme cu spiritul creștin ortodox precum Catedrala Mântuirii Neamului (spre deosebire de bisericile maramureșene, bucovinene sau cele în stil brâncovenesc din Țara Ronânească), inflație de biserici (sunt sate unde există mai multe biserici decât locuitori!), corupție și lux orbitor... specific creștin, îndeosebi Domnului Iisus Hristos. Eu sunt creștină și pentru predarea religiei în școli, dar fără spălare pe creier, discriminare ori amenințare cu păcatul, diavolul și pedepsele (pentru mine Diavolul este în fiecare dintre noi, iar focul Gheenei e conștiința mea vinovată).  

Atitudinea bisericii față de comunitatea LGBT mă face să urlu de revoltă. La fel, situația din sistemul educațional: 42% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcțional (memorează informații și texte, dar nu le și înțeleg). Apropo, urletele de revoltă (mai puternice, mai grave, uneori mai histrionice) seamănă parcă mai mult cu urletele de durere psihică (mai puțin, eventual, caracterul dramatic, deși și un urlet de durere psihică, dacă se exprimă public, poate fi o punere în scenă a unui strigăt disperat de ajutor) decât cu cele de durere fizică, când ești redus la ele și crezi că mori. Pe acestea din urmă le auzi tot timpul, în închisorile din pușcăriile clasice, de la birou, de la fabrică, de acasă, de la spital, din războaie etc. Sunt mai ascuțite și mai puțin puternice, precum țipetele de copil, iar câteodată pot aduce a muzică.

Iată, de pildă, când am născut (cu injecții de dilatare, contracții mai intense și fără anestezie peridurală), am ascultat așa ceva la maternitate, eu însămi am urlat în acest mod, după ce mă abținusem și doar gemusem timp de vreo nouă ore jumate, gândidu-mă la exemple eroice precum Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), Coposu și o mătușă care făcuse 7 copii la țară. La sfârșit, în ultimele minute (când am crezut că mă dezintegrez complet) și apoi când am fost cusută (după ce m-am rupt), fără anestezie, timp de vreo oră, am urlat și eu așa, iar bunică-mea, Mama Coca, prinzând ecouri din caseta cu nașterea (de pe hol. fără să vadă imaginile), chiar a întrebat: ce e, cine și ce cântă acolo? Malraux a observat ceva similar în război, în lagăre/închisori și spitale (țipetele mai ascuțite, ca de copil), remarcând infantilizarea în fața durerii fizice și a sentimentului morții.     

Promy și cu mine suntem captivi într-o simfonie de urlete de la începuturile lumii și până azi și nu mai putem să ne trezim din coșmarul istoriei. Reacționăm parcă exclusiv la urlete și ni se pare că nu mai avem putere să răspundem, fie și cu un scuipat intelectual ori cu vreo limbuță de-a motanului Pesi, titanul Piersicuță, nepotul nostru, care ne lingea și când îi dădeam medicamentele, curățându-ne rănile și alinând durerea. Așa ne-am apucat să vizionăm împreună ce era încă și mai dificil pentru noi (de fapt, imposibil): ”Prometeu înlănțuit” al lui Eschil, o versiune britanică din 2013 cu textul în greaca veche, apoi un mic fragment (trailer) dintr-una românească tot de atunci, de la Timișora. La început, am închis calculatorul, ne-a cuprins o transpirație rece, ne-au scuturat frisoanele, am înghețat și ne-a venit să vomităm, apoi am plâns isteric, parcă la nesfârșit, la distanță unul de altul, fără să ne atingem. După aceea, am făcut un efort suprem și am redeschis piesa. Să ne întoarcem pe Elbrus, ce, acolo poți lua vreo pauză? Numai când leșini (valabil și la birou, inclusiv în ce privește starea de degradare fizică și psihică).

Interesant, versiunile mai recente prezintă zeii nu ca olimpieni, fasciști, comuniști ori jihadiști, ci în chip de corporatiști cu costume de firmă. Indiferent de forma și mesajele variantelor mai noi, să nu uităm: Eschil a fost primul care a avut curajul să sfideze zeii și să demonstreze o viziune atât de originală în epocă, valorizându-l pozitiv pe Promy și reușind nu bine, ci sublim să exprime urletul de durere, groază și disperare, senimentul de trădare, senzația de abandon și de singurătate, precum și strigătul de nedreptate și revoltă ale lui Promy (chiar dacă nu a acoperit și părțile kafkiane cu dezumanizarea și apoi încercările deznădăjduite de reumanizare, asupra cărora noi doi am insistat). Dar, deși e strivit în lanțuri și piroane, ars și devorat, spiritul lui Promy rămâne cumva liber și nu poate fi învins. Focul sacru nu se stinge nici în potopul zeilor. Totuși, nouă ni se pare că a fost doar o simfonie de urlete (urletele noastre!).

După o scurtă perioadă de ”taci and don’t touch” (adică, lasă-mă în greva tăcerii și nu mă atinge), logică după ce ne-am ascultat propriile urlete din piesă (și de pe Elbrusurile noastre), seara redevenim romantici și Promy chiar își dorește să-i aduc o rază din focul sacru pe Elbrus, dacă tot suntem cumva captivi acolo. O plăpumioară, o gură de apă, una de aer, o îmbrățișare titanică, un sărut gay salvator de-al lui Her (Heracle) și de-al echipei noastre, o limbuță de-a lui Pesi să ne lingem cicatricele și rănile (comune), lacrimi să ne spălăm corpurile și sufletele chinuite cu ele, să ne alinăm și să ne purificăm. Astfel, mai sfidăm un pic legile infernului. Reușim, de această dată, să fim delicați și tandri. Ne topim amândoi de plăcere. Obosit atât de prea multă durere, cât și de prea multă fericire, Promy adoarme imediat după jocul nostru ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”. La trezire, râde plăcut surprins, cu gura până la urechi: știi, mă simt zdrobit, dar nu învins și nu pot să cred că sunt prizonierul tău, gol, sub plăpumioară, înlănțuit de brațele tale, n-aș vrea să-mi dai drumul niciodată, vreau să o am parteneră pe Madame Dezastru la dansul dezastrelor. Mi-ai spus că îți (mai) place în Titan... Titanul Prometeu și că, dintre toate coșmarurile tale, dacă eu am fost cel mai dureros, am fost și cel mai frumos. Sper că (mai) vrei să rămâi blocată în coșmarul catastrofei de Promy, Madame Dezastru.  

Apoi, după-amiază, ațipește iar, după ce ne jucăm ”de-a Bill și Monica”. Nu înțeleg. Ce are cu somnul ăsta bizar? I-o fi intrat în cap că are drepturi? Dreptul la somn? Să-i citesc drepturile pe care el însuși le-a zis acum câțiva ani, după o lună de grevă a tăcerii, nud sub chador (vălul integral iranian), când nu vroia nimic, nici baie, nici Maretti cu pizza, nici jocul ”de-a Bill și Monica” și nu m-a corectat nici când am vorbit ore în șir ca Vanghelie (cred că era copleșit de erori și de orori): dreptul la agonie, dreptul la descompunere, dreptul la dezumanizare, dreptul la disperare, dreptul la moarte, dreptul la comunicare imposibilă/neînțelegere, dreptul la trădare, dreptul la exil, dreptul la ură, dreptul la indiferență și abandon, dreptul la dezastre, dreptul la focul bombelor și potop, dreptul la minciună, dreptul la o limbă stricată, dreptul la impostură, dreptul la tortură, dreptul la mizerii etc.? Poate vrea să-i facă, știu eu, competiție lui Salman Rushdie, mă rog, povestitorului Rașid Khalifa din romanul lui ”Luka și focul vieții”, blestemat să doarmă și să viseze (frumos, nu coșmaruri absolut reale ca ale noastre care devin și mai dureroase și mai cutremurătoare când scriem despre ele) până îi aduce fiul său, Luka, în stilul lui Promy, focul vieții. I-auzi, băi nene, ce blesteme șmechere au unii! Pentru majoritatea dintre noi, astea ar fi binecuvântări, nu blesteme.

Și eu, și Promy, și Deu (Deucalion, băiatul lui Promy, supraviețuitorul potopului și cel care a preluat focul sacru de la tatăl său, împreună cu proiectele lui civilizaționale, în prezent, imigrat pe planeta VJ45, dar încă interesat de Pământ și de Olimpul natal, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat/se mai întâmplă) suntem invidioși. Am vrea și noi să fim blestemați așa. Noi nu prea avem un minut de liniște, fără să numărăm secundele. Dacă am fi blestemați să stăm liniștiți și să dormim fără griji, visând doar vise frumoase, nu am vrea să ne aducă focul sacru al vieții Luka sau altcineva din noua generație de titani, dulci blasfemiatori și rebeli cu papion, ochelari falși, bretele, sclipici și paiete. Nu am vrea să fim salvați, ci să rămânem vrăjiți de-a pururi. Ultimul vis / ultima dorință a lui Promy este să doarmă liniștit, întins în pat, gol, la mine în brațe, în timp ce Pământul se trezește. Ultima mea dorință este să fiu teleportată de el într-o închisoare siriană sau coreeană, pentru a le fi alături prizonierilor și a muri împreună cu ei (deși el m-a refuzat categoric, nu-mi poate face mie așa ceva, dimpotrivă, ar încerca să mă scoată de acolo, știe și el foarte bine ce înseamnă Tartarurile și Elbrusurile).   

Sincer, pe lângă nevoia disperată de somn (comună cu a lui Promy și cu a multor persoane) și cea de a ajunge (și fizic) într-o închisoare coreeană/siriană, eu mai aveam o ultimă dorință: să scap de personajul ăsta simpatic, rățoiul-Nazi Donald Trump. M-am rugat și lui Dumnezeu: Doamne, ia de la mine acest pahar... acest potop! Și de la întreaga planetă! E oare sfârșitul lumii sau numai un dinozaur ridicol de circ care mai are puțin până va fi împăiat la muzeu? Să mă străduiesc să am ”puțintică răbdare” ca Trahanache și ca titanii? Voi deveni nostalgică după Obama, un președinte fantomă căruia i-am numărat zilele... de mandat și care s-a remarcat doar prin absență, cu toate că ne spionează sistematic, citindu-ne corespondența? Acum, sunt încă în stare de șoc și negare, nu pot să cred că rățoiul Donald a câștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite. Și, din păcate, stilul lui de tată de familie autoritar, cu o atitudine discriminatorie pe criterii de gen, rasă,orientare sexuală sau religie este prezent și în rândul multor colegi de partid (republicani), respectiv în societate. În semn de sărbătoare, în Statele Unite au avut loc deja proteste. Să-l rugăm pe Deu (Deucalion), băatul lui Promy să ne aresteze pe toți (hm, măcar câteva miliarde) de pe Pământ pe planeta VJ45 unde a imigrat el?

Ori mai bine să-mi dau foc în semn de protest la ambasada Statelor Unite? Ard de nerăbdare, dar nu știu cum să mă împart la ambasada Statelor Unite, a Rusiei, a Siriei și a Coreei de Nord. Foc a fost și în campania electorală (una dintre cele mai aprinse și mai brutale din istorie), lupta era strânsă, s-a produs polarizarea opiniei publice, iar țara a fost divizată. Hilary Clinton a obținut mai multe voturi, nu și circumscipții electorale (aici a fost triumfător rățoiul Donald). În ciuda sondajelor (ca la Brexit), a intervenit ”spirala tăcerii”, majoritatea tăcută care a optat pentru un candidat populist, perceput din afara sistemului și anti-sistem, indiferent de discursul extremist al candidatului. Rățoiul Donald s-a bazat pe votul majorității albe din clasa muncitoare, frustrată și nemulțumită de degradarea situației ei din ultimii douăzeci de ani, de prezentul instabil (de exemplu, șomaj ori joburi slab plătite) și pesimistă în ce privește viitorul copiilor săi, iritată nu atât de politicile progresiste ale democraților, de political correctness, cât de acordurile de schimb internațional, de bănci, de corporații, de corupție și interesată să mențină beneficii sociale (Medicare, Social Security).

Din păcate, rățoiul Donald nu are și niște planuri viabile pentru targetul său, clasa muncitoare albă. De exemplu, vechile mine de cărbune nu mai pot fi redeschise (a intervenit deja noua tehnologie (discutabilă și ea) de exploatare pe scară largă prin intermediul fracturării hidraulice a unor surse de energie alternativă ca gazele de șist), corporațiile vor fi dificil de blocat/taxat pentru acțiunile lor pe piețele externe (de unde obțin mari venituri), iar competiția pentru locurile de muncă va rămâne acerbă. Dacă e cineva care jubilează pentru victoria rățoiului Donald, acesta e Țarul (vechi prieten și colaborator, inclusiv la hackerelile din campanie asupra serverelor democraților), împreună cu extremiștii de pretutindeni, căci rățoiul Donald a fost constant o voce nu numai a fanatismului, ci și a propagandei rusești (”idiot util”, vorba lui Lenin). Mai mult, noul președinte se arată împotriva intervenționismului american (nu și rus!), deci, pe noi, europenii și pe cei din Orientul Mijlociu, ne afectează rezultatul alegerilor: rățoiul Donald nu se va implica extern mai puternic decât Obama și va lăsa mână liberă Rusiei. Dulce frustrare! Ca răzbunare, îmi voi continua blasfemiile și voi dansa goală în potop dansul cu dezastrele al lui Zorba, alături de Promy. Apoi vom dormi.

Pământu-le, trezește-te! Treziți-vă și voi, dinozauri supraviețuitori ai căsătoriei gay, blestemați să fiți să vă ardă focul sacru până vă iluminați și vă treziți! Tu, Ile și tu, Promy, mergeți la culcare! Vom dormi la competiție cu tatăl lui Luka, povestitorul. Nu suntem indvidioși doar pe blestemul ăsta, ci și pe cele peste 900 de vieți acumulate de Luka (prevăzător, în stilul lui Promy), exact ca-ntr-un joc video. Noi câte vieți (mai) avem? Uneori ni se pare că niciuna (nu mai zic de Promy, săracul, care a migrat cel mult de pe Elbrus în Tartar și înapoi pe Elbrus). Tare, se pare că pe marele povestitor (blasfemiator de top și el) l-a blestemat tocmai Mene, Menetius (Meneceu), fratele lui Promy, aici titanul Mâniei, condamnat de zei la temniță grea în Tartar pentru crizele sale de furie, apoi eliberat și transformat într-un paznic derizoriu al celor 3 cercuri de foc ce împrejmuiesc focul vieții (o iluzie, de fapt, căci Mene este și magician amărât de circ, căpitanul Aag). Mene, păzitorul unor cercuri de foc false, un ridicol iluzionist și dresor de circ, l-ar fi blestemat pe marele povestitor să doarmă ca răspuns la blestemul lui Luka de a nu-l mai asculta animalele de la circ pentru că se purta oribil cu animalele, le ținea sub teroare și le înfometa. L-o fi blestemat și pe Salman Rushdie să piardă complet neașteptat premiul Nobel pentru literatură în fața lui Billy Idol ori să fie condamnat la moarte de jihadiști. Sper să ne blesteme și pe mine, și pe Promy să dormim, numai că mi-e teamă că ne va cere șpagă Maretti cu pizza, iar Promy nu-i va da niciodată, doar nu se coboară el la nivelul ăsta. Are principii. Și, de regulă, nu împarte Maretti cu pizza cu nimeni.

Specificăm că singurele lucruri reale sunt că numele lui Mene provine de la ”mânie” și că acesta a fost, într-adevăr, aruncat în Tartar și condamnat la torturi veșnice. Dar Mene a fost învinovățit pentru că s-a opus zeilor, ca frații săi, Promy și Atlas (dacă a făcut și el o criză-două de furie, era de înțeles că și-a pierdut cumpătul cu asemenea dobitoci spălați pe creier și ticăloși ca foștii stăpâni de dinainte de revoluția noastră democratică olimpiană, capabili să comunice doar cu scula, lanțurile, fulgerașele și potopul). Mene a putrezit în Tartar până la revoluția noastră de acum trei ani jumate, a ieșit de acolo legumă storcită de nici 30 de kile, numai oase, puroi și jeg, nu știam dacă o să-și revină fie și un pic, cât să proceseze măcar că s-a schimbat ceva în situația lui (a luat-o de la zero, învățând să meargă, să folosească obiecte și să vorbească... mai întâi chineza, limba actualei soții, apoi greaca și româna), e bolnav (cancer la colon și multe altele) și foarte traumatizat de tot ce s-a întâmplat cu el, cu ai lui, în Olimp și pe pământ. În prezent, Mene îl ajută pe Promy și noul regim democratic să ducă focul sacru mai departe, deși e și el, la fel ca Promy, unul dintre primii care au nevoie de ajutor.

În marea călătorie, Luka se deplasează pe râul Timpului cu Argo (un fel de corabie a argonauților), apoi cu un covor zburător, însoțit și ajutat de o echipă mixtă, printre care Insultana de Zel (regina obraznică din țara zeloșilor), câinele său cântăreț de circ, ursul său dansator, rațele-elefant ale memoriei, patru zmeoaice și un Coiot, fost hoț al focului sacru. Insultana de Zel e o roșcată frumoasă, inteligentă, erudită, insolentă și furioasă și ea ca Mene (seamănă cu păpușa din ”Furie” și alte personaje de-ale lui Rushdie), o mare blasfemiatoare la rândul ei care aruncă cu ouă stricate în Șobolanul absolut din Respectorat, țara șobolanilor unde lumea se ofensează din nimic și te execută pentru lipsă de respect. Are curaj să expectoreze pe Respectorat, după aceea să cânte 2+2=4, nu cât vrea Șobolanul absolut. Pentru asta o apreciem și eu, și Promy. Suntem de acord și cu atitudinea lui Salman Rushdie și a Insultanelor față de zei, deși noi nu generalizăm (mai sunt excepții care confirmă regula, dar poate că atunci e vorba mai curând de zei care s-au comportat de obicei în stilul titanilor, nu al zeilor): o șleahtă de dobitoci expirați, spălați pe creier și ticăloși (mai distructivi decât oamenii pentru că au avut puteri mai mari). Din păcate, sunt și acum zei-oameni care se luptă cu bebeluși, medici, intelectuali ori titani în lanțuri, violează și torturează până la moarte niște copii și-i forțează să spună ultimele cuvinte: ”tu ești singurul Dumnezeu, Tatăl meu și al nostru. Te iubesc, tăticuțule!”

Ne bucurăm că în echipa lui Luka intră și un Coiot îndrăzneț și ager dintr-un vechi sat indian Karaoke care a furat focul sacru alături de ajutoarele sale (Leul, Ursul mare, Ursul mic, Lupul, Veverița, Broasca și un om din sat), aducându-l împreună cu muzica (cutia în care era închis era una muzicală, de karaoke). Coiotul deplânge și el blestemul condamnării pe Elbrus a lui Promy: vai, săracul, ce a pățit! Abandonat în lanțuri pe Elbrus, să-i halească vulturul ficatul zi de zi! Ce și-au mai bătut joc zeii ăștia împuțiți de el! Probabil că l-au terminat de tot. Și, dacă mai supraviețuiește cumva, l-au ars ăștia binidităt și nu-i mai arde de focul sacru boșorogului ăluia terminat. În plus, chiar dacă i-ar mai arde, furtul focului pare, de această dată, o misiune și mai dificilă ca altădată: trebuie să-l ia de la trei crunți și neiertători Aalimi (trecutul, prezentul și viitorul) care îl dușmănesc pe marele povestitor pentru că le-a demascat matrapazlâcurile și teroarea și a susținut totodată că timpul biologic, calculat, măsurat de ceasornice al Aalimilor nu corespunde cu cel subiectiv și că acesta din urmă poate învinge ceasornicele prin puterea viselor și a imaginației (de pildă, când te îndrăgostești timpul se oprește ori când visezi pătrunzi într-un alt timp personal, necontroloat de Aalimi).

Cum era de așteptat, Aalimii își apără îndârjit legea ceasornicelor devastatoare. Astfel, mai întâi trimit zeii pentru a-i aresta pe bandiții, intelectualii, dușmanii poporului, teroriștii, trădătorii și diavolii de hoți de foc pentru care s-a sunat deja alarma. Ca mai înainte, Coiotul produce o diversiune pentru a trage de timp și a-i deruta pe zei, iar ursul și cățelul încearcă să-i țină pe loc, cântând și dansând dezlănțuit, într-un ultim spectacol care îi lasă fără suflare pe zei (dans cu dezastrele, ca la noi și Zorba, bineînțeles). Luka se străduiește între timp să se apropie de sălașul focului de pe muntele cunoașterii. Chiar atunci, se alătură echipei lui Luka (sau poate a venit după Insultana, îl tachinez eu, un pic geloasă) și boșorogul terminat de Promy (în curul gol, cu trupul brăzdat de cicatrice, logic, a fost dintotdeauna Dottore El-Gol, maestrul transparenței, dezbrăcat, devorat și în lanțuri, atât de străveziu de vezi prin el și cu toate curgând din el până nu mai rămâne nici stânca din el). Numai că Luka se descurcă singur să ia ce căuta: le spune, pur și simplu, dobitocilor expirați de zei care-i urmăreau furioși și se pregăteau să-i condamne pe hoți ca pe Promy că trebuie să le dea ei de bunăvoie focul, altminteri lumea lor, lumea magică din mintea tatălui său, povestitorul, va dispărea odată cu el. O, Doamne, vor fi eliminați nu doar din funcții, ci și din povești și nu vor mai exista.  

Zeii îngroziți îl ascultă, dar Aalimii... Timpul pare că nu mai are răbdare și lumea magică se prăbușește. Covorul magic al Insultanei se blochează în negurile uitării, însă chiar atunci intervine salvator Promy cerându-le cețurilor să se dea la o parte, iar acestea se supun. Apoi, când fortăreața Timpului se strânge în jurul lor ca Zidurile unei închisori, iar Tatanonimul (îngerul morții pentru tatăl lui Luka, dublul său care urmează să-l ia cu el, apoi să fie absorbiți amândoi de neant) zice, fascinat de puterea disoluției, că a venit sfârșitul pentru marele povestitor și pentru lumea lui magică, Promy reacționează din nou. În dulcele stil clasic titanic, își îndreaptă spatele și genunchii înțepeniți, își mărește dimensiunile și după aceea zboară spre Tatanonim, apucându-l cu mâna stângă și aruncându-l în afara atmosferei, unde acesta se dezintegrează. Încă mai are putere să glumească: noi, stângacii, suntem solidari (Luka fiind și el stângaci, uluitor, îmi aduc aminte că și eu sunt). Bună și mâna stângă la ceva, logic, nu?

Apoi, fiind încă închiși între Zidurile fortăreței Timpului și ghicindu-și, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, viitorul (pe Elbrus sau anihilare completă), la fel ca cel al tatălui său și al lumii magice, disperat, îndurerat și înfuriat, Luka recurge la blestemul anterior față de Mene-Căpitanul Aag, aplicat în acest caz Timpului, îndemnând la sfidare față de legile acestuia și revoltă în fața terorii sale (”teroarea istoriei”). Dacă animalele refuzaseră să-l asculte pe Mene-Căpitanul Aag și se răsculaseră, de această dată, zeii se ridică și distrug cetatea Timpului/Aalimilor, ba chiar zeii vântului din toate țările și mitolgiile împing cu putere covorașul magic al Insultanei (pe care se aflau și Promy, și Coiotul). Așa că, încălcând legile Timpului, lumea magică supraviețuiește, iar focul sacru al vieții ajunge din lumea magică în lumea reală pentru a-l salva pe povestitor (împreună cu lumea lui).  

Apropo de râul Timpului pomenit mai înainte și de provocările sale, echipajul corabiei Argo avusese de parcurs negurile uitării, mlaștinile stagnării (o dulce mlaștină care te îmbie cu miresmele sale îmbătătoare să te întinzi la umbra unui copac, să ațipești și să zaci acolo la nesfârșit), vârtejurile repetiției absurde și labirinturile. De primele trei au reușit să treacă cu ajutorul Insultanei și al covorului ei zburător (apoi, la întoarcere Promy a intervenit decisiv pentru a-i scoate din negurile uitării), dar când au ajuns la labirinturi rațele-elefant au fost utile pentru descoperirea izvorului Timpului. Ah, nu vreau să-mi aduc aminte ce confruntări am avut noi cu nenea Cronos, unchiul lui Promy, care ne-a mulțumit la revoluție pentru eliberarea din Tartar încercând să ne devoreze și el, nici de tot timpul furat și irosit, de proiectele înghețate și de visele ucise, odată cu sufletul. Eu una mă simt frecvent captivă în vârtejuri, unde totul se rotește rapid și anost, într-un taifun de banalități confuze, contradictorii și amețitoare, pălită din când în când și de o rafală rece și grea de neguri ale uitării. Dar de ce să ne mai amintim când e totul atât de dureros, iar când îl transpui în scris devine și mai sfâșietor? Păi, ne e mai frică să uităm decât să nu uităm, deși ne vine să ne ștergem memoria, iar Promy a amenințat cu asta de multe ori.

Culmea, când mă aflam într-un moment de criză și l-am aruncat eu cu câțiva ani în urmă în portalul infernului (în care se auzea un urlet universal de durere, nu ”Oda bucuriei”), Promy intrase într-un soi de comă, își pierduse memoria, apoi a fost azvârlit într-un vârtej și retrăia în continuu coșmarul de pe Elbrus, fără să recunoască nimic și fără să înțeleagă nimic din el. Când și-a recuperat memoria, a simțit cumva că se regăsește, cu toate că își dorea după aceea s-o șteargă din nou. Preferăm așadar să ne amintim, însă uneori ne izbește o rafală nu ușoară ca o ceață, ci grea ca un Zid de uitare, poate chiar o formă mai severă, amnezie. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă și mie, începând cu lucruri neplăcute din copilărie (de exemplu, cine sau ce l-a dat la o parte pe cel care-mi sărise în spate din tufișuri, în parc, cu scula scoasă, asupra mea, când avem vreo zece ani?). Și, apropo, m-am confruntat mereu cu agresivitatea sexuală heterosexuală, nu homosexuală, mergând pe pământ până aproape de crimă și viol (iar în Olimp, m-au posedat și devorat zeii, la pachet cu Promy). Mi s-a părut ciudat când NU a pus cineva mâna pe mine, exact la fel ca lui Promy. El nu râde de agresiunile astea, dar se amuză un pic de mine că am amnezie și din copilăria mea cu nenea Cronos (păi, da, nenea Cronos e omniprezent, iar atunci era și un nenea Cronos comunist care producea mizerie materială, morală și culturală, precum și teroare de nivel olimpian, mâncându-ne astfel timpul și viața).  

Mai mult, am amnezie cu privire la evenimente recente din Olimp și de pe pământ și mi se întâmplă să nu-mi amintesc deloc numele zeilor (vechii stăpâni ai Olimpului, nu și ai noștri (Cronos, Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes, mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine, hm, noi suntem stângaci), teroriștii-șefi actuali din Siria, Coreea de Nord sau Rusia și alți foști teroriști-șefi de pe pământ ca Hitler, Stalin ori Pol Pot). Am mai mare fobie să le văd pozele, statuile, tablourile și bannerele decât să mă confrunt cu imaginile mărețelor lor realizări (toate atrocitățile lor inimaginabile, că pe mine nu mă ducea imaginația la așa ceva). Dar nu-i așa de greu să-i găsesc: sunt pe Goagăl, în numele planetelor, la muzee, în numele firmelor și brandurilor comercializate (de exemplu, Chronos curier), al stațiunilor (Jupiter), în magazine – pe parfumuri (Hermes), pe sticla de votcă (Stalin), pe sticla de apă plată (Madame din Olimp). P-ăia din magazine bine că îi consumăm noi, de data asta măcar. Ah, zei și Big Brotheri de peste tot (inclusiv din noi înșine), dinozauri supraviețuitori sau nu ai căsătoriei gay, vă blestem împreună cu Promy: arză-v-ar focul sacru până vă iluminați, vă treziți, vă pare rău, vă cereți scuze și mergeți să aruncați singuri inelul puterii în Mordor sau în Styx, deși nu ne așteptăm să faceți asta niciodată.

Dar, dacă uitarea și amnezia sunt dezindividualizante și înfiorătoare pentru noi, deși pot părea dezirabile la o privire superficială, dintre toate provocările Timpului eu mă confrunt cel mai mult cu vârtejurile. Acolo te învârtești fără rost, cum zicea mătușă-mea, Nana, ca un căcat în oală. Nu, asta are mai mult sens, sunt invidioasă pe căcatul din oală, aș vrea eu să fiu și eu unul. În vârtej, fie retrăiesc fără să înțeleg nimic coșmaruri elbrusiene/tartariene, fie ascult în continuu prostiile debitate de emisfera stângă a creierului (Lefty), interpretările și explicațiile sale, combinații de minciună și adevăr (ca în propagandă): ești proastă de dai în gropi (din abis în abis), urâtă cu spume (mai urâtă ca un Big Brother), mai rea ca Madame asta din Olimp. Nu ești bună de nimic, nu vezi, cățea afuristă, scroafă împuțită și vacă proastă ce ești? Suferi ca proasta, de ce suferi, mă rog? Să nu te miri că nu te înțelege nimeni, așa-ți trebuie. Și nici tu nu ești capabilă să înțelegi nimic și pe nimeni. Vezi că ajungi frustrată ca dinozaurii ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii, indiferent dacă supraviețuiesc sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. Etc. La asta din urmă cred că are dreptate.

Dar de ce îmi fac griji? Nu venea sfârșitul lumii, al dinozaurilor și al sistemului odată cu căsătoria gay? Nu am blasfemiat și am bestemat deja ca dinozaurii ăștia, supraviețuitori (deocamdată) ai căsătoriei gay, să ardă în focul sacru până se iluminează și se trezesc? Iar eu să dorm, împreună cu Promy, la competiție cu marele povestitor. În plus, dacă am din nou nevoie de încurajare, aș putea să mă înscriu în Partidul Optimiștilor și Visătorilor, chit că sunt un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise (chiar și de înmormântare ca Promy). Păi, nu mi-am jurat pe ce am mai sfânt, pe crenvurști în covrig, bere și democrație, că eu nu mai intru în niciun partid (am mai încercat cândva la PNL, când eram studentă și am fost dezamăgită), aș părea traseistă și mi-aș limita libertatea de expresie prin înregimentare? Atunci să mă străduiesc să-mi amintesc și să-mi repet ultimele cuvinte pe care mi le-am pregătit de mult, să le rostesc ca pe o incantație magică, salvatoare chiar în mijlocul vârtejului: ”vine potopul, dar focul sacru nu se stinge”, apoi înjurături de mamă pentru Big Brotheri, dinozauri și sisteme, iar pentru Promy, titani și pământ: ”vă iubesc, sunteți hobbiți” și, the last, but not the least, ”2+2=4”. Atunci, 2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, repet și eu, poate păcălesc vârtejul și pe nenea Cronos.

Aripi

Și fiindcă tot ziceam de ultimele cuvinte, la final (dar vorba lui Pittis, ”sfârșitul nu-i aici”), vă invit să citiți mesajul Planet Syria, cu ocazia aniversării a cinci ani de la revoluție:

”La a cincea aniversare a revoluției, nu ne putem opri să nu reflectăm asupra supraviețuirii noastre de până acum. Viețile noastre de sirieni, indiferent în ce anume credem, în popor sau în propagandă, sunt separate în ceea ce a fost înainte de revoluție și ce e după.

Pare că nu e nimic în lume imaginabil, nimic, pe care să nu-l fi experimentat sau la care să nu fi fost martori. De la cele mai rele și inumane la cele mai curajoase și generoase acte. Mâhnire și durere și oroare și disperare și speranță și rezistență și compasiune și credință și dragoste. Le-am simțit pe toate și încă ceva. Deseori în același timp.

Toți am devenit oameni diferiți după revoluție. Alegerile noastre au creat căi care ne-au dus în direcții neașteptate. Pentru unii, aceste căi au crescut și s-au extins pentru a crea legături cu oameni și locuri în moduri pe care, de asemenea, nu le-am prevăzut. Dar alții au înghețat în locul lor, tot din propria alegere, și au privit cum se dezintegrează lumea lor veche și credințele lor chiar în fața ochilor lor. Străinii au devenit familie, familii nedestrămate, și nimic nu a mai fost la fel din nou.

Toți am redefinit ce înseamnă acasă, indiferent de locul în care ne-am stabilit și restabilit. Presupun, ca oricine care a pierdut ceva ce nu mai poate fi recuperat decât în memoria fragilă, nu vom termina niciodată să ne redefinim căminul. Acesta e destinul nostru.

Întotdeauna vom trăi frământați de lupta dintre regrete și certitudine care se dă înăuntrul nostru. Să nu lăsăm niciodată această luptă îndârjită să ia o pauză este, de asemenea, blestemul nostru. Pentru că povara adevărului este prea dureroasă pentru a o căra tot timpul.

Anul trecut în Turcia, un băiat isteț numit Ali, elev la liceu, care a pierdut multe luni de școală din cauza călătoriei și a dislocării familiei sale, mi-a spus: ”patru ani pentru tine nu înseamnă nimic, patru ani pentru mine înseamnă o viață!” Vorbele lui profunde mi-au rămas în minte multe luni. În ultimele zile de reflecție, ele s-au scufundat în mintea mea într-un final și am realizat că a greșit.

Cinci ani pentru noi înseamnă, de asemenea, o viață.

Vă mulțumim că ați fost parte a comunității și campaniei Planet Syria și că sunteți solidari cu sirienii”,

Lina Sergie Attar, Planet Syria, mesaj cu ocazia aniversării a cinci ani de la revoluție

Aripi

O zi obișnuită de școală.

Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,

colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,

profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,

dar copiii o ignoră.

Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,

a rămas în ghiozdan.

N-aveam, oricum, chef de ea.

O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mama n-o să știe.

Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.

Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,

dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.

Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,

tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,

expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,

manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,

târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!

Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.

Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,

sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,

și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici

și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.

Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.

Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.

Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)

și, dacă ne-am fi mâncat între noi,

tot degeaba,

că eram cu toții o grămăjoară de oase.

Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,

nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas

(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).

Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaze sarin

(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).

Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,

ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).

Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame

(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).

Iar frăițiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare

(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată

pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.

Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.

Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.

Asta da, e coșmar.

Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.

Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.

Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc

Și să visez doar vise frumoase.

Închid ochii și încerc acum.

Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:

simt oare atingerea unei aripi de înger?

Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.

Zboră, cu aripile șiroind de sânge.

În mod bizar, e lumină

și s-a făcut liniște.

Atâta liniște

încât auzi

cum crește

iarba.

Și aripile mele.

Ultimul drum (la Aleppo) ratat, lacrimile lui Pikachu pentru copiii sirieni, înjurături de mamă și îngeri... albi ca sângele și cenușa

Ziceam la sfârșitul capitolului anterior că aș vrea să le dea Dumnezeu lui Elie Wiesel și lui Jo Cox odihnă pentru un timp măcar, înainte de a-i pune din nou la treabă ca îngerași păzitori, că n-au avut, săracii, parte de așa ceva niciodată (Jo Cox nici atât cu ăia mici acasă). Iar eu, n-aș putea să-mi găsesc și eu pacea (că am ajuns să am fobie de cuvântul ăsta ca de celălalt cu ”v”, ”viitor”)? Să dorm un pic (în timp ce pământul se trezește) sau să merg în India, să caut pacea, iluminarea și cunoașterea ca unul dintre foștii șefi, să mă fac și eu sanyasi la un ashram? Vai de mine, să mă duc în India și să-l am ca guru pe fostul șef, care între timp trebuie să fi fost promovat? ”No fucking way”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducerea de la concert de la noi, a la Irina Margareta Nistor, ”la dracu, nu!” Mai bine rămân la Guru Guru, mâța noastră, un model de dragoste, înțelepciune, forță spirituală și atitudine în toate pentru mine!   

Dar ceva mă cheamă în altă parte irezistibil, nu cu mirajul Fetei Morgana ori cu un cântec de sirene, ci cu un concert de urlete și tăcere... a pumnului în gură, logic, nu? Nu-i nimic nou, surprinzător, îmi doream să fiu în Siria, nu numai cu sufletul, de cinci ani și mai bine, de când am fost răstignită pe cruce împreună cu copiii și frații noștri din Siria. Am plonjat în abis de atâtea ori (că sunt poastă de dau nu în gropi, ci din abis în abis) pentru a fi alături de cei dispăruți prin închisori/centre de detenție/bombardamente/blocade, nu am vrut să-i las singuri pe cruce, le-am spălat rănile cu lacrimile mele, am agonizat și am murit împreună cu ei (încă așteptăm eliberarea și învierea). Vroiam să le spun securiștilor ălora împuțiți ai regimului sirian și teroristului-șef față în față, nu doar în scris sau în mesaje de campanie, ”rușinică, rușinică, rușinică” și să mă execute apoi și pe mine.

Din păcate, nicio șansă de a ajunge în zona regimului pentru a protesta acolo, direct. Numai la rebeli, eventual. Dar ce am? Ce am pățit? Ce caut eu în Siria de unde toată lumea vrea să fugă (chiar dacă le e greu să se desprindă de o casă ce nu mai e de mult acasă și tânjesc să se întoarcă să bântuie niște ruine)? Păi, cred că trebuie să-mi continui căutările de Antigonă ce scotocește disperată după o unghiuță smulsă pentru a o îngropa potrivit datinilor, deși e devorată constant de coșmarul istoriei și e condamnată să rămână fără mormânt. Așadar, destul de hotărâtă, le cer sfatul activiștilor Planet Syria cu privire la călătorie. Ești nebună? Vorbești serios? Dar voi cum sunteți? E periculos. Dar pentru voi cum e (și nonstop)? Poți fi răpită. Dar voi nu puteți? Cei mai mulți răpiți sunt cetățeni sirieni, nu străini: sute de mii dispăruți (nu că aș vrea să împărătășiți aceeași soartă, voi, familia și prietenii voștri). Iar voi sunteți targetul principal al tuturor: regim, Statul Islamic, rebeli etc.

Vrei să plătească țara ta milioane pentru tine, mai exact pentru capul tău (pe umeri sau la picioare)? Oops, nu, nu vreau să plătească România nimic pentru mine, eu nu am avut niciodată capul pe umeri și gândesc cu picioarele. Yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului. Kim Kardashian, guru al trendurilor și mare vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos) știe. Statul Islamic când o avea și el cap să priceapă? Sincer, din cap nu aș vrea să păstrez decât creierul, aș vrea să-l donez în scopuri științifice, pentru studiul bolii Huntington. De restul mă pot dispensa. Și nici nu sunt bună de sclavă, cine m-o răpi nu face nicio afacere cu mine, nu sunt capabilă nici să spăl geamuri, nici să calc rufe (nici nu am atâtea păcate să ispășesc) și, în plus, voi fi o sclavă obraznică ce o să ceară numai lucruri haram, de la baia cu lapte de Cleopatra la hot dog, bere și țuică.

Mai e ceva, nu știi limba. Așa e, nu am învățat kurda și araba. Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu, nu-mi mai oferă ca altădată un microcip cu limbile preinstalate, ar fi trebuit să le studiez, dar am conștientizat că nu am nevoie să cunosc decât două cuvinte ”bravo” și ”rușinică” (ultima cu varianta ”du-te-n pizda mă-tii!”). În chineză, culmea, știu, de când lucram la cazino pe vremea studenției, e singurul lucru pe care-l mai țin minte, i-am zis și lui Promy (care își dorea de mult să învețe chineza, însă n-a prea apucat din cauza vacanțelor prelungite în lanțuri pe Elbrus și în Tartar): ”cao (pronunțat țao) ni ma”. În arabă (Siria), am identificat ceva pe net, este ”Kess Emak”, iar în kurdă ”Kuze dia te”. Într-un final, voi spune tot în chineză, e mai simplu și poate nici nu înțeleg.

Dar, stai, nu-i vorba doar de limbă, Madame Dezastru, ai grijă, cum treci granița? E ilegal, te împușcă și/sau te arestează turcii, cum au mai procedat, de altfel, de multe ori. Dacă n-au manifestat vreo reținere în cazul unor copii refugiați, de ce ar reacționa diferit în ce te privește? Și-ți mai trebuie și mii de Euro să găsești un traficant dispus să încerce această operațiune foarte dificilă (voucherul de execuție e scump, domne, scump, să facă și ei un discount, pentru mine orice excursie e parcă tortură până la moarte). Hm, desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur) că e ilegal să traversezi granița, pe mine mă împușcă și/sau mă arestează, însă pe copiii ăia care fug de-acasă la Statul Islamic, nu. Ei, nu-i chiar ilegal, e undercover. Oricum, ilegal nu înseamnă și imoral. Uneori trebuie să faci lucruri ilegale ca 2+2 să dea 4. Trebuie să trântești o minciună de dragul adevărului. Lucrurile bune și frumoase sunt frecvent ilegale și se condamnă pe pământ (Promy și Iisus s-au confruntat și ei cu asta). Gesturile de solidaritate și operele subversive se pedepesc, în timp ce faptele rele se premiază. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.   

Până la urmă aranjez ceva pentru Aleppo și mă apuc de exerciții de târâre printr-o sârmă ghimpată imaginară: hm, pot avansa circa 1 metru (când sunt cât de cât odihnită și nu mi-e rău/nu sunt leșinată de drum). Să vedem cum o fi în momentul în care mi-oi sfâșia frumusețe de niqab (văl integral arab) și abaya, rochița lungă, neagră, comandate recent în scopuri de camuflaj, în sârma ghimpată. Ia să-i dau și lui Alex, fii-miu, test (pe lângă Evaluarea Națională), oare se poate deplasa cu niqabul, așa, câțiva pași prin cameră măcar? S-a lăudat că poate merge pe tocuri (eu nu, mă dor picioarele groaznic, mă împiedic și cad), ce-ar fi să probeze și niqabul? Interesant, surioarele mele de la magazinul islamic online m-au felicitat pentru alegerea deopotrivă elegantă și modestă. Bun și niqabul la ceva! O să mă piș pe mine de râs când îl pun și poate așa voi avea și o ultimă sursă de hidratare de urgență (în Siria lipsește apa, iar eu sunt obișnuită să consum 4-5 litri de lichide pe zi). Am mai încercat cândva doar chadorul, vălul integral din Iran: atunci, mă împleticeam și mă prăbușeam aproape la fiecare pas. Plus că mi se păreau toate femeile cu hijab (vălul care acoperă capul, nu și corpul) despuiate ca niște curve și toți bărbații porci de violatori. Să mai zică cineva că nu haina face pe om!

Bineînțeles că trebuie să încerc să trec granița undercover, fie și cu niqabul și abaya ferfeniță. Oricum, nu primesc viza. Nu, și nici nu o să aplic pentru ea: mă scutesc de chinurile de a mă duce la ambasadă și a vedea tablourile cu chipul teroristului-șef din Siria, am oroare mai mare să le contemplu portretele și statuile decât să mă confrunt cu imaginile mărețelor și glorioaselor lor realizări. Și-apoi mă gândesc că atrag atenția și mai mult. Apropo, toate astea sunt secrete (mie trebuie să mi se spună textual ”secret” ca să înțeleg, sunt obișnuită să fiu dezbrăcată în public, tranșată și consumată complet, ba chiar să-mi hăpăi singură coaiele de Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ce sunt, deși mi-am pierdut speranța că voi topi Zidurile în lacrimi și râsete și cineva va veni vreodată în ajutor). Secret pe Facebook și pe Skype? Nu ne citește Obama toate mesajele, chit că degeaba se uită, că nu vede nimic? Așadar, șterg toate conversațiile pe Skype/Facebook, inclusiv mailurile cu biletele de avion/hotel primite pe Gmail (după ce le descarc). Prevăzătoare ca Promy (cum reflectă chiar numele său). Bună și previziunea la ceva, cu toate că mă tem că ghicim din nou potopul și nu ploaia!

Aș vrea eu să vină o ploaie lungă, consolatoare și purificatoare în loc de potop (de bombe-butoi) la Aleppo, orașul spre care ne îndreptăm. Cu atât mai mult cu cât mă gândesc la trecutul său fascinant. Aleppo a fost un important centru comercial de-a lungul istoriei, o așezare veche de cinci mii de ani, menționată în textele egiptene cu circa două mii de ani Î.H. În cadrul citadelei medievale, există ruinele unui templu din mileniul trei Î.H. Orașul a mai fost cunoscut sub numele de ”Halab”, ceea ce înseamnă ”alb”, denumire inspirată de culoarea solului și a marmurei. Acum însă și-a schimbat culoarea: e cenușiu de praf și roșu de sânge. La fel de alb ca sângele și cenușa. Cu o mie opt sute de ani Î.H., Aleppo s-a dezvoltat pe post de capitală a regatului Yamkhad, apoi a fost cucerit de hitiți și de asirieni, iar în perioada elenistică și romană a constituit un punct comercial și politic de conexiune între Mediterana și est. În 636 D.H., Aleppo a fost ocupat de musulmanii arabi care au construit și Marea Moscheie, 80 de ani mai târziu (în 715), sub conducerea califului Suleiman Umayyad. În secolul X D.H, Aleppo a devenit capitala prosperă a dinastiei Hamdanid (și totodată a poetului al-Mutanabbi și a filosofului al-Farabi), apoi au urmat lupte pentru controlul orașului (bizantini, cruciați, fatamizi, dinastia Seljuk etc.).  

Orașul a avut din nou o perioadă de glorie în secolul XIII D.H., în timpul lui domniei lui Ayyubid. În 1260, a fost cucerit de mongoli, în 1348 a izbucnit ciuma și apoi atacurile devastatoare ale lui Timur. În 1516, a devenit parte a Imperiului Otoman, definindu-se ca un punct major de confluență între Europa și Orient, al treilea oraș ca importanță din Imperiul Otoman. Acest rol a intrat în declin în secolul XVIII, încă și mai mult prin separarea de Turcia și Irak, efectuată în secolul XX de Anglia și Franța (printr-o delimitare artificială a granițelor statului sirian și tentativa Franței de a fragmenta Siria, creând un stat independent Aleppo). După declararea independenței Siriei față de Franța în 1946, Aleppo s-a transformat într-un centru industrial puternic cu o populație care a crescut de la 300.000 la peste 2,1 milioane în 2004 (potrivit recensământului efectuat în acel an). Populația era constituită în majoritate din arabi suniți, dar și kurzi, turkmeni, creștini (armeni și alții), șiiți și alawiți (în prezent, numărul locuitorilor a ajuns de unde a plecat, ba chiar mai puțin, atât oamenii, cât și orașul cunoscând o degradare parcă fără precedent).   

Dacă războiul civil sirian a debutat în 2011, bătălia pentru Aleppo a început în iulie 2012, afectând chiar de atunci Orașul Vechi, monument Unesco, apoi, în 2013, a fost distrus minaretul Marii Moschei, iar muzeul ei a fost incendiat. De asemenea, a fost avariată citadela medievală și al-Madina Souq, vechi centru comercial acoperit, renumit pentru comerțul cu mătase din Iran... ”drumul mătăsii”. În prezent, Aleppo este divizat între rebeli, situați predominant în est și regimul sirian, aflat în vestul orașului, sprijinit de trupe Hezbollah, miliții șiite, iraniene și de ruși din toamna lui 2015. Rebelii includ al-Nusra (al-Qaida), dar și grupări moderate ca Armata Siriană Liberă (FSA), susținută de Occident (majoritară inițial în Aleppo și care declară și acum că deține controlul în zona rebelilor). Fără arme grele, rebelii nu au reușit să învingă trupele regimului mai bine echipate (chiar dacă acestea s-au confruntat cu distrugerea unor puncte de aprovizionare, dezertări, precum și cu refocusarea pe luptele de la Damasc).

De la sfârșitul lui 2013, Aleppo a fost invadat de bombe-butoi (cam cum a fost Europa asaltată de refugiați, numai că în continuu). Pe ansamblu, regimul rămâne principalul autor al crimelor împotriva umanității (peste 90% din victime, de cel puțin 7 ori mai multe decât Statul Islamic), dar au comis asemenea atrocități și rebelii (nu doar gruparea Statul Islamic, ci și coaliția Armata Cuceririi (Army of Conquest) (printre care al-Nusra, Ahrar al-Sham) și coaliția Cucerirea Aleppo (Aleppo Conquest) (Fatah Halab), în special Frontul al-Shamia, mișcarea Nour al-Dine Zinki (recent, au decapitat un băiețel) și Divizia 16, potrivit unui raport Amnesty International din iulie 2016. Pe parcursul confruntărilor militare, rușii au atacat sistematic rebelii (și poporul – peste 2.500 de victime-civili în mai puțin de un an (din octombrie 2015), comparativ cu victimele Coaliției anti-Statul Islamic, circa 600 în ultimii doi ani, din septembrie 2014 până azi, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului), deși au declarat că luptă cu Statul Islamic (bun și Statul Islamic (ca scuză) la ceva!).

În februarie anul acesta regimul a recapturat unele orașe din nordul Aleppo, amenințând cu încercuirea completă. Acum, ultima rută de aprovizionare pentru rebeli și de acces în oraș, Castello, ”strada morții”, a fost bombardată intensiv și închisă de regim pe 7 iulie (cu ajutorul rușilor și al milițiilor șiite). Acest lucru a fost posibil prin bombardarea isterică, neîntreruptă a locurilor, ocuparea zonei agricole al-Mallah și folosirea unor arme interzise ca muniția cluster și armele cu fosfor (de ce s-ar jena, dacă nu au făcut-o până azi și nimeni nu i-a sancționat?). Rebelii au răspuns prin contraofensivă în zonele regimului, deocamdată fără succes. Să vedem cum mai trecem noi pe-acolo (vom dansa, de această dată, în potopul de bombe-butoi, dacă vom reuși să ajungem până în acest punct, după închiderea rutei doar doi doctori americani, Dr. Samer Attar (SAMS, Chicago) și Dr. Hohn Kahler (tot în colaborare cu SAMS) au izbutit să străbată această stradă și să meargă în Aleppo, într-un gest de solidaritate cu medicii sirieni). Martor ”activ” la evenimente, ca de obicei, ONU se îngrijorează apatic, neconvingător, permițând regimului să continue hrănirea populației cu bombe, praf, mizerie, răpiri și torturi până la moarte, în timp ce oamenii disperați, bolnavi și hămesiți se tratează doar cu aspirină... aspirina săracului.

Mai mult, blocada asupra Aleppo afectează și mai puternic acordul de încetare a ostilităților și negocierile de pace, oricum în impas. După nenumărate ezitări, Statele Unite par tot mai hotărâte... să cedeze în fața Țarului și a Rusiei, acceptând o colaborare suspectă: astfel, pe 15 iulie a fost convenită o nouă înțelegere între SUA și Rusia (privită cu scepticism de Pentagon și chiar de Secretarul Apărării, Ash Carter) pentru a-și coordona împreună operațiunile anti al-Nusra (componentă al-Qaida). Kerry crede (vrea să creadă ori vrea să ne facă să credem) că aceasta va da o șansă acordului de încheiere a ostilităților (parțial și nefuncțional de la inițiere de vreme ce regimul sirian l-a încălcat constant și masiv) și ne promite că se vor opri atacurile indiscriminate asupra populației civile și asupra rebelilor moderați (forțele aeriene ale regimului vor fi blocate). Cine mai crede ceva? Sunt la fel de credibili ca fostul nostru premier Mickey Mouse Copy-Paste.  

Pe teren, trimiterea ajutoarelor este din ce în ce mai dificilă și viața tot mai grea: spitale (după distrugerea spitalului al-Quds în aprilie, au urmat al-Daqqaq, al-Bayan, al-Zahra și al-Hakim), școli și piețe bombardate, lipsa medicamentelor, mâncării, apei, a combustibilului și a electricității, cozi la brutării, prețuri mari la bunuri (în cazul în care se mai găsește ceva). De exemplu, prețul unui kilogram de roșii a crescut de 6 ori (de la 100 la 600 lire), clar, eu nu-mi permit o banană de 2 Euro, nici vândută feliată ca la Douma. Iar masacrele rusești și ale regimului continuă nestingherite: peste 6.000 răniți și 955 civili uciși, inclusiv 219 copii conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (în ultimele trei luni, de pe 22 aprilie – 22 iulie, când ar fi trebuit să se aplice acordul de încetare a ostilităților), în ciuda promisiunilor Țarului și ale teroristului-șef sirian de a deschide coridoare umanitare pentru evacuarea civililor și expedierea ajutoarelor.

Dar, dacă alții nu varsă lacrimi pentru Siria și nu fac nimic, măcar Pikachu plânge în hohote pentru copiii din Siria, îi îmbrățișează cu drag și roagă întreaga planetă să-l caute și să-i salveze (după cum arată jucăriile, sloganurile și pancartele noi cu Pokemon postate de activiști în campanie). De-a lungul timpului, și Batman sau supereroi din Anime-uri precum Grendizer ori Silver au fost alături de copiii și frații noștri din Siria și au intervenit în forță pentru ei (spre deosebire de ONU). Imnul lui Grendizer a devenit un cântec al revoluției, o chemare la libertate și unitate (asta în 2011). Mai târziu, în alte videoclipuri, Grendizer, după atâtea lovituri, cedează fizic și psihic și cere azil în Suedia, iar Silver în Germania. Silver împărtășește și el durerea sirienilor: este biciuit pentru fumat sau ascultarea unei melodii și crucificat de Statul Islamic sau de regim. Chiar dacă nu poate compensa chinurile și moartea niciunui copil, puterea imaginației e un mijloc de evaziune, rezistență și reacție de neînvins. Unul din ultimele rămase. Să ne aducem aminte de povestea cu șoarecii și pictorul: șoarecii desenați pe nisip de pictorul pe cale să fie spânzurat i-au ros, în cele din urmă, funia și l-au eliberat.

Ar vrea Ismail Abdalrahman, unul dintre activiștii media rămași în Aleppo, fotograf (deja nu doar cu talent, ci și cu experiență... după atâția ani de război în care a înfruntat cu curaj, demnitate, voință și răbdare bombardamentele, foametea, mizeria, răpirile și arestările, în căutarea adevărului) să apară odată șoarecii ăștia și să roadă complet funia blocadei din Aleppo. Recent,  Ismail a făcut un gest surprinzător: și-a azvârlit camera și a început să scotocească prin dărâmături. Nu a putut să mai stea deoparte, să fie exclusiv martor și să pozeze. După căutări febrile, a reușit să scoată din ruine un bebeluș, mânjit de sânge și acoperit de praf. Un înger... alb ca sângele și cenușa. Apoi, Ismail a fugit cu îngerul său în brațe spre ambulanță. După aceea, când a putut să se reconecteze la Facebook, a postat poza cu el și bebelușul (făcută de altcineva). Eu l-am felicitat imediat pentru gestul eroic și de solidaritate, cu atât mai mult că a trebuit să abandoneze (pentru moment) camera și misiunea deopotrivă atroce și sublimă de a spune adevărul.  

Mi-a răspuns sincer: ”Mulțumesc, dar fetița a murit la spital Avea 8 luni și era inocentă ca un înger. Și lumii nu-i pasă de sângele sirian. Sunt trist și fără speranță. Cred că nu pot continua așa”. Până atunci, eu una mă bucurasem de fapta lui bună, dar, când i-am văzut mesajul, mi-am dat seama că el nu era capabil să perceapă frumusețea gestului său, ci numai ororile (devenite o rutină cotidiană), așa că am izbucnit în plâns și am ținut-o astfel câteva zile, zdrobită de un potop de bombe-butoi fără sfârșit. I-am scris totuși lui Ismail că la fel simt și eu, însă trebuie să ne regăsim speranța în noi înșine (cu excepția politicienilor și a ONU) și în Dumnezeu. Interesant, Ismail e nu e doar un tată și un fotograf bun, talentat, curajos și cu voință titanică, dar și o persoană care (încă) iubește viața (chit că și-o sacrifică pe a lui): știe să aprecieze o roșie, o bucată de pâine, muzica, precum și o baie la piscină. Aș da orice să-l zăresc plonjând iar în piscină! Și apoi să sar și eu. ”Răzbunarea e dulce”.  

Poate Ismail o să mai sară în piscina din Aleppo (când și-o reveni un pic din depresie), dar eu nu. După câteva săptămâni de pregătire foarte serioasă, adică exerciții de târâre prin sârma ghimpată (cu niqabul și abaya pe mine), confruntare cu viziunea hipnotică a corpului meu strâmb și gol... golit de suflet, legumă putredă de 20 de kile, numai oase, puroi și jeg, atârnând într-un cârlig într-o închisoare siriană, apoi dansul extatic, în abis cu potopul de bombe-butoi de pe strada Castello (nimic exaltant de fapt, mai curând încercarea mea disperată de a-mi depăși groaza, paralizia și neputința), cu două seri înainte de plecare, primesc o veste care mă pălește mai mult ca bombele-butoi. Activiștii sirieni din Gaziantep (care ar fi trebuit să mă conducă în Aleppo și înapoi în Turcia) îmi transmit că, din păcate, strada Castello este necirculabilă (bombardată nonstop, blocată integral acum, nicio șansă să trecem pe-acolo), iar granița Turciei cu Siria închisă complet (o să ne împuște, logic, nu?), așa că trebuie să anulăm călătoria spre Aleppo.

Ah, tocmai când, după câteva săptămâni de groază, neliniște, frământare, tensiune (la propriu și la figurat), insomnie și incertitudine, începusem și eu să mă împac cumva cu toate, să mă las în voia Domnului și să accept orice ar fi! Hm, nu și un răspuns negativ din partea activiștilor sirieni în ce privește plecarea în Aleppo (alminteri previzibil, din nefericire). Dulce frustrare! Îmi vine să-mi dau foc în semn de protest la ambasada Siriei (ori a Rusiei), numai că nu mai am energie. Totuși, să recunoaștem, renunț doar la biletele de avion și hotel luate cu patru luni în urmă, nu și la luptă. Cel puțin, am încercat-o și pe-asta (fără nicio șansă și conștientă de acest lucru). Eram, în sfârșit, dacă nu pregătită complet pentru potopul de bombe-butoi (pentru asta nu poți fi niciodată), măcar în stare să îmi asum riscurile și orice s-ar întâmpla. Și cred că e momentul să-mi spun ultimele cuvinte (pe care le repetasem nu știu cât): duceți-vă în pizda mamii voastre de securiști talibani și jihadiști ticăloși! Cao ni ma! Kess emak! Kuze dia te! Bune și înjurăturile de mamă la ceva! Și... je suis syrienne encore. Stay human and alive!