În Siria, de mai bine de șase ani de când a început războiul (nu și dictatura, aceasta îl precede), oamenii aleg mai departe între diverse tipuri de moarte și nu de viață (în cel mai fericit caz, e supraviețuire, dar nu viață): sub tortură până la moarte, de foame, de mizerie, de boli, de bombe-butoi aruncate din elicoptere, provocată de mine, de împușcături, de atacuri chimice ori sub casa prăbușită, prin dărâmături.
În zonele sub blocadă guvernamentală ca Ghouta de Est, după 5 ani de blocadă și mai bine, în continuare, sub ochii ONU, copiii mor de foame: oamenii le dau de mâncare pe rând copiilor (într-o seară unui copil, în altă seară altui copil... dacă sunt 7 copii, le vine rândul o dată pe săptămână) bucățica de pâine de 85 de ori mai scumpă ca înainte, dacă și-o permit și pe-asta, renunțând la propria lor masă. Pisicile s-au consumat de mult, și pământul, și iarba, și zeama de pietre... dărâmături rămase după bombardamente, l-ar consuma pe colegul de la școală ori pe vecinul, dar și acesta e un pachet de oase care nu-i ajunge pe-o măsea unui câine comunitar bucureștean. Înfometare pentru îngenunchere: oameni-ruine și orașe-ruine - în agonie, dar care refuză totuși să cedeze.
În continuare, ONU nu e capabil să livreze o sticlă de apă și un bob de orez care oricum nu se poate găti căci nu sunt gaze, nici curent, nici căldură (mobila a fost consumată de mult ca lemne de foc), iar propaganda a devenit necomestibilă (acesta e singurul aspect pozitiv al lipsei electricității, oamenii au scăpat, în sfârșit, de propaganda difuzată la TV sau pe net).
Doctorii din zonele încercuite încă operează prin caverne, la lumina telefonului mobil (dacă găsesc undeva curent să-l încarce), cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic și tratament post-operatoriu, invidiind confortul și modernitatea din epoca de piatră. Unele cazuri nu le tratează deloc, deși le-ar fi putut salva în alte condiții. Și mulți pacienți grav răniți și bolnavi preferă să nu fie evacuați de teama arestării (ăsta e premiul pe care-l primesc, pe lângă răni și boli, dacă nu era suficient, tortură până la moarte într-o închisoare a regimului, așa că preferă să moară în patul lor... mă rog, printre dărâmăturile ce reprezintă casa lor de acum).
Dar doctori precum stomatologii Mohamad Katoub (fondatorul unor spitale de campanie, mereu bombardate) și Abou Yasser încearcă să reziste în ciuda foametei, frigului, penuriei de curent și medicamente și a bombardamentelor (doar ele din belșug, toate celelalte lipsesc, e blocadă de-a regimului sirian, de mai bine de cinci ani în Ghouta de Est). Totodată, se străduiesc să comunice lumii întregi problemele cu care se confruntă și să ceară ajutor, având în vedere că măreața și glorioasa comunitate internațională, consiliul de INsecuritate O,NU, united nothings, e modern și sublim, dar lipsește cu desăvârșire.
Mai mult, Ghouta de Est este puternic bombardată ca odinioară Alepul. Reprezentanții echipelor de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence – ”White Helmets”) continuă și ei să fie atacați și uciși (4 recent, în penultima săptămână din noiembrie 2017 în Ghouta de Est), dar merg mai departe în ciuda bombardamentelor și a resurselor puține (combustibil, truse de prim ajutor, extinctoare etc.) și salvează vieți (peste 100.000 de oameni deja). Din păcate, cei salvați de multe ori dispar a doua zi (inclusiv cei de la ”White Helmets”).
În plus, încă sunt bombardate spitalele (3 spitale Syrian American Medical Society (SAMS) atacate în noiembrie 2017). Totodată, în noiembrie 2017 au avut loc masacre comise de bombardamentele rusești (în alte localități decât Ghouta de Est): în piețe, în Al Atareb, în zona rurală a Alepului - 61 civili uciși după Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO), apoi peste 53 civili uciși într-un sat din Deir el-Zour conform OSDO. În total, sunt peste 6.200 victime civili produse de ruși de la începutul intervenției Rusiei în Siria până la sfârșitul lui noiembrie 2017, conform OSDO.
Pe ansamblu, în războiul din Siria (martie 2011 – septembrie 2017) s-a ajuns la 212.786 victime-civili: 192.793 victime ale regimului (peste 90%), 5.233 ale rușilor, 4.227 ale extremiștilor islamici, 4.002 ale armatelor de opoziție, 3.556 ale altor armate, 2.217 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 758 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii reprezintă 26.446 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.104. Mai mult, peste 732 de lucrători în domeniul medical din Siria au fost uciși de la începutul războiului civil până în septembrie 2017. Arestați arbitrar sunt 106.727. Și după datele OSDO sunt peste 100.000 de victime civili, dominant victimele regimului. Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților.
Dar ce mai contează? Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). Și eu m-am săturat (dar nici nu pot renunța) să fiu o Antigonă ce-i caută pe toți și nu găsește nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.
Riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), iar Families for Freedom pe cei din închisorile regimului (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare). Impresionantă povestea lui Fadwa Mahmoud de la Families for Freedom, arestată în anii ’90 de fratele ei securist pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat) și care-și caută acum familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani.
De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (bibliotecar și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unei acțiuni de curățare a străzilor, parte a luptei anti-corupție), apoi în 2011 (odată cu revoluția).
Fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl
dispărut în 2013, din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie
cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei,
cinci fete și un băiat. A pierdut nu numai cheile, ci și ani din viață alături
de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fetele au amânat și căsătoria până
vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost
pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere
scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea
forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care
poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.
Artino, activist media, supraviețuitor al blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului, ajută și el la campaniile de conștientizare.
De bine, de rău, Artino a ajuns acum refugiat într-o țară occidentală, se descurcă cât de cât și rămâne dedicat Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 2.966 în 2017 până în noiembrie, circa 10% sirieni de această dată) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat).
Spre exemplu, e bine că s-a deschis un magazin la Londra dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar condițiile de trai în România în centrul de refugiați din București sunt la fel de moderne și sublime ca ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor (împărțite după bunul plac al unor irakieni)), să nu cumva să se dezobișnuiască de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).
În ce-i privește pe cei din România unii au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt 20.000 de sirieni în România), dar pentru alții e doar o escală spre Occident. Puțini au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în 2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă. Felicitări celor care au angajat și susțin refugiații!
Trăiască pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului!
