CUI PROTEST? / PROteste de respirație - II. Blestemată la o viață activă și nemuritoare

                                                                                                   

Viaţa Laurei se scurgea greoi, anost şi fragmentar. Mereu pe punctul de a se întrerupe, de a-i da „not responding” ca blestematul ei de laptop, după terapia cu ”gelatina groazei” de la revista Donald pe care i-o făcuse fii-su (încă mai avea lipite de calculator mânuțe, piciorușe, ochișori, cornițe și năsucuri mucoase de monstruleți – un design personalizat (la propriu), foarte trendy, inspirat de Halloween, sărbătoarea preferată a lui Luca).

Timpul ăsta dilatat al lumii de acum – atât de multe de făcut încât fiecare zi pare un mileniu. De luni până duminică, de la șapte dimineața la douăsprezece noaptea (uneori și mai târziu) trebuie să fac față unei avalanșe de treburi care îmi suge sângele, mă infectează și mă parazitează ca puricii și căpușele pe Gică, maidanezul costeliv și plin de plăgi din scara blocului. Oricât m-aș scărpina și scutura, nu pot scăpa. Mă simt de parcă aș fi fost blestemată la o viaţă activă şi nemuritoare.

Un amestec delirant de lucruri mărunte, convenţionale, obligatorii: cum să găseşti cele mai bune promoţii la hârtie igienică, spray de ţânţari sau lumânări parfumate, cum să te autosugestionezi că musli are gust intens de ciocolată, iar tărâţele şi orezul exapandat - de pizza „Europeană”, cum să te prefaci că cele mai scumpe creme anticelulitice, dermatocosmetice au efect, cum să reciclezi gunoiul când tomberoanele specializate sunt la distanţă de un kilometru, cum să asculţi Lady Gaga, Inna, house sau manele fără să faci infarct, cum să rezişti minim 10 minute discursului şefului şi minim 5 – diatribelor necruţătoare ale lui Mircea Badea, cum să eviţi să te uiţi pe chitanţa ataşată ultimului gadget cumpărat de Radu, cum să nu cedezi mai mult de 50 de ori pe minut fiţelor copilului, cum să faci un calcul optim al bugetului casei astfel încât să-ţi ajungă de rate, întreţinere, ţigări, cafea... şi să-ţi permiţi să schimbi covoraşul de la baie o dată la trei luni, fără să faci credit pentru asta. „Picătura chinezească”.

Un haos cotidian străin şi imund. Cu atât mai opresiv cu cât e mai bine organizat şi reglementat. Milioane de reguli și, totuși, nici vorbă de ordine. Sfâșietoarea absenţă a întregului, a armoniei. Permanent, reguli şi calcule aparent indispensabile care se schimbă în funcţie de trend sau de toane... toanele altora.

Asta sunt eu? Asta e viaţa mea? Când îmi e lumea mai dragă, când vreau să ascult o melodie, să văd un film sau să lălăi ceva la duş, sună maică-mea să-mi spună că ”ăla micu” a vărsat ”gelatina groazei” pe papanași sau a aruncat un titirez în WC, îmi trimite un mail urgent şeful (de rezolvat ceva de azi până ieri), se pornește alarma cu Inna – ”Sun is up” de pe telefonul lui Radu (a pus-o special ca să se enerveze și să se trezească, oricât ar fi de obosit și amețit), descopăr ultimele capodopere de design interior ale lui Luca (e expert în camere devastate și nu încetează să mă surprindă prin noile creații), mă răsfață vecinul cu Vali Vijelie sau Minodora la Maxim ori Kim, pisica noastră aurie ca Garfield, se cocoață pe tastatură și-mi actualizează fișierele cu calcule în Ciel Expert Contabil. Legile lui Murphy? Programul se blochează, îmi dă mereu „not responding”. Nimic nu pare să meargă. Chiar şi seara târziu, când îmi pun căştile şi încerc să aprind o ţigară şi să meditez... tot „not responding”. Sunt prea obosită, nu mai pot procesa nimic.

Îmi doresc să dorm şi să nu mă mai trezesc. Visez la întuneric şi la linişte. Dar şi aici programul se poticnește, aşa că îmi continui activitatea febrilă ca un Zombie, un trup fără suflet, un cadavru viu. Asta am ajuns? Un monstru ambulant din filmele sau jocurile video ale lui fii-miu, coordonat de la distanţă cu telecomanda, (auto)reprimat în toate manifestările lui, fără puterea de a se mai bucura de viaţă, fără planuri, fără perspective cu excepţia celei de a schimba o dată la trei luni covorașul de la baie și, eventual, de a-și lua o canapea nouă de la Ikea peste 10 ani?

Dacă am devenit, într-adevăr, un Zombie sau un monstru de Halloween, e clar, nu o să-mi găsesc niciodată liniștea, dar cel puțin voi avea satisfacția morbidă, perversă de a-i bântui pe ceilalți.

Asta înseamnă responsabilităţile? Odinioară învăţasem că responsabilităţile au sens doar din perspectiva liberului arbitru. Libertate şi responsabilitate. Dar unde e libertatea? Chiar am ales eu toate astea şi acum trebuie să-mi asum responsabilitatea?

Laura oftă şi-şi aprinse o ţigară. Suflă câteva rotocoale de fum şi tuşi uşor. Privi absentă ceaşca de ceai. Era ultimul plic de ceai verde. Trebuia să cumpere o cutie nouă. Dar de ce se gândea invariabil la cumpărături? Era duminică după-amiaza, ora siestei. Radu era cu copilul în parc, putea să-şi ia o pauză... să se aşeze la laptop şi să asculte o melodie. Era deprimată, nu avea chef să asculte decât Pink Floyd. Deschise laptopul şi fişierul de muzică. Exact când dădu click pe albumul „The Wall”, se auzi soneria.

O sonerie chinezească specială, de Crăciun (”Jingle Bells”), cu telecomandă, pe care a instalat-o ăla micu, Luca și care mă scoate din sărite mai tare decât alarma cu Inna a lui Radu. Sunete sparte, disonante, mai stridente ca un claxon. Sau era și un claxon? Am coborât deja în parcare? M-am așezat pe locul din față, peste zeci de pungi de chipsuri, extratereștri Ben 10, titirezi, role și palete de pingpong și, cu mâinile reci și alunecoase, mă străduiesc zadarnic să-mi leg centura, în chicotelile lui Radu? A pornit mașina și plecăm la plimbare la mall? Pârâieli, vâjâieli, țăcăneli, plesnituri, șuierături, zdrăngăneli, țiuieli... Plăcuța de la jaluzeaua maroniu-gălbuie, ruptă de Kim, căci își ascute mereu ghearele în ea, se izbește de geam ritmic, neîncetat.  Firul e încolăcit și înnodat de mii de ori, așa încât nimeni nu-l mai poate desface. ”Nodul gordian”. Jaluzeaua se bălăngăne. Pisica i-a dat doar un impuls. ”Picătura chinezească”. Asta e viața mea: numai ritm, fără nicio muzică? Nicio șansă, geamul nu se sparge. ”Termopanele QFort rezistă”, așa e reclama. Cum ar fi dacă aș tăia ”Nodul gordian”? Poate că trebuie numai să cumpăr o jaluzea nouă. Simt (vorba vine ”simt”, anticipez) că se va ridica în curând cortina... fie și draperia de culoarea diareei, sfâșiată artistic de Kim, pătată de cerneală, de muci și de spermă. Spectatorii sunt ochi și urechi. Sufleurul îmi face semne obscene, râgâie și trage pârțuri. De fapt, sufleurul e mut. Iar eu am repetat atât de mult că am uitat rolul. Ar trebui să intru în pământ de rușine, dar nu simt nimic. Absolut nimic. ”Comfortably numb” ca-n Pink Floyd. Sunt anesteziată. ”Crazy...”, cu siguranță, sunt nebună, sunt vinovată și merit să fiu pedepsită. Voi tăia ”Nodul gordian” și mă voi strangula cu firul de la jaluzea chiar aici, pe scenă. Poate că în asta constă până la urmă spectacolul.

Laura oftă din nou, făcu un efort suprauman să se ridice de pe scaun şi merse încet, târşindu-şi picioarele, la uşă ca să deschidă. Radu intră vesel, ţinând într-o mână un balon uriaş cu heliu şi în cealaltă un extraterestru „Swampfire” de-al lui Ben 10. O sărută pe gură, vru să-i deschidă buzele, dar ea se feri. Ceva pocni cu un zgomot asurzitor pe podea. Laura nici măcar nu clipi. „Ce să fie? Nu-i nimic!”, vorba piţigoiului din „Acceleratul” de Topârceanu. Luca tocmai azvârlise pe hol un nou titirez „Bay Blade”.

– Bună, iubito, am venit un pic mai devreme, da’, ştii, trebuie să mergem şi la mall. I-am promis lui Luca un titirez original „Bay Blade”. Acum şi-a luat un titirez nou din parc, de la tarabă, dar vrea unul original, o anunţă Radu surâzând.

– Da, mami, să mergem la mall! Acum!! zbieră Luca.

– Da’ ai fost şi săptămâna trecută la mall. Mai bine mai stăteai în parc, ripostă Laura.

– Ştii că cel mai mult îmi place să merg la plimbare la mall! Iar tati mi-a promis un titirez original „Bay Blade”. Sunt modele noi la ofertă, la 69 RON, am văzut pe net, se entuziasmă Luca.

– Da’ nu ai deja 11 titirezi, dintre care 8 originali?! spuse Laura.

– Mami, ăsta e un model nou, nu-l au decât Andrei şi Robert, trebuie să-l cumpărăm, vreau să-l am şi eu! Îl vreau! Îl vreau! Sunteți niște tâmpiți, tati mi-a promis! sări Luca.

– Şi e şi lansarea magazinului „H&M”, interveni Radu. Nu vrei să vedem? O să fie o grămadă de oferte speciale, putem să profităm să ne luăm acum câteva lucruri. Nu mi-am mai cumpărat ceva de... aproape o săptămână!

– Toată ziua mergem la mall, m-am săturat! Oricum, o să fie foarte aglomerat dacă e şi lansarea magazinului ăluia! Nu vreţi să mergem duminica viitoare? încercă Laura să amâne vizita la magazin, deşi ştia că nu are şanse reale.

– Nu, proasto, mergem acum! A-cum! A-cum! urlă Luca.

– Haide, iubito, îmbracă-te, i-am promis copilului! Mâncăm şi o pizza din aia care îţi place ţie... „Europeană” – la Pizza Hut. Şi, o să vezi, găseşti tu ceva pe gustul tău la H&M. Nu ziceai că vrei să-ţi iei o fustă şi un bolero nou? o ispiti Radu.

– Nu vreau nimic, nu vreau nimic, nu am nevoie de nimic! protestă zadarnic Laura.

– Îmbracă-te, iubito, pierdem timpul. E destul de târziu şi mâine mergem la ”scârbici”.

Laura le aruncă o privire scârbită şi se duse să se îmbrace, târşindu-şi ostentativ picioarele. Ar fi vrut să asculte Pink Floyd sau, cel puţin, să zacă o oră-două la tembelizor. Nu avea niciun chef de malluri şi cumpărături.

Radu văzu laptopul deschis şi intră în birou, cu gândul de a-l închide înainte de a pleca. Zări albumul „The Wall” oprit cu „pause”, după numai 3 secunde de difuzare, şi se încruntă.

– Iubito, albumul pe care-l asculţi este CGS. Va fi probabil detectat de CGSS şi vei fi şi tu, în cel mai fericit caz, amendată sau poate chiar arestată.

– Radu, ce cauţi la calculatorul meu? Să știi că, dacă te mai prind la laptopul meu, divorțăm! se înfurie Laura.

Radu chicoti și ridică din umeri.

– Mă monitorizezi şi tu?! Lasă-mă-n pace! strigă Laura. Albumul ăsta e downloadat de şase ani. Sigur că nu e original şi că l-am luat în sistem de sharing. Nu mai găsesc să cumpăr online (sau offline) decât Lady Gaga, Inna şi alte câteva chestii de genu’ ăsta. Doar nu vrei să ascult doar Lady Gaga sau Inna?! A, şi de-abia am apucat să-l deschid. Ca de obicei, exact când am dat click pe el, aţi sunat voi. Legile lui Murphy, nu? mârâi ea.

Radu închise imediat fişierul. Pentru o clipă, se gândi să-l şteargă de tot din calculator, dar se temea ca Laura să nu facă scandal. În ultima vreme, era greu să discuţi cu ea, mai bine își lua precauții. Închise calculatorul şi ieşi din cameră în vârful picioarelor.

Laura se îmbrăcă cu ce avea mai comod: un tricou şi blugi. Se pieptănă în 30 de secunde. Nu se machie aproape deloc, îşi dădu doar cu cremă de faţă şi cu ruj. Se încălţă cu tenişii gri şi-şi puse ţigările în rucsăcelul negru preferat. Când ieşiră pe uşă, Radu încercă din nou să o sărute, dar ea îl împinse și se îndreptă spre lift în viteză. 

În lift, Laura se uită în oglindă şi-şi aranjă părul. Vopseaua roşcată cu reflexii violet, „Prune” din gama ”Casting” de la L'Oréal, se decolorase, se vedeau câteva fire albe.

– Iubito, ai depus declaraţia de consum? zise Radu.

Laura nu răspunse, continua să-şi aranjeze părul în tăcere, examinându-şi firele albe.

– Iubito, ai depus declaraţia de consum? repetă Radu.

– Da, răspunse apatic Laura, cu o voce din altă lume.

– Ştii că data trecută ai întârziat.

– Da. Acum am depus-o la timp. Dar tu ai cumpărat pâine integrală şi apă plată?

– Da, iubito. Avem două sticle mari de 5 litri de apă plată „Izvorul Minunilor” şi trei pâini integrale „Bongrana”, dintre care două la congelator. Sper că am nimerit. De data asta.

– Bine, spuse Laura.

La ieșirea din bloc se intersectară cu tanti Nuți, vecina cea veselă și plinuță de la 84. Era rumenă în obraji și asudată, deși nu căra nicio sacoșă. Laura observă combinația nefericită: bluza verde cu fusta roșie, geanta albă, crăpată, de la second-hand cu pantofii negri, scâlciați.

– Sărut-mâna, spuse Radu, zâmbind larg.

– Sărut-mâna, bolborosi Luca, cu ochii la titirez.

– Bună ziua, vecine! Ptiu, să nu vă deochi, ce frumoși sunteți! Parc-ați fi o familie din reclame, râse tanti Nuți, făcându-le cu ochiul.

Laura nu zise nimic.

O familie din reclame. Soțul model: veșnic tânăr, viril, cu un aer cuceritor (dar fidel!), eternul gentleman, zâmbitor și politicos. Întotdeauna curat și îngrijit. Chiar trendy, fără să-i lipsească vreun accesoriu la modă. Genul care nu uită să-ți aducă un trandafir de ziua ta, lumânări parfumate de Valentine’s Day și un mărțișor în formă de inimioară de aur, fie și de 14 karate, de 1 martie. Tatăl model care, oricât ar fi de ocupat, găsește timp să-și sărute copilul la culcare sau să-i cumpere o jucărie de la Noriel.

Copilul model: cu părul ondulat și ochii mari, negri ca-n tablourile lui Tonitza, cu figura lui inocentă de îngeraș. Copilul care nu face niciodată prostii, ci doar trăsnăi... amuzante și înduioșătoare. Care-și ascultă părinții și profesorii... în public. Copilul irezistibil căruia nu-i poți spune ”nu” la Noriel. Cel mai bun client. Puțin infidel uneori, dar foarte sensibil la noutăți și promoții, chiar dacă e vorba de a 187-a versiune de titirez sau de extraterestru Ben 10.

Femeia model: simultan angajată, gospodină, soție și mamă. Femeia bionică. Super-femeia. Își îndeplinește perfect atât sarcinile de la serviciu, cât și pe cele de acasă. Are grijă să nu lipsească supa de pe masă, chiar dacă e supă la plic, dă cu mătura și noaptea la trei, când se uită la telenovele în reluare și nu lasă cămășile de școală ale copilului necălcate, chiar dacă le netezește cu podul palmei. Îi spune și o poveste copilului la culcare, măcar o dată pe săptă-lună. Îl învață ”Tatăl nostru”, chiar dacă n-are timp să meargă cu el la biserică. Se îngrijește de ea însăși, merge la coafor și cosmetică măcar de Crăciun și de Paști. Oricât ar fi de obosită și fără chef, face un duș fierbinte, se dă cu cremă de corp parfumată și-l așteaptă pe soțul ei cu multă dragoste și răbdare în patul conjugal, în timp ce el uită la meci sau se masturbează la baie, cu ultimul număr din Playboy, holbându-se la țâțele Danielei Crudu.

Strălucire din reclame. ”Glamour” de divă sau ”Shining” cu o tentă horror? Strălucirea cosmetizată, hollywoodiană a dinților lui Radu, perfect regulați, zâmbetul lui american, de un alb orbitor. Zâmbetul lui fals, dar atât de cuceritor. ”Smiling faces”. Radu zâmbește mereu. Îmi reproșează că ea stau încruntată, că nu fac măcar un efort minimal să mă prefac, așa ca toată lumea. Tu de ce nu zâmbești, Laura? E necesar? Sunt obligată să mă distrez? Să par fericită? Iar pojghița de civilizație se topește aici. Strălucirea palmelor lui fierbinți și nădușite, încleștate pe volan sau... pe fundul meu. Strălucirea stropilor de pe pielea lui Radu, când iese de la duș șiroind de apă și umblă prin casă în pielea goală și fără papuci în picioare. Sălbatic și elementar ca un yahoo care nu va ajunge niciodată până la călcâiul unui houyhnhnm și care nu face nimic să evolueze. Bravo, Gulliver, te cred că ai preferat compania animalelor, a cailor-houyhnhnm! Oamenii sunt așa de primitivi! Strălucirea scârboasă a spermei, ”apa vieții” risipită în cadă, pe prosoape, între paginile revistelor porcoase sau pe tabletă. E parcă peste tot, se lipește de mine ca secrețiile otrăvitoare ale extratereștrilor din ”Alien”, amenință să mă contamineze, mă inseminează forțat și mă face să dau naștere unor monștri mutanți.

Ieşiră din bloc şi se îndreptară spre maşină, un Renault Megane gri metalizat. Era destul de curăţică (căci Radu se ocupa de spălat şi întreţinere), dar ticsită cu lucrurile lui Luca: bicicleta reglabilă, rolele, paletele de badminton, rachetele de tenis, paletele de pingpong, patru extratereştri Ben 10 şi doi titirezi, plus o sticlă de Prigat de portocale şi câteva pungi de chipsuri Lays cu paprika (dintre care unele desfăcute şi cu chipsurile împrăştiate peste tot). Chiar pe locul din dreapta şoferului, se aflau doi extratereştri Ben 10 şi un titirez, iar rolele tronau în faţa scaunului.

– Eu unde mă aşez? bombăni Laura. Luca, ia-ţi chestiile astea de-aici!

Dar Luca, aşezat în spate, nu o mai auzea. Deschisese PSP-ul şi începuse noul său joc Naruto. Era atât de absorbit de joc încât uitase şi de pungile cu chipsuri. Laura oftă, luă în braţe extratereştrii şi titirezul şi-şi puse picioarele peste role.

Pe drum, din fericire, nu era trafic prea mare. Ajunseră în circa un sfert de oră la mall, la Sun Plaza şi coborâră rampa spre parcarea subterană. De îndată ce văzu tavanul coborât şi puzderia de autoturisme parcate mai mult sau mai puţin regulamentar în pătrăţele lor atât de bine delimitate, în lumina aceea străină şi rece, Laura începu să tremure. Avea oroare de astfel de spaţii, ea parca (cu greu, să fim drepţi, pentru că întotdeauna intra în panică şi de multe ori o stresau şi alţi „binevoitori” cu „indicaţii preţioase”) numai afară şi numai dacă erau măcar două locuri libere unul lângă altul (ceea ce era aproape imposibil de găsit în Bucureşti, unde nouă maşini se luptau pentru un singur loc de parcare).

Un labirint fără cheie şi fără firul Ariadnei, unde mă pândește, la fiecare pătrăţel alocat unei maşini, câte un Minotaur însetat de sânge sau măcar dornic să-mi rupă ștergătoarele ori să-mi înțepe cauciucurile. Țeava rece a unui pistol în ceafă. Tavanul gata să se prăbușească și să mă strivească. O insectă pe cale să fie storcită, nimic mai mult. Mă simt condamnată: din start, aparent fără motiv, iar sentința e irevocabilă. Ca acuzatul din ”Procesul” lui Kafka. Aștept să fiu executată. Și, cu toată absurditatea sentinței, știu că, într-un fel, sunt vinovată. Dar nici nu mă pot resemna.

Poate am văzut prea multe filme cu execuţii mafiote în parcări subterane... Când le-am văzut? În niciun caz, recent. Ultimul film pe care l-am urmărit a fost „Reţeaua de socializare” pe care l-am downloadat fără să ştie Radu acum aproape doi ani şi pe care l-am vizionat pe laptop, fracţionat, câte 10-15 minute la trei-patru zile... Nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar o amendă. Poate că legea netului nu se pune aşa drastic în aplicare. Poate că există o anumită flexibilitate...

Pe Radu nu-l deranjau parcările subterane, chiar le prefera, pentru că-şi imagina că sunt mai multe şanse să găsească un loc liber. Aşa că el conduse relaxat în parcare şi identifică un loc optim, aproape de intrarea în magazin.

Înainte ca Radu să scoată cheia din contact, Luca îşi închise PSP-ul şi sări din maşină. Ronţăia acum chipsuri. Ardea de nerăbdare să intre în magazin, tropăia pe loc şi, din când în când, arunca titirezul nou, cumpărat din parc, pe podea, în parcare. Taică-su coborâse din mașină, dar urâta de maică-sa încă nu. Tot aşeza ceva acolo și nu mai ieșea afară. Luca ar fi ales deja noul titirez original până acum. Fiecare secundă în plus i se părea insuportabilă. Numai mă-sa era de vină, numai vaca asta îl ţinea pe loc. Trăgea de timp ca să evite parcarea sau magazinul? Sau proasta asta nu ştia nici ea exact ce ar trebui mai întâi evitat?

În cele din urmă, Laura ieşi palidă din maşină, tresărind ușor, dar forțându-se să-și ia un aer demn, iar Radu răsuflă ușurat, îl luă de mână pe Luca şi se îndreptară spre intrarea în mall.

– Întâi la Noriel! Trebuie să-mi iau titirezul nou original! se agită Luca, îndată ce ajunseră în magazin.

Bineînţeles, dorinţa copilului era literă de lege pentru ambii părinţi, aşa că Radu şi Laura alergară cu Luca la Noriel. Când ajunseră la Noriel, abia mai răsuflau. Dar nu-i nimic, avură timp suficient să-şi revină pentru următoarea rundă de cumpărături, căci Luca stătu aproape o oră să evalueze titirezii şi să-l aleagă pe cel mai performant.

– Ăsta are puterea focului, zise Luca, fericit că luase decizia cea mai bună. Aruncă săgeţi de laser, are super-energie, iar lamele sale sunt flexibile. Are un atac foarte tare, cred că nimeni nu o să-i facă faţă, se enuziasmă Luca.

– Te-ai hotărât în sfârşit? căscă Laura.

– Să-l stăpâneşti sănătos şi să câştigi toate partidele! îi ură Radu, pupându-l pe Luca pe frunte şi ciupindu-l uşor de obraz. Hai, iubito, repede la H&M, poate mai prindem ceva din deschidere!

La H&M lumea aproape se călca în picioare. Se urcau unii pe alţii ca să vadă mai bine show-ul şi, totodată, ca să fie mai aproape de intrarea în magazin. Nu vroiau să rateze ocazia unor super-discounturi promoționale. În plus, mulți consultaseră catalogul pe net și-și aleseseră deja modelele preferate. Nu ar fi acceptat sub nicio formă să piardă ceva, nici măcar o agrafă, o eșarfă sau o curea, așa că-și apărau teritoriul ca niște fiare sălbatice.  

În nişte bule transparente şi sidefate asemenea unor baloane enorme de săpun, trei tinere îmbărcate doar cu sutiene push-up şi chiloţei tanga argintii dansau lasciv. Una dintre ele, cea din mijloc, era chiar Daniela Crudu, cu sânii ei voluptuoși tresăltând la cea mai mică mișcare. Era ”cea mai tare în balcoane”, se pare că o detronase pe Nicoleta Luciu, așa citise Radu în presă. Ce bine că el era înalt și destul de solid pentru a face față agitației publicului! Avea, clar, o poziție privilegiată comparativ cu ceilalţi. Îl urcă şi pe Luca pe umeri ca să vadă mai bine.

– Uite, tati, fetele astea sunt în curul gol! ţipă Luca.

Din fericire, era o gălăgie generală, aşa că nimeni nu-l auzi, cu excepţia lui taică-su care zâmbi şmechereşte, în colţul gurii. Laura nu mai era lângă ei, fusese luată de val. Era deja aproape strivită de mulțime. În față, o cucoană dolofană, cu părul înfoiat, faţa roșie şi ochii înfundaţi în grăsime, deși abia răsufla, o tot împungea cu coatele și o călca pe picioare. În spate, un domn chel, mic de statură, dar solid, şiroind de transpiraţie, se freca de fundul ei și îşi ştergea faţa cu părul ei. Indiferent cât de agasată şi presată era Laura, tot putu să observe sclipirea lubrică din ochii lui Radu.

Când balonul de săpun se sparse și Daniela Crudu îşi aruncă sutienul în mulţime, toată lumea izbucni în urale, iar Luca aplaudă în delir. Radu fu cât pe-aci să prindă sutienul, dar o mână vânjoasă şi foarte păroasă se arătă mai iute, îl apucă strâns şi-l flutură spre mulţime, în aplauzele și strigătele publicului. Dacă nu l-ar fi ţinut în spate pe Luca, Radu ar fi reuşit să-l înşface, cu siguranţă. E, poate era mai bine aşa, dacă s-ar fi supărat Laura? Devenise tot mai dificilă, nu ştia cum să mai interacţioneze cu ea.

Când, în sfârșit, se deschiseră porţile magazinului, lumea începu să urle, să se agite şi se se împingă şi mai tare. Laura trase aer adânc în piept. Ar fi preferat mai curând o gură de fum, decât de aer, dar cum? Coatele şi poşetele o loveau, picioarele o călcau, corpurile o apăsau şi o strângeau, sudoarea curgea în valuri. Fețe congestionate, ochi injectați, trupuri contorsionate... Simţea că se sufocă. Mirosul înţepător de transpiraţie îi tăia răsuflarea. Închise ochii. Picioarele i se muiaseră, i se părea că mai are un pic şi se prăbuşeşte.

Valul mulţimii o tot împingea, cu furie, ca la ceremonia de la aprinderea bradului Millenium de acum câţiva ani din Piaţa Unirii. Atunci participaseră o sută cincizeci de mii de oameni. La nicio manifestație sau concert nu se strângea nici a suta parte! O mulțime uriașă, surescitată, imprevizibilă și, în același timp, disperată, care nu mai avea nimic de pierdut. Fiare sălbatice cu colți însângerați, gheare ascuțite și ochi rătăciți care se sfârtecau unele pe altele pentru a fi cu cinci milimetri mai aproape de bradul Millenium.

Și, ironia soartei, făceam și eu parte din haită, altfel ce căutam acolo, cu copilul în brațe? Bestiile se frecau de mine, mă împroșcau cu balele lor, mă asfixiau cu putoarea transpirației lor, mă storceau, mă loveau și mă călcau de parcă ar fi fost posedate, fără să le pese sau măcar să observe că aveam un copil în brațe.

În ultima secundă, reușisem să mă refugiez, cu copilul în brațe, la McDonald’s, unde rămăsese ușa deschisă și mai era loc de trecere doar pentru o singură persoană. Mulțumesc, Doamne, că există McDonald’s! Ce inspirație avusesem să caut adăpost acolo! Acum am ajuns agorafobă și mi-am jurat să nu mai calc niciodată la astfel de evenimente. Nu merg nici măcar la Black Friday, în ziua celor mai mari reduceri de preț, la niciun magazin, indiferent de oferte.

Dacă şi de data asta valul se transformă în tsunami? Așa merit, sunt doar o bestie din haită.

Lumea împingea în continuare, înnebunită, fără ca ea să i se poată împorivi, aşa că Laura se trezi că se îndepărtase de intrarea în magazin şi că se afla acum vizavi. Nu mai era prinsă între doamna cea grasă şi bărbatul mic și chel, dar simţea presiuni cumplite din toate părţile. Nu mai avea energie şi putere să se ţină pe picioare, darămite să riposteze.

Mi-e frică. Şi Radu cu Luca oare unde sunt?

Deodată, din partea stângă se stârni un val uriaș, iar Laura se prăbuşi – fără zgomot, fără un suspin măcar. Câţiva oameni căzură peste ea cum i se mai întâmplase la concertele rock din adolescenţă şi cum era cât pe-aci să fie la lansarea bradului Millenium. Pentru o clipă i se păru că o să moară zdrobită şi asfixiată...

Oare nu vroiam chiar eu să ies din cercul infernal al vieţii? Dar nu, nu aşa! Nici măcar o creatură rutinată şi fără perspective ca mine nu merită să moară aşa, călcată în picioare, la inaugurarea unui magazin din mall!

Din fericire, cineva o trase de sub oamenii căzuţi peste ea şi o luă în braţe. O aşeză ușor ca pe un fulg pe o canapea matlasată şi-i dădu să bea o gură de Prigat de portocale ca să se întremeze.

– Cum te simţi, iubito? zise Radu încă destul de îngrijorat.

– Ce e, mami? interveni şi Luca, lipindu-se de ea.

– Minunat! Am crezut că o să mor strivită de mulţime şi asta nu intră în variantele de moarte pe care mi le doresc. Ce, pizda mă-sii, v-au apucat acum cumpărăturile!? Altceva n-aveaţi de făcut? Nu o să mai merg la mall niciodată, se îmbufnă Laura.

Radu o ajută să meargă până afară să fumeze o ţigară. Apoi se întoarseră imediat la maşină şi merseră direct spre casă. Totul drumul Laura nu scoase o vorbă. Deschisese geamul şi fuma în maşină, inhalând puternic şi suflând fumul pe nas.

Acasă, după cină şi după ce-l culcară pe Luca (cu rugăciuni, poveşti, pupici şi mângâieri), Radu rămase în bucătărie să fumeze o țigară cu Laura. Vru să-i întindă bricheta, dar Laura îşi aprinsese deja ţigara în timp ce el spăla paharele de bere. Puse apoi cele două pahare de bere pe masă şi-l ridică pe-al lui, spunându-i „Noroc”. Laura ciocni distrată şi apoi îşi lăsă paharul pe masă, fără să guste măcar din el. Radu ii luă mâna stângă într-a sa şi o mângâie uşor. Laura încercă să şi-o retragă, dar Radu o ţinea prea strâns. Deodată, Radu observă că Laura nu mai avea vergheta pe mână:

– Iubito, ce s-a întâmplat cu vergheta?

– Am scos-o, îmi cade de pe deget, zise Laura cu glas întretăiat şi lăsă ochii în jos, încercând din nou să-şi smulgă mâna dintr-a lui.

– Eu nu am scos-o pe a mea niciodată şi nu o să fac niciodată lucrul ăsta, o asigură Radu, privind-o însă îngrijorat.

Ce-l interesează atât vergheta? Am mai scos-o de câteva ori. O şi aruncasem de mai multe ori, o dată chiar în rahatul pisicii. Iar Radu o recuperase de fiecare dată. Acum îmi cade, într-adevăr, de pe deget... Bine, nu e numai asta. Nu mă simt obligată s-o port. Chiar şi vergheta se impune ca o fatalitate? Dacă nu mai vreau s-o port, treaba mea. La verghetă se reduce toată relaţia noastră?

Radu veni în spatele ei, o mângâie uşor, ca şi cum s-ar fi pregătit de un masaj. Apoi mâinile îi coborâră pe sâni, dar Laura avu un spasm şi sări de pe scaun.

– Mâine mergem la lucru, e târziu, spuse Laura printre dinţi.

– Bine, iubito, dar noi nu mai petrecem deloc timp împreună?

Laura se îndreptă spre uşă, fără să-l bage în seamă.

– Ce e, iubito, nu mă mai vrei? şopti Radu dezorientat.

Laura închise uşa, trântind-o şi se încuie în camera ei.

Ah, bărbaţii ăştia, pentru ei totul se rezumă la sex! Nu, relaţia noastră, după Radu, nu se reduce la verghetă, ci la sex. Nu e vorba doar de vergheta în sine. Aceasta e simbolul sexului conjugal confortabil şi garantat.

Radu oftă şi intră şi el în camera lui, cu un aer de câine bătut. Puse alarma la ora 6:45. Se aşeză în pat şi-şi trase perna peste cap. Se simţea de parcă nu ar fi avut acces la net câteva săptămâni la rând sau ca Luca fără PSP ori titirezi. Lucrurile nu mai erau la locul lor. Laura avea iar toane sau se schimbase ceva profund în relaţia lor? Nu, la el nu era o problemă de „not responding” ocazional, pur şi simplu, nu mai avea acces. Oare pentru cât timp? Poate, dacă ar încerca să dea „restart”...  

CUI PROTEST? / PROteste de respirație - I. În Vamă, de 1 Mai: cum ajung baloanele aprinse stele pe cer?

                                                                      

”Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri / sub trecutele, caut  / lumina stinsă pe care o tot laud”

(Lucian Blaga, ”Lumina de ieri”)

Radu își aprinse o țigară și se uită pe geam. O ceață densă, albă ca laptele învăluia cartierul. Dizolvase contururile agresive ale blocurilor cenușii comuniste. Era pufoasă și mângâietoare ca puful de păpădie sau ca cel de gâscă. O plapumă albă în care să mă ascund. Hai, Radu, trage-ți plapuma peste cap și uită de toate! Are și ceva erotic, excitant: aș putea umbla gol prin ea, aș putea să o caut pe Laura, să o adulmec după mirosul de țigări mentolate și de parfum Givenchy ”Very Irresistible”. Poate voi găsi întâi buzele ei pline, cu rujul lor violet, cu aromă de fructe de pădure, poate mă voi cufunda în părul ei lung, mătăsos, poate voi prinde în mână din întâmplare sfârcul întărit al unui sân sau poate îi voi atinge vaginul fin, proaspăt epilat. Mister... Ce bine că există!

– Radu, uite ce ceață e! Unde mai vrei să mergem? Mai bine stăm în București, zise Laura.

– Cum, iubito? Întotdeauna am plecat de 1 Mai. Am făcut deja rezervare la pensiune. Au anunțat vreme bună la meteo, am văzut și pe net. Vremea o să se îndrepte, o să vezi.

Se apropie de Laura, o îmbrățișă și-și lipi fața de părul ei: ar fi vrut să se lase învăluit de el ca de ceață. Laura tresări, scuturată de un spasm și se smulse din îmbrățișarea lui Radu. De ce nu mă lasă în pace? Mă sufocă precum ceața asta enervantă. O pernă albă apăsată peste față. Nu-mi place deloc. Ceața asta mă derutează, mai exact îmi sporește senzația de confuzie, mă face să mă rătăcesc. Topește absolut totul. Chiar și treptele de la intrarea în bloc, mașina noastră cu tot cu loc de parcare, minimarketul de unde vroiam să cobor să-mi iau țigări. Intră în bloc și dizolvă avizierul cu sumele de plătit la întreținere, fondul de rulment și anunțurile administratorului. De asta nu-mi pare rău. Chiar, am depus declarația de consum? Luna aprilie tocmai s-a încheiat. Nu sunt tocmai sigură. Apoi ceața amenință să-mi înghită raftul de cosmetice din baie, cartea de pe noptieră din care nu am apucat să citesc azi nici măcar norma minimală de o pagină pe zi, laptopul cu toate documentele mele mai mult sau mai puțin originale. Până și albumul ”The Wall” al lui Pink Floyd. De ce trebuie să plecăm? Nu pot să fac abstracție de toate, să-mi pun căștile și să ascult muzică? Nimănui nu-i pasă de mine. Hm, cel mult un interes erotic pentru Radu sau o simplă nevoie de afecțiune pentru Luca. Nimic mai mult. Doar când au ei nevoie. Când am eu nevoie, nimic. Pot să urlu la Luca, să-l zgâlțâi, că nu răspunde. Dacă m-aș prăbuși la picioarele lui, dacă aș muri, n-ar remarca nici după trei zile. Eventual doar după mirosul de cadavru. Joacă Naruto pe consolă de ore în șir, fără să-și ridice privirea decât pentru a lua chipsuri Lays cu paprika din pungă. Nici nu a observat ceața de afară.

Radu se uită la ceas, era cam târziu. Îi era foame. Deschise frigiderul, luă o bucată mare de friptură de pui, direct din castron, cu mâna și o înghiți pe nemestecate. Îi trosneau fălcile, iar grăsimea îi picura de pe mâini. Laura se strâmbă de dezgust. Apoi, fără să se spele pe mâini, Radu se apucă să îndese lucrurile în bagaje, aruncându-le unele peste altele la grămadă și șifonându-le.

– Radu, dacă ți-e foame, așază-te frumos la masă și mănâncă. S-au inventat deja tacâmurile și șervețelele, chiar dacă tu nu ai auzit. S-au inventat și săpunurile și chiuvetele. Săpun era și pe vremea romanilor. Dacă ar vedea ei, săracii, în ce hal au ajuns oamenii în ziua de azi! Iar hainele le împăturim frumos și le punem în pungi separate. Ce exemplu îi dai lui Luca? Le strici pe toate. Și nu le-ai călcat tu. Să nu te atingi de bagajul meu! Nu o să înveți niciodată. Parcă ai fi sălbatic. Un yahoo, bombăni Laura.

– Scuze, iubito, dar altfel nu prea văd cum să le luăm cu noi. Poate dacă scoatem cosmeticele tale...

– Nu mi-am luat decât rimelul și rujul. Și creionul dermatograf. Și crema de zi, cea de noapte și cea abrazivă. Și crema de corp. Și crema de picioare. Și demachiantul. Și loțiunea tonică. Și...

– Vezi? Vreau să plecăm odată, se face târziu, e deja după-amiază. Hurry up! O să fie trafic aglomerat și, oricum, nu stăm decât două nopți. Bine că 1 Mai a picat vineri, dacă era sâmbătă sau duminică? La urma urmei, nu prea contează. Nu lucrăm și duminica? Ei, acum am prins un weekend întreg, suntem norocoși. Ești sigură că nu vrei să luăm cortul? Mi-e tare dor să mai stăm cu cortul în Vamă. Putem anula rezervarea la pensiune. Au anunțat vreme bună, o să fie 23-25 de grade ziua, iar noaptea în jur de 15.

– Iubire, în cort o să fie cancer noaptea, pe vremea asta, iar ziua ne sufocăm. Mă apucă și crizele de claustrofobie. Intră nisip, furnici și urechelnițe din alea care ne pot sparge timpanul. În plus, cum îmi încap mie bagajele în cort? Cum îmi beau cafeaua dimineața? Unde ne ducem la budă? Unde facem duș cald?

– Înainte nu te formalizai atât și nici nu cărai tot dulapul după tine. ”Omnia mea mecum porto”. La propriu. Oricum, putem face duș cald la tanti, la pensiune. Stăm doar două zile, iubito. Dar acum mi-e teamă că, într-adevăr, doar pentru cosmeticele tale ne trebuie un etaj la hotel de șapte stele.

– La fel și pentru sticlele tale. Luca, vino odată! strigă Laura.

– Dar, mami, eu nu vreau să merg în Vamă! țipă Luca, fără să-și ridice ochii din consolă. Acolo e nașpa.Vreau la Mamaia unde au parc de distracții și aqua-park! Și vreau să mă întâlnesc cu colegii de școală în parc. Și am teme de vacanță! Din cauza voastră, mă duc cu tema nefăcută.

– Luca, stăm doar două zile. Te ducem și la Mamaia într-una din ele. Și cum să ai teme de vacanță de 1 Mai?! E doar un weekend. Haide, fii înțelegător, zâmbi Radu, ciupindu-l de obraz.

– Suneți niște proști. Vreau la hotel de șapte stele. Nu merg în Vamă! zbieră Luca.

– Luca, dacă am sta la cort, nu sunt șapte stele, sunt miliarde. Adică, de ce spun miliarde? Sunt infinit de multe. Asta nu poți cuantifica. Și ce bine că e așa! Laura, înainte îți plăcea și ție. Ăsta e spiritul Vămii. E soare, e lună, sunt stele, facem un foc pe plajă, adormim legănați de sunetul valurilor, ne cufundăm în nisipul sfânt de Vamă, briza mării ne mângâie...

– Mai exact briza mării ne izbește în față de ne dă borșul pe nas, ne amețește, ne înroșește ochii, ne produce migrene, ne face să ne țiuie urechile și ne îngheață răsuflarea. Poate ne zboară și cortul. Nu, cu cortul e exclus. Sincer, nici eu nu vreau să merg. Nici la pensiune, mai mult ne obosim pe drum. La pensiune o să fie probabil la fel de cancer ca și în cort, nu au aer condiționat. Și sunt atât de obosită, oftă Laura.

– Tot anul fac ce vreți voi. City-break-uri, plimbări la mall... Nu mă lăsați și pe mine două zile unde-mi place? Foarte bine, atunci eu îmi iau bagajele și plec acum. Singur, zise Radu cât putu tare și de ferm.

Radu ieși spre locul de parcare cu bagajele, iar Laura și Luca îl urmară bombănind. Se simțea deja un pic debusolat. Se cocârjase din cauza bagajelor. Mă țin mereu cu ochii în pământ. Mă încarcă atât de mult că nu pot să-mi ridic privirea. Dar Sisif nu trebuie să se uite spre cer, ci doar la bolovanul lui. Să continue să împingă, cu ochii în pământ. Și totuși nu trebuie să-i las să-mi strice cheful. Am așteptat tot anul astea două zile. Indiferent ce spun ei, îi voi ignora și mă voi simți bine. De ce trebuie să fie atât de dificili?

Pe drum spre mare, lui Radu începu să-i revină cheful de Vamă, deși Luca îl bombarda constant cu chipsuri Lays cu paprika, îl ciupea și îl trăgea de păr, iar CD-ul cu Metallica, ”Garage Inc.” nu vroia să meargă sub nicio formă. Contrar așteptărilor, drumul era destul de liber. Ceața se risipise. Lanurile argintii de grâu și cele galben-verzui, fosforescente de rapiță se succedeau în fața ochilor săi în viteză. Strălucirea soarelui și a lunii. Cerul înalt, fără margini al câmpiei. Atâta spațiu numai pentru mine. Ce senzație de libertate!

Acceleră. Adrenalina îi aprinse sângele. Se uită la mașinile de pe autostradă și spuse cu obrajii arzând și ochi strălucitori:

– Fericiți cei ce merg pe sensul ăsta! Spre mare, spre Vamă! Toate drumurile duc la Vamă. Acolo e centrul lumii, e Arborele cosmic.

– Ești dus cu capu’. Vorbești numai prostii. Eu vreau la Mamaia! strigă Luca din nou.

Când intră în 2 Mai, Radu fu scuturat de un fior, iar ochii i se umeziră. Pe ultima porțiune de drum înainte de Vamă, inima îi bubuia mai tare ca Lars Ulrich în ”Master of Puppets” sau ca motoarele de la ”Pirați”. Parcă mașina pe o străduță, ceva mai departe de pensiune, pentru că nu mai erau locuri libere la intrare. Mai încărcat ca Moș Crăciun, în bombănelile Laurei și țipetele lui Luca, Radu se târî spre pensiune, cu ochii în pământ, fără să scoată un cuvânt. Nu mai e mult. Doar nu o să mă prăbușesc tocmai acum. Mă ajută și Luca: transportă două pungi de chipsuri Lays cu paprika.

După ce se cazară, Laura făcu imediat un duș, își retușă machiajul timp de o oră și mai stătu încă o oră să aleagă cu ce se îmbracă. Radu își rupsese deja unghiile de la bătut tactul cu ele în masă. Până la urmă, Laura se hotărî să-și pună o rochie lungă, înflorată, violet cu roz și bleu, pe care i-o cumpărase el anul trecut de ziua ei de la Zara.

– Violet ca părul meu, vă rog să remarcați, spuse Laura.

– Părul tău e aproape alb, mami, degeaba, o încurajă Luca. Și mai ai doar câteva fire în el. Iar eu vreau la Mamaia, în parcul de distracții! Acum!

– Iubito, părul tău e minunat, oricum ar fi. Ce contează așa mult culoarea? zise Radu. Haideți odată la masă, mor de foame.

În drum spre plajă, își făcură loc cu greu printre motocicliștii cu motoarele turate la maxim. Laura se luă cu mâinile de cap, iar Luca își băgă degetele în urechi. Radu însă ascultă vrăjit sunetul motoarelor și simți valuri de energie dezlănțuindu-se în el. Pe drum, prinzând ecouri din Metallica, ”Enter Sandman” de la ”Pirați”, dădu ușor din cap și-și scutură buclele castaniu-aurii, doar ușor grizonate.

– Ce nașpa! Ăștia habar n-au să cânte. Eu vreau să ascult Justin Bieber! Acum! Iar strada asta e plină de bețivi, drogați și aurolaci. Așa sunteți și voi, vă urăsc! izbucni Luca.

Pe plajă, la hamsii era o coadă imensă, pe trei rânduri, dar Radu nu voia cu niciun chip să renunțe. Când îi veni rândul, ceru trei porții de hamsii cu mujdei și garnitură de cartofi prăjiți. Luca nu mâncă decât cartofii prăjiți, iar Laura nu se atinse de nimic, așa că Radu trebui să se sacrifice. Trei porții de hamsii cu mujdei, cartofi prăjiți și berică, ăsta da sacrificiu! Savură fiecare hamsie și se rugă la fiecare în parte să-i îndeplinească trei dorințe: ”Vreau să stau mereu în Vamă! Vreau să stau mereu în Vamă! Vreau să stau mereu în Vamă!”.

Lângă taraba cu hamsii era un grup de protestatari de la un ONG de mediu. Niște puști cu blugii rupți și eșarfe la gât stăteau lângă un banner mare cu ”Stop hydraulic fracturing!” și țineau pancarte cu ”Jos ȘISTEMUL! Stop exploatării gazelor de șist!” și ”Copulare / Nu poluare”. Când a început explorarea? Cred că acum patru ani, încă vine puhoi de lume de 1 Mai, deși e și criză. Explorarea se face prin metode clasice, nu cred că are cine știe ce impact asura mediului. Încă un an până la finalizarea explorării și apoi se trece la exploatare. Poate că se exagerează efectele negative. Bine, sunt peste 750 de substanțe toxice în amestecul injectat în roci, după cum a recunoscut și Ministrul Mediului, cred că din greșeală. Apa poate fi, într-adevăr, poluată, dacă sondele de foraj nu sunt bine cimentate. Pot fi generate cutremure mai mici, mai ales dacă se forează în apropierea unei falii. Resursele de apă se reduc pentru că este un consum imens, iar apa reziduală rezultată în urma fracturării este dificil de depozitat. Sincer, pe mine mai mult m-a deranjat că nu s-a respectat voința comunităților care au votat anti-exploatare la referendumuri locale validate (cum a fost la Costinești). Dacă alte chestii sunt discutabile, ăsta e un lucru clar. Dar tonul ăsta apocaliptic de la televiziuni, ziare sau ONG-uri! Eu nu cred că apa reziduală e radioactivă, că vor fi cutremure în toată țara și tsunami la București, dacă se rupe Barajul Dunării. Iar ONG-urile astea anti-fracturare sunt cele mai multe plătite de Gazprom, competiția Chevron. Cu toate astea, acum aș da orice să mai stau în Vamă.

– De ce nu mă iau și pe mine să protestez alături de ei? Aș sta cu ei aici în Vamă până în octombrie.

– Tati, ești dus, vorbești numai prostii. O să te dea afară de la servici și o să te aresteze. Așa meriți. Ești un bou. Și mie cine îmi mai cumpără console și jocuri noi?  

Luca mâncase deja tone de chipsuri și cartofi prăjiți, dar poftea acum la o pizza, așa că se hotărâră să meargă la ”Mitocanu’ (Lyana)”, era chiar alături. Așteptară o oră să se elibereze o masă, apoi încă două jumate să vină mâncarea: pizza Prosciutto e funghi pentru Luca, aripioare de pui picante cu cartofi de Vamă împinși în busuioc pentru Radu și o salată asortată pentru Laura. La un moment dat, turbată de furie că nu-i mai venea mâncarea (deși Radu nu înțelegea cum s-ar putea enerva cineva pentru o salată), Laura fusese cât pe-aci să-l bată pe chelner, iar Luca pe punctul de a-i arunca în față o bombă puturoasă (fabricație proprie în laboratorul de acasă). De plictiseală, până sosi mâncarea, Luca se plimbă pe stradă cu maică-sa, în sus și în jos, căscând ochii la tarabe și chioșcuri. Când se întoarse, Radu mai să intre în panică. Nevastă-sa era însoțită de un domn mic de statură, dar destul de respectabil, cu chelie. Cum?! Nici nu apucaseră să despacheteze bagajele și se combinase cu altcineva? În cele din urmă, răsuflă ușurat, căci domnul cu chelie nu era altul decât Luca. Bietul copil își cumpărase o chelie falsă de la magazinul de farse. Chelia se dovedi o investiție bună căci, tocmai când mult-așteptata mâncare ajunsese pe masă, un rahat de pescăruș mare cât un ou căzu în capul lui Luca și apoi ricoșă în salata Laurei. Bomba puturoasă, foarte suculentă și prevestitoare de multă fericire, venise în sfârșit din înaltul cerului.

După masă, Radu îi târi pe Laura și pe Luca să vadă marea, focurile de pe plajă și baloanele de hârtie aprinse, înălțate spre cer. Era atât de aglomerat că trebuia să facă slalom printre oameni, noroc că Luca era expert la schi și se strecura. Din când în când mai călcau oamenii pe picioare, dar, din fericire, acestea erau frecvent în bocanci sau măcar teniși. Radu îl trase pe Luca mai aproape de doi tineri care aprinseseră un balon de hârtie și îl înălțau.

– Ia, uitați-vă ce frumos e! Unde mai vedeți așa ceva? suspină Radu, cu ochii umezi.

– Ce plictisitor! Ești un prost. Nici măcar nu au show de lasere. Iar plaja e plină de gunoaie și de ciudați. Și mi-au înghețat picioarele. Mi-e somn, se smiorcăi Luca.

– Radu, e chiar foarte frig, are dreptate copilul. Trebuie să-i spălăm chelia de găinaț, s-a murdărit toată. Și e târziu. Sunt atât de obosită, șopti Laura.

– Bine, mergem la culcare. Deși eu aș fi vrut să mai stăm pe plajă și să beau o votcă la ”Pirați”.

– Cum să mergem la ”Pirați” așa? Tu în pantaloni scurți, eu cu rochia cu floricele, iar Luca cu o chelie plină de găinaț pe cap?

– Iubito, cred că ne facem prea multe probleme.

– La urma urmei, ție îți pasă de ce zice lumea. Pe mine mă doare undeva. Tu ești mult mai conformist ca mine. N-o să-ți convină să se uite ”pirații” urât la tine.

Da, într-adevăr, îl deranja să se ducă așa, ar fi preferat să aibă geaca motor, pantalonii de piele și bocancii. Poate că era mai bine să meargă la culcare.

A doua zi, Radu luă pungile de plajă cu tot ce trebuia: rogojini, prosoape, creme, pălăriuțe, ochelari subacvatici, cărți de joc, o minge gonflabilă, o saltea de apă, un set de scufundări, o pușcă cu apă, cinci extratereștri Ben 10, trei console cu tot cu încărcător, o sticlă de apă plată la 2 litri și patru pungi de chipsuri. ”Omnia mea mecum porto”. Viață de Sisif, dacă asta se mai putea numi ”viață”. Merseră către nord, spre Cherhana și intrară pe ușa înfiptă direct în pământ, lăsată deschisă, în aer liber, fără niciun zid de o parte și de alta a ei. Radu coborî treptele cu bagajele până în golfuleț. Se dezechilibră numai o dată, nu din cauza greutăților, ci de emoție. Palmele transpirate îi alunecau pe bara de lemn scorojit, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. Inhală adânc briza mării. Calmează-te, controlează-te, Radu! Calmează-te, controlează-te.

– E nașpa, sunt numai ciudați. Ca tine și ca mami, zise Luca, holbându-se la nudiști. Vreau la Mamaia. Acum!

– Cred că ești invidios, îi răspunse Radu. O să mergem la Mamaia în parcul de distracții diseară, cioculețul mic-mic-mic până atunci.

– Radu, unde duci copilul? Ai înnebunit? sări și Laura.

– Dacă asta e nebunie, foarte bine, sunt mândru să o promovez. Vă e ciudă că nu sunteți și voi la fel de nebuni ca mine. Uite, iubito, parcă suntem în paradis. Nu e nimic pervers, e exact contrariul. E vorba de recuperarea inocenței originare, adamice. De eliberare, regenerare și renaștere. Cum poate fi inocența perversă?

 – Ca Lolita, mormăi Laura.

Radu nu mai comentă nimic, întinse rogojinile și desfăcu bagajele, tremurând ușor. Calmează-te, controlează-te, Radu! Nu îi voi lăsa să-mi strice cheful. Nu-mi pasă de ce spun ei. Mă rog, chiar dacă-mi pasă, nu-i voi asculta. N-am făcut nimic rău. Voi azvârli acum toate hainele, toate grijile, toată mizeria, toate frustrările. Cum se spune la McDonald’s când arunci resturile de pe tavă la gunoi. Mă voi curăța. Mă voi elibera. Întâi corpul și apoi sufletul.

Își dădu jos tricoul și pantalonii scurți. Obrajii i se înroșiseră, tâmplele îi zvâcneau, iar mâinile îi tremurau. Fumă o țigară, apoi încă una. După ce stinse a doua țigară în scrumiera improvizată într-o sticlă de plastic de Cola la jumătate de litru, își scoase chiloții și se așeză pe rogojină. Laura se învineți de furie, iar Luca izbucni în râs.

– Radu, ce dracu’, stai în fața copilului în pula goală?

– Ce e, iubito? E cumva vreun păcat? Cred că, dimpotrivă, e un ritual de purificare și de reconciliere a corpului cu sufletul. Mereu dăm prioritate sufletului și ignorăm corpul, când ele ar trebui privite împreună, ca un tot. Lanțurile mă strâng, m-am săturat de ele. Voi elibera mai întâi corpul și după aceea sufletul. Toată lumina va intra în corpul meu și apoi va ajunge la suflet. Îmi va reda viața și tinerețea, zise Radu cu vocea întretăiată, îmbujorându-se și întinzând mâna s-o ia de gât pe Laura.

– La-la-la, bla-bla-bla, lasă vrăjeala! Ești un porc, îmbracă-te imediat. Și să nu cumva să te apropii de mine sau de Luca, mârâi Laura.

– Tati e în pula goală! Tati e în pula goală! râse Luca și aplaudă.

– Ba să știți că de data asta nu o să fac ce-mi spuneți voi. Nu am făcut nimic rău. Lăsați-mă în pace! Jos șistemul! Jos textila!

Fără să-și pună slipul, Radu fumă încă o țigară și apoi se aruncă în valuri, deși apa era destul de rece. Valurile de catifea albastră îi mângâiară, precum aripile îngerilor, corpul gol. Înotă cât putu de mult, iar când ieși, se șterse cu prosopul și se așeză la soare să se usuce. Câtă lumină! Aș vrea să o captez pe toată în corpul și sufletul meu. Să mă iradieze, să mă ardă, să mă rănească. Pietricele și scoici mi-au intrat în picioare, corpul îmi e plin de alge și de nisip, rogojina mă înțeapă. Să-mi sfâșie pielea, să mă jupoaie, nu-mi pasă. E dureros, dar voi renaște. Soarele orbitor de pe cer, soarele reflectat în mare, soarele fierbinte din nisip. O placentă de aur. Voi sparge placenta în curând. Pielea mea va străluci ca aura sfinților, sângele meu se va preface-n aur topit și chihlimbar.

O voi atinge pe Laura, mă voi lipi de ea, îmi voi cufunda fața în părul ei... Simt nevoia de a-i săruta buzele pline, mirosind răvășitor a țigări mentolate și a fructe de pădure. Vreau să-i mângâi sânii, fundul și părul, să o strâng în brațe până la sufocare și să ne topim amândoi în lumină.

Radu încercă timid să se apropie de Laura, dar ea se ținu la o distanță ”igienică” de el, interpunând strategic între ei mingea gonflabilă umflată și pungile cu bagaje: atâta mai trebuia s-o atingă și el când avea deja arsuri și dureri de cap, iar Luca o împroșca mereu cu nisip și o bombarda cu pietricele. La prânz, Laura spuse că era leșinată de foame (normal, mânca numai salate și iaurturi), așa că se hotărâră să meargă la masă la Cherhana, chiar deasupra golfulețului, în cel mai apropiat loc. Încă de pe trepte, pe drum spre ușa înfiptă direct în pământ, în aer liber de la intrarea în Cherhana, Radu inhală adânc, cu nesaț mirosul de pește copt și de fum. Murise de poftă să mănânce zargan: un pește straniu cu scheletul verde-sidefat, delicios la gust, proaspăt adus cu barca din larg și pregătit chiar sub ochii lor, pe plita încinsă. După ce mâncă zarganul, mai ceru o porție cu garnitură de salată cu roșii, dovlecei și ceapă la cuptor și cu sos picant, cu usturoi, sarmuzac. Din păcate, trebui să se mulțumească cu o bere ”inutilă”, fără alcool, căci trebuia să-l ducă pe Luca cu mașina în parcul de distracții de la Mamaia după-masă. Laura își comandă doar o salată de legume la cuptor (asta ca să aibă motiv să se plângă și mai încolo că i-e rău), iar Luca rămase în greva foamei pentru că nu erau disponibile nici pizza, nici cartofi prăjiți.

După ce Radu și Luca plecară după-masă în parcul de distracții de la Mamaia, Laura se duse la baie, se spălă pe cap și se dădu cu cremă de corp. Se uscă cu foenul, își îndreptă părul cu placa, se așeză în pat și-și aprinse o țigară. Apoi încă una. Se lăsă învăluită în fum. Nu avea chef să iasă nicăieri. Ar fi vrut să dispară în norii de fum. În cele din urmă, țigările se terminară, așa că trebui să iasă să cumpere un pachet. Se duse la chioșcul de lângă tejgheaua cu hamsii și ceru un pachet de Vogue Menthol. Se întunecase deja. Focurile scânteiau pe plajă, iar oamenii înălțau baloane de hârtie aprinse în aer. Laura se apropie de mare, fără să se descalțe și să-și ude picioarele ca de obicei. Rămase la o distanță rezonabilă de apă, privind în gol. Ce frig! Ce întuneric! Marea i părea doar o gaură neagră gata să o absoarbă. Deodată, cineva o luă de braț, iar prima ei reacție fu să-i dea una peste mână perversului.

– Salutare, Laura, sunt eu, Răzvan, fratele lui Carmen, colega ta. Ne-am cunoscut la petrecerea de Crăciun a firmei voastre. Ce bine-mi pare că te văd!

Laura îl scrută cu privirea. Răzvan, fratele lui Carmen? Da, ceva îmi aduc aminte: am vorbit destul de mult... despre mișcarea de rezistență chiar atunci, la petrecerea de Crăciun. Răzvan părea foarte sincer și foarte implicat.

Acum Răzvan era îmbrăcat simplu și discret, cu un tricou negru și blugi tot negri. Cu toate astea, părea învăluit într-un nimb de sfânt. Poate din cauza părului bogat, argintiu, strălucitor ca lumina lunii. Iar ochii, de un albastru-fosforescent ca al extratereștrilor rebeli de pe Dune, îi scânteiau intens în întuneric.

– Ah, scuză-mă, Răzvan, și mie îmi pare bine că te văd. Iartă-mă dacă am fost nepoliticoasă, nu mi-am dat seama, spuse Laura cu jumătate de gură. Cu cine ai venit?

– Cu familia.

– Și eu la fel. Ai mei sunt acum în parcul de distracții, la Mamaia.

– Și nu-ți faci griji? E târziu! E trecut de unsprezece.

– Nu, deloc. Sincer, aș vrea să mai întârzie. Să am un pic de liniște. E un balamuc total cu ei. Parc-aș vrea să se blocheze roller-coaster-ul măcar pentru o oră... să ajungă mai târziu.

Se gândea chiar la un accident fatal sau la o intoxicare gravă cu pizza și chipsuri care să necesite cel puțin spitalizare, dar își mușcă buzele și se opri.

– Știu ce balamuc e cu familia, zise Răzvan, privind-o cu înțelegere. Și eu am venit cu nevastă-mea. Deja au apucat-o super-crize că s-a spălat pe cap și n-are foen, nici papuci de baie, iar apa la duș curge alternativ rece-fierbinte, e frig în cameră și nu e aer condiționat, pătura e pătată, nu sunt plase de țânțari la geam cu toate că, deocamdată, nu a mușcat-o decât un păianjen, frigiderul nu merge (de fapt nu era pus în priză), nu are spațiu suficient în dulap,  bibelourile (niște kitschuri cu ciobănași și balerine) sunt pline de praf și nu sunt așezate pe milieuri, nu are voie să fumeze în cameră și mai ales e disperată că nu prinde Kanal D. Moare dacă pierde un episod din ”Suleyman Magnificul”. Parcă a venit să se uite la telenovele. Într-un fel mă bucur că n-are uscător și a rămas acasă.

– Mai respiri și tu un pic. Și ai mei sunt imposibili, n-o scot la capăt cu ei. Mă sufocă. Iar eu am o nevoie disperată de aer. Aș da orice pentru o gură de aer proaspăt. Ah, îmi cer scuze, sunt atât de obosită, nu prea mă simt în stare să port o conversație. Nu mai pot de somn.

– De la drum? De la soare? De la mare?

– Nu, mă simt mereu obosită.

– Dar de ce să fii obosită? La vârsta ta? Eu sunt mai mare ca tine, lucrez non-stop și nu obosesc niciodată.

– Poate că pe tine te pasionează foarte tare ce faci!

– Sigur că da, jobul și mai ales mișcarea de rezistență. Mă dedic în totalitate. Pe tine nu te pasionează ce faci? Nu te simți împlinită?

Laura tăcu și-și lăsă ochii în jos.

– Cum să-ți zic, Răzvan, viața mea nu e pustie, e plină cu tot felul de lucruri, dar...

– Ești sigură că te regăsești în ele? Asta e tot ce-ți dorești? Asta ai așteptat dintotdeauna?

– Nu, Răzvan. Totul e foarte bine organizat, calculat și evaluat permanent, dar parcă...

– Când ai fost ultima oară la teatru?

– Acum doi ani.

– Dar la film?

– Acum trei ani.

– Când ai dansat ultima oară?

– Acum cinci ani la un botez.

– Când te-ai întâlnit cu rudele ultima oară?

– Tot atunci.

– Când ai practicat ultima oară un sport?

– Ieri, la metrou. Slalom prin mulțime.

– Când ai fost ultima dată la plimbare?

– Acum o săptămână, la mall. Fii-miu și bărbată-miu preferă ”plimbările” la mall.

– Muzică asculți?

– Nu am reușit să ascult mai mult de un minut din ”The Wall” – Pink Floyd în ultimele luni. Mereu mă întrerupe cineva, asta când nu-mi dă ”not responding” laptopul.

– Când ai downloadat ultima oară un document neoriginal de pe net?

– Acum aproape doi ani.

– Cum ți se pare acordul ACSPA – Anti-Counterfeiting, Sharing and Protection Act?

Laura se încruntă și îi aruncă o privire neîncrezătoare. Răzvan reveni:

– Acordul ăsta a fost semnat fără niciun fel de transparență și dezbateri publice, acum 5 ani, de guverne și corporații și a intrat în vigoare imediat în Europa, Canada, SUA, Japonia, Coreea de Sud și-n alte părți. Total nedemocratic.

– Da, pe ascuns, confirmă Laura. Nici n-am știut.

– Să nu te mai miri că se vorbește de teoria conspirației. Ce înseamnă lipsa de transparență? Dar cum ți se pare acordul ăsta?

– O porcărie, normal, însă nu cred că se aplică. N-am auzit de nicio arestare pe motiv de downloadări sau uploadări de documente neoriginale. Știi tu, CGS (Counterfeit Goods or Services). Ori sub pretext de atac cibernetic. Nici măcar de calculatoare blocate și documente șterse.

– Nu fi așa sigură. Noi nu numai am auzit, dar am și văzut arestări cu ochii noștri. Apropo, când ai citit ultima pagină dintr-o carte?

– Ieri.

– Cu cititul stai mai bine.

– Da, minunat, mi-am fixat o normă minimală de o pagină pe zi. Calculează și tu, chiar dacă nu ești contabil ca mine, cât îmi ia să termin o carte. Dar nu renunț.

– Asta e bine. Asta căutăm și noi pentru mișcarea de rezistență. Oameni care înțeleg din experiență mizeria vieții de acum și, totodată, oameni care nu renunță. Vrei să lași frustrarea să-ți devoreze sufletul și să se transforme în ură – față de oameni, chiar față de cei dragi și față de tine însăți? Sau să te sufoci complet? Eu unul am găsit o sursă de aer proaspăt în mișcarea asta. Respir și eu. Îi ajut și pe alții să respire mai bine. Uite, dacă salvez o albină amenințată de pesticide în Europa, deja am făcut ceva.

– Câte albine ai salvat?

– Nu știu exact, dar tu ești contabilă și m-ai putea ajuta să țin evidența la zi.

– Știu, Răzvane, dar acum sunt atât de obosită încât nu aș putea să număr albine nici pe degetele de la o mână. Probabil că nu o să-mi dau seama când o să mă sufoc complet. Pur și simplu o să mă prăbușesc și gata.

– Oboseala se hrănește din frustrare, ură și senzația de sufocare și le alimentează pe toate astea la rândul ei. E un cerc vicios pe care trebuie să-l spargi.

– Mi-e teamă că nu se poate.

– Ba da. Când o să te regăsești... când vei începe să te cauți pe tine însăți cel puțin, oboseala va dispărea și vei putea să respiri. Eu am făcut-o. Poți și tu. Ce, acum te simți cu adevărat tu însăți?

– Nu, Răzvane, dar nici nu m-aș băga în lucruri încă și mai aberante ca viața mea de acum.

– De ce crezi că totul e aberant? Vezi cum generalizezi? Sunt și excepții, nu suntem toți la fel. Nu sunt toți doar ”another bricks in the wall”. Unii fac diferența. Ai putea fi și tu unul dintre ei.

– Nu am încredere. Nici în voi, nici în mine.

– Fără încredere nu poți să construiești nimic. Trebuie să ne dai o șansă. Și, mai ales, trebuie să-ți dai ție o șansă. ”De-i goni fie norocul, fie idealurile / Te urmează în tot locul vânturile, valurile”. Ai grijă să nu fie prea târziu. Dacă vrei să faci ceva, fă acum. Dacă mai visezi. Sper că nu ți-ai pierdut toate visele, Laura. Dacă da, va trebui să le reinventăm.

– Poate că o să pariez pe încredere. Știi, cum spunea Pascal despre pariul pe existența lui Dumnezeu. Nu cred în Dumnezeu, dar poate că o să pariez. Pare mai avantajos. Poate că o să pariez cândva. Când voi avea timp.

– Când?

– Nu știu, acum nu-mi văd capul de treburi.

– Și crezi că o să ți-l vezi mai încolo? Laura, trebuie să-ți reprioritizezi toate activitățile. Dacă-ți dorești asta cu adevărat, vei reuși.

– Păi, nu prea cred că e posibil și nici nu știu dacă-mi doresc. Dar ce faceți voi acolo la mișcarea asta? Hackereală, petiții și proteste online sau pe stradă, atentate teroriste cu victime civili?

– Stai liniștită, nu te pune nimeni să arunci bombe, nu folosim mijloace din astea. Scopul NU scuză mijloacele. Ce facem? Învățăm să ne desprindem din Zid... the Wall. Așa facem o breșă în Zid. Cum să punem bombe? Suntem oameni serioși, uită-te la mine.

Laura îi aruncă lui Răzvan o privire fugitivă, obosită, căscă larg, apoi își scoase telefonul mobil și verifică ceva.

– Te uiți la apeluri? Nu te-au sunat? E cam târziu, e aproape douăsprezece. Ce fac? se interesă Răzvan cu un aer ușor îngrijorat.

– Nu, nu verific apelurile. Oricum, telefonul e pe silent. Nici nu mă interesează ce fac. Să nu mai vină deloc. M-am uitat doar la ceas. Mi-e somn. Mi se închid ochii. Scuză-mă, vreau să mă duc să mă culc.

Laura căscă din nou și se mai uită o dată la oră. Chiar atunci, Radu sună. Laura observă apelul chiar dacă telefonul era pe silent, dar nu răspunse. De data asta, se enervă și verifică toate apelurile: 21 de la Radu, 8 de la mama și 3 de la șefu’ – toate după ora 10 seara. Sâmbăta, în vacanță!

 – Uite, vezi, Răzvane, n-am rezistat tentației și m-am uitat la apeluri: 21 de la Radu, 8 de la mama, 3 de la șefu’! Tare, nu?

– Uau, câtă lume are nevoie de tine! Nu doar eu... Glumesc. Cum procedezi ca să faci față?

– Ei, mai fac față!? Eu am însă o regulă pe care o aplic cu strictețe: las telefonul pe silent sâmbăta, după ora zece seara.

– Bravo!

– Bine, recunosc, verific apelurile și SMS-urile, să nu fie o urgență. Nici cu mama nu vorbesc. Și maică-mea face spume. E o figură și jumătate. Când îi zic lui bărbată-miu că îl părăsesc și mă duc la mama, știe că doar îl ameninț. Nu pot să stau nicio zi la ea. Iar bărbată-miu face pe el de frică numai când sună maică-mea, darămite s-o vadă.

– Aș fi curios s-o confrunt pe mama ta cu nevastă-mea, să vedem care pe care.

– Mi-e milă de nevastă-ta.

– Iar mie mi-e teamă pentru mama ta.

– Acum, când am văzut apelurile, mi-a pierit și somnul, îmi vine să arunc și să sparg telefonul!

– Vai de mine, Laura, doar n-o să strici un iPhone pentru care au muncit zilnic, 25 de ore din 24, pentru un bob de orez jumătate de milion de sclavi chinezi din fabricile Foxconn City din Shenzhen! Și nici nu mai pot să se sinucidă pe capete ca mai înainte pentru că sunt instalate plase pe care cad, dacă vor să se arunce pe geam. Că ei nu comentează nimic... așa ca noi, se sinucid sau muncesc până crapă.

Laura râse nervos. Răzvan continuă, trăgând-o ușor de braț:

– Uită-te, Laura, la baloanele de hârtie aprinse de pe cer.

Laura încercă să-și ridice capul spre cer, dar avea gâtul înțepenit. Era aproape complet anchilozată. Se chinui totuși să se uite în sus la baloanele de hârtie aprinse care pluteau undeva departe, deasupra valurilor. Răzvan își ridică brațul drept spre ele și urmă:

– Uită-te bine, Laura. Nu toate ajung acolo. Multe nici nu sunt cumpărate și se acoperă de praf cu timpul. Unele sunt cumpărate, dar nu se aprind și trebuie aruncate la gunoi. Altele se aprind pentru o clipă, dar se lansează pe o traiectorie greșită, sunt împresurate de vânturi ostile și se prăbușesc în mare, oricât s-ar zbate să rămână deasupra valurilor. Strălucesc o fracțiune de secundă și apoi sunt înghițite de valuri. Altele se înalță la cer, deasupra valurilor. Nu e important pentru ele cum bate vântul. Iar acolo, sus, par niște stele. Poate contează și cine le aprinde și cum le ghidează. Știi, la fel ca-n filmul lui Tarkovski, ”Stalker”, e nevoie și de o ”Călăuză” care să te ducă în ”Zonă”, la ”Cameră”, acolo unde te vei regăsi și toate visele se vor împlini. Dacă nu mai știi ce vise ai, le vom redescoperi împreună.

– Mai devreme sau mai târziu, toate se vor prăbuși, cu sau fără ”Călăuză”. Iar stelele sunt mult prea departe, oftă Laura.

– Oricum, unele dintre ele zboară spre stele. Cred că vezi clar diferența. În final, tu alegi ce vrei să fii. Eu sunt alături de tine, indiferent de decizia ta.

– O să mă gândesc la asta după ce mă trezesc. Acum pic de somn, scuză-mă, Răzvane.

– Păi ce, mai ai de gând să dormi?

Laura mai căscă o dată larg, ostentativ și-i repetă lui Răzvan că i-e somn și că o să se gândească la asta mai târziu. Răzvan îi lăsă numărul de telefon mobil, să-l sune când e pregătită și își luă la revedere. Laura se înapoie în cameră. Trecuse de douăsprezece noaptea, Radu și Luca nu se întorseseră de la Mamaia. Foarte bine... câteva minute în plus de liniște. Își scoase iPhone-ul, îl învârti de câteva ori în palmele înghețate și, după o ușoară ezitare, îl aruncă pe jos. I se desprinse capacul și sări bateria. Laura se simțea, în continuare, epuizată, dar îi pierise tot somnul. Poate că o scurtă plimbare o va ajuta să doarmă mai bine. Fără să ridice iPhone-ul de pe jos, Laura ieși din cameră. Pe drum se întâlni cu Radu și Luca și îl certă pe Radu pentru întârziere, rece, mecanic, mai mult ca să nu rămână datoare. Apoi îi spuse că avea nevoie de o gură de aer. Radu vru să vină după ea. Încercă să o apuce de mână, dar Laura îl împinse cu o forță surprinzătoare pentru cele cincizeci de kilograme ale ei și se răsti la el:

– Radu, lasă-mă-n pace! Dacă mă mai monitorizezi, divorțăm.

Laura îi trimise pe amândoi la culcare și plecă pe plajă, în golful de lângă Cherhana, unde făcuseră plajă mai devreme. Se așeză direct pe nisipul rece și privi marea și cerul ore în șir. Era parcă anesteziată, nu mai simțea nici frigul. Stele ”fără număr, fără număr, fără număr”... ”Vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Totul e praf, totul e deșertăciune. Totul e praf, fără îndoială, dar poate că uneori e praf de stele. Iar praful de stele din povești te face să zbori. Acesta strălucește, măcar pentru o fracțiune de secundă. O sclipire fulgurantă în întunericul dens. Dar poate că lumina din mine s-a stins demult. M-au înghițit deja ”vânturile, valurile”. Sunt un Don Quijote Castrat, fără Vise, fără coşmaruri măcar, înlănţuit de o Dulcinee Căruntă şi Imposibilă.

Și totuși, baloanele aprinse care se confundă cu stelele pe cerul înalt şi clar m-au făcut, după multă vreme, să-mi ridic ochii din pământ. Poate voi deveni și eu unul dintre ele, cum a zis Răzvan. Spuma mării la lumina lunii, a stelelor, a baloanelor aprinse şi a teraselor de zahăr ars... De ce nu am văzut-o mai devreme? Mi se părea tot o gaură neagră. Spuma asta... nu-mi pot desprinde privirea de la ea. Ceasurile lui Dali, ceasuri topite, ceasuri sparte, ceasuri fărâmiţate în sunetul incantatoriu al valurilor şi al muzicii de la terase... Poate că voi ieși din timp și nimic nu mă va mai atinge.

”Caut, nu ştiu ce caut. Caut

o oră mare rămasă în mine fără făptură

ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.”

La ora cinci, deși înghețase, o izbi o lumină stranie. Lumina care apare când ziua se îngemănează cu noaptea. Lumina spectrală, ireală, de un albastru mineralizat. O lumină de cristal: străină și rece. Perfectă și impenetrabilă. Apoi ceva se întâmplă. Uriaşe, halucinante coloane de abur roz-violaceu se ridicară din valuri în vârtejuri, rotindu-se amețitor. Începură să muște din lumina albastră înghețată, sfârtecând-o și electrizând-o. Laura simți că totul se învârtea cu ea. Era scuturată de frisoane, iar fața, mâinile și picioarele îi ardeau. Ceva se schimba.

„Break on through to the other side”. Poate că mi se deschide o cale frisonantă şi hipnotică spre o altă lume. Poate că fiecare coloană de ceață e un portal spre o altă lume. Dar dacă mă voi rătăci? Dacă ceața îmi va dizolva întâi șireturile de la teniși și apoi picioarele, iar pe urmă batistele de hârtie din buzunare, pachetul de țigări și bricheta, fermoarul de la hanorac, sânii și mâinile, eșarfa, cerceii și gâtul, părul, nasul, ochii și gura? De fapt, nu prea contează. Fac pariu că nu va rămâne decât vergheta. Nu pot scăpa de ea cu niciun chip. Și totuși, ce-ar fi dacă m-aș lăsa absorbită de portalurile de ceață? Asta e roz, nu e ca cealaltă de mai înainte. Tot mai roz. Seamănă cumva cu o livadă de piersici. Petale de flori scuturate spre mine în cascade, luându-mă în vârtejul lor. O avalanșă de un roz orbitor. ”La vie en rose”. Văd Fata Morgana sau Mecca în cântecul ”vânturilor, valurilor”? Însă, dacă voi găsi Potirul Sfântului Graal, voi bea din el lumină din lumină precum lumina sfântă de la Ierusalim. Lumina învierii! Poate că nu mai e mult până atunci. Aș vrea să mai stau puțin, să aștept răsăritul, dar mă simt atât de obosită...