Speriați că mă sinucid (după ultimul articol de blog), pompierii au stins focul... de pe aragaz, de la broccoli, nu de la Colectiv și nici din Siria

    

După ultima postare pe blog, cu mesajul meu de adio (”Dragii mei, mă sinucid de prea multă fericire. Mă simt vinovată. Mi-e rușine. Nu îmi cer scuze pentru lupta cu sistemul, fapte bune și opere, dar îmi cer scuze pentru fericire. Dacă aș alege o altă viață, nu aș alege-o pe cea a bunicului lui Malraux, ci pe cea a lui Madame Dezastru care s-a jucat mereu de-a Promy. Vă rog să mă iertați cu toții.”), a doua zi pompierii și poliția aproape că îmi sparg ușa și dau buzna peste mine (mă întorsesem din Olimpul zeilor în Titan, la București, pentru câteva zile, pentru a face un pic ordine în lucruri, ah, îmi place în Titan, în Titanul Prometeu, vreau să spun). Invadată ca Europa de refugiați și frații noștri din Siria de bombele-butoi! Pe punctul de a face infarct, încep să dârdâi, mi se taie picioarele și mă prăbușesc pe jos, în bucătărie. Broccoli cu rozmarin, hot chilli, busuioc și cimbru continuă să fiarbă la foc mic, scoțând abur și un miros iute, înțepător. Pe masă, cartofii curățați și feliați așteaptă să fie introduși și ei într-o cratiță pe aragaz. Nici n-am apucat să arunc cojile la gunoi.

Ce s-a întâmplat? Cum adică ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu dvs.? Nu vă sinucideți? Nu ați scris pe blog că vă sinucideți? Oops, o observ și pe maică-mea lângă polițiști, vânătă la față, cutremurându-se de groază. Parcă se află sub vibrația flăcării violet. Cred că aceasta mă va poseda și pe mine. Maică-mea a fost alertată când a citit articolul. Dar eu? Încă un pic, și o să mor dităt, binidităt, înainte să mă sinucid. Și cred că am tensiune ca pe vremuri, când lucram în cercetare de piață (da, se confirmă pentru câteva zile la rând, a reușit și maică-mea performanța). Să trăiți bine! Și să muriți bine! Inima mă înțeapă și mă strânge ca o gheară, mi se usucă gura (de tot, mereu se inflamează, mă dor și îmi ard nasul, gura și gâtul de la răceli și rinită, acum însă nu mai pot articula niciun cuvânt), mă îngălbenesc la față ca felie de cartof de pe masă și mă prăvălesc din nou pe podea. Beau o ceașcă de ceai de mușețel cu lămâie și încerc să explic plângând că a fost o glumă care ar fi trebuit înțeleasă în context. Mâna îmi tremură atât de tare încât nu pot semna procesul verbal. Broccoli fierbe, un pompier îngrijorat stinge focul. Mulțumesc nu numai pentru prevenirea exemplară a incendiului, ci și că mă ajută la bucătărie. Sincer, nu vroiam decât să-mi cer scuze pentru prea multă fericire.

Aș vrea eu ca frații și copiii noștri din Siria să-și ceară scuze și ei pentru prea multă fericire, iar pompierii să stingă nu focul de la broccoli, ci din Colectiv și din întreaga Sirie. Negocierile de pace ar trebui să se desfășoare pe 25 ianuarie la Geneva și, între timp, Obama a acceptat ca teroristul-șef să rămână în funcție până în 2017 (martie cel puțin), pentru a umple vidul până la următoarele alegeri și pentru a ne focusa pe lupta cu Statul Islamic. Au trecut peste 1.600 de zile de când Obama i-a cerut să renunțe la funcție, în 2011. A anunțat apoi în 2012 că, dacă se va depăși linia roșie a bombardamentelor chimice (un an mai târziu), va acționa pentru a-l opri. Uau, ce eficient! Atrocitățile continuă și acum. Iar Statul Islamic își atrage noi adepți radicalizați de ororile regimului (unii băieți ajungând la performanța de a-și executa public propria mamă). Bravo! Să le dăm o Toyota, un iPhone, câteva capete pentru colecție și o sclavă sexuală de 5-6 ani. În același timp, Țarul nu renunță la suportul militar și politic acordat regimului sirian și la masacrele din Siria (de exemplu, peste 43 de civili uciși în Idlib). Totodată, își demonstrează grija părintească față de poporul rus: a autorizat FSB să pătrundă în locuințe și să tragă asupra mulțimii, inclusiv asupra copiilor și femeilor, dacă viața lor sau a cetățenilor este în pericol, în situația în care se confruntă cu terorismul (logic, nu?). Cred că doar viața cetățenilor ruși e în pericol. Și numai Statul Islamic e de vină. Ce să mai zicem, și la noi, în România, sunt polițiști (ca șeful poliţiei oraşului Gătaia din judeţul Timiş, Daniel Ion Disagă) care ucid în bătaie oameni pentru că i-au călcat, din greșeală, pe picior în microbuz.

Inimaginabil, nu? Cât fac 2+2? Mereu a fost inimaginabil în Ghouta de Est, unde au mai rămas mii de oameni sub blocada regimului (de mai mult de 4 ani!). Ce bine era să fie imaginația mea! Inimaginabil e răul, dar inimginabil e și binele (rezistența titanică și puterea de neînvins (nici de potop ori de bombele-butoi) a focului sacru). Da, te obișnuiești cu inimaginabilul, cu umilințele, foametea, mizeria, agonia și moartea, însă uneori vin și alte lucruri pe care la rândul lor nu ți le poți închipui, spune Aous Al-Mubarak, activist Planet Syria. Nu poți să crezi că ți s-a întâmplat ție asta. Apoi urmează alte lucruri și mai absurde, și mai devastatoare. La începutul asediului Ghoutei, pentru o perioadă de câteva luni au fost accesibile unele alimente, cu toate că prețurile explodaseră. Ulterior nu se mai găsea un bob de orez (hrană solidă de niciun fel), iar unii au supraviețuit în Ghouta doar cu suc de caise, Qamar el-deen. Mulți nu. În 2013, rebelii încă anticipau că mai e un pic și regimul va colapsa și că ei pun, de fapt, sub asediu regimul. Pentru o vreme, s-au putut aduce, la prețuri exorbitante (de mi de ori mai mari decât prețul original!), orez, zahăr, untdelemn, paste, linte. Unii au încercat să se descurce numai cu linte și eventual cu îndulcitori artificiali, periculoși pentru sănătate (sirop de fructoză).

Dar ce mai contează sănătatea când, de foame, înfuleci gândaci, șobolani, pisica vecinului sau vecinul (care însă e și el un pachet de oase și nu-ți ajunge nici pe-o măsea)? Unii mergeau zeci de kilometri, prin ger, pentru a cumpăra la prețuri mai mici sau a culege spanac, broccoli și hibiscus. Au consumat și hrana animalelor, cât mai era. S-au (tot) otrăvit. Copiii leșinau pe drum spre școală sau la școală, bătrânii mureau din lipsă de alimente și medicamente. Trebuia să se mulțumească cu mai puțin de o masă pe zi. Nu se puteau gândi la altceva decât la mâncare. Reduși la foame pentru a fi îngenunchiați. Au pierdut și 60 de kile în scurt timp (eu aș avea, în acest caz, minus 15 și nu știu cum m-aș descurca). Deși erau slăbiți și se prăbușeau la fiecare pas, copiii au fost puși să muncească, inclusiv să care poveri mai grele decât ei (de exemplu, apă din puțuri improvizate). Femeile bocesc în zadar la centre de ajutoare care nu le pot acoperi nici 1% din nevoi și scotocesc prin gunoaie și dărâmături după resturi. În Douma, dacă se mai găsesc, bananele costă câte 2 Euro fiecare și se vând porționate în bucăți mici. Cine își permite o banană întreagă? Nici eu, recunosc. Epuizați și deznădăjduiți, oamenii acuză regimul, rebelii, activiștii, ONU (unii îl condamnă nu doar pentru ineficiență, ci și pentru colaborare cu regimul) și chiar lumea întreagă. Pe toți. Ce poți să mai crezi? Și totuși, plâng de fericire când le aduce cineva un pahar cu apă, o farfurie cu orez și le spune o vorbă bună, adică îi face hobbiti sau boxtrolli.

La fel, în Madaya, până la 40.000 de oameni (suniți) se află sub blocadă guvernamentală și Hezbollah de mai bine de 6 luni, fiind totodată totodată victime ale purificării etnice. Au consumat deja pisicile vecinilor și florile din ghiveci cu tot cu pământ, spune Louay, lucrător social (cu vocea slăbită de foame). Copiii leșină la școală, se plâng că nu mai pot studia de foame (cum poți învăța când nu mai ai putere și îl vezi, oricum, și pe prof friptură ca-n ”Tom și Jerry”?). Mulți copii nu mai pot merge, iar cei care reușesc, deși sfrijiți, cu ochii înfundați, corpurile descărnate și oasele țâșnind din ei din ei (cu riscul de a îneca fatal vreun profesor, coleg sau părinte), scotocesc și ei prin gunoaie sau caută orice comestibil (nu, nu emisiunile de știri propagandistice, nici comentariile sterile ale analiștilor, bine că nu e curent și sunt scutiți măcar de asta). Nu te poți concentra decât asupra foamei. Pierzi minim 20 de kig în câteva luni. Ce faci dacă ai 45 ca mine sau mai puțin? Puținele articole comercializate (linte, orez) costă de mii de ori mai mult decât prețul original. Pentru majoritatea, sunt inaccesibile. Mai mult, zeci de persoane au fost împușcate de lunetiștii regimului când au căutat lemne, alte zeci au fost ucise de mine. Până la urmă, regimul a aprobat accesul ajutoarelor în localitate. Ca să acopere 1% din nevoi pentru o zi. Și, interesant, ONU subraportează blocadele (Madaya nu e blocadă după ONU!), iar rezoluțiile adoptate până în prezent permit livrarea ajutoarelor și fără acordul regimului.

Circa un milion de sirieni sunt actualmente sub blocade (marea majoritate guvernamentale). Îngenunchează, predă-te sau vei muri de foame. Unii dintre cei aflați sub blocade și-au manifestat generozitatea, deși erau și ei subnutriți, dăruind cerșetorilor (vecinilor adică) firimituri de pâine pe care altfel le-ar fi utilizat pentru animale. Mâine vor cerși și ei (sau o fac deja). Un rol extraordinar îl au în zonele sub blocadă echipele ”Căștilor Albe” (White Helmets): acestea au salvat peste 40.000 de vieți, scormonind prin dărâmături după supraviețuitori. Ca să moară a doua zi (dacă au noroc și nu dispar în noaptea respectivă). La rândul lor, medicii (puținii rămași) lucrează la lumina lanternelor/telefoanelor (dacă le pot încărca), zile și nopți una după alta, fără pauză, donându-și propriul sânge, operând și cu cuțitul de bucătărie, fără anestezic, și glumind că își pot scrie memoriile, dacă mai apucă, pe pereții peșterii unde e amplasat cabinetul sau poate scrijelite în piatră (nu, de fapt, sunt invidioși pe nivelul de dotare și condițiile de muncă din epoca de piatră). Uimitor, unii dintre locuitorii zonelor sub blocadă au reușit, totuși, să identifice surse de energie alternativă (să topească plastic și să realizeze panouri solare), să cultive grâu și chiar să producă local medicamente. Medicii, echipele de salvare, profesorii, fermierii și spărgătorii de tunele sunt eroii zonelor sub blocadă. Și apoi fiecare care încearcă să reziste într-un ”Hunger Games” real, la puterea un milion.

Printre marii eroi (și titani pe care Promy, titanul Prometeu, prietenul meu îi recunoaște) se numără și revoluționara Ghalia Rahal, câștigătoare a premiului ”Trust Women Heroes”, Reuters. Aceasta critică vehement societatea paternalistă, deși nu generalizează și apreciază susținerea primită din partea bărbaților. Ghalia conduce, cu abnegație și curaj, în ciuda războiului și atentatelor (foarte numeroase), un centru pentru femei în Kafranbel cu motto-ul “Femeia nu e o povară, ci mai curând un suport pentru societate”. Pe lângă sprijinul educațional, femeile sunt încurajate să fie independente, să gândească și să acționeze ele singure, fără a aștepta ajutorul unui bărbat. O altă luptătoare pentru libertate și drepturi (inclusiv ale femeilor) este Razan Zaitouneh, avocată, blondă cu ochi albaștri (cu părul descoperit!), seculară, deopotrivă anti-regim și anti-jihadiști. Aceasta crede în universalitatea drepturilor, dar și în necesitatea luptei locale anti-sistem. A participat la proteste în Damasc încă din 2005, cu un curaj inimaginabil, intonând cântece anti-regim. Nu se mulțumea să ceară reforma sistemului și schimbări graduale ca alți activiști. Vroia mai mult. La începutul revoluției, Razan, împreună cu soțul ei și alți activiști, a înființat comitete de coordonare locală (50 în întreaga țară). Acestea au creat o arhivă de documente (filme, poze etc.) și au monitorizat permanent demonstrațiile și numărul crescător al morților/răniților/dispăruților.  Pe lângă asta, au oferit asistență umanitară familiilor dislocate. De asemenea, au ales comitete politice care dezbăteau problemele revoluției și ofereau o viziune detaliată, comprehensivă asupra unei societăți democratice și pluraliste.

Treptat, ideologia luptei și a martirajului a început să eclipseze viziunea pacifistă, pluralistă, democratică și seculară a lui Razan, odată cu represiunea cruntă a regimului și transformarea protestelor în război civil. Pentru activiști, acest lucru a fost insuportabil: puținii supraviețuitori ai închisorilor/războiului, dezamăgiți crunt, au plecat din țară și au încercat să uite, însă Razan a simțit că, în situația dată, trebuie să facă și mai mult, nu să renunțe. Razan credea că trebuie să monitorizeze, de asemenea, acțiunile/excesele rebelilor, să stabilească instituții pentru o guvernare mai bună în zonele eliberate și să promoveze secularismul liberal, iluminând oamenii prin ideile sale și exemplul său. Așadar, după doi ani în care a trăit clandestin în Damasc, Razan a plecat în aprilie 2013 la Douma. Într-o zonă aflată sub blocadă, înfometată și bombardată în continuu de bombe-butoi, Razan și-a continuat proiectele de emancipare a femeii și de dezvoltare a comunității locale, monitorizând în același timp ororile și oferind asistență umanitară victimelor. În noaptea de 9 decembrie 2013, a fost răpită de grupări jihadiste apropiate al-Nusra și Armatei Islamului, împreună cu activista Samira al-Khalil. Nimeni nu mai știe nimic de atunci. Nici Razan, nici Samira nu și-au acoperit părul în Douma, un oraș conservator, așa că au fost decretate dușmane ale Islamului. Nu au considerat că trebuie să se conformeze vreunei ideologii (politice sau culturale) pentru a fi siriene. Asta a speriat deopotrivă regimul și jihadiștii. Simpla prezență a lui Razan și a Samirei intra în contradicție cu ideea de război sectar. Din păcate, activiștii seculari și democrați s-au simțit și se simt abandonați. Lăsați singuri pe cruce. Întrebată ce mai așteaptă de la lume, Razan a răspuns încă din decembrie 2011: ”nu mai aștept nimic”.

Aș vrea să îi ajute Ghalia, Razan și Samira și pe cei peste 4.600.000 refugiați care au rezistat și ei eroic până acum. Turcia, prin adjunctul premierului Davutoglu, Mehmet Simsek, promite permise de muncă pentru refugiați, dar solicită, totodată, din partea UE, în scopul limitării fluxului,  presiuni pentru oprirea bombardamentelor rusești și siriene asupra zonelor controlate de opoziție. Apropo, ce-ți iei cu tine când trebuie să pleci pe un drum poate fără întoarcere? Mie mi-e clar, în acest caz: dacă (mai) vine potopul sau dacă voi invada Marea Britanie ca alte milioane de vampiri, iau cu mine hard diskul cu documentele mele (arhivă cvasi-completă), caietele și desenele de la școală/liceu și... pianul de la Mama Coca și mătușă-mea, Nana. Nu (prea) mai cânt la el (o dată la nu știu câte luni), s-a dezacordat, însă nu-l pot lăsa. Și pianistul din Yarmouk a încercat să-și transporte pianul (spre Europa), numai că Statul Islamic i l-a pus pe foc. Cu toate astea, focul sacru al memoriei nu poate fi stins, nici de Statul Islamic, nici de regimul sirian, amintirile sale (ale rezistenței prin cultură), de când cânta printre dărâmături, rămân, orice s-ar întâmpla. Trebuie să-ți iei cu tine ce ai mai scump. Așa a procedat și nevasta din poezia ”Poveste de iarnă” a lui Mircea Cărtărescu care a parcurs și ea o odisee de hapocalipsuri, din hapocalips în hapocalips, dar nu vroia să abandoneze mașina de cusut de la maică-sa, în ciuda dificultăților și a avertismentelor soțului. Până la urmă a fost happy end pentru toți: și-au continuat drumul spre Centru, au reușit să se întoarcă acasă (în orașul lor) și s-au contopit extatic într-un ruj gigantic marca Helena Rubinstein, expresie a arborelui cosmic, împreună cu mașina de cusut. Cred că putem fi invidioși.

Din păcate, atitudinile anti-musulmani și anti-refugiați s-au exacerbat: astfel, o caricatură Charlie Hebdo sugerează că Aylan, băiețelul kurd înecat, ar fi putut ajunge un agresor sexual de la Koln. „Ce ar fi devenit micuţul Aylan dacă ar fi crescut? Pipăitor de funduri în Germania” notează textul caricaturii. Am fost și eu obișnuită în România, de când eram mică, să mi se pună mâna pe fund (și nu numai, am trecut prin tentative de viol și amenințare cu cuțitul, nu doar incidentul din lift de care am tot povestit, ci și la mare, la club/discotecă, ba o dată chiar a intrat cineva după mine cu mașina (BMW decapotabil) pe trotuar, lovindu-mă puternic, apoi m-a urmărit pe iarbă, până s-a împotmolit într-un tufiș, slavă Domnului). Mi s-a părut bizar când NU mi-a pus nimeni mâna pe fund (sau în alte părți). ”Ciupim soarele de fund când intră cu tava în salonaș” (Mircea Cărtărescu, ”Provincialii”). Mi se întâmplă și în prezent în autobuz, la vârsta mea (2 ani și 10 luni, vârsta mentală și afectivă, hm, prea matură pentru lumea asta), la aproape 21 de ani de la absolvirea liceului. Nu vreau să mai spun ce mi-au făcut (și-mi fac) zeii talibani din Olimp și de pe pământ, am coșmaruri neîncetat. Și nu e vorba doar de mine. Sunt atâția copii victime, nu numai ale Statului Islamic și ale regimului sirian. Din fericire, în ciuda coșmarurilor, încă mă tem mai mult de mine însămi decât de toate celelalte lucruri. Ce facem? Aș vrea să stingem nu doar focul de la broccoli, Colectiv, Siria et co., ci și să-l prevenim. Nici unul dintre aceste dezastre nu sunt naturale. Mai bine să rămân eu ultimul Dezastru de pe planetă. N-ați scăpat încă de Madame Dezastru, vă mai enervez un pic și vă blestem să vă ardă focul sacru. Trăiască focul sacru care iluminează și nu face scrum! Să trăiți bine!

  

Iubire, mă mănâncă acum chiloții tăi, maică-mea, problemele de matematică și copiii din Siria!

           

Zăpăceala, agitația și gălăgia sărbătorilor... Nici măcar nu vreau liniște, vreau doar să mă lase în pace, să aud urletele copiilor din Siria (că eu nu mai am putere să urlu). Am venit din Olimp cu Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) la București, în Titan, pentru Crăciun (mă rog, cred că peste 90% din noi a rămas pe Elbrus și în Tartaruri de pretutindeni). Dar nu mă pot concentra să percep urletele, căci mă asaltează și-mi distrag atenția întruna scârțâieli, pârțâieli, fâșâieli, fâțâieli, vâjâieli, frigul și curentul (nu mai scap de răceli și rinită, e mereu faza acută, panta rhei, totul curge, se inflamează, mă dor și ard nasul, gura și gâtul și am o stare de leșin și febră), râcâitul pisicii la ușă, crănțănitul chipsurilor, feliilor de Maretti cu pizza/măsline/ceapă și al bobițelor de Royal Hepatic (una dintre mâțe, Guru... guru, titan și nepoata noastră, continuă să consume mâncare de regim, în memoria frățiorului ei, motanul Pesi, mai exact titanul Piersicuță, după ce a făcut și ea, din solidaritate cu el, o săptămână de greva foamei, când Pesi era bolnav, înainte ca acesta să devină îngerașul nostru auriu cu mustăți și codiță), huruitul liftului, shoppingul (deopotrivă ireal și exasperant), zbieretele copiilor colindători (la început am fost surprinsă că niște copii cântă, nu plâng și urlă ca-n Siria, mi se părea de neconceput, mai întâi m-am bucurat, apoi m-am săturat și de asta), frecatul pisicii (se freacă nu numai de mine, ci și de laptop (cu păsărica) până îi sar tastele și trebuie să scotocesc după ele pe sub birou, scaun și calorifer), beepăielile calculatorului și cuptorului cu microunde (la care încălzesc tot timpul ceaiuri de mușețel și cafeluțe decofeinizate, de-abia înghit, trebuie să fie obligatoriu fierbinți), apa de la WC, robinet și duș, țipetele de fericire ale lui Alex, fii-miu când joacă jocurile video până dimineață (prefer să fie captiv în jocul video Smite, și nu la Statul Islamic sau la regimul sirian). Închid telefoanele pentru a nu vedea nici SMS-uri, însă mă invadează urările de sărbători când deschid netul. Mărturisesc, am trimis și eu, ceva de genul: ”Să vă înece mireasma cetinei de brad și nu valurile Mediteranei, să ascultați zvon de colinde și clinchet de zurgălăi și nu plânsul și țipetele copiilor, să vă împresoare aroma cozonacului moale și pufos și nu mascații, cătușele și lanțurile, să vă întâmpine polițiștii cu bomboane și flori și nu cu bastoane și gaze lacrimogene.” Trebuie să faci o urare de sărbători. Trebuie să. Și totuși, mă simt asediată, nu am unde să fug (decât în altă cameră unde aud exact aceleași lucruri și fiecare sunet hipertrofiat și amenințător).

Când sunt în faza de ”totul e împotriva mea și mă mănâncă”, când mediul înconjurător pare ostil și exasperant (cel mai frecvent, desigur, adică probabil), mă port și eu din când în când ca o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă acră și urâcioasă, cu ochi urduroși și alunecoși și chipul cenușiu și crispat, care stă cu fundul ei voluminos și brăzdat de celulită sus, pe tejghea, privind rafturile goale, bătute de vânturi și rostește printre dinți, în scârbă: ”N-avem. Ieși afară”. Păi, chiar așa, n-avem, s-a consumat tot, ieșiți afară și lăsați-mă în pace. Vreau să le înfig pironul în piept și compasul (cu care, posedată de Iliescu, amenințam în clasa a șaptea, în ’90 intelectualii... ”moarte intelectualilor”) în fund lui Promy și celor dragi, să le scot organele (chit că ale lui Promy sunt grav deteriorate, fie și după transplanturi, și nu fac doi bani pe piața neagră), să mi le iau trofee, apoi să le jupoi pieile, să-mi confecționez diplome din ele și să le expun pe pereți, cum procedează zeul Apollo din Olimp (cu numele diavolilor de intelectuali, viermilor împuțiți de trădători și câinilor turbați de teroriști pe ele). Am nevoie de spațiu și de o gură de aer (degeaba deschid geamul, la ce ar putea ajuta o gură de aer o sărmană fantomă?). Nu pot să dorm mai deloc, nici cu somniferul. Nu am loc. Aici nu încape nici coada pisicii. Îmi vine să-i iau pe toți de coadă și să-i arunc la ghenă. Altfel de gunoi... Oricum, suntem născuți la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor. Și trebuie să recunosc că, de când m-am dus cu Promy în Olimp, după revoluția noastră democratică de acum doi ani jumate, plonjând împreună cu el în paradisul răpirilor/atentatelor/loviturilor de stat, al aroganței, suficienței și corupției zeilor, am devenit tot mai paranoică, iar evenimentele din Siria nu fac decât să accentueze această stare. Paranoia e o datorie civică, spunem noi, însă până la un punct, altminteri înghețăm în proiect, iar noi înșine ne criogenăm complet. Și să trăiești în suspiciune și teroare asta nu e viață. Cred că starea asta e și mai rea decât zilele de duminică blestemată, când mă satur de meniul cotidian de sarmale ca Bulă (și de tot).

Într-o noapte (mă rog, dimineață), am, în sfârșit, un vis frumos: se făcea că un puști de 6 ani, subțirel și cu ochi căprui decolorați și apoși, poate vecin de cartier, îl capturase pe Alex, fii-miu, și îl introdusese legat fedeleș, cu fața în sus, într-un sicriu metalizat și tunat în nuanțele curcubeului, ca o mașină de fițe. Patrula cu o ditamai sabia în jurul sicriului (abia o ținea). M-a salutat (”Sărut-mâna, doamna!”, ah, urăsc cuvântul ”doamna”, am fobie de el de atunci, de când eram la fuckultatea-fantomă și trebuia să trec note-fantomă unor studenți-fantomă). Mi-a arătat sabia, lăudând-o ce tare e și ce puteri are, apoi m-a întrebat dacă-l cunosc pe băiatul din sicriu. Am mormăit că nu. După aceea, puștiul a scos telefonul mobil și m-a anunțat că va face un selfie cu băiatul înainte să-l decapiteze. Alex a surâs strâmb și chinuit de parcă îl târam printr-o excursie la Paris sau la Viena sau era într-un muzeu. Zâmbetul despicat cu pironul/sabia/bombele-butoi și cusut de trupele Berkut cu sula de cizmărie ori lipit cu balele zeilor. Și cred că se strangula deja cu papionul de la gât (pe care-l poartă în prezent toți puștii). Cu toate astea, băiețelul a surâs satisfăcut (de selfie). Lăsăndu-l pe Alex cu fața în sus, a ridicat amenințător sabia. Atunci am ripostat. Nu pentru că vroiam să-l salvez pe Alex, ci pentru că mi se părea că nu procedează bine, iar eu nu tolerez să las nesesizată o eroare depistată, argumentând că, pentru a-l decapita, trebuia să-l întoarcă cu spatele. Nu mă pricep la decapitare, dar nici puștiul ăsta. E clar. Nu s-a antrenat bine. ”Nu e bine. Nu, nu e bine. Cine te-a învățat să decapitezi? Trebuie să-l pui invers și să-i dai jos papionul”. Mi-a răspuns: ”merge și așa”. Dovada că era din România, și nu de la Statul Islamic. Înainte ca sabia să se înfigă în gâtul lui Alex, m-am trezit. De rușine, mi-a venit să mă decapitez singură. Chiar că sunt o tovarășă jihadistă și o vânzătoare comunistă. Așa că am rămas în cameră, am încuiat cu cheia (să nu intre nici pisica, Guru poate deschide uneori ușa și cu cheia), mi-am tras scaunul în ușă și pătura în cap. Încă aud liftul. Îmi hâțână la nesfârșit ultimul neuron.

Noaptea următoare, mă cuprinde o stare de frică care i se transmite și lui Promy (obișnuit mai curând cu teroarea decât cu normalitatea). Nu frică, groază animalică ce îngheață totul în jur. Și înainte parcă nu mai simțeam nimic, eram prea extenuați pentru asta. Promy mă strânge spasmodic în brațe și-și trage plapuma pe el, dar tot dârdâie, clănțănind din dinții de un alb orbitor, de star hollywoodian, implantați acum un an și ceva (a mai schimbat nu știu câte serii, contra cost, pe banii lui, și încă se bucură dacă ar pierde pe Elbrus și în Tartar doar dinții). Gâfâie și trupul lui se convulsionează, întâi puternic, apoi din ce în ce mai slab până rămâne pietrificat. Îi simt răsuflarea rece, respirația sacadată, cu întreruperi neliniștitoare. În zadar, nu putem dormi. Tovarășii zei și talibani din Olimp și de pe pământ vin la noi și ne devorează, chiar dacă nu prea mai au ce să (mai) mănânce de pe noi. De asemenea, casele din Olimp, Titan, Iancului și fostul apartament al mătușii-mii, Nana, pe parcursul unei vestite predici de a ei (mai greu de suportat decât toate celelalte suplicii). Oriunde încercăm să ne refugiem, mediul devine ostil și străin: obiectele se deformează suspect, ne ard, ne îngheață, zidurile ne înghit bucăți de corp, cad peste noi și ne strivesc, se deschid trape, orice atingem ne curentează, ne dizolvă părți din organism (și din suflet) sau ne dezintegrează instantaneu. Dimineața la opt, în sfârșit, mă ia somnul și ațipesc cu capul la pieptul lui Promy. Maică-mea însă nu ne lasă în pace: dă buzna în cameră să mă certe că Alex nu a făcut probeleme și teste din culegerea de mate și are examen la liceu, așa că mi-o bagă pe gât, îndesând-o până mă sufoc, mă înec, tușesc și scuip bucățele de hârtie gălbuie, cu cercuri și paralelograme. Bună și matematica la ceva! Apropo, e invenția lui Promy. Cât fac 2+2? Maică-mea sare apoi pe mine și începe să muște sălbatic din corpul meu.

Îi dau brânci și, îmainte să apuc să mă dezmeticesc, observ la ușă o fetiță (fetiță cred, dar nu e tocmai sigur), cu fața ascuțită și descarnată, ochii stinși și adânciți în orbite, trupul scheletic și emaciat, care se târăște spre mine, împleticindu-se și lovindu-se năucă de mobile. La fiecare mișcare, oasele i se zgâlțâie și parcă îi sar din corp. Poate o să-mi alunece drept în gură și în gât și o să mă înec și cu ele, după ce am luat deja supradoză de probleme de matematică. Fetița rostește cu greu ”I’m hungry”, iar eu îi arăt frigiderul și o rog în engleză să se servească ea cu ce vrea. Eu sunt obosită, vreau să mă odihnesc. Nu mă simt nici eu bine. Dar fetița nu se îndreaptă spre frigider, ci ia o cheie gigantică, de metal (cât compasul de tablă cu care amenințam intelectualii). O să mi-o introducă în fund? Nu. Nu încă. Fetița duce cheia la gură și mușcă din ea înfometată. Apoi se repede la mine. Mă trezesc imediat, înainte să-și înfigă dinții puțini, strâmbi, galbeni și murdari în corpul meu. E opt și zece minute. Mă strâng și eu convulsiv, în brațe la Promy, acoperindu-mă cu el și cu plapuma. M-aș ascunde în chiloții lui și ai mei, cum făcea săraca noastră pisică Mițu când auzea Lady Gaga, ”Poker Face”, însă nu știu dacă mai are rost, poate mă vor devora și ei. Slavă Domnului, Mițu avea fobie doar de Lady Gaga. Era bine să am și eu fobie numai de Lady Gaga. Zăceam așa unul la altul în brațe, sub plapuma grea și apăsătoare ca un Zid, fără să simțim că ne atingem sau ne încălizim, încercând să aducem fie și unu sută din noi, din Tartaruri și Elbrusuri la loc, în pat.

Sincer, nu știu cum să ne eliberăm de coșmaruri, agonie și moarte. Poate că ar fi indecent să o facem, când ceilalți au suferit și suferă atât. Și noi înșine (pentru noi și pentru ceilalți). Maică-mea zice că am coșmaruri pentru că mă uit la filme horror (deși nu am mai vizionat un film de ani de zile, nu prea le înghit pe cele comerciale, iar realitatea e mai horror decât orice film horror). Cele mai horror lucruri din adolescența mea nu au fost filmele horror, ci cărțile despre ororile comunismului, primite ca premiu la olimpiada națională de limba latină de la Liiceanu, Humanitas (interesant, pentru un eseu (în limba română) despre adevăr, pornind de la o cugetare latină: ”Amicus Plato sed magis amica veritas”). Și ”Memorialul durerii” la care mă uitam în stare de șoc, clănțănind și ronțăind chipsuri în continuu, încercând zadarnic să mă calmez și închizând după câteva minute televizorul. La fel închideam și cărțile despre atrocitățile comunismului sau îmi săreau pur și simplu din mână după câteva rânduri și aterizau în cana de cacao cu lapte. Sunt încă în stare de șoc și teroare și refuz să mă obișnuiesc. Însă, pe de altă parte, știu că adevărul trebuie spus. Mai mult, trebuie să facem dreptate, în memoria celor care au suferit și suferă, pentru a ne elibera de fantomele trecutului și a ne purifica (cu toții). Mai sunt torționari de treabă din România, victime ale comunismului, desigur, și ei, care își plimbă liniștiți cățeii în jurul blocului sau vilei și martiri și deținuți politici ca Gigi Becali, Bombo, Motanul Felix sau Copos care au devenit mari scriitori în pușcării pentru a se li se scurta pedeapsa. Scoteți-mă de aici, sunt un mare scriitor, nu mă lăsați să putrezesc la pușcărie! Și Promy e invidios: ce închisoare a aia unde scrii cărți?! Vrea și el! Și copiii noștri din Siria.

Totodată, trebuie să facem un gest de solidaritate: dacă nu îi putem salva, măcar să murim cu ei (și pentru ei), precum Iisus pentru oameni, acceptând curcea. Și titani și oameni obișnuiți de pretutindeni (Promy e doar unul dintre ei). După moarte, e învierea. Când nu mai putem noi, sunt ceilalți care preiau focul sacru și-l duc mai departe. Și nici potopul nu-l poate stinge cum s-a întâmplat chiar în cazul lui Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, supraviețuitorul potopului și continuatorul proiectelor civilizaționale ale tatîlui său. Deși era și el în stare de șoc și neputință, sfâșiat de durere și rușine, mai ales când l-a descoperit pe taică-su pe Elbrus în faza de legumă putrezită de 40 de kile, o crustă de puroi și de jeg, strâmb și diform, cu coaiele ieșindu-i pe gură, inima prin fund, oasele prin urechi și ficatul curgând din el și împroșcându-l pe Deu. Nu l-a recunoscut pe taică-su, logic, nu? Și nici nu înțelegea ce vrea Promy să zică. Săracul Promy se chinuia să gândească și să articuleze ultimele sale cuvinte: ”vine potopul”. După ce le-a rostit cu chiu cu vai, nu a mai fost conștient de nimic, nici de potopul în sine. Și, culmea, Deu l-a ascultat pe nebunul de taică-su și s-a pregătit pentru potop (cît se poate pentru așa ceva). La salvarea lui a contribuit și mama Temis, bunica sa, târându-se în genunchi în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, pentru a nu-l trăsni și pe el imediat după ce scăpase de furia apelor. Mama Temis e zeița justiției, predestinată să se târască în genunchi. Cine va prelua focul sacru? Noua generație cu smartphone și papion. Cea mai tare.    

Imediat după Crăciun, în weekend, ne teleportăm din Titan pe planeta Gliese. După operația de transplant de organe din vară (mai nimic... inimă, ficat, rinichi, plămâni, pancreas, toate naturale... create de Promy la laborator, în Olimp), mergem periodic pe Gliese pentru consultații și analize. Aici Promy e binevenit, iubit și respectat pentru ajutorul oferit gliesienilor (similar celui de pe Pământ). Gliese e o lume nu paradisiacă, ci normală. Și care empatizează cu pământenii. După vizita la spital, sâmbătă seară ne răsfățăm la bungalourile de pe malul oceanului Ataraxia. Când desfac rucsacul, descopăr întâmplător un papion lila de satin de la Alex, fii-miu (acum se poartă papion, bretele, ochelari falși, paiete, gel și sclipici în păr), așa că i-l pun la gât lui Promy și îl las doar cu accesoriul ăsta. Mai bine decât cu lanțuri, piroane și bestii antropofage. A mai purtat papion la Paris, în secolul XIX (pe lângă lornion, vestă și părul creț uns cu briantină). Atunci era medic. Pe vremea aceea, poate că încă se realizau tratamente cu lipitori (nu și Promy personal, el era mai avansat, să nu uităm că e și inventatorul medicinei). La Paris și lipitorile sunt de vis. Vreau să spun alea care țopăie pe ritmuri de french-cancan, cu fustele ridicate. Bune și lipitorile la ceva!

În ziua de azi, am observat că papioanele au revenit la modă. Și lui Promy îi stă foarte bine cu el la gât. Pentru a începe terapia pariziană, nu mai lipsește decât parfumul Chanel no. 5 (l-am pus în rucsac, e probabil ultimul, căci Uniunea Europeană, în ciuda crizei economice, a refugiaților și a terorismului, are ca prioritate interzicerea parfumului Chanel no. 5 și a țigărilor mentolate). A descoperit că astea sunt toxice. Mă dau cu parfum la urechi și pe sâni, inhalez aroma răvășitoare, persistentă, ușor fanată, extravagantă, fără a fi vulgară, un melanj irezistibil de forță și delicatețe.apoi îl trag pe Promy spre mine ca să-l inspire. Vai de mine, Promy, o să mori! Izbucnește într-un râs isteric. A doua zi, pe malul oceanului Ataraxia, ochii lui Promy capătă culoarea ochilor extratereștrilor rebeli din ”Dune” și a petalelor de cactus albastru de pe Gliese (o nuanță fosforescentă, de o strălucire neverosimilă, mai intensă decât a supernovelor). Ne întindem pe nisipul fin, argintiu, la malul oceanului, goi, de mână, cu degetele împletite strâns și valurile line ne ling tălpile ca Pesi (motanul și titanul Piersicuță). Toarcem amândoi. Aș vrea ca toată lumea să poată să se bucure ca noi, măcar de un pahar cu apă, o felie de pâine, o baie, un pat și cineva să-i țină în brațe, ă, și, bineînțeles, să beneficieze de un smartphone, acces la net și papion. Pentru prima oară, deși ne puteam întoarce sâmbătă seara și, de regulă, Promy moare de rușine, vinovăție, griji, neliniște și chiar dor de Olimp (cum se poate să-ți fie dor de căcatul ăla?), Promy vrea să rămânem pe Gliese, așa că mai stăm cât putem (până luni dimineață).

Așadar, luni dimineață, ne întoarcem în Olimp pentru a revedea familia lui Promy de Revelion. Cu această ocazie, în mod surprinzător, Promy reușește să vorbească pe iPhone 11 (în format 7D, multidimensional) și cu Hesi (oceanida Hesione), fosta nevastă, de care a fost despărțit fără să vrea din cauza vechiului regim. Măreții și glorioșii conducători din Olimp (Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera, Hermes et co.) l-au premiat până de curând cu vacanțe eterne pe Elbrus sau în Tartar ca răsplată pentru faptele bune și operele subversive și pentru ajutorul oferit oamenilor prin focul sacru, științe și arte. Este a doua deschidere din partea lui Hesi, după participarea acum doi ani la festivalul dedicat victimelor Holocausturilor (și în special intelectualilor), ”AER: Aceasta E Revoluția”, împreună cu prietenul ei actual, Nikos. Îi mai dădea cel mult lui Promy like-uri pe Facebook la poze de pisici, ale lui Guru și Pesi (Piersicuță), inclusiv în ipostazele siriene (”Je suis syrienne”, ”Stay human and alive”) când eram eu în greva foamei, în timpul campaniei pentru oprirea crimelor împotriva umanității din Siria. Hesi pune pe Facebook și poze și filme ale cățeilor săi, un caniș alb pitic, Rami și un bichon bolognez, Rambo. Dar îi e greu să sfărâme Zidul tăcerii. În același timp, sărmana Hesi s-a săturat complet de politică, nu are încredere în nimeni și nimic și, de aceea, nu a votat la primele alegeri libere din Olimp, organizate cu doi ani jumate în urmă (și nu de teamă că votul ei ar putea fi anulat sau că va deveni automat victima răpirilor, oricum, procesul electoral reprezenta numai o nouă fiță, moft, mascaradă și diversiune a câinelui turbat de terorist și a șarpelui de trădător care e Promy. Și cui îi trebuie prostia asta de democrație? În prezent, Hesi nu mai vrea să știe de politică și se adresează exclusiv florilor și cățeilor, într-adevăr, mult mai receptivi.

Cu excepția lui Deu (Deucalion), băiatul ei și al lui Promy, supraviețuitorul potopului, cel care a relansat proiectul civilizațional al lui Promy și care a contribuit și la revoluția și reforma democratică din Olimp. Cu el discută. Promy și cu mine încercăm să înțelegem atitudinea lui Hesi. Ne spunem că nu trebuie să ne mai condamnăm și noi atât, după asemenea condamnări absurde și devastatoare (cu toate că eu mă simt rușinată și vinovată să (mă) răsfăț și să fiu fericită) și să-i iertăm pe cei dragi dacă nu ne pot ierta. Au suferit și ei prea mult, au obosit și ei sau poate nu înțeleg ceva (care poate să fie lămurit și acceptat sau nu). Dar ei ne iubesc. Așa și Hesi sau tatăl lui Promy, Iapet, care regretă și acum că nu l-a mâncat când era mic pentru a-i scoate gărgăunii din cap (era, totuși, un părinte avansat pentru epoca sa, comparativ cu nenea Cronos și Știi Tu Cine... Zeus). S-a retras și el la fermă și comunică mai curând cu caprele. Cine e capra-problemă de care ne-am îndrăgostit sau pentru care ni se sfâșie inima? Sylvia sau Siria? Nu știu exact, Promy și cu mine ne recunoaștem și de capre, desigur, adică probabil. Promy, oricum, la fel ca mine, nu-și cere scuze pentru fapte bune și opere subversive.  

Și, dacă-l cheamă ta-su la țară, la fermă, Promy nu se duce. Ce să facă acolo? Să vorbească și el cu caprele? O să comenteze toată lumea că le violează. Stați puțin, nu le-a violat deja pe toate? Mama lui, un fel de soacră pentru mine (pe care o venerez), nu are nici ea timp să meargă la țară. Mama Temis, zeița justiției, s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru Promy, pentru nepotul său, Deu (Deucalion), pentru Mene (Meneceu, fratele lui Promy), pentru Atlas (fratele lui Promy) și pentru mulți alți titani și muritori. Are genunchii vineți și umflați. Justiția în genunchi! În prezent, mama Temis se încuie în birou din ianuarie până de Revelion pentru a face legi (constituție, cod civil, cod penal, legea lustrației etc.). Înainte, tot ce era bun era interzis, iar tot ce era rău era premiat. Vrem legi bune și care să se aplice (și în România, în Siria, peste tot). Și, apropo de relațiile în familie și de raporturile între noi doi, mie personal Promy îmi atrage atenția în ultimele zile să nu-l tratez prea mult ca o ”mami” (încă una disperată ”a celui mai orfan copil din Siria”), ca să nu-l infantilizez iremediabil și nici să ne victimizăm excesiv, ci să-mi asum rolul de prietenă, amantă și parteneră. Cred că are, din nou, dreptate. Și drepturi când?  

Petrecem câteva zile cu mama Temis (anterior încuiată în birou) și tatăl lui Promy, Iapet (refugiat la țară), Deu (Deucalion), băiatul lui Promy, Mene (Meneceu) (care a reușit să-l bată pe fra-su, Promy, la șah, hm, abia a învățat, el a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluție, iar Promy nu mai jucase de 348 de ani), însă fără Atlas, căci acesta se baricadează și el în cameră și nu se poate opri din jocul video. După Revelion îl conducem pe Deu pe VJ45, planeta unde a imigrat. Ajungem duminică, marți Promy trebuie să meargă dimineața la cabinetul său ginecologic și după-amiază la ședință, la palat. După ce mâncăm pe plajă grătarul de miel preparat de Nikos, prietenului lui Hesi, alături de Deu, VJ ne cheamă în ocean pe mine și pe Promy. Și, dacă în alte dăți, a trebuit să ne confruntăm cu toți zeii de pretutindeni (și din toate epocile) și a părut mai real ca orice experimentasem până atunci, acum avem parte de altfel de terapie. Atena, veche prietenă și colaboratoare a lui Promy, rivală în dragostea ei față de Promy și în unele situații ostilă față de mine (până la a mă transforma în omdiduță și storci în fața lui Promy), în prezent aliata noastră din Olimp, implicată direct în procesul de reformă, mă salvează chiar pe mine de pe Elbrus (și mă unge pe corp cu cremă reparatoare anti-leziuni, cu ambrozie și nectar).  

În același timp, Hefaistos, călăul-șef al regimului și al lui Promy personal (victimă a sistemului și el... și a propriilor părinți, Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus care l-au azvârlit în prăpastie când era bebe pentru că era prea urât ca să-l mănânce), îl eliberează pe Promy, unchiul, maestrul, fostul său prieten și actualmente iar coleg (după ce a Hefaistos, având și el permanent coșmaruri, dorind să-și șteargă și el memoria și să se arunce în Styx, și-a cerut iertare pentru ce a făcut la ordinele stăpânilor, și, în plus, a realizat Memorialul Holocaustului și colaborează cu noul regim democratic). În timp ce plutim alene pe valuri, deodată, auzim un foșnet de aripi. Fatal, terifiant, tot mai aproape. E un blestem fără sfârșit. Bestia de vultur zboară spre noi și se înfige pe corpurile noastre goale cu ghearele sale uriașe, necruțătoare, metalice ca ale păsărilor de pe lacul Stymphale. La început, paralizăm de groază, atingerea ei ne înfioară, trupurile noastre se convulsionează, dar, de această dată, nu se înfruptă sălbatic din noi, cu ciocul șiroind de bale și sânge, sfârtecându-ne ca o bombă-butoi. Surprinzător, stă liniștită, ca-ntr-o vrajă, contemplând oceanul. Iar ochii ei au devenit de un albastru luminos și neverosimil precum florile de cactus de pe Gliese. Și începe să cânte melodia sfâșietor de frumoasă a lui Marsias. Acesta a fost inventatorul flautului din a cărui piele jupuită Apollo și-a confecționat prima diplomă (pentru că Marsias era mai talentat ca el). Ulterior, a încercat și din pieile echipei noastre, în repetate rânduri. Promy i-a dedicat lui Marsias (și intelectualilor și martirilor Holocausturilor) o simfonie. Păsărica ne intonează mai departe ”Oda Bucuriei”, fragmente din simfonia lui Promy și, la sfârșit, cântecele pianistului din Yarmouk, Siria, o legumă mutantă de 40 de kile care dădea recitaluri printre dărâmături. Cred că am îmblânzit păsărica, nu și pe stăpânii ei, din păcate.

Promy, slavă Domnului, se dă în vânt după păsărici. Ca dovadă, facem dragoste pe malul oceanului. Trupurile ne tresaltă, vibrând ca arcușul viorilor, ne masăm unul pe altul cu scoici și pietricele, îl înlănțui cu alge și brațele mele (sper că preferă așa), apoi ne lingem nisipul de pe corp. Cred că l-am întrecut pe Pesi la lins. Merităm o diplomă și o statuie (nu Promy, ci eu am nevoie, sunt mereu foarte neîncrezătoare și am nevoie de confirmări). Genele negre, lungi, arcuite, care se zbăteau odată în piatră, tremură în obrazul meu. Buzele lui fierbinți, cu gust de alge și sare, crăpate ușor de nisip și pietricele, se împletesc cu ale mele. Să vedem dacă-i ține implantul dentar la mușcături de dragoste și poate face competiție vampirilor. Zicea că-i place competiția (spre deosebire de zei, în special de Apollo, ba chiar și de vechea lui prietenă, Atena). Da, se descurcă binidităt și prefer să-și strice implantul dentar de 20.000 de Euro, cumpărat din banii lui destul de recent, în acest mod, eventual ronțăind felii de Maretti, nu prin Tartaruri sau pe Elbrus. Părul lui negru, ondulat, proaspăt vopsit, ud și ciufulit îmi răsfață chipul, buclele îmi mângâie sânii, electrizându-mă ușor. La sfârșit, rămânem îmbrățișați pe malul oceanului. Inhalăm briza: un miros natural... creat de Promy. I-a reușit tocmai pentru că a introdus un iz de alge și de putreziciune, un miros autentic și viu tocmai pentru că amintește de moarte.

Uluitor, acum, pe malul oceanului, în timp ce zăcem îmbrățișați, mă gândesc că a izbutit să aducă aici, pe plajă, sută la sută... din ce a rămas din el și din mine (deși credeam că peste 90% din noi sunt prin Tartaruri și Elbrusuri de pretutindeni). Am simțit nu doar răsfățul, fericirea, extazul (pe lângă privațiuni, durere și agonie), ci și abandonul complet, dragostea, dăruirea deplină, sacrificiul. Sacrificiu, nu pierdere, ci, dimpotrivă, regăsire. Fără luptă (exterioară, prin focul sacru, dar în primul rând interioară), mai importantă decât rezultatele în sine, și ”fără sacrificiu, lumea s-ar prăbuși” , spunea Gandhi. Sacrificiul salvează lumea. ”Frumusețea salvează lumea” (Dostoievski). Eu am ales titanii, focul sacru și sacrificiul dintr-o nevoie disperată de frumos, din motive est-etice, vorba Monicăi Lovinescu. E aici ceva sacru. Trebuie să topim Zidurile în lacrimi și valuri și să ne expunem. Să iubim și să împărtășim. Să ne asumăm vulnerabilitatea unui copil orfan. Să plonjăm goi în abis și să dansăm, iar lanțurile se vor transforma în aripi. Numai așa vom învinge frica. Vom atinge o stare de grație și iluminare. Ne vom regăsi, vom redescoperi forța creației și a dăruirii depline (fără a aștepta nimic în schimb), puterea de neînvins a celor fără de putere și a focului sacru. Ne vom împăca cu noi și cu lumea și ne vom simți acasă, oriunde am fi. Vom fi curați și inocenți. Inocenți, nu naivi.

Sacrificiul ne eliberează de pietre/stânci/Ziduri, ne purifică și ne dă viață. Viață nu doar pentru Primăvara de la Praga, arabă, românească, olimpiană sau altele de același tip. Viață veșnică. Bizar, pierzându-ne pe noi, nu mai avem sentimentul de pierdere, nici a noastră, nici a celorlalți: cei dragi (de la Pesi/Piersicuță și animăluțele trăsnite din familie, bunica mea, Mama Coca, tata, titanii, copiii noștri din Siria, martirii Holocausturilor de pretutindeni), toți care ne-au părăsit vin înapoi, împreună cu noi, în focul sacru al memoriei și al lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nu trebuie să percepem distanțe abisale și să fim nostalgici, nu avem de ce, sunt chiar cu noi, tot mai aproape pe zi ce trece, îngeri păzitori, eroi și surse de inspirație. Iar, din perspectiva veșniciei, melancolia noastră romantică din alte ocazii, când trăiam și ne iubeam intens, ca pentru ultima oară, numărând împreună secundele din ultimul minut, nu-și mai are rostul. Și totuși, simțim pasiunea și ne dăruim (unul altuia și celorlalți) mai mult ca oricând. Zâmbetul de satisfacție (nu satisfucktion), de fapt, extaz, îi rămâne lui Promy întipărit pe chip două zile și două nopți la rând, iar ochii îi strălucesc deasupra cearcănelor adânci, vineții pe fața trasă.

Nu dormim, nici extazul nu ne lasă, chiar dacă Promy mai are un pic și face infarct (ultimul cred, de data asta). Stăm iar goi în pat și la bucătărie și vorbim la nesfârșit, deschis, absolut orice, până ni se usucă gura, ne dor mușchii faciali și se încleștează fălcile. Și, clar, am realizat ceva: nu mai trebuie să ne facem budiști și să căutăm pacea, iluminarea și purificarea, ca acel fost șef care a plecat în India. Interesant, când era la noi la birou, acel fost șef căuta altceva: patrula printre noi și își băga nasul în laptopuri și calculatoare, încercând să-l surprindă pe infractorul cu pagina de Facebook deschisă. Când a venit prima oară în firmă, după ce m-a învoit (cu greu) să-mi fac vaccinul anti-acarieni (era la interval de o lună-două), mi-a cerut la întoarcere să-i arăt vaccinul. M-am făcut că nu aud. Unde-i vaccinul? Culmea, am ajuns și eu pe punctul de a adresa asemenea întrebări unui subordonat. Acesta se învoia în mod repetat, sub pretextul că și-a tăiat nevasta un deget la bucătărie. Stai puțin, câte degete are nevastă-ta și de ce mai intră la bucătărie? Unde e degetul?  Până m-am întâlinit odată, întâmplător, cu el și cu nevastă-sa la Spitalul de Urgență. În ce-l privește pe fostul șef, îi doresc toată pacea, purificarea și iluminarea de care are nevoie. Promy și cu mine le-am găsit (deocamdată), fără să devenim budiști. Și cred că acum fostul șef e un pic invidios.

Tragem de timp, amânăm plăcerea (și plecarea) și ne întoarcem în Olimp marți, la șapte cincizeci, cu zece minute înainte de deschiderea cabinetului său ginecologic (prefer să stea cu mâna în pizde, nu în lanțuri, cuie, piroane și viscol mușcător la competiție cu bestia de vultur). La palat, deși epuizat (dulce epuizare), Promy se bucură să-i întâlnească pe inorogul Bebe, înțeleptul Chiron centaurul și Her (Heracle), prietenii, colaboratorii și salvatorii săi și cei care încearcă să aducă democrația în Olimp, și nu pe Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, vechii stăpâni (pe care, oricum, nu i-am recunoscut). Până și sala tronului s-a schimbat: au dispărut statuile vechilor stăpâni și picturile reprezentând mărețele realizări precum execuția lui Promy de pe Elbrus, Cutia Pandorei, potopul și altele pe care le comenta Hermes cu el, în fața lui Știi Tu Cine (ce râdea tunător, el nu știa să discute altfel decât scoțându-și scula și fulgerașele). În alte condiții, la ședință, Chiron, noul lider liber ales, poate s-ar uita la o telenovelă, inorogul Bebe ar patina pe gresia lucioasă sau ar lansa vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, Her ar bârfi la budă, iar Promy, plictisit, ar confecționa fustițe de balerine din pungi de Maretti. Acum Promy nu mai vrea să plece de la ședință. Când vine seara acasă, e surprins să constate că atât pe Gliese, cât și pe VJ45, și în Olimp, în ciuda coșmarurilor noastre, s-a simțit acasă. Și, la fel ca pentru opere subversive și fapte bune, nu își cere scuze nici pentru fericire.

Eu da. Și de atâta fericire, îmi vine să dispar iar de tot. Bunicul lui Malraux, Dietrich Berger, s-a sinucis în culmea gloriei, lăsând următorul mesaj: ”Dacă aș alege altă viață, eu aș alege-o pe a mea”. Când se gândea la el, Promy era invidios și vroia într-o vreme să fie bunicul lui Malraux. Eu las un mesaj un pic modificat: ”Dragii mei, mă sinucid de prea multă fericire. Mă simt vinovată. Mi-e rușine. Nu îmi cer scuze pentru lupta cu sistemul, fapte bune și opere, dar îmi cer scuze pentru fericire. Dacă aș alege o altă viață, nu aș alege-o pe cea a bunicului lui Malraux, ci pe cea a lui Madame Dezastru care s-a jucat mereu de-a Promy. Vă rog să mă iertați cu toții.”   

Voi strânge în brațe un hobbit de terorist și îl voi face praf de stele

     

În bucătărie, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), își ridică încet, cu greu, picioarele pe masă (totdeauna e înțepenit și niciodată nu are loc să se întindă suficient), își trosnește oasele de la mâini și își toarnă după aceea un pahar de vin roșu, sec, primit de la Dio (Dionysos). Îl ciufulesc ușor: nu a apucat să se vopsească, nici să-și îndrepte părul cu placa, așa că mă lasă să-i ating părul (mișcare altminteri tabu când e coafat și își ascunde chipul sub bretonul negru, lung până la bărbie, lucios, filat și tuns asimetric, pe care și-l suflă singur ocazional, anemic sau cu forță). Îi sărut apoi urechea și gâtul. Să vedem dacă se sperie de vampiri și de mușcătura Fetei lui Dracula. Nu, toarce încântat ca o pisică. Titanul Prometeu toarce? Da, dacă îl alintă și pe el cineva. Îmi pun și eu un pahar de vin și beau câteva înghițituri. După ce îmi umplu pufăitoarea (țigara electronică), trag câteva fumuri (nicotină cu aromă mentolată), îi strâng lui Promy mâna statuară, de un alb marmorean, cu vinișoare albăstrii și-i șoptesc topită de dragoste: 

– Promy, te iubesc atât încât îți calc tricourile albe, chit că nu am atâtea păcate să ispășesc, și le și port.

– Eu, Ile, te iubesc atât încât te las să o faci, chit că-mi strici toate tricourile.

– Promy, eu te iubesc atât încât te vopsesc, te tund și te coafez cu placa, deși eu una, în ce mă privește, nu sunt în stare nici să mă pieptăn bine și nu mai știu de jde mii de ani ce înseamnă coafura și vopsitul.

– Ile, eu te iubesc atât încât te las să mă tunzi, să mă vopsești și să-mi aranjezi părul, cu toate că tu poți coafa doar ”cântărețe chele” ca în studiile tale de piață. Măcar atât să îndreptăm pe lumea asta. Părul.

– Și cearceaful. Eu am fobie și de cearceaful mototolit. Trebuie mereu să-l îndrept. Vai, Promy, te iubesc și dacă ești o legumă putrezită de 30-40 de kile, o crustă de puroi și de jeg. Ori ai o burtă din aia imensă de ciocoi, ca-n reclamele pentru produse de slăbit, și ți-o scuturi cu mânie proletară.

– Ile, și eu te iubesc atât încât te las să-mi dai un sărut gay salvator și să mă iei în brațe când eliberezi din dulcele exil, dulcea agonie și dulcea paralizie de pe Elbrus sau din Tartar, chit că sunt mai împuțit decât grajdurile lui Augias. Ori îți permit să-mi zgâlțâi burta de ciocoi.

– Promy, eu te iubesc și dacă te intoxici cu Maretti zi de zi, cu toate că trebuie să ții regim.

– Ile, eu te iubesc atât încât îți ofer și ție o doză de otravă, deși altminteri nu împart Maretti cu nimeni. Și nu-i dau șpagă Maretti nici lui Deu (Deucalion), fii-miu, ca să mă aresteze, știi tu, pe planeta VJ45 unde a imigrat. Am și eu demnitatea mea. Și, dacă nu mă arestează odată, eu nu arunc tot în aer, nu joc fotbal cu capete, ci o să fac un mall ca să mă răzbun. VJ45 e singura planetă fără mall. E rușine să n-ai un mall, nu se poate așa ceva. Și i-o aduc apoi și pe soacră-sa, Pandoruța, la terapie, în exil. Dacă are mall la dispoziție, nu o să-i lipsească (mai) nimic. Și nu o să mai vrea să plece.

– Promy, dacă te-ar aresta fii-tu, ai evada a doua zi (singur, de data asta) și te-ai întoarce în căcatul ăsta de Olimp. Dar, știi, te iubesc atât încât poți să-ți torni tot parfumul Chanel no. 5 în fund și ți-l ling de acolo, deși vroiam să-l păstrez așa cum bunica mea, Mama Coca, și-a ținut parfumul Coty, primit când era studentă, timp de vreo 70 de ani. E ultimul Chanel no. 5. Uniunea Europeană a descoperit că-i toxic și l-a interzis.

– Ile, eu te iubesc atât încât o să accept și această pierdere.

– Promy, te iubesc și dacă îmi zici ”Doamna profesoară”, ”toarșa” și ”comunistă”, singurele etichete care mă scot din minți și pe care nu le voi accepta niciodată cu mândrie revoluționară și elan muncitoresc.

– Ile, eu te iubesc atât încât nu o să te strig astfel și nu mă supăr dacă într-o zi ai uitat să mă faci hobbit. Știi că asta mă face să plâng de fericire. Și tu ești un hobbit și un boxtroll autentic.

– Prometeu, ești un hobbit, cu sau fără Photoshop. Eu te iubesc atât încât nu-mi voi mai face bagajele în ziua blestemată de duminică, când știi, vorba lui Bulă, sarmalele cotidiene și-au pierdut gustul și nu le mai suporți. Bine, la mine e ”cașcaval, cașcaval”. Și nu mai sunt atât de entuziastă nici lunea măcar.

– Eu, Ile, te iubesc atât încât încât îți pregătesc bagajele și le și car, deși nu am voie să fac efort (și știi că mă teleportez și la budă), abia mă târâi, sunt invidios pe un asemenea meniu și variație (fie el ”sarmale, sarmale” sau ”cașcaval, cașcaval”) și, de fapt, mi se rupe că pleci. Adică, se rupe tot în mine. Iar. Bine că numai te refugiezi în altă cameră. Hm, crezi că scapi așa ușor de mine? N-au reușit zeii și o să poți tu?

– Știi, mă gândeam, ce-ar fi să nu mă mai refugiez doar într-o altă cameră și să mă duc să mă fac budistă în India, cum a ales unul dintre foștii șefi? Inspirat, logic, nu? Ca sanyasi la un ashram, poate. Cum o fi să te purifici și să-ți găsești pacea? Să te împaci măcar cu tine. Să aspiri la cunoaștere și să te simți iluminat? Noi nu avem un minut de liniște fără să numărăm secundele. Sunt foarte invidioasă.

– Și eu. Deși nu aș vrea să urmez fantasmele Fetei Morgana, ale unui Shangri-La sau ale vreunui calif. Nu vreau să mai rămân înăbușit într-un Zid sau într-o piatră. Mai știi statuia zeului Shiva, zeul morții și al distrugerii? Dansează mereu același dans ritual, al eternei reîntoarceri, cu ochii închiși, captiv în pânza de păianjen a visurilor mayei, foc înghețat, încremenit în piatră. Spre deosebire de mine, el are multe statui. Să luăm de exemplu Luvrul, unde eu am doar una, în ipostaza clasică, pe Elbrus, în lanțuri, cu ficatul sfârtecat de bestia de vultur, în timp ce zeii au fără număr, fără număr... ”Are, are”... Apar și pe etichetele sticlelor de apă plată sau vodcă, de pildă, zeul Stalin. Oamenii au făcut mai mult statui zeilor decât titanilor.

– Îmi pare rău, Promy, dar tu nu ai nevoie de diplome și statui. Și, apropo de dansul nemișcat al lui Shiva, atunci când erai captiv în stâncă, în Zid, eu ți-am văzut genele zbătându-se în piatră. Erai paralizat. Nu mai scoteai niciun sunet. Numai genele tale negre, lungi, arcuite tresăltau în piatră, așa că, sfârșită de durere și de dor, am plâns până am topit stânca în lacrimi. Refuzam să accept sfârșitul, cu toate că nu îmi doream pentru tine doar o resuscitare, ci o renaștere. Și nu vroiam nici un nou episod din telenovela asta atroce și ridicolă în care nu o vom găsi niciodată pe Elodia. Malraux zicea că nu te poți obișnui să mori.

–  Uite că te obișnuiești și cu asta, Ile, fără să vrei. Și nu-ți mai dai seama de nimic și nu mai înțelegi nimic. Știi și tu. Apropo, Malraux, Nehru, copiii și frații noștri din Siria și cu mine, suprinzător, nu cunoaștem (mai) pe nimeni care să nu fi fost la închisoare.

– Am fost (și cred că mai sunt) și eu cu voi. Și, din păcate, aducem Elbrusul și Tartarurile peste tot, acasă, la birou, la piață, la supermarket sau la televizor. Eu nu pot să mă obișnuiesc să mori tu, Promy. Și nimeni, de fapt, cu atât mai mult că nu e un dezastru natural. Era bine dacă eram eu Dezastrul. Vroiam să-ți simt atingerea genelor în obraz. Să te trezești. Să deschizi ochii. Să strălucească precum stelele ce se sting. Focul să fie eliberat din gheață și să dansăm amândoi, agățându-ne disperați unul de altul, amețiți de lumina brutală a recunoașterii, dizolvându-ne unul într-altul și amestecându-ne izbăvitor lacrimile și sângele otrăvit. Ai zis că, dintre dezastre, o preferi partener de dans pe Madame Dezastru. Ah, aș vrea să-l scot și pe Șiva din piatră și pe toți, focul să topească gheața, piatra să se lichefieze, să deschidă ochii și să danseze liber un minut, fie și numărând secundele.   

– Îți mulțumesc, Ile. Ești Dezastrul meu preferat cu care aș vrea să mai dansez în abis. Ca Zorba. Fie și în lanțuri. Dacă suntem proști de dăm din abis în abis! Dansez cu tine. Dansez pentru tine, Ile. Și pentru tot universul. Ce pot să fac în schimb, în semn de recunoștință, pentru că ai topit Zidul în lacrimi și m-ai eliberat?

– Linge-mă la competiție cu Pesi! Știi, cum ne lingea pisicul nostru, săracul, ă, vreau să spun nepotul nostru și titanul Piersicuță pe care l-ai recunoscut și de titan și de nepot. Ne lingea din cap până-n picioare și când îi dădeam medicamentele pentru ficat și infecții. Ar fi bine să învățăm de la el cum să suferim, să iubim și să ne lingem rănile unii altora. Doar bețișoarele de curățat urechiuțele și picăturile Dexogen, pentru otită, nu-i plăceau. Mă scobeam eu și mimam orgasmul ca să-l împrietenesc cu bețișoarele. Hai, dă-mi acum bețișorul tău și linge-mi, te rog, cicatricele de pe corp și rănile din suflet. Sunt și ale tale. Când o vei face, simți că se mai alină durerea și se mai curăță mizeria.

– Bune și limbile la ceva! Titanii au talent. Și vampirii. Prefer să mă muște Vampi, Fata lui Dracula, decât gerul, lanțurile, piroanele, furiile, fulgerașele și vulturii. Și apoi să mă lingă binidităt. Linge-mă până mă simt curat și strălucitor precum catalogul clasei voastre, la liceu, când ziceați că s-a rupt, îl lipeați, motivați între timp absențele și scânteia de la soare te puteai uita, dar la el ba, de atâta scotch.

– Promy, te iubesc atât încât ți-am făcut și împachetări cu gheață, profesioniste, ca împărătesei Sissi, pentru a te simți proaspăt și curat ca lacrima. Îți ling și îți spăl cicatricele și rănile cu buzele și lacrimile mele, cum ai avut odată halucinație când erai la închisoare, atunci, în Tartar. Cred că a fost singurul moment plăcut. O să te scald și o să te hrănesc cu lacrimile mele ca să ai cele mai frumoase petale de floare de cactus, de un albastru luminos și ireal, ca în visele mele din copilărie. Și, totodată, să-ți crească cei mai ascuțiți și înțepători spini.

– Ile, eu te iubesc atât încât te las să-mi rupi petalele și să-mi smulgi spinii. Și, da, în Tartar și pe Elbrus cele mai frumoase momente au fost, după cum bine știi, halucinațiile și leșinurile. Totuși, să nu uităm, leșinurile nu sunt somn, resuscitările nu sunt renașteri, iar supraviețuirea nu e viață. Halucinațiile cu tine mi-au adus însă o flacără din focul sacru, o lacrimă a icoanelor, lumina sfâșiată de durere și, în același timp, binecuvântată a iubirii. Pentru o clipă, imaginația și dragostea au învins infernul și m-au eliberat.

 Ne sărutăm și apoi ne îmbrățișăm titanic, de parcă știm că urmează să ne volatilizăm în secundele ce vin, așa că preferăm să ne frângem oasele unul altuia și să le preschimbăm în praf de stele.

Aș vrea ca și în Siria părinții, frații și copiii noștri, dacă tot se fac praf, să devină praf de stele. Să le lingem și lor rănile de pe corp și din suflet până când mizeria se curăță, agonia se transformă în extaz, descompunerea în reconstrucție, iar moartea în înviere. Mulți dintre ei plâng de fericire dacă primesc un pahar cu apă, o bucată de pâine, o pătură și îi face cineva ”hobbiti” și ”boxtrolli”, nu ”câini turbați de teroriști”, ”șerpi cu clopoței... de trădători”, ”viermi împuțiți de dușmanii poporului”, ”pomanagii” sau ”maimuțoi”. Aș vrea să avem cu toții un minut de pace, fără să numărăm secundele. Romanii spuneau: dacă vrei pace, pregătește-te de război. Si vis pacem, para bellum. Mutatis mutandis, dacă vrei război, faci pace. Mă rog, negocieri de pace. Asta în timp ce cele 50 de cutremure pe zi s-au dublat (în urma atacurilor rusești), automat și victimele dintre civili (în trei luni peste 800 de civili dintre care 300 de femei și copii), răpirile/arestările - torturile până la moarte (inclusiv pentru copii) continuă, iar oamenii sunt hrăniți doar cu comentarii sterile și propagandă infectă și necomestibilă, așa că preferă, în ciuda foametei, să nu posede curent electric, implicit televizor și internet.

În luna nașterii lui Iisus și a lui Moș Crăciun, peste 4.600 dintre copiii și frații noștri sirieni au primit cadou un loc printre dărâmături sau o groapă (cei mai norocoși). Pe 25 ianuarie sunt programate negocieri de pace la Geneva, dar cine mai crede ceva? Și totuși, există vești bune: Iranul își mai retrage din luptătorii de elită din Gărzile Revoluționare, Hezobllah, epuizat de război, de ineficiența armatei siriene și de subfinanțare (inclusiv tăierea unor beneficii), începe să nu mai recruteze noi voluntari pentru Siria, iar regimul sirian mai controlează un sfert din teritoriu (însă 60% din populație). Kerry a anunțat pe 18 decembrie renunțarea la precondiția debarcării teroristului-șef (nu, să-i dăm Premiul Nobel pentru Genocid), în timp ce unii reprezentanți ai țărilor arabe (anti-regim) permit și ei participarea talibanului-șef la un guvern de tranziție.

Din păcate, unii, debusolați, frustrați și abandonați, ajung să creadă în propaganda Statului Islamic. Sau să apeleze la el ca ultim resort. Fiecare bombă-butoi a regimului sirian și fiecare persoană ucisă în închisori sau blocade atrage noi recruți pentru Statul Islamic. Copiii europeni continuă și ei să fugă de acasă, nu la club, ci la Statul Islamic. Astfel, Valérie Aubry-Dumont, asistent social, a fost înștiințată printr-un mesaj WhatsApp că fiica ei catolică, Cléa (în vârstă de 16 ani) a părăsit Franța pentru a se duce în califat împreună cu prietenul ei, musulman radicalizat, cunoscut pe net. Uau, în curând Valérie va fi și bunica unor ”pui de lei” jihadiști. Felicitări! Să-i trăiască nepoțeii! Fiica ar vrea să se întoarcă, dar e prea complicat. Peste 1.100 de copii au intrat în taberele de antrenament ale Statului Islamic. Și totuși s-au înregistrat (unele) progrese în lupta cu Statul Islamic: dimensiunile califatului s-au redus cu 14% datorită avansului kurzilor. Pierderea Tal Abyad, de o mare importanță militară și economică, a afectat deja producția de petrol (iar în Irak Statul Islamic a rămas fără Tikrit și sunt lupte acerbe pentru rafinăria Baiji și recuperarea unei părți din autostrada Raqqa – Mosul). Statul Islamic a pierdut și barajul strategic Tishrin din Siria (în urma atacurilor Forțelor Demcrate Siriene, compuse din circa 20.000 de kurzi de la YPG și 5.000 de arabi, asirieni și turkmeni).

Cei mai mulți tineri nu-și caută însă refugiu în califat, o țară-fantomă... cu victime reale, ci în alte părți. Și situația refugiaților (a persoanelor dislocate intern și extern, peste 11 milioane în total) rămâne disperată. Totuși, ONU a reușit să treacă o rezoluție pentru a ajuta 13,5 milioane care au nevoie urgentă de mâncare și de medicamente: dintre aceștia 6,5 milioane și-au părăsit casele, iar 4,5 milioane sunt în zone dificil de atins și circa 400.000 sub blocade. Nu numai regimul, ci și Statul Islamic, al-Nusra (al-Qaida) și alte grupări rebele împiedică accesul la ajutoare umanitare pentru aproximativ 50% dintre persoanele din zone dificil de atins și peste 50% din populația aflată în zone sub blocadă. Apelul ONU pentru refugiați a fost acoperit doar în proporție de 45%. Cel puțin 1,8 milioane de sirieni au plecat din țară după adoptarea rezoluției 2.139 din 22 februarie 2014 care interzicea bombardamentele indiscriminate (inclusiv cu bombe-butoi), blocadele foamei, răpirile/arestările, execuțiile arbitrare și, totodată, solicita facilitarea accesului pentru ajutoare umanitare. Bune și rezoluțiile ONU la ceva!

Unde să se ducă, că Berlinul nu mai face față și abia mai distinge între sirienii reali și cei falși? Să urmeze visul american? În Statele Unite continuă campania anti-refugiați și anti-musulmani și numeroase state blochează accesul refugiaților, pe motiv că se strecoară jihadiști printre ei. Păi, cum? Să vegeteze niște jihadiști respectabili (cu iPhone și Toyote) într-o amărâtă de tabără de refugiați (înghesuiți, în mizerie, răbdând de foame și pe punctul de a se curenta când deschid robinetul), chiar dacă jihadul cere sacrificii? Mai mult, nu știi unde nimerești: ONU te trimite unde vrea el, și, având în vedere că doar 1 din 15 ajung în State, te expediază unde se poate... în Lichtenstein sau la Cucuieții din Deal. Și să treci Mediterana, cu riscul să se crape conserva de scrumbii în care ești îndesat și să mergi apoi jde mii de kilometri prin frig și arșiță, putând ajunge la Guantanamo de Ungaria din Roske, o fi cumva vreo afacere? Și, în plus, refugiații sirieni trebuie să primească referințe de la ONU, cazurile cele mai vulnerabile (victimele violurilor și torturilor, bătrâni bolnavi, copii, mame singure) având prioritate: 1 din 50 vin în acest mod în State și urmează un proces de selecție și verificare foarte riguros, timp de doi ani. Dar nimic nu stă în calea unui adevărat jihadist. Oricum, nu e nevoie să te chinuiești să treci drept refugiat când poți obține pur și simplu viză ca zeci de mii de alți sirieni.  

Și să ne aducem aminte care e situația din țările deja supraaglomerate cu refugiați, pe punctul de a urma exemplul sirian și a intra în război civil (Turcia, Iordania, Liban). În Turcia, din cei peste 2,2 milioane de refugiați, numai circa un sfert de milion locuiesc în tabere. UE și Turcia au încheiat un acord pentru a opri afluxul de refugiați (circa un milion anul acesta, după datele ONU, dintre care peste 3.700 s-au înecat): astfel, Turcia primește 3 milioane de Euro pentru susținerea refugiaților, inclusiv pentru școli și spitale, și a anunțat dublarea numărului copiilor școlarizați (de la 260.000 actualmente). Până resimt efectiv ajutorul prin școlarizare și locuri de muncă, tinerii refugiați sirieni bântuie prin cafenele și cască gura la cărți de Orhan Pamuk, Jack Kerouac, Gabriel García Márquez, Franz Kafka sau lucrări siriene subversive, anti-regim precum ”Fără cuțite în aceste bucătării de oraș”, despre o familie care trăiește (ă, mai exact supraviețuiește) sub tiranie, și ”Scoica”, despre un prizonier dintr-o închisoare siriană de exterminare. Tinerii nu (mai) cred media oficiale și vor să știe adevărul.        Indiferent dacă au bani sau nu să consume, stau în cafenea și discută dacă trebuie să rămână în Turcia sau să plece spre Europa. Proprietarul cafenelei (el însuși refugiat din Damasc) vrea să se întoarcă în Siria, mâine, peste o lună, un an, zece, când s-o putea, pentru a participa la reconstrucția Siriei. Până atunci, sirienii refugiați în Turcia așteaptă o oportunitate pentru a lucra legal. Un adolescent din cafenea, Basil, spală zilnic podeaua unui alt local, 13 ore pe zi și nu-i ajung banii nici pentru mâncare. Dacă ar putea lucra legal, ar rămâne poate deocamdată în Turcia. Dacă nu, alternativa e Europa. Lui Mohammed, un tânăr de 20 de ani, i-au ucis tatăl în închisoare, însă el a reușit să fugă în Turcia și a învățat limba. Totuși, fetele fug de el când aud că e sirian. Vade retro, Satana! Nu vrea să se refugieze în Europa, de-abia a început să se obișnuiască în Turcia, după ce s-a simțit mult timp străin. Dorește și el un loc de muncă legal. Mohammad, în vârstă de 32 de ani, a ajuns în Suedia mult-visată și, după un timp, a revenit în Turcia: se simțea vinovat, suferea de complexul supraviețuitorului și, totodată, avea impresia că-și pierde identitatea. Quo vadis, Domine, că doar ești și Tu un terorist împuțit?

Aceeași lipsă de perspective se întâlnește și printre tinerii din taberele de refugiați din Liban. La Zaatari, Halim Mahameed, un băiat arestat la numai 14 ani pentru că a ajutat niște răniți, (faptele bune se condamnă, logic, nu?), supraviețuitor al torturilor regimului sirian, deși păstrează pe corp și în suflet cicatrice și răni care nu se închid, încearcă totuși să-și refacă viața. Și aici nu are parte decât de supraviețuire, nu de viață. A renunțat deja la școala Unicef pe care o frecventa, din lipsă de bani. Părinții l-au trimis la muncă: acum culege măsline și tomate (mai știm și noi de căpșunari). Ajutorul oferit de Programul Alimentar Internațional (ONU) nu le ajunge decât pentru maxim 10 zile, așa că trebuie să-și completeze resursele. Nu au alte opțiuni. Și același lucru se poate spune pentru cei aproape optzeci de mii de refugiați de la Zaatari. Alocațiile primite de la Programul Alimentar Internațional (ONU) s-au redus la jumate, iar circa 700.000 de copii sirieni nu sunt școlarizați (în Turcia, Liban și Iordania). Băieții își caută joburi ca zilieri, la negru, iar fetele se mărită la 14-15 ani. Ca la noi în satele unde sunt mai multe biserici decât locuitori, Zaatari deține halucinant de multe moschei (76), nu și școli suficiente (11). Vinerea, când sunt deschise moscheile, nu și școli sau cluburi, plictisiți și înfuriați, copiii izbesc sistematic și sparg transformatoare electrice pentru a-și confecționa jucării. Există și o sală special amenajată (deși slab dotată) unde pot juca jocuri video: trag cu arme automate (contra cost, cine își permite). Mâine-poimâine, unii dintre ei vor lua arme reale, se vor arunca în aer și vor juca fotbal cu capete.

Generații sacrificate, la fel ca la noi în România, pentru decenii, secole și milenii. Sacrificii asumate lucid sau acceptate subconștient, din rutină, inerție sau din absența perspectivelor. Dansăm dezlănțuit, cu furie și disperare, urlând și făcând piatra să tresalte sau poate mai calm, răbdători, în tăcere, cu pași resemnați și măsurați. Dansăm în piatră, în stâncă sau în Ziduri, întotdeauna cu aceleași mișcări, repetându-le la nesfârșit, cu o mască de Smiling Face pe chip sau fără... expunând fața descompusă, zâmbetul despicat cu pironul/cuțitul/bombele-butoi și apoi lipit strâmb la loc cu balele zeilor (născuți din spuma balelor, nu a valurilor, logic, nu?) și ochii goi și rătăciți în care lumina sfâșietor de intensă a supernovelor nu va ajunge niciodată. Mai bine așa: lumina nemiloasă a stelelor ne-ar fi orbit pe noi, cei captivi în lanțuri, în Zidurile Peșterii, obișnuiți cu întunericul și mizeria. Dar, într-o zi, din praful aștrilor înghițiți de entropie și neant se vor naște alte stele care își vor căuta calea spre Zidurile Peșterii.