Examen cu Big Brother (XX) – Renaștere din spuma balelor în Vamă, la ”Folk you” și pe Gliese, în Ataraxia

În scurta vacanță în Vamă, răceala mea obișnuită, fără de care îmi pierd identitatea, se accentuează. Titanii știu că eu dârdâi și mă fac vânătă la orice temperaturi de la 25 de grade în jos, cum o fii să stai mii de ani la – 25 ca-n Tartar sau pe Elbrus nici nu vreau să mă gândesc, am testat deja gerul siberian la manifestațiile ”Stop ACTA” în 2012, și acum mai am junghiuri și mai tușesc. În Vamă, cum febra crește și am amețeli, trec repede la antibiotice. Cură de ceai în Vamă! Nu-i nimic, mă revanșez la anul. Festivalul ”Folk you – Florian Pittiș” îmi mai alină durerea, deși nu rezist la mai mult de două-trei melodii. Din fericire, sirenele de pe Gliese, fane ale muzicii folk din România, salvează situația: stau în fiecare zi de la deschidere până la ultima melodie, știu toate cântecele (mai puțin pe acelea care sunt în primă audiție), dar le place îndeosebi Andrieș, cântecul despre plagiat (cred că tocmai pentru că e foarte exotic, nu există așa ceva pe Gliese): Andrieș și Taxi, cântecul despre ce n-am vrea să vedem niciodată în Vamă: Taxi . Sirenele se integrează perfect și s-ar putea să nu mai vrea să se întoarcă pe Gliese. Nici turiștii din Vamă nu prea mai vor să le lase.

Foarte aglomerat: nu că n-ai unde să calci, nu ai unde să arunci un ac, așa că nu strică să te teleportezi. Promy se plânge iar că se sufocă și nu are loc: nici aici nu-i încape scula. La festival, Her (mai blonziu, pletos și foarte musculos) e surprins plăcut că se strâng multe fete în jurul lui și i se cer autografe. Singurul olimpian recunoscut și apreciat? Într-un târziu, își dă seama că e confundat cu unul din streaperii de la Chippendales. Promy, Meneceu, Deucalion și Pira nu țin să fie recunoscuți, preferă să călătorească incognito. Meneceu și Mi Ko sunt încântați să exploreze locuri noi și să cunoască oamenii, abia acum au început să-și trăiască viața, Mene nici nu știa că sunt muritori pe pământ când ieșise din Tartar, credea că există doar titani, zei, ciclopi, hecatonhiri, giganți și monstrul Tifon. Nu-și mai aducea aminte nici măcar că femeile au țâțe. Pentru Deucalion e o plăcere să descopere că există oameni fericiți sau, mă rog, care se bucură de viață, fie și pentru câteva zile, el, unul, nu prea văzuse.

La sporturile acvatice, Her n-are competiție, traversează Marea Neagră cât ai clipi. După multe insistențe, Deucalion îl convinge pe Promy să se întreacă amândoi, nu foarte departe, doar până la plasa de pescari, unde se pescuiesc și rechini (uite că de data asta noi îi mâncăm pe ei și nu ei pe noi!). Deucalion îl lasă pe Promy să câștige. Poate așa îi vine chef să facă mișcare și să mai participe la concursuri de înot. La următoarea competiție între Promy și Mene, câștigă Mene, iar Promy comentează: ”Nu eu l-am lăsat să câștige, ci el m-a lăsat pe mine să pierd onorabil”.

Când intru eu în apă, uneori îl strig pe Her, să-l provoc la o întrecere. Her face pe el de râs:
– Du-te, mă, Ile, tu să te-ntreci cu mine? Ha-ha-ha! Am crezut că vrei să-mi ceri un autograf. Ai grijă doar să nu te piși pe mine când intri în mare. Nu știu de ce, dar am impresia că te apucă exact când vin eu la tine. Poate că totuși de emoție... O dată vin în Vamă băieții de la Chippendales.

După atâtea întreceri (care solicită forța fizică), chiar dacă l-a evitat sistematic pe Her pe post de competitor, Promy îmi mărturisește că e puțin obosit și nu mai vrea să înoate cu mine. Se uită lung, pe plajă, la sirene și la muritoare. Cică supraveghează sirenele, pe Pira și pe Mi Ko, să nu li se întâmple ceva. Când ochii i se fixează prea mult asupra uneia dintre sirene, îi arunc o privire de gheață.
– Haide, Promy, nu vrei să-notăm? Mă rog, înot eu, tu poți să faci scufundări, să sari și să stropești. Nu stăm mai mult de cinci minute, eu am deja febră. Nu te-ai săturat să monitorizezi gagicile sau o aștepți cumva pe secretara ta asiatică?
– Prea târziu. Privirea ta (pe care aș fi simțit-o chiar și sub ochelarii de soare) m-a criogenat. Și eu care visam să renasc ca Afrodita din spuma valurilor...
– Poate din spuma balelor.
– Da, așa e, sunt predestinat: Afrodita din spuma valurilor și eu din spuma balelor.
Interesant, la plajă în Vamă, generațiile adulte (părinți și bunici) fac nudism, dar copiii stau cu costum de baie. Am văzut și o fetiță de patru ani, ai cărei părinți și bunici făceau nudism, iar ea purta costum de baie complet: slip și sutien. Intrase în panică atunci când își pierduse sutienul în apă și nu mai vroia să iasă afară! Tare, pe Don Quijote nu-l mai luăm cu noi la mare nicăieri după ce a stat îmbrăcat până-n gât și cu mâna la ochi pe plajă, la malul Ataraxiei pe Gliese ori pe cel al Mării Egee la Skiathos, de frică să nu-l ispitească sirenele și s-o trădeze pe Dulcineea, fie și numai în gând.

Cum visez la câteva minute de liniște... de contemplare și contopire cu natura, într-o seară, îmi propun să merg în al doilea golfuleț de după al nostru (unde înotam anul trecut pentru că era o apă mai limpede ca Ataraxia pe Gliese și Egeea la Skiathos), pe drumul spre 2 Mai, să văd răsăritul de lună și stelele mai bine. Să nu existe alte surse de lumină în afară de cele naturale. S-o mai auzi terasa aia enervantă de după Cherhana, din capătul falezei, aia cu muzică house tare, toată noaptea? Trei note repetate la nesfârșit! Îi las pe titani la Cherhana să înfulece rechin copt pe plită, cu legume la grătar și cu deliciosul sos picant, cu usturoi, sarmuzac și mă aventurez pe drumul spre 2 Mai, la lumina (naturală, evident) a telefonului mobil. Nu apuc să fac cinci pași, că aud niște lătrături... prietenoase, sper. ”Obama doar latră, nu mușcă”. Așa or fi și ei. Mă uit mai atent și, la lumina telefonului mobil, zăresc vreo șapte-opt câini cu ochii injectați, mârâind și cu balele curgând. Mai am un pic și mă nasc și eu ”din spuma balelor”? Mă opresc și aștept. Nu vreau să mă sfâșie, dar nici să mă întorc din drum. Și nu o să-i chem pe Her sau pe Promy pentru câțiva cățeluși. Cineva de la un cort îi ademenește cu ceva de mâncare și, în cele din urmă, se retrag. Ajung într-un târziu în golfulețul meu. Terasa, surprinzător, se aude în continuare. Aceleași trei sunete! Ce performanță! Tremur. Sentimentul sacrului și al absolutului? Mysterium tremendum? Doar tremens... La întoarcere, iar lătrături și mârâieli, dar reușesc să trec cu bine de câini și să ajung la cort. Acolo, altă surpriză: un cățeluș la fel de drăgălaș, pe jumătate intrat în cort, inspectează salteaua și sacii de dormit, caută mâncare (din păcate, am doar croissante care nu cred că-l satisfac) și adulmecă picioarele lui fi-miu.

După cina copioasă la Cherhana, Mene ne invită la Canapele, să bem o bere: acolo e semnal Wi-Fi și-și poate verifica mailurile. Acum are ceva activitate. Și-a încercat mâna și el pe softurile de construcții: a proiectat și a realizat un stadion (de proporții titanice, evident) pe Gliese în numai 1h 23’, unde titanii vor juca fotabal contra gliesienilor, iar eu s-ar putea să fiu majoretă, ca să râdă și ei de mine, nu doar eu de ei, deși nu știu dacă am vârsta legală… am doar 2 ani și 8 luni, asta după ce m-am maturizat în urma experiențelor didactice universitare. Mene vrea să și câștige ceva din arhitectură și construcții, căci în curând va fi tată! Mi Ko e însărcinată, îl așteaptă pe Bebe (junior), botezat așa în cinstea seniorului unicorn. Mi Ko a rămas însărcinată pe 30 iunie, în timp ce ea și Mene se jucau de-a ”Bill și Monica” în Olimp, pe Mytikas, când făceau de pază. Acum, Mene și Promy numără pentru prima oară minutele și secundele până când se va naște Bebe junior. În sfârșit, nu e ”Countdown to extinction”, ci o numărătoare fericită, abia așteaptă să vină pe lume Bebe junior. Alex, intelectualul nostru rafinat din romanul lui Oz, ”Cutia Neagră”, primul client al lui Mene, i-a comandat deja să-i extindă locuința din Israel și să-i amenajeze grădina, așa că Mene și-a permis să facă cinste la Cherhana și la Canapele.

Mene încearcă să reproiecteze și să reconstruiască și casa lui Her care arată ca în Evul Mediu, dar nu ca un castel, ci ca un bordei al țăranilor din Țara Românească. Înăuntru totul stă într-o rână, gata să se prăbușească, de parcă ar fi fost construită de Edifis din ”Asterix și Cleopatra”, arhitectul ăla care le făcea pe toate strâmbe și șubrede. Până și bordeiul valahilor pare mai bun decât casa lui Her, că era sub pământ, mai sigur și mai stabil. Când intri în casa lui Her (construită chiar de el), parcă e ”Casa Surprizelor” din parcurile de distracții: sunt numai capcane, treptele se crapă, pereții cad peste tine și podeaua îți fuge de sub picioare. Senzații tari, gratis. Sau o fi făcut-o special așa, pentru a fi mereu antrenat și a-și ține atenția trează? Oricum, Mene i-a propus lui Her 30 de variante de casă și o ofertă specială: 150% discount, că e doar ”prietena” lui Promy! O casă trebuie să fie stabilă și puternică, clădită pe stâncă, nu pe nisip, titanii știu. O spune și Iisus în parabole. Mai cunoaștem și povestea purcelușilor: care dintre case (din paie, lemn sau cărămizi) a rezistat până la urmă la asediile lupului? ”To be a rock and not to roll” (”Stairway to heaven” – Led Zeppelin).

Mai întâi de toate, o casă e o stare de spirit. Bordeiul lui Her nu e o casă, dar el se simte acasă acolo. Deși a primit 30 de modele din care să aleagă, Her trage de timp: nu se îndură să se despartă de bordeiul lui. Va dura poate mai mult decât să se decidă fi-miu asupra unui joc video la hypermarket. Acasă nu e neapărat o casă. Și viceversa: o casă nu e neapărat acasă, Promy și Mene știu. Pentru ei e uneori greu să se simtă acasă. Eu una m-am obișnuit atât de bine în Olimp, la ei acasă și sunt atât de fericită cu ei, încât nu mai vreau să plec de acolo.

Bineînțeles că lumea din Olimp comentează deja că Promy nu e doar un trădător nenoricit, hoț și mincinos, porc și ticălos, ci și un ticălos de violator care a lăsat-o pe Mi Ko (altminteri o muritoare împuțită) cu burta la gură, iar apoi a abandonat-o... să crape de foame. Parcă nu-i ajungeau blonda și bruneta. În încercarea de a ignora bârfele și de-a-și ocupa timpul cu altceva, pe lângă arhitectură și construcții, Mene s-a apucat și de hackereală, a spart deocamdată site-ul unor școli generale din București, iar eu l-am încurajat să treacă la fuckultățile particulare. E un ”Big Brother” tot mai bun, îl va ajuta, cu siguranță, pe Promy la monitorizarea activităților de pe pământ și din Olimp. Apropo, Mi Ko nu numai că a început să comenteze ce zice Promy, dar l-a și contrazis pe ”stăpânul” Meneceu, Promy și Mene sunt foarte mândri de ea, nu se așteptau la asemenea rezultate într-un timp record. Dacă va reuși și să doarmă, va primi bonus un iPhone 7. Mene, oricum, e atât de fericit că e acasă încât savurează orice contact cu familia, inclusiv conflictele:
– Dragii mei, înainte erau puține lucruri pe care le știam, spune Mene cu glas întretăiat, ridicând paharul de bere să ciocnească. Doar câteva care nu-mi plăceau. Acum sunt multe lucruri care îmi plac: nu doar plăcinta cu vișine de la mama lui Ile, rechinul copt pe plită de la Cherhana, aripioarele de la Bibi sau platoul ”Dracula” de la Canapele, ci și limba chineză, să proiectez și să construiesc clădiri, să profanez tronul de pe Mytikas împreună cu Mi Ko, să hackeresc, să călătoresc și așa mai departe. Cred că acum pot să-mi fac o listă cu lucrurile care îmi plac. Nu vreau decât să mă lase în pace. Să mă lase în pace! Atât. Îmi pare rău doar de ce-am aflat când am ieșit, preferam să nu știu nimic. Nimic! Tot ce a făcut Știi tu cine, cum a vrut să extermine familia noastră și oamenii. Tot ce au făcut oamenii mai târziu, când nu mai erau sub autoritatea lui Știi tu cine. Oamenii care se credeau și se cred zei. După chipul și asemănarea lui Știi tu cine. Aș fi dat orice să semene mai mult cu tine, Promy, nu cu el. Incredibil. Sunt în stare de șoc. Pur și simplu, nu pot să cred, mintea mea refuză să conceapă. Și totuși, trebuia să știu și vă mulțumesc oricum pentru noua șansă la viață pe care mi-ați dat-o. Mă bucur să bem o bere împreună acum, la terasă. Îmi pare bine că ești un client dificil, Her: poți să-mi faci figuri, nu mă deranjează, nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine să lucrez la un proiect... pentru tine. Și abia aștept să mă certați toți: mami, tati, frățiorii mei sau nevastă-mea. Aia pe care a violat-o Promy și-a lăsat-o cu burta la gură.

Pentru Mi Ko au început poftele din timpul sarcinii. Într-o seară, poftește chiar la Maretti, dar Promy nici nu vrea s-audă, ba chiar o amenință că o omoară sau că o exilează pe SPP1001:
– Cum, Promy, omori sau exilezi pe SPP o femeie însărcinată pentru că a poftit o felie de Maretti? Nu poți să faci asta! izbucnește Mi Ko.
– ”Yes, I can!”
– Mene, vezi ce rău e Promy? Cuum? Nu ai obervat nimic?! Și mai zici că-ți pasă de mine, se plânge Mi Ko.

În ce-l privește pe Atlas, nu am apucat să ne punem problema în ce măsură ”îi încape scula” în Vamă, căci nu și-a ridicat ochii din consolă: joacă, în continuare, ”Plante vs. Zombie” zi și noapte, a ajuns abia la nivelul 3, iar Promy, Mene și Epi (Epimeteu) încep să-și facă griji pentru el. În disperare de cauză, Promy îi dereglează încărcătorul de la consolă, așa că aceasta se descarcă după câteva ore. Toată noaptea, Atlas se uită năucit la consolă, nu înțelege nimic. Promy îi explică de cincizeci de mii de ori (totuși ceva mai puțin decât înainte când îl convinsese să abandoneze povara, așa-zisa ”boltă cerească”, pe care o purta pe umeri) că încărcătorul s-a defectat și trebuie schimbat. Altfel, nu merge consola. Iar singurul care știe să facă un încărcător de acest tip e Hefaistos. Din acel moment, Atlas se mută la ușa atelierului lui Hefaistos (stimulat între timp cu un iPhone 7 și o consolă performantă ca a lui Atlas să-i facă încărcătorul... în timp record). Așadar, Atlas poate să aștepte și un milion de ani un încărcător nou de la Hefaistos.

Scorpia de Jill, aleasă oficial conștiința mea (pentru că e foarte bătăioasă și nimic nu-i stă în cale, nu se teme nici de ea însăși, dar îi sperie pe toți, pe mine cel mai tare, normal), e foarte încântată că lumea din Vamă știe filmele lui Terry Gilliam (”Brazil” îndeosebi, unde e ea eroină) și-i cere autografe. Practic, ea e singura recunoscută. Îi place așa de mult în Vamă că va rămâne la mare, cu acordul (tacit și explicit) al lui șefu’, după ce plecăm noi. Cred că și lui Promy i-e frică de ea. Nu o poate refuza. O să stea până-i îngheață fundul (sperăm că cel târziu în octombrie). Eu una (obișnuită deja cu cortul și dușul rece) aș sta și eu oricât, nu simt decât lipsa cafelei cu lapte la ibric. După 3 zile de ness-uri 3’n’1, nu mai țin minte gustul cafelei la ibric. Și în Iran, în câteva zile, uitasem complet gustul berii. Nu-i nimic, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare, nu zice așa Promy? Sau frustrarea?

Fie de frica ei, fie că uităm, antrenându-ne cu altceva, o lăsăm în pace pe Jill, ne rugăm doar să-și țină gurița și să nu fredoneze niciun refren de la festival, nici ”Si j’avais quatre dromadaires” din Balada dromaderelor – Nicu Alifantis ”, melodia ei favorită din repertoriul lui Alifantis, cântată și la festival, măcar când e Mi Ko de față ca nu cumva să avorteze spontan:
– Lasă, fată, că nu-i mai rău ca terasa aia house de lângă Cherhana. Sau ca dubstep. Muzica aia compusă dintr-o alternanță de scârțâieli de ușă și pârțuri.
– O, ba da. Și cred că, indiferent dacă aude sau nu Mi Ko, o să fac eu parkour înaintea lui Her aici, în Vamă: o să sar de sus, de pe faleză.

Apropo, după 20 de ani în care eram disperată după Nestea de lămâie și îl consideram cel mai bun ceai din lume, mi-am dat seama brusc, în Vamă, că are tot gust de ness 3’n’1. Ce revelație! Se vede că îmi crește măseaua de minte, mai bine mai târziu decât niciodată, merită durerile astea pe care le am de juma de an, poate că m-am mai maturizat, adică am crescut de la 2 ani și 8 luni la 2 ani și 9 luni. Mai am un pic și o să fiu un guru.

***

Pentru că mie nu îmi scade febra și nici nu pot dormi, ne teleportăm din Vamă pe Gliese, la malul oceanului Ataraxia, la bungalourile în culorile curcubeului (fiecare apartament reproducând o culoare din spectrul luminii: ROGVAIV), mai frumoase decât bungalourile vampirilor din Brazilia, unde au mers Bella și Edward în luna de miere în ”Twilight”. Când intri în bungaloul albastru, preferatul lui Promy, parcă ai plonja în oceanul Ataraxia: pereții sunt fluizi și evanescenți ca apa și simțim valurile calde ale oceanului Ataraxia mângâindu-ne ușor picioarele. În bungaloul albastru, mobila din camere e de un bleu pal, culoarea topazului albastru, sertarele par țesute din stropi fini de apă (dar lucrurile dinăuntru nu se udă!), cada cu hidromasaj e imensă, în formă de scoică sidefată, iar dușul poate fi setat să picure perle micuțe, argintii, care se topesc pe piele și emană un parfum delicat și fresh deopotrivă: ”Davidoff Cool Water”, iar bucătăria, foarte luminoasă și spațioasă, are mese, scaune și decorațiuni din corali albaștri, fosforescenți precum ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Bungaloul verde impresionează printr-o vegetație luxuriantă (liane, orhidee) și păsări exotice (colibri și papagali), de parcă ai fi în junglă. Bungaloul indigo pare a reconstitui în camerele sale, prin efecte de lumini și umbre, lunile pline (trei luni pentru Gliese) plutind peste Ataraxia, cu dârele lor tremurătoare. Toate bungalourile sunt confortabile, foarte bine dotate (inclusiv acces Wi-Fi) și conțin nenumărate obiecte de artă, pe care trebuie să avem grijă să nu le spargem. Cum le spunea Obama băieților de la Led Zeppelin pe care i-a decorat pentru întreaga activitate muzicală, nu și pentru calitățile lor speciale de experți în amenajări inedite ale camerelor de hotel: aveți grijă pe ce puneți mâna, tablourile sunt scumpe!

Când înotăm în Ataraxia, pielea lui Promy se face albastră-fosforescentă precum coralii, astfel încât sunt pe punctul de a-l confunda cu Radu Mazăre în costum de carnaval, la Rio sau la Mamaia. Promy îmi face și mie ochii fosforescenți, dar nu de extraterestru rebel din ”Dune”, ci de câine din Baskerville, așa că acum pot speria toată planeta. Her, Mene, Mi Ko, Deucalion, Pira și cu mine preferăm înotul în apele calde și limpezi ale Ataraxiei, dar Promy optează pentru scufundări, sărit și stropit, plus plimbările cu delfini înaripați. Încălecăm delfinii înaripați și zburăm (deși eu nu mă țin prea bine, iar ei au mania vitezei ca Pegas) deasupra Ataraxiei și a unui orășel din apropierea bungalourilor, pentru a admira unitatea de stil arhitectural și casele mici, albe, de trei-patru etaje, cu balcoane în formă de scoici sidefate și cu puzderie de cactuși albaștri sus, pe terase.

După ce află (câte ceva din) povestea lui Promy, despre Pământ și despre Olimpul actual (de la mine, n-am ce lucra), delfinul zburător care ne duce pe noi la plimbare e în stare de șoc. O vreme îl fixează pe Promy cu o privire uluită și îngrozită și tace. Pare pietrificat. Apoi, își revine un pic, se apropie de Promy, își freacă botul umed de fața lui și spune într-un sfârșit, cu glas înăbușit:
– Mi-e milă de tine. Aș vrea să te ajut. Nu prea înțeleg, ai făcut pe Pământ cam același lucru pe care l-ai făcut și aici. I-ai ajutat și pe pământeni ca pe noi.
– Da, ceva de genul ăsta, spune Promy încet, înroșindu-se și înecându-se. Am vrut să ajut. Numai că aici voi mi-ați mulțumit, în schimb, pe pământ, am primit drept recompensă... un piron, lanțuri și... o bestie care-mi sfârteca ficatul zi de zi, pe un ger cumplit. Sună oribil, nu? Nici eu nu pot să cred. În Olimp și pe Pământ, cei care vor să ajute sunt premiați cu lanțuri, scuipaturi, umilințe și chinuri veșnice. Cei mai norocoși au parte de execuții. Nu eu, din păcate.
Promy își acoperă fața congestionată cu mâinile. Delfinul se lipește de el.
– Dar sunt și lucruri bune. Cu siguranță se întâmplă și lucruri bune, nu-i așa? întreabă delfinul, privindu-l pe Promy cu ochi mari și triști. De exemplu, ce-ai făcut tu pentru oameni, ce-a făcut prietenul tău, Hercule, pentru tine...
– Da, sunt, dar lucrurile bune nu compensează lucrurile rele. Răul e ireparabil. Mai ales când se pierd vieți. Iar oamenii sunt muritori, șoptește Promy.
– Aș vrea să te ajut, continuă delfinul, în timp ce ochii i se luminează. Dacă pot, te rog să-mi spui. Știi, acum apreciez mai mult ce am aici. Și voi apăra ce dețin.
– Știu. Mulțumesc pentru susținere! Contează foarte mult pentru mine. Nu știu, iar nu-mi vine să cred: sunt atât de puține planete în univers pe care există condiții de viață, pe care le poți amenaja și unde pot trăi ființe raționale. Atât de puține! Una dintr-un miliard. Viața e un miracol. Chiar și o bacterie probiotică e un miracol. Sunt convins că voi sunteți mai conștienți decât pământenii de ce aveți și că o să apărați mai bine viața pe Gliese. Voi, ca și hobittii din ”Stăpânul Inelelor”, ca Frodo sau Sam, aveți o putere foarte mare: inocența.

În vacanță pe Gliese, eu reușesc să mă odihnesc cât de cât și să mă pun pe picioare, dar Promy, mai ales după discuția cu delfinul, e incredibil de agitat, se foiește și se răsucește toată noaptea fără să închidă un ochi, cu riscul de a dărâma și a sparge obiectele de artă din bungaloul albastru. După 4 zile de vacanță pe Gliese, Promy, cu obrajii în flăcări și ochi arzători, mă imploră să mergem acasă:
– Hai să mergem înapoi! Te rog, Ile!
– Gata deja? Ți-e dor? Îți faci griji pentru cei rămași acasă și pentru Olimp? Te simți vinovat că tu ești aici, în siguranță, iar Chiron, de exemplu, nu-i? Îți lipsesc problemele? Problemele din Olimp și de pe pământ... Ți-e dor și de probleme?
– Da, Ile, exact. Toate astea și încă ceva. Nu mai suport să stau aici, după ce le-ai spus povestea aia despre pământ și Olimp. Mi-e rușine.

Examen cu BIG BROTHER (XIX): Execuția... legală a timpului

Alegerile sunt, în sfârșit, validate, voturile noastre au fost recunoscute, așadar putem să sărbătorim! Bebe ne invită la o plimbare deasupra Olimpului, incredibil, se oferă să transporte chiar el câțiva yahoo-i... pardon, umanoizi. Îl ajută Pegas și Rocinante, prietena lui Pegas, proaspăt dotată cu aripi și cea care a încălcat flagrant legea circulației a lui Her și a stabilit un nou record de viteză în zbor (întrecându-l, astfel, pe Pegas). Mai întâi, ne urcăm eu și Promy pe Rocinante, Alex și Jill pe Bebe, iar Her și Don Quijote pe Pegas. Ne înălțăm deasupra Olimpului, până aproape de nori. E frig și bate vântul, dar e un aer așa de curat! Inspirăm adânc. Să avem rezerve pentru mai târziu. Dedesubt, se zărește marea de un albastru intens, uniform, atât de ispititor că, la un moment dat, Her sare de pe Pegas și plonjează în valuri. Noi restul (mai ales eu) abia ne ținem pe caii zburători, nu mai încercăm alte experimente.

După un zbor destul de solicitant, facem un scurt popas pe insula Skiathos, lângă pădurile de pini, pe plaja cu nisip fin, argintiu, într-un golf în care apa e de un albastru-turcoaz, orbitor și... foarte curată cel puțin la mal, mai încolo nu se mai aplică, e Poseidon, frățiorul lui Știi tu cine, contracandidatul lui Chiron și stăpânul apelor. Alex și Don Quijote rămân la mal (Alex nu se simte prea bine, iar Don Quijote, mai de modă veche, se jenează să se dezbrace), dar eu și Jill înotăm cât putem (undeva puțin mai departe de geamandură), iar Promy face scufundări. Ne întoarcem fericiți, râzând, stropindu-ne și scuturându-ne părul ud. Promy iar și-a stricat coafura, dar de data asta nu regretă. Urmează seria a doua: Epimeteu și Pandora pe Bebe, Deucalion și Pira pe Pegas, iar Meneceu și Mi Ko pe Rocinante. Atlas rămâne jos: pe el nu-l poate transporta nimeni. Oricum, nu-și ridică ochii de pe consola de jocuri video.

Scuturându-și stropii de apă din păr, Promy se așează lângă mine, mă ia de mână și mă privește zâmbind, cu ochi mari și strălucitori, albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune sau precum coralul din presse-papierul de pe Gliese:
– Ile, ce zici, te mai excită politica, te mai joci de-a Promy?
– O, da, e un joc periculos, dar îmi place. Nu regret nimic. ”Je ne regrette rien”. Cred însă că Her nu o să se mai joace, cel puțin pentru o vreme, de-a ”Bahmu și Prigo” cu puterea.
– Ai grijă totuși la temperatură... măcar la ”aia dintre picioare”, să n-o depășești pe Antenuța.
– O las pe ea să bată toate recordurile, știu că are alergie la orice competiție. Ai grijă însă să nu te vadă cu trei muritoare odată, o blondă, o brună și o roșcată, parc-am fi armata ”amazoanelor” lui Gaddafi, știi că el avea gardă personală de femei. Turbează Antenuța, o să spună că ești un porc mai mare decât credea ea și, eventual, c-ai lăsat-o însărcinată pe Mi Ko. Și mai bine nu te apuci să-mi testezi temperatura, s-ar putea să ți se strice termometrul.
– Termometrele sunt protejate prin lege, așa a zis Her. Nu știai de legea termometrelor?
– Dacă s-o aplica la fel de mult ca și celelalte ale lui Her!... Oricum, să știi că te iubesc din ce în ce mai mult. Nu până la Lună, la Soare, la Gliese, la VJ45 sau până la SPP1001, ci infinit de mult și la un nivel de intensitate insuportabil nu doar pentru tine, ci și pentru Malraux... ăla care zice că singurul lucru insuportabil e că nimic nu e insuportabil.
– Ba nu, știi care e singurul lucru insuportabil?
– Să-ți lipsească Maretti și iPhone 7?
– Nu, Ile, indiferența. Asta chiar e insuportabilă. Indiferența e insuportabilă, crede-mă, Malraux!
– Cred că ai dreptate. Sunt pe punctul de a consuma ambrozie și nectar, ca sî fiu și eu nemuritoare și să rămân cu tine, deși îmi vine să vomit numai când mă gândesc la ele ca Meneceu.
– Să-ți dau puțină ambrozie și nectar? O să fac pe mine de râs când o să le iei.
– Cred că mai aștept un pic. Oricum, te iubesc prea mult și mi-e teamă. Mai mult poate fi prea mult, nu ziceai chiar tu? Parcă ai fi numai tu peste tot.
– Lasă, Ile, asta nu-i rău. Și nu trebuie să analizăm tot în detaliu. Unele lucruri mai bine le lăsăm așa cum sunt, să nu le stricăm. Să nu se piardă magia....
– Păi, ce-ai pățit? Tu crezi în magie? Parcă erai cu tehnologia!...
– Nu mă refer la magia aia gen ”vrăjitoarele Melissa și Vanessa” care papă milioane de parai de la vedete și fotbaliști! Dar, Ile, ”a kind of magic” trebuie să existe.
– OK, voi încerca să prezerv această magie, orice-ar fi. Știi ce, mi se pare că, în ultima vreme, cu toate evenimentele astea tensionate, arăți mai fericit.
– Nu doar arăt, ci sunt. Dar și tu pari. Cred că te simți mai bine printre titani... măcar printre unii dintre ei.
– Probabil că de-aia am ales să locuiesc în Titan la București.
– Vezi? Nu e predestinare, ci o alegere liberă. Rămâi atunci în Titan, ești binevenită. Îți priește. Nu m-am referit la nenea Cronos!
– Îmi explici și mie, te rog, dacă nu cumva se strică misterul, de ce îmi acorzi atenție tu mie, o biată muritoare? Tu ești perfect.
– Mai mult ca perfect! Aș vrea eu. O dovadă că nu e așa sunt chiar oamenii pe care i-am creat și i-am înzestrat fizic, psihic și intelectual. Ți se pare că sunt perfecți? râde Promy.
¬– Indiferent de asta, tu ești un super-erou, un VIP, nici nu ar trebui să mă bagi în seamă.
– Aș fi preferat să vorbesc cu Bebe. Dar, dacă Bebe mă consideră un yahoo și nu vrea ”să vorbesc cu mine” cum zice EBA, ce să fac? Și ce super-erou și VIP sunt eu? Un VIP fără drept de vot. Natural born chained.
– Lasă vrăjeala, Promy! Ai grijă că eu nu te aștept mai mult de o sută de mii de ani.
– Cuuum?! Așa puțin?
– Asta e, sunt o biată muritoare, mai mult nu-mi permit. Până și Penelopa voastră l-a așteptat pe Ulise numai douăzeci de ani.
– OK, fac tot posibilul să mă încadrez. ”I’m doing my best”.
Când se întoarce ”seria a doua” de la plimbare, Deucalion propune să mergem cu toții pe planeta VJ45 unde locuiește el în prezent împreună cu soția, Pira. Acceptăm toți cu entuziasm. Chiar de la intrarea pe VJ45 ne întâmpină o lumină proaspătă și vie ca după o ploaie ușoară de aprilie. Stația orbitală, foarte modernă și elegantă, din sticlă, cu o arhitectură futuristă, dinamică, e amplasată lângă ocean. Deucalion ne arată biroul său, tot din sticlă, spațios și stilat, cu vedere la ocean. Dacă tot suntem la malul ocanului, de ce să nu facem și o baie, măcar ca să ne udăm la loc? Toată lumea aruncă toate hainele (mai puțin Alex și Don Quijote) și plonjează în valuri. Înotăm destul de departe, pentru că apa are o salinitate ridicată și ne ține la suprafață. Unde e Her? L-am pierdut pe drum? A, a ajuns undeva, departe, în larg, mai are un pic și traversează oceanul, era cât pe-aci să nu-l vedem. Caii sunt pe mal, tropăie prin valuri și se stropesc fericiți. La un moment dat, apele se dau în lături și se deschide o punte până departe, în zona lui Her. Bebe a făcut asta? Nu, Bebe nu. Nici Promy. Caii pășesc pe punte și se îndreaptă spre Her. La mal apare o barcă cu motor care parcă îi așteaptă pe Alex și pe Don Quijote să se urce. Bebe? Promy? Nu, niciunul nu are nimic de-a face cu asta. Alex și Don Quijote se urcă în barcă și avansează și ei în viteză spre Her. Promy se bălăcește un pic, mă stropește, apoi, surprinzător pentru cineva care se teleportează și la toaletă, iar în apă se rezumă de obicei la sărituri și scufundări, începe să înoate în viteză spre Her și-l depășește.

În larg, Promy se oprește să-și tragă sufletul. Se întâmplă ceva, cerul și oceanul încep să-și schimbe culoarea. Simt o presiune în aer și un miros ciudat... de sânge. Cerul se înroșește, apele clocotesc, vânturi fierbinți mă izbesc cu putere în față. Apoi, brusc, totul îngheață și încremenește. Încerc să avansez cu orice preț, dar mă simt blocat, nu mai pot face nicio mișcare. Mă zbat, dar nu reușesc să mă eliberez, iar zvârcolirile sunt din ce în ce mai slabe. Îmi pierd puterile, respirația mi se stinge încet-încet. Captiv într-un sicriu de gheață purpuriu. Nu pot face nimic. Aud uvertura la ”Tristan și Isolda” – Wagner . Poate că e sfârșitul. Mai bine. Deodată, simt un parfum de trandafiri în aer. Gheața începe să se crape și se transformă în petale de trandafiri roșii care curg în valuri peste mine și mă acoperă. Acum pot să înaintez, aș putea traversa tot oceanul de trandafiri roșii. Dar nu vreau. O să mă las în plută. Să alunec în voia valurilor. Nu mai fac niciun efort. Fie ce-o fi. Plutesc, nu-mi pasă unde voi ajunge... Deodată, aud un fâlfâit de aripi și văd pescăruși apropiindu-se de mine tot mai mult... Nu suport păsările. Cărați-vă, lăsați-mă în pace! Se așează pe mine, unul pe piept, altul pe mâna dreaptă, altul pe piciorul stâng. Altul îmi vâră ciocul în ficat. Dispăreți, lăsați-mă în pace! Tresar puternic și înghit apă cu gust de sânge. Întreg corpul mi se contorsionează sălbatic în încercarea disperată de a scăpa de ele. Dar nu reușesc, parcă ar fi niște excrescențe naturale ale corpului meu. Mă vor sfâșia. Mă vor devora. Nu va mai rămâne nimic din mine. Dar, bizar, ghearele lor sunt moi și pufoase ca de catifea și se preschimbă în petale de trandafiri. Parfumul de trandafiri mă învăluie, petalele curg în cascade. Apa are gust de dulceață de trandafiri. Liniște, ca atunci când îi privesc noaptea pe cei dragi dormind... Aud Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major - Chopin și mă las să plutesc în voia valurilor. Nu mai mi-e frică.

***

Ca de obicei, fericirea e de scurtă durată. Promy a apucat totuși să ”asculte” liniștea două nopți la rând și să-i privească vrăjit pe cei dragi dormind. Asta e acum plăcerea lui cea mai mare, de când i s-a reunit familia. Se bucură de fiecare secundă petrecută cu frații și cu fiul lui, chiar și când ei dorm (mai puțin Mi Ko, secretara din China a lui Meneceu și Atlas care nu se poate opri din jocul ”Plante vs. Zombie”, mai avem un pic și-l hrănim forțat ca la Guantanamo). La următoarea ședință cred că o să propun o normă minimală de liniște și fericire: minim 5 minute pe săptămână pentru Promy.

Deși alegerile în Olimp sunt oficial validate (cu toate că, practic, numai noi le recunoaștem), soarta Startarului continuă să ne facă nopți albe... mai exact negre ca Bebe inorogul. Nu mai sunt bani de la buget pentru finanțarea proiectului, am putea spune că ”nu tot ce zboară se mănâncă” sau ”nu tot ce zboară te mănâncă”, în termenii lui Promy: chiar așa și e, nu tot ce zboară e horror, ce, Bebe și Pegas, mai nou și Rocinante, caii zburători, sunt horror? Din ce în ce mai mulți (începând cu Her, inclusiv Deucalion care e pe punctul de a-l repudia pe ta-su, Promy) sunt absolut revoltați de Startar pentru modul în care sunt ”recompensați” ticăloșii cu genocide la activ, puterea lui Bebe scade tot mai mult, și-a consumat aproape toată energia, e aproape străveziu, mai are puțin și se va volatiliza, în timp ce forța lui nenea Cronos crește neîncetat (în închisoarea de lux din Startar), iar acesta amenință să spargă scuturile lui Bebe și ale lui Promy. Scuturile din Olimp și de la casa lui Promy au fost deja dezactivate, dar a rămas cel mare din ”Startar” al lui Bebe. Trebuie să-l oprim și pe ăsta cât de curând ca Bebe să se poată reface.

Promy se frământă cumplit (iar cade din pat și de pe scaune, dărâmă tot în cale și sfărâmă orice obiect atinge): știe că ”Startarul” trebuie închis (era, oricum, o strategie de a-i ține acolo pe olimpieni până la alegeri), dar se teme de potențialele complicații rezultate din eliberarea zeilor. Oricând situația se poate răsturna: azi pe tron, pe Mytikas, stăpân al Olimpului, mâine în Tartar. Bahmu și Prigo. Telenovela continuă și nu știm dacă am găsit-o pe Elodia. Mai mult, nenea Cronos e din ce în ce mai periculos și amenință întreg universul: ar putea oricând sparge scutul și hăpăi tot ce-i iese în cale. N-a avut milă nici de proprii copilași. Va înghiți tot: Olimpul, Pământul, Gliese, VJ45, poate ajunge și pe SPP1001 să-și revadă fiul pe care era gata să-l mânânce când era doar un bebeluș (Știi tu cine... Zeus a fost singurul care i-a scăpat). Acum, Zeus a ajuns, într-adevăr, cam mare și scârbos: s-ar putea să-l vomite. În Olimpul ăsta toți îți produc silă. Dar, să nu uităm, chiar și Știi tu cine... Zeus a fost un copil traumatizat. Ce să ne mai mirăm de cum se poartă apoi! O țară de traumatizați. Unul mai traumatizat ca altul. Cu Promy în frunte.

Să ne facem talibani ca să salvăm lumea? Să salvăm copilașii din Siria, electrocutați de al-Assad și cu unghiile smulse, intoxicați cu gaze sarin prin intermediul rachetelor și... eventual cu bomba atomică? Să salvăm lumea de dictatori prin războaie... cu mici ”pagube colaterale” cum se zice la NATO (asta se traduce prin ”copilași, femei, bătrâni etc.”)? Salvăm copilașii ucigându-i prin alte metode? Poate că ale noastre sunt mai prietenoase, oricum, n-aveau nicio șansă, de ce să se mai chinuie? Pentru salvarea mea, eu nu am vrut ca Promy să se transforme în taliban. La fel și Meneceu.

Chiar dacă vrea și el să trăiască, Promy nici nu clipește când vine vorba de propriul sacrificiu, deși i-e greu să le accepte pe ale familiei și ale prietenilor. Dar poate expune întregul univers? Bine, nu face el direct răul, dar își va reproșa, îl va chinui conștiința mai mult decât torturile de pe Elbrus și din Tartar. Și cum să procedeze? Să-l pună în lanțuri pe nenea Cronos și să-l tortureze până când va ajunge și el ca o bacterie probiotică – cum era când noi l-am eliberat din Tartar – și n-o să-i mai ardă de conspirații? Cum era... Mene? Cum era chiar el, Promy? Eventual și pe Antenuța, prietena din copilărie, fata căreia i-a pus mâna pe țâțe prima oară? Sau pe Hermes?

Binele e surprinzător, imprevizibil (gestul lui Promy de a dărui civilizația oamenilor pentru a-i ajuta nu doar să supraviețuiască, ci să și evolueze, salvarea lui Promy de către Her etc.), dar răul poate fi prevăzut, e anticipabil însă, din păcate, nu în toată amploarea sa (Cutia Pandorei, pedeapsa lui Promy, potopul etc.). Răul este în mod (mai mult sau mai puțin) evident identificabil ca rău și trebuie nu doar respins, ci și condamnat public, sub aspect juridic, ca balanța lui Temis, mama lui Promy, să-și găsească echilibrul măcar pentru o secundă.

Nu trebuie să folosim orice metode, dar nici să ne fie prea milă de ticăloși: l-am eliberat pe nenea Cronos, iar el s-a întors împotriva noastră așa cum Ștefan Cantacuzino l-a vândut pe Brâncoveanu turcilor, după ce acesta din urmă l-a iertat pentru trădare. Ticăloșii trebuie să fie pedepsiți, nu să primească ”pensii nesimțite” de milioane ca Vișinescu, securistul torționar de la închisoarea Râmnicu-Sărat din timpul comunismului ori ca Marin Pârvulescu, unul dintre cei care l-au ucis pe disidentul Gheorghe Ursu. Nici să-i punem pe dictatori pe prima pagină în revista Vogue, așa cum a apărut doamna al-Assad, prima doamnă a Siriei, englezoaică la origine: cea mai frumoasă, cea mai șic (doar se îmbracă la Channel), cea mai modernă, mai deschisă, mai bună, mai caritabilă (implicată în educația copiilor și schimbarea mentalităților), gata să spargă Zidul împreună cu Roger Waters la nevoie, că ține la PR. Trebuie să pară caritabilă dacă așa e trendul. Fac pariu că are și cauze pe Facebook și-și colorează pagina de Facebook (la care numai ea are acces) în roz, în ziua luptei anti cancer la sân. Păi de-aia a și ordonat masacrarea copiilor din Siria, îi era milă de ei, când i-a văzut așa neajutorați: singuri, fără părinți, fără o mângâiere, morți de foame și fără adăpost.

Nu trebuie să-i încurajăm să tortureze și să ucidă. Pentru că ei nu se pot opri singuri. Vișinescu la 88 de ani a bruscat un reporter, Știi tu cine... Zeus ar da orice să-l vadă iar în lanțuri, cu pironul în piept și sfâșiat de vultur pe Promy, să mai azvârle o Cutie a Pandorei în lume sau să mai trimită un potop. Mulți nu au nicio conștiință. Nu sunt nici măcar Dorian Gray-s. Ăla era măcar hăituit de Portretul său. Nu le pare rău, dimpotrivă. Se bucură de ce au făcut. Cel mult, singurul lor regret e că le-au rămas supraviețuitori. Cum a fost Deucalion – singurul supraviețuitor al potopului lui Știi tu cine.

Din ce în ce mai revoltat de Startar, Her îi face mereu scene lui Promy:
– Promy, îmi vine să te omor! Cum? Îți pasă mai mult de nenorociții ăștia decât de frații tăi și de ”prietena” ta care te-a salvat de jde mii de ori, am pierdut șirul deja?... Din două în două minute, ”Help, Her, help!”. Dar acum, gata: eu o să fiu primul azvârlit în Tartar... Tartarul real pentru Startarul tău fantasmatic pe care îl urăsc!
– Omoară-mă, dacă poți! Ce bine ar fi! Nici nu știi cât invidiez muritorii! Ce n-aș da să mor de cancer de la sex oral, cum zicea Michael Douglas! Cum să nu-mi pese, Her?! Mi se rupe inima. Tu nu doar că ți-ai asumat sacrificiul puterii, dar ai fost mereu lângă mine, la orice oră din zi și din noapte. Ai ucis monștri pentru mine. M-ai vegheat, m-ai încurajat, m-ai făcut să râd, mi-ai spus o vorbă bună când toți mă scuipau și mă împroșcau... cu epitete și etichete stupefiante și absurde. M-ai îngrijit... m-ai uns și cu cremă cu nectar și ambrozie la fund... Mi-ai dat un sărut gay salvator când abia ieșisem din portal și eram în comă. Ai făcut mult pentru mine. Prea mult... necuantificabil. Dar nu știu dacă ne putem salva pe noi sau universul cu orice mijloace. Iartă-mă, te rog! Știu că ți se pare revoltător și injust.
– Și tu îi tratezi pe ticăloșii care merită fiecare pedepse eterne mai mari ca a ta... în special pe nenea Cronos, apoi pe Hermes și pe Antenuța, ca să nu zici că generalizez, ca și cum ar fi niște ființe obișnuite. Nu, Promy, nu sunt așa! Sunt niște monștri pe care tu îi lași să distrugă totul, inclusiv pe noi. Îmi vine să te scuip, să te fac bucăți și apoi să-ți teleportez resturile pe SPP1001 ca să se ocupe tăticuțu’ de ele... cred că abia așteaptă.
– Scuipă-mă, tu ești la rând. Exilează-mă pe SPP1001. Fă-mi ce vrei, Her. Te înțeleg. Iartă-mă!
Promy se zbuciumă în continuare... Și-a pierdut dintr-o dată tot cheful de viață. Nu mai vrea să facă baie în Mediterana sau în Ataraxia de pe Gliese, nu mai vrea să mănânce nici măcar Maretti, nici să se joace ”de-a Bill și Monica”. Corpul încordat, îmbrobonit de o sudoare rece, are din când în când tresăriri bruște, foarte puternice. Buzele îi tremură și are iar privirea rătăcită. Stă mai mult pe jos, ghemuit, ca să nu mai cadă din pat și de pe scaune.

Unghii murdare și însângerate, înfipte în Zid, râcâindu-l cu disperare, la nesfârșit. E zgrunțuros, masiv și rece. Vreau să-l sfâșii. Vreau să se facă lumină. Dar unghiile mi se rup, degetele mi se frâng, oasele îmi sunt strivite. Mai toate imaginile mele (fie în literatură ori în arte plastice) sunt așa: eu pe Elbrus, în lanțuri, cu pironul în piept, cu ficatul sfâșiat de bestie. Mă uit la ele mereu, năucit și înspăimântat. Nu pot să mă obișnuiesc. Iisus e și el reprezententat mai tot timpul pe cruce. Iar Mene săracu’ nu are nici măcar o statuie la Luvru. Poate ar trebui să i-o facem. Nu e nimic eroic, înălțător, nimic solemn, nimic tragic ca-n muzica lui Wagner. E doar o glumă proastă. Nu sunt Tristan, nu sunt Siegfried. Nu sunt un luptător german care râvnește la o moarte eroică și așteaptă să se deschidă porțile Walhallei. Nu am cultul morții, ci pe al vieții. Nu cred în ideologiile care glorifică moartea, de multe ori sunt doar stimuli și justificări ale violenței (inclusiv de stat). Nu vreau războaie. Nu sunt un supraom, un Zarathustra străin și distant, un deus otiosus superior, retras în sferele lui inaccesibile muritorilor de rând. Am coborât alături de oameni și am trăit la fel ca și ei. Aș vrea să-mi semene mai mult mie decât lui Știi tu cine. Aș vrea să nu fie bestii și ei. Nu am căutat cu orice preț sacrificiul. Nu e un scop în sine, ci doar un mijloc. L-am acceptat ca atare. Dar lanțurile sunt mult prea grele. Mă strâng prea tare. Zidul rămâne inalterabil și surd. Cu un ciot de mână, continui să râcâi, ritmic, din inerție.

***

Simțind tensiunea și pericolele, înțeleptul Chiron centaurul, noul stăpân al Olimpului, liber ales, vine împreună cu Bebe ca să discute cu Promy. Bebe are ochii stinși și aproape că se poate vedea prin el. Tace. Chiron izbucnește în schimb:
– Băi, Promy, să știi că nu te las așa nici pe tine, nici Olimpul, nici universul. Tu ar trebui să mă asculți pentru că eu sunt pe de o parte ”stăpânul” tău, liber ales (chiar cu votul tău), iar pe de alta pentru că sunt pe jumătate cal, adică semi-houyhnhnm. Te rog, ascultă-mă! Tu ții mai mult la principii decât la soarta ta, OK asta se poate accepta. Ții la principii mai mult decât la soarta mea, a lui Her, a părinților, fraților și prietenilor tăi. Asta se poate înțelege, de asemenea. Dar să ții la principiile astea mai mult ca la soarta universului! ”Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”, ziceați voi. Bine, nu te fă taliban. Lasă-i să-ți mănânce ție coaiele. Sau mie sau lui Her sau lui Meneceu. Ori poate lui Deucalion. Nu contează. Dar nu o să se oprească la coaiele tale... sau ale noastre, o să mănânce și copilașii de pe Gliese cu tot cu florile lor albastre de cactus. O să devoreze inimioare de copilași de pe VJ45, la un grătărel pe malul oceanului. Iar tu o să fii fericit că ți-ai respectat principiile.
Promy sparge paharul de votcă între degete. Sângele i se scurge încet pe mână. Se uită pierdut la cioburi și la sânge, dar lasă totul așa și nu zice nimic.
– Ascultă-mă, Promy! Trebuie să terminăm odată cu Startarul: o să facem o închisoare mai simplă, fără fițe, mai mică, fără atâtea facilități, cu un simplu scut energetic (pe ale lui Bebe le eliminăm chiar azi), să ne încadrăm în buget. O să-i ținem acolo, fără privilegii. Ancheta va continua. Eu am anunțat evident că sunt liberi... să aleagă între privilegiile închisorii și eliberare. Ai văzut pentru ce au optat majoritatea. Sunt încă acolo. Mingea e în terenul nostru. Încă. Tu mi-ai făcut scandal public și în particular că am desfășurat o anchetă rapidă și superficială. Așa e, ne grăbeam că erau alegerile, iar puterea lui Cronos creștea. Minunat. Este un lucru minunat că ne-am certat și toată lumea știe. Acum vei face scandal oficial încă o dată, chiar când voi spune că închid Startarul din lipsă de fonduri și că-i voi elibera: vei contesta rezultatele anchetei și vei solicita reluarea ei. Nimeni nu va fi surprins de o astfel de atitudine din partea ta. Eu, deși nu sunt de acord cu tine, în mod democratic, pentru a risipi orice suspiciuni, voi aproba redeschiderea anchetei, făcută de altcineva, nu de mine (pot fi și Minos și Ninos ca să fim credibili). Iar ancheta poate să dureze... și mai mult ca la București, și mii de ani, cât vrem noi. Măcar să mai câștigăm timp. Iar pe Cronos, dacă-l mai tratezi cu menajamente, să știi că te teleportez chiar eu pe SPP1001. Cronos trebuie anihilat, puterea lui e prea mare. Sau vrei să-ți numeri la nesfârșit minutele și secundele... ție și alor tăi? Trebuie să învingem timpul, să-l oprim. Sine die. Dacă nu vrei să recurgem la mijloace prea neelegante, am putea să-l criogenăm. Știi cum e cu Duhul din lampa lui Alladin... trebuie să rămână în lampă. Dacă te prind c-o freci...
– Promy, ascultă-l pe Chiron, că altfel îți beau tot sângele cu riscul de a intra în comă alcoolică sau de a face diabet! sar și eu.

***

O nouă șansă de a face o ”plimbare” în Tartar, doar n-o s-o ratez! Promy și Deucalion trebuie să coboare în Tartar pentru a face planurile noii închisori ”după buget” și pentru a pregăti transferul olimpienilor în aceasta. Poate că nenea Cronos rămâne acolo, e mai sigur să fie criogenat la fața locului. Închisoarea va fi una foarte dură: cu bibliotecă și sală de sport, cu mâncare bio, fără pizza și ketchup, fără ambrozie și nectar și fără mall. Așa da pedeapsă! Promy e foarte agitat ca întotdeauna când trebuie să viziteze Tartarul, dar acum se străduiește să pară cât mai calm și încrezător în fața fiului său. De Bebe nu mai știm nimic, s-a retras de câteva zile să se odihnească și e necontactabil.

După câțiva pași în Startar, Promy tresare și se oprește brusc. A observat niște fluctuații ale scutului (bio)energetic care-l ține blocat pe nenea Cronos. Chiar și scutul cel mare din jurul Startarului are niște vibrații suspecte. Dacă e așa, nenea Cronos poate oricând să treacă de scuturi și să iasă. Mai mult, înseamnă că a depășit deja mental scuturile Startarului și știe tot ce gândim noi, mai ales eu și Deucalion care nu am pus niciun fel de bariere în calea lui. Promy trebuie să ne evacueze imediat din Startar. Apasă dispozitivul de teleportare. Ne trezim undeva, afară din Startar, pe drum spre casă. De ce nu direct acasă? Era Promy prea stresat și a calculat greșit? Ne-a deviat cineva traiectoria? Promy face o eroare o dată la o mie de ani și asta doar în situații limită.

Acasă, ne trezim cât de cât din șoc și ne întrebăm ce s-a întâmplat. Mai mult ca sigur, nenea Cronos ne-a citit gândurile, a înțeles ce planuri avem pentru el și e, astfel, și mai motivat să evadeze și să preia controlul. Promy nu ne-a teleportat pentru că am fi putut divulga informații lui Cronos (le știe deja și poate sparge singur scuturile (bio)energetice de la închisoare), ci pentru că s-a temut pentru noi. A vrut să ne știe cel puțin pe noi în siguranță. Pentru următoarele cinci minute măcar. În plus, l-am fi încurcat dacă stăteam acolo, nu se putea concentra în confruntarea cu nenea Cronos, mai avea și grija noastră. Și totuși, eu nu vreau să-l lăsăm singur acolo, în Startar, cu Cronos.

Îi chemăm pe Her, Don Quijote, Jill, Alex, Rocinante și Pegas. Deocamdată păstrăm discreție față de frați (Meneceu, Atlas și Epimeteu) și față de părinți, ca să nu-i speriem. Her știe foarte clar că nu o luptă fizică se impune în acest caz, așa că el și Atlas nu prea au ce să facă. Cu siguranță, Bebe ar fi mai potrivit. Încercăm să-l contactăm pe Bebe, dar nu răspunde. Nici măcar lui Don Quijote (parțial ”domesticit” de el) sau lui Pegas, singurul lui prieten. Continuăm procedurile de contactare. Nimic, niciun semn de la Bebe.

Eu sunt atât de obosită că nu mai simt nimic, nu mai sunt capabilă să-mi fac griji, dar anunț că voi pleca în Startar singură, dacă ei nu se hotărăsc odată. Her izbucnește în râs: cum să mă duc singură? Nu voi găsi nici măcar drumul spre Startar, darămite să trec de Cerber. Ba da, îl voi găsi și-i voi da Cerberului prăjituri cu caise de la mama (trei – câte una pentru fiecare cap) ca să mă lase să trec. A mai fost ispitit și în trecut cu asemenea dulciuri. Cerberul e înnebunit după dulciuri, așa sunt toți în Olimp. Her se prăpădește de râs: e convins că vine sfârșitul lumii până voi identifica eu drumul spre Startar. Iar Cerberul nu merită să primească prăjituri cu caise de la mama, mâine-poimâine o să împart cu el și Maretti din proviziile secrete ale lui Promy.

Există totuși cineva care ne-ar putea teleporta acolo, în Startar și care ar putea instala și scuturi energetice (acasă la Promy, la palat la Chiron și la Her), chiar dacă nu are experiență: Deucalion – a văzut la tati cum procedează, e posibil să se descurce. Deucalion acceptă să instaleze scuturi. Mai întâi însă va merge la Chiron la palat pentru a cere aprobarea scrisă (cu ștampilă și semnătură) pentru o acțiune în forță și ”execuția” lui nenea Cronos. Deși se pare că o să fie exact invers. Deucalion obține foarte repede aprobarea stăpânului liber ales cu voturile noastre mai mult sau mai puțin recunoscute, Chiron centaurul. Incredibil, dacă era la București, demersurile birocratice ar fi durat zeci de ani. Deucalion se întoarce cu formularul semnat și ștampilat într-o jumătate de oră, îl predă lui Her și apoi se apucă de instalat scuturile energetice.

În timp ce Deucalion instalează ultimul scut acasă la Promy, iar eu am pierdut deja șirul minutelor și secundelor, auzim un tropăit ușor. Bebe! Singur? Nu. Cu Promy. Răsuflăm cu toții ușurați. Promy ne îmbrățișează pe toți, dar Bebe păstrează o distanță ”igienică” față de yahoo-i ca noi (cu excepția lui Pegas). Promy e alb ca varul la față și din când în când tresare ca electrocutat. Cu vocea întretăiată, începe să ne povestească:
– Eram față în față cu el. M-a scanat dintr-o privire. M-am simțit iar singur, gol și neajutorat ca pe Elbrus. Știa tot. Nu avea nevoie de nicio informație. Nu își dorea decât controlul. Totul a început să se schimbe foarte rapid. M-am trezit iar în lanțuri, îmi intrau în carne, mă sfâșiau, oricât mă zbăteam. Hermes mi-a înfipt pironul în piept în râsetele sarcastice ale lui Știi tu cine. Am simțit scuipatul Antenuței, apoi al lui Hermes și al lui Știi tu cine care m-au ars și mi-au găurit fața, au generat cratere mai mari decât în locul unde era pironul. Apoi a venit bestia de vultur și mi-a sfârtecat iar ficatul. M-am străduit să nu scot niciun sunet, să nu le dau satisfacție. Am simțit apoi mâinile mari și păroase, mâinile calde și puternice ale lui Her, smulgându-mi lanțurile. Deucalion a apăsat dispozitivul de teleportare și ne-a propulsat pe Gliese, în apele oceanului Ataraxia. M-am cufundat în Ataraxia, vroiam să rămân acolo, să mă mângâie valurile, să-mi aline rănile. Am văzut recifurile de corali albaștri fosforescenți, pe Her și Deucalion înotând departe, în larg, pe Alex cu sirenele. M-am trezit apoi pe Olimp, pe Mytikas, jucându-mă ”de-a Bill și Monica” și ronțăind Maretti cu pizza. Apoi acasă. Vroiam să ajung acasă cu orice preț. La masă. Am simțit atingerea mătăsoasă a feței de masă, mângâierea lui mami pe obraz (nu pe frunte, ca să nu-mi strice coafura), mâinile prietenoase ale lui Her bătându-mă ușor pe spate, îmbrățișarea lui Deucalion, sărutul lui Ile și buzele ei ștergându-mi sângele... Atingeri ușoare, de catifea, pe care nu le-aș refuza niciodată. I-am zărit apoi pe toți cei dragi acasă, dormind liniștiți. Dar, deodată, Cronos m-a apucat de păr și m-a tras de el cu sălbăticie. Smocuri, smocuri au început să cadă. Am observat cu stupoare că era alb deja. Cu firul despicat și ars. Mâinile mi s-au pigmentat, pielea mi s-a uscat, corpul s-a zbârcit tot și s-a atrofiat, s-a strâns ca o smochină uscată. Cronos m-a aruncat în scutul energetic, izbindu-mă puternic de el de câteva ori, dar eram atât de bătrân și obosit că n-am mai simțit nimic. Toată puterea mea se risipise, înghițită de Cronos. Am zăcut o vreme lipit de scut, fără să simt electricitatea, oarecum resemnat. Am văzut apoi viermi ieșindu-mi din corp și m-am gândit că gata, ăsta chiar e sfârșitul. Deodată, am simțit ceva fierbinte alunecând asupra mea. Un nou scuipat? Nu, nu era un scuipat. Era o lacrimă. O lacrimă a lui Bebe care m-a trezit la viață.
– Totul a fost în imaginiația ta. Eu nu vărs lacrimi pentru tine, Promy, intervine Bebe.
– Indiferent dacă a fost sau nu în imaginația mea, lacrima asta a ta a avut puterea învierii.
– Crezi ce vrei, Promy. Nu e treaba mea. Eu n-o să-ți dau nicio explicație. Nu mă cobor la nivelul ăsta, spune Bebe cu aerul lui îndepărtat și ironic.
– Vai, Bebe, eu unul sunt atât de impresionat de ce ai făcut încât nu doar că-ți mulțumesc (ceea ce știi că se întmplă o dată la o mie de ani), dar cred că te voi servi cu Maretti.
– Taci, Promy. Nu comentez. Să continuăm povestea, atât cât vă interesează pe voi, că Promy, nici tu nu știi finalul, erai iar incapabil să procesezi. Ei bine, l-am transformat pe nenea într-un snop de trifoi cu patru foi și l-am înfulecat pur și simplu. Norocul lui. Așa-i trebuie dacă vrea să ne pape pe toți. Și-a găsit nașul. Nu mă întrebați ce gust avea nenea Cronos. De trifoi cu patru foi, evident. Cred că Rocinante e un pic invidioasă că nu l-a mâncat ea, e înnebunită după trifoi cu patru foi. Promy, tu nu l-ai fi hăpăit nici dacă ți-l serveam sub formă de Maretti. Și, apropo, să știi că am fost acolo de la început, chiar dacă tu și nenea n-ați observat.
– Cum?! Ai fost acolo și nu ai intervenit imediat?! sare Promy.
– Așteptam formularul de aprobare a ”execuției” de la Chiron, cu ștampilă și semnătură. Imediat cum i-a parvenit lui Her, l-am teleportat din mâinile lui și am intrat în posesia lui. Verifică, Her, te rog, să vezi dacă-l mai ai.
– Aoleu, nu e! Mi-ai furat formularul, Bebe! Ești mai rău ca Promy! se vaită Her.
– Cum, Bebe!? Ai stat și te-ai uitat până ți-a parvenit formularul? Pentru o hârțoagă?! Eu am crezut că mor.
– Nu ai zis chiar tu că trebuie să fie tot legal și să respectăm procedurile, Promy?
Mai e puțin și răsare soarele. Altă noapte albă... neagră pentru Olimp. Alba-neagra cu puterea. Telenovelă. ”Bahmu & Prigo”. Promy are nevoie urgent de o vacanță. Nu doar de zece minute pe Gliese ori pe VJ45, poate mergem câteva zile la mare, în Vamă. Promy nu e foarte încântat de viața la cort, dar o să vină să facă o baie măcar. La lumina lunii.
– O să traversez Marea Neagră, să nu mai zici că nu fac mișcare și doar mă teleportez peste tot. O să vezi, Ile, șoptește Promy.
– Promy, tu o să traversezi Marea Neagră într-adevăr, dar numai pe Google Maps.

TOP STIRI TRASNITE - PRIMAVARA - VARA 2013

1. Grecia a primit miliarde de euro în numerar de la UE, cu avioane secrete

2. Gafa revistei „Vogue”: reportajul laudativ cu soţia dictatorului Al-Assad, care a fost şters odată cu izbucnirea revoltei în Siria

3. Comuniştii sărbătoresc „73 de ani de la eliberarea Moldovei de sub ocupaţia română“

4. Nu-i banc! România depăşeşte SUA şi Danemarca în topul celor mai eficiente sisteme de sănătate. Din ce punct de vedere şi ce înseamnă pentru pacienţi

5. VIDEO Copii basarabeni, operaţi cu bormaşina

6. VIDEO „Suleyman Magnificul“, în mijlocul protestatarilor din Turcia

7. Muzică VIDEO Moda versurilor tâmpite în muzica românească

8. Rusia VIDEO O campanie civică de luat drept exemplu. Metoda prin care ruşii şi-au convins conducătorii să-i scape de gropi: graffiti cu feţele lor pe asfalt

9. Asia VIDEO Osama bin Laden era un terorist paranoic, care ieşea pe stradă purtând o pălărie de cowboy

10. Celebrităţi Karl Lagerfeld, directorul Casei Chanel, vrea să se însoare cu pisica lui

THE WALL (BUCUREȘTI 2013) – CU FAȚA LA ZID

Miercuri a avut loc concertul ”The Wall” (Roger Waters, ex-Pink Floyd) la București. M-a impresionat prezența foarte mare a publicului la concert (peste 50.000), chiar dacă am stat presați precum cărămizile din Zid. Nu știu ce aș mai putea să scriu despre ”The Wall”. Tot ce am scris, scriu și voi scrie este legat de Ziduri (fie că sunt din interior sau exterior: din mintea noastră, de acasă, de la job sau din sfera publică). Am descoperit ”The Wall” în liceu. A fost un cutremur necuantificabil pe scara Richter. Am fost atunci în stare de șoc (ca de fiecare dată când m-am întâlnit cu opere care m-au marcat: ”Alice în Țara minunilor” (L. Carroll), ”Legendele Olimpului” în copilărie, apoi ”Crimă și pdeapsă” (Dostoievski), ”Procesul” (Kafka”), ”1984” (Orwell), ”Jurnalul Fericirii” (Steinhardt), ”Stăpânul inelelor” (Tolkien), cărțile lui Rushdie, filmele lui Chaplin, Tarkovski, Kubrick sau Terry Gilliam etc.). M-a ajutat nu doar să conștientizez prezența și modurile de manifestare a Zidurilor, ci și să caut soluții de rezistență (eu am recurs mai des la credință și apoi la clasica ”rezistență prin cultură”: muzica, dansul, cărțile, filmele, eroii (ficționali sau reali), Vama Veche-Zona etc.). Eu una am perceput inițial mai intens Zidul comunist, de-abia ieșisem din ”Epoca de aur” și vroiam cu disperare o altă Românie. Nu a fost o muzică a evaziunii, ci, dimpotrivă, una care m-a ancorat în realitate cât se poate de adânc și m-a impulsionat să mă confrunt cu Zidurile din mine și din exterior.

Mai bine alienați, ascunși în spatele propriilor Ziduri decât simple cărămizi (integrate, stabile, dar uniformizate și captive în Zid). Dar și mai bine să luptăm cu Zidurile din noi și din lume, chiar dacă asta înseamnă o telenovelă fără sfârșit, unde nu o vom găsi niciodată pe Elodia. Să ne trezim la viață, să ieșim din starea de ”Conforably numb”. Mai întâi noi: să fim vii. Apoi să apărăm viața din jurul nostru. Asta face și Roger Waters. Cred că e un exemplu bun.”Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all / Togwther we stand, diveded we fall”.

M-a impresionat articolul ”Sânge pe Zid” al jurnalistei Elena Dumitru de la Adevărul pentru că era sincer, autentic la fel ca și spiritul ”Pink Floyd”. Un strigăt țâșnit din ciocnirea de Zid! Concertul a trezit-o pe jurnalista desensibilizată (care scria articole despre masacrele din Siria fără să simtă nimic, fără să arunce măcar o privire la fotografiile copiilor intoxicați de gaze și uciși) din starea de amorțeală, abulie, comă... ”Comfortably numb”. Violența mediatică excesivă și continuă, sigur, ne desensibilizează. Suferința și moartea nu ne mai spun nimic. A fost nevoie de muzică pentru a putea simți. Iar muzica a reușit asta pentru că era ”o experiență sângeros de personală”, așa a spus, inspirat, jurnalista. Tot ce-a compus Roger Waters a fost o expresie a experienței sale (moartea tatălui în al doilea război mondial, mama ultra-protectoare și posesivă, profesorii agresivi, sarcastici și convenționali de la școală, relațiile problematice cu femeile, politicile guvernului etc.), dar tocmai autenticitatea l-a făcut credibil și capabil, în final, să depășească sfera personală și să devină universal. Sânge pe Zid

În timpul pauzei dintre cele două părți ale concertului, Zidul a fost acoperit de imaginile victimelor războaielor și ale terorismului (inclusiv de stat), invitând la reculegere și reflecție. Liniște adâncă, minute în șir. Tăcerea morții. Încă un memorial al victimelor... Ce rost mai are are? Cui protest? Dar imaginea morții vroia să ne invite, de fapt, să apărăm viața. ”Hey you! Don’t help them to bury the live / Don’t give in without a fight”. Nu avem dreptul să luăm nicio viață, cu atât mai mult a celor nevinovați. Nici măcar una. O zi după concertul de la București, cântăreața Hyon Song-wol (fostă prietenă a lui Kim Jong Un, liderul nord-coreean) a fost executată împreună cu alți 11 artiști, în fața familiilor lor (care vor fi și ele arestate și duse în lagăre de detenție, se practică pedepsirea exemplară și colectivă în Coreea de Nord, asta-i politica, ăsta-i sistemul). Cântăreața interpreta muzică patriotică (de genul celei de la Cântarea României de la noi, din vremea comunismului, festivistă și ultrastandardizată: A Girl in the Saddle of a Steed ), altceva nu prea e accesibil în Coreea, doar nu ne gândim că ar fi putut participa la un concert ca ”The Wall”, împreună cu Roger Waters. Apropo, concertul ”The Wall” nu ar fi putut avea loc în nicio țară fundamentalistă (comunistă, islamică) ori unde e dictatură. Trebuie, totuși, să apreciem ce avem: internet (chiar dacă monitorizat de Big Brotheri – ai noștri și ai lor), muzică, spectacole, filme, cărți, libertate de circulație, putem să ne îmbrăcăm cum vrem și să spunem ce vrem în public. Libertatea de expresie nu se poate compara cu nimic, este singura care poate aduce o gură de aer pe o planetă intoxicată cu gaze sarin, corupție și ideologii.

Mă uitam hipnotizată, îngrozită și scârbită la articolele despre execuția artiștilor din Coreea de Nord și încercam din nou senzația aia cumplită de neputință. Parcă asistam la execuție. Mă uitam și eu, la fel ca și rudele victimelor, și nu puteam face nimic. Încă puțin sânge pe Zid? În seria nenumăraților morți, victime ale războiaelor și terorismului de stat? În avalanșa halucinantă a imaginilor horror din media? Mai contează? Nici nu mai încap toți pe Zid, nu mai e loc să-i comemorăm, Roger! Iar de cei mai mulți nimeni nu știe nimic.

Dezbracă-ne, întoarce-ne cu fața spre Zid, leagă-ne la ochi și pune-ne pistolul la tâmplă, Big Brother! Sau trage cu mitraliera. Mai sigur și mai de efect. Și pe mine nu mă mai întreba nimic, nu-ți voi răspunde. Nu voi schimba notele, nu te voi pupa în cur, nu-ți voi cânta ode și, mai ales, nu te voi iubi niciodată, Big Brother! Asta e ce pot eu să fac. Mă clatin pe picioare, dar nu mai contează. Îmi simt buzele arse, iar legătura de pe ochi mă strânge. Nu, scoate-mi legătura, vreau să mai văd o dată Zidul! E alb și rece, atingerea lui înghețată mă curentează: un cimitir fără margini, fără pietre de mormânt, al celor fără nume, prea umili și neînsemnați și totodată prea speriați ca să-l mai bântuie măcar. Încă respir. Totul e alb. Albul ochilor unui orb. Și acum trage!

Mother – The Wall – Roger Waters (București 2013)
Another Brick in the Wall – The Wall – Roger Waters (București 2013)
Outside the Wall – The Wall – Roger Waters (București 2013)