CUI PROTEST? / PROteste de respirație. V – Bestie, crezi că Frumoasa ta va săpa un tunel cu unghiile până la tine?

Vineri seara, Radu venise acasă mai devreme ca niciodată, pe la opt. Laura plecase la cumpărături şi, când se întorsese, găsise cina gata pregătită. Radu îi adusese personal farfuria plină cu cartofi prăjiţi şi şniţele la masă. Luca era şi el la masă, înfruptându-se din şniţele şi cartofi prăjiţi. Radu o întâmpină foarte vesel, cum nu-l mai văzuse de multă vreme:

– Bună, iubito! Ia loc, te rog, totul e pregătit. Ia ascultă: „O să vezi, şefu’, ce înseamnă să fii singur pe cruce! O să te obişnuieşti!”, declamă el, gesticulând teatral. E, ce zici? Sună bine? Am repetat la oglindă. Luca m-a ajutat.

Laura îl privi pe sub sprâncene, zâmbind neîncrezătoare.

– A, şi Luca a luat FB la engleză. Şi mi-a spus un banc tare cu Bulă. Vrei să-l auzi?

– Terminaţi cu prostiile, rosti Laura printre dinţi.

– Şi a desenat nişte caricaturi porno foarte reuşite. Are talent! A, da’ asta nu ştiu dacă pot să-ţi arăt. Nu cred că e pentru tine, Luca a zis că e „interzis minorilor şi scorpiilor frigide”.

– Am zis să terminaţi cu prostiile, misoginilor! se răsti Laura, încruntându-se. Şi, dacă e interzis minorilor, cu siguranţă, ţi-e interzis şi ţie. Nu ai mai mult de trei ani şi asta după ce te-ai mai maturizat un pic în timpul proiectului ăluia al tău traumatizant.

– Mai bine nu mai spune nimic de el! Nu mi-am revenit încă... Am glumit, iubito, ştiu că tu ai simţul umorului. Nu, acum pe bune, să ştii că fiul nostru e talentat la desen, chit că eu, la vârsta lui, desenam ursuleţi şi floricele, nu ţâţe, cururi, pizde şi pule.

– Radu!

– Da, mami, am făcut nişte desene super-tari, îţi arăt după-masă... Şi tati a zis că ne ducem mâine la...

– Surprise! La munte! sări Radu. Weekendul ăsta promit că nici nu dorm, nici nu lucrez. Mergem la munte. Ce zici, iubito?

Laura tresări și îi aruncă o privire rătăcită.

– Radu, spune-mi, ai luat apă plată? zise ea cu o voce uşor ezitantă.

– Da, iubito, am luat apă plată, pâine integrală, lămâi, măsline verzi, brânză Feta, caşcaval şi unt bio, lapte UHT, tot ce-ai zis tu, o asigură el zâmbind şi privind-o tandru cu ochii lui mari, verzi, languroşi.

– Bere ai luat?

– Îţi aduc acum. Ah, scuză-mă, am pus farfuriile pe masă, dar am uitat berea şi paharele.

Radu alergă la bucătărie şi se întoarse imediat cu o sticlă mare de bere Ciuc la doi litri şi cu două pahare proaspăt spălate. Îi turnă Laurei, apoi lui şi lăsă sticla de bere pe masă, fără capac.

– Radu, ai uitat să pui capacul, îl atenţionă Laura.

Radu puse la loc capacul şi-l strânse cât putu de bine.

– Acum n-o să mai pot să deschid singură sticla, ai strâns prea tare, mormăi Laura.

– Nu-i nimic iubito, sunt aici, la dispoziţia ta, zâmbi Radu.

– Hm, parcă bărbaţii sunt buni numai să deschidă sticlele de doi şi de cinci litri! spuse Laura. Şi, eventual, să care bagajele de câteva ori pe an! Dar hai să lăsăm asta. Radu, ascultă-mă, trebuie să-ţi zic ceva. Mai bine bea ceva înainte.

– Da, iubito, şopti el.

Radu se uită în ochii ei, fără să se atingă măcar de pahar. Părea fericit. Ochii mari, verzi îi străluceau. Laura îşi întoarse privirea de la el, oftă, apoi lăsă ochii în jos. Îşi adună forţele şi zise cât putu de ferm:

– Divorţăm. Asta vroiam să-ţi spun.

Radu pufni în râs.

– Da, divorţăm, spuse Laura din nou, de data asta privindu-l în ochi cu aparentă detaşare.

– Ai mai spus că divorţăm de milioane de ori, zise Radu, zgâlţâindu-se de râs pe scaun.

– De data asta e serios. Am vorbit şi cu avocata. Îmi iau în seara asta bagajul şi plec la mama.

– Nu te cred, nu o să faci asta niciodată, spuse el, râzând cu lacrimi.

– Ba da. O voi face chiar acum.

Laura se ridică de la masă palidă, dar hotărâtă şi se duse în dormitorul ei pentru a-şi strânge lucrurile. Înainte de orice excursie, împăturea frumos toate lucrurile şi le aşeza pe categorii, în pungi separate (pe care le verificase anterior să fie în bună stare). Contrar obiceiului, acum le îndesă la întâmplare în rucsac şi într-un geamantan, aproape fără să se uite la ele. Radu o privea uluit, fără să poată articula vreun cuvânt. Bărbia îi tremura. În colţul ochiului stâng sclipea o lacrimă, dar poate că era de la criza de râs de mai înainte. În cele din urmă, zise cu glas întretăiat:

– Laura, te iubesc! Şi Luca te iubeşte! Te iubim amândoi! Ce vrei să faci?

– Plec, asta fac. E dreptul meu să plec, spuse Laura pe un ton tăios.

Radu închise ochii. Picioarele i se tăiaseră. Părea gata să se prăbuşească. Se aşeză încet, tremurând ca scuturat de friguri, pe canapeaua Laurei.

– Te iubesc, Laura! Ești sufletul meu. Te iubesc la fel de mult ca-n prima zi, zise el cu vocea gâtuită.

– Eşti penibil. În prima zi nici nu ne cunoşteam. Ce pizda mă-sii, Radu, eşti sociolog.... Lasă clişeele astea de căcat!

– Eu nu pot să trăiesc fără tine! Te iubesc! Dacă mă părăseşti, o să mor, şopti el.

– Nu te mai victimiza, e ridicol! Şi, te rog, evită să mă culpabilizezi, nu e corect, zise Laura cu o siguranţă pe care nu şi-o recunoştea.

– Dar e corect ce faci tu?! ripostă Radu, înecându-se. Eu te iubesc!

De data asta nu o să mă oprească nimeni. Respiră, Laura. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Trebuie să respir. Trebuie să trăiesc.

Îşi puse rucsacul în spate, aparent fără să le acorde atenție lui Luca și lui Radu. Mai luă un geamantan mic într-o mână şi o sacoşă în cealaltă. La urma urmei, se putea descurca și singură, nu avea nevoie de bărbaţi să-i care bagajele. Se îndreptă spre ieşire, dar Luca se postă în faţa uşii.

– Ce e, mami, nu-l mai iubeşti pe tati?! strigă el, aţintind-o cu ochii lui mari şi mustrători.

Laura îl privi o clipă derutată, apoi chipul ei deveni tot mai stacojiu, ajungând precum canapeaua ei „Purple” de la Ikea pe care Radu vărsase bere şi vin. Buza de jos îi tremura. Tâmplele îi zvâcneau, iar ochii păreau gata să-i sară din orbite. Aruncă pe jos geamantanul şi sacoşa. Îi dădu o palmă zdravănă lui Luca peste faţă şi-l împinse cât putu de tare, azvârlindu-l la podea. Îşi luă apoi geamantanul şi sacoşa şi ieşi pe uşă val-vârtej, fără să rostească vreun cuvânt, fără să se uite în urmă. Luca se ridică imediat şi se duse la calculator să se consoleze prin căutarea unui nou joc Naruto, dar Radu rămase întins pe canapea, răvăşit, strângând spasmodic perna Laurei în braţe.

 

***

„Radu,

Am vrut să divorţez pentru că tânjeam după o schimbare radicală şi pentru că mă simţeam vinovată că te neglijam şi ştiam că situaţia nu o să se schimbe. Nu mai făcusem sex, hai să zicem… dragoste, de luni bune şi cred că erai foarte frustrat. Ai avut şi tu o perioadă grea la serviciu şi poate că eu nu te-am înţeles suficient şi nu te-am protejat îndeajuns.

Dar, după ce am luat decizia asta, sperând că mă voi şi te voi elibera, am început să mă simt şi mai vinovată că te părăsesc. De câteva săptămâni, am coborât în fundul infernului. Sufletul meu ardea în flăcările infernului. Culpabilitatea, ştii tu, am mai vorbit de ea. Doar că era în raport cu tine. Degeaba m-am dat cu capul de pereţi, mi-am smuls părul, m-am ars cu țigara (şi eram pe punctul să-mi tai venele), nu am putut să convertesc suferinţa psihică într-una fizică decât într-o măsură insignifiantă. Ştiam că tu nu o să mă ierţi dacă te las. “Cine iubeşte şi lasă!...” Şi că nu o să poţi trăi fără mine. Ah, mi-am zis, ce te victimizezi! Ce egoist, ce gelos, ce posesiv, ce obsedat eşti! Ce dependență morbidă, perversă, devoratoare! Cât de masochiști putem fi? Nu e decât “l’amour, cette idée fixe”, ca-n Proust, nimic mai mult. Ar fi bine să mergi la psiholog să discuţi despre asta. Orice ţi-aş fi spus, oricâte argumente aş fi invocat, tu te-ai fi uitat complet pierdut şi ai fi zis fatalmente numai: „Te iubesc”.

Mi-am impus să nu cedez. Nici măcar din cauza copilului. Nu putem continua împreună doar pentru Luca. Nu sunt dispusă să fiu şantajată sentimental cu copilul. Iar pe Luca l-ar afecta cu siguranţă o relaţie resuscitată numai de dragul lui, ar simţi toate tensiunile şi presiunile. Tu ştii mai bine, eşti sociolog. Dacă m-aş fi întors, ar fi trebuit să o fac pentru tine, nu pentru Luca. Doar pentru tine, Radu.

Apoi, mi-am spus că nu trebuie să mă las dominată de obişnuinţă. Nu mi-ai povestit chiar tu despre reacţia şefului tău? Poate că „iubirea” era doar obişnuinţă. Nu era o greşeală să ne obişnuim mai departe cu răul... haosul, abuzurile și absurdul... cum ai zis tu? Nu trebuia să învingem obişnuinţa şi să ne eliberăm?

Am încercat să fiu tare în decizia mea, dar... Mai era ceva. Nu doar tu nu puteai să trăieşti fără mine. Nu doar pe tine te menajam (vorba vine, căci am fi continuat să alimentăm împreună flăcările infernului... conjugal). Nici eu nu puteam să trăiesc fără tine. Incredibil, nu? Relaţia asta nenorocită durează de atâţia ani... că le-am pierdut şirul. Tu eşti prima mea relaţie, înainte au fost doar mici  aventuri. Îmi dorisem atât de mult ca totul să rămână aşa: o serie de aventuri! Ştiam că, dacă mă voi implica, inevitabil nu va merge, vom plonja în micul infern conjugal, voi suferi, vei suferi şi, deşi totul va fi convenţional, depersonalizant, absurd sau pervers, nu ne vom putea despărţi prea uşor. Iar, dacă oamenii sunt şi puţin sentimentali şi un pic responsabili, lucrurile se complică.

„Ex nihilo nihil”? Nu, nu e aşa. La început chiar nu a fost nimic. Apoi, treptat, au început să se adune lucruri... Tot felul de lucruri care ne leagă...

Dacă ne-am despărţi, cu sufletul cutremurat, mi-aş aduce tot timpul aminte de lucrurile bune: cum ai venit să mă iei de la birou, când aveam închideri, la ora patru dimineața, într-o noapte geroasă de iarnă, şi ai încuiat şi firma (căci eu nu reuşeam nici să introduc cheia în uşă), deşi a doua zi trebuia să predai un raport, cum ai fost cu mine la spital la mama, la cimitir la bunici şi la tata, cum te-ai dus la cumpărături seara târziu, chiar şi când erau meciuri, cum te-ai sacrificat să mergi la ”plimbare” la mall de atâtea ori, în locul meu, cu Luca, cum mi-ai deschis cu celebra ta forţă masculină sticlele de apă plată de 5 litri, cum ai aruncat de mii de ori gunoiul, cum mi-ai făcut ceai de muşeţel cu miere şi lămâie când eram bolnavă, cum ai pregătit cei mai buni cartofi prăjiţi şi cele mai bune şniţele, cum mi-ai povestit trăsnăile verișorilor tăi în copilărie, cum mi-ai cântat la pian sau mi-ai dedicat poezii, cum am făcut dragoste în mare în Vamă... Fiecare melodie pe care am făcut dragoste, fie că era din The Doors, Led Zeppelin, Pink Floyd, Nirvana, Radiohead, Metallica, Rammstein, Ceaikovski, Chopin, Rachmaninov, Grieg sau Mahler, mi-ar sfâşia inima, n-aş mai putea să o ascult. Ah, momentele noastre de graţie... Nu toate ţin de obişnuinţă. Da, într-adevăr, ar fi putut fi oricare altul, însă, dintre toţi, ai fost tu. Fatală coincidenţă! Şi aş muri de dor.

Dar nu numai de lucrurile bune mi-aş fi adus mereu aminte. Sunt şi lucrurile rele care ne leagă: ştii, acum câţiva ani, când ne-am spus lucruri oribile, când am fost chiar la un pas de a ne ucide unul pe celălalt, când eu am aruncat cu ce mi-a venit la îndemână şi am vrut să te tai cu cuţitul, iar tu ai încercat să mă sugrumi... Lucrurile rele creează o şi mai mare intimitate. Victima şi torţionarul. Am fost aşa pe rând. Prima reacţie a fost şi atunci: o, Doamne, am depăşit limita admisă, am alunecat în hybris, am greşit incalculabil şi de neiertat, trebuie neapărat să ne despărţim! Apoi, mi-am dat seama că, tocmai pentru că am depăşit acel prag, puteam continua. Pentru că însemna că nimic, nici chiar moartea, nu ar sta în calea relaţiei noastre. Acum putem face orice. „Impossible is possible”. „Cere şi ţi se va da”! „Îndrăzneşte”! Dacă trecem peste astea, dacă ne putem ierta, ne iubim cu adevărat.

Un singur lucru e imposibil şi tu ai ştiut asta de la început: despărţirea.

De-atâtea ori am aruncat vergheta pe jos, în budă, în gunoi, în rahatul lui Kim și de fiecare dată a supraviețuit. M-aș duce până în Mordor s-o arunc în flăcări ca pe ”Inelul Puterii”. Acela a putut fi distrus. Mi-e teamă că verghetele noastre nu pot fi atinse nici de flăcările Mordorului.

La început, în prima zi după ce am plecat de-acasă, am savurat liniștea. În sfârșit, era tot ce îmi doream. Apoi, brusc liniștea asta mi s-a părut una de cavou. Mi-era dor de balamuc, de scandaluri, de cedări și umilințe. Dependența asta morbidă, perversă, devoratoare și insuportabila ei absență.

M-am dus aseară la supermarket la Mega Image să iau niște legume congelate și conserve de ton. La casă, în timp ce așezam conservele de ton în pungă, s-a terminat hârtia de bonuri. Așteptam să instaleze băiatul de la casă noul sul și, deodată, ceva m-a cutremurat. Povestea noastră, izvorâtă din alte povești îngemănate, crescând de la un strop de apă la un izvor și apoi la un fluviu. De apă vie! Fie și în varianta Sam cel Abulic și Jill cea Criogenată, Alex cel Depresiv și Ilana cea Sufocantă și Paranoică, Don Quijote cel Castrat și fără Vise și Dulcineea cea Căruntă și Absurdă. Ilana cea Sufocantă și Paranoică e a mea, Sam cel Abulic e al meu, Dulcineea cea Căruntă și Absurdă e a mea.

Cum să te părăsesc? Entropia ar crește brusc, întreg universul s-ar face praf și pulbere. Moarte termică instantaneu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Lumea nu poate exista și funcționa fără povești. Povești preluate, adaptate, personalizate și construite clipă de clipă ca a noastră. În ele găsim garanția pentru eternitate. Legile ficțiunii de care vorbea Tom Sawyer: un prizonier nobil trebuie să sape un tunel cu unghiile pentru a evada, chiar dacă va consuma 50 de ani pentru asta, eventual să implice și generațiile următoare. Bestie, Frumoasa ta va săpa un tunel cu unghiile până la tine!

Alex, crezi tu în asta? În povești? Tu care te străduiești să deconstruiești și să demitizezi ideologia, tu care analizezi fața nevăzută a sistemului, ”the dark side of the moon”, tu care deconspiri mecanismele de manipulare? Iubirea romantică e doar un mit modern, Alex, ce naiba? În Evul mediu era o slăbiciune sau chiar o boală. Incurabilă uneori. Ești bolnav de mitul ăsta modern? Da, e penibil, dar răspunsul e ”da”. Probabil că am și fața aia de prost cu ochii pierduți și un zâmbet rătăcit. Lost... but beeing myself more than ever. Cred în povești. În legile lui Tom Sawyer.

O iubesc pe Ilana, chiar dacă mă va sufoca în continuare și nu va învăța niciodată să-mi respecte punctul de vedere și să mă susțină. O iubesc pe Dulcineea, chiar dacă va mânca întotdeauna la masă ca un diavol tasmanian și va continua să aleagă farfurii și castroane din care te ferești să înghiți ceva ca să nu ajungi la modelul ăla kitsch. Îl iubesc pe Sam, chiar dacă nu voi scoate niciodată supereroul din el. Poate că totuși trebuie să-l antrenez un pic pe Sam: să-l trimit să numere câinii din școala lui Luca sau să se lupte cu Al Gore, maidanezul ăla care a mușcat cel puțin 5 persoane, inclusiv pe ăsta micu’ al nostru. Sigur, să nu uităm, comunicarea e imposibilă, te urăsc, Ilana, dar te și iubesc. Tu nu ești sistemul, nu ești Big Brother. Ilana, de data asta, mă predau. Te las să faci ce vrei cu mine. Știu că ești mai nesățioasă decât vulturul lui Zeus. Dacă vrei să mă devorezi, îți las nu doar ficatul, ci tot corpul, și chiar și sufletul... mă rog, ce a mai rămas din el. Fă ce vrei, nu o să mai lupt. Poți să mă scuipi, să mă lovești, să mă sfâșii, să mă violezi dacă vrei. Fizic și psihic. Sunt zeul pe care-l venerezi și vrei, totodată, să-l mănânci de viu. Fă asta, te las. Mă sacrific.”

Laura verifică textul cu ochii înlăcrimaţi şi apoi îi trimise mailul seara lui Radu. El deschise mailul personal abia a doua zi, la serviciu, în pauza de prânz. De emoţie, sărută ecranul monitorului, fără să-i pese de cei din jur.

***

Când auzi interfonul, Radu tresări puternic. Începea să aibă palpitaţii. După o comă de aproape o lună, îşi simţea inima turată la maximum ca un motor de motocicletă în Vama Veche. Mâinile transpirate îi alunecau pe interfon. Calmează-te, controlează-te, Radu. Calmează-te, controlează-te. Apăsă de vreo şase ori pe buton. Nu fu sigur că a nimerit butonul, căci Laura, precis Laura trebuia să fi fost, nu răspundea. Nu izbuti nici să bage cheia în uşă. Mâinile îi tremurau. În sfârşit, reuşi să deschidă uşa exact când liftul ajunse la etajul lor.

Laura intră dreaptă şi mândră ca o regină, cu toată greutatea valizelor şi a rucsacului din spate.

– Salut, zise Laura cu un calm mimat. Ia-mi, te rog, bagajele. M-au cocoşat.

– Mi-a fost dor de tine! Te iubesc, Laura, spuse Radu cu vocea întretăiată de emoţie.

– Da, ştiu. Ia-mi, te rog, bagajele şi du-le în dormitor.

Radu luă bagajele şi le trânti pe canapeaua ei. Apoi se întoarse pe hol val-vârtej. Laura tocmai se descălţase şi-şi pusese papucii. Radu o sărută, forţând-o să deschidă buzele şi o îmbrăţişă strâns, aproape s-o sufoce, minute în şir.

– Mă iubeşti aşa de mult că era să mă storceşti de tot, bombăni Laura.

– Iubito, hai să mergem în bucătărie să bem ceva. Luca e la maică-ta. Îl aduce ea mai târziu. Să profităm.

O privi apoi insistent, luându-i mâinile într-ale sale.

– Ah, ce e cu tine? Ai slăbit şi eşti foarte trasă la faţă.

– Ce coincidenţă! La fel şi tu.

Radu aduse o sticlă de şampanie, dar Laura ripostă, schiţând o grimasă de dezgust:

– Ştii că nu mă formalizez, nici nu mă omor după băuturile astea dulcege. Mai bine dă-mi o bere.

Radu avea pregătită şi o sticlă de Fetească Regală la frigider, aşa că stărui să bea altceva decât bere. Laura acceptă în cele din urmă. Radu desfăcu sticla de vin (cam greu, căci îi tremurau mâinile în continuare), turnă vinul în pahare şi ciocniră amândoi. Îşi aprinseră câte o ţigară, dar Radu o stinse pe a lui la jumătate. Veni în spatele Laurei şi se lipi de ea, mângâindu-i pierdut părul şi obrajii. Nu-i venea să creadă că putea să o atingă din nou. Se aplecă şi-şi vârî limba în urechea ei dreaptă. Mirosea răvăşitor a parfum „Givenchy. Verry Irresistible”. El i-l cumpărase. Îşi plimbă limba îndelung în urechea parfumată a Laurei, răsucind-o și rotind-o, înnebunit de dorință. Redescoperea savori aproape uitate. Trecuse atâta timp... Parcă ultima oară când o ținuse în brațe fusese la mare, în Vamă, anul trecut, sub soarele năucitor de august. Atunci Laura mirosea amețitor a mare, păstrase pe buze un gust delicat de sare amestecat cu aroma țigărilor Vogue mentolate, avea pielea transpirată, înroșită de soare, plină de nisip și de scoici. Nisipul sacru din Vamă pe care el nu se îndura să-l spele... O algă i se încolăcise Laurei de piciorul stâng ca o brățară. El îi sărutase piciorul. Radu îşi simţea întreg corpul arzând, dar oare Laura se încălzise şi ea sau măcar îşi dorea să se înfierbânte împreună cu el?

– Radu, dacă vrei sex, facem aici în bucătărie. La fereastră şi pe masă, zise Laura repede şi rece.

– Vreau dragoste, nu sex. Dar nu preferi să mergem în dormitor, iubito? Aici nu e prea confortabil, te poţi lovi şi n-avem nici măcar jaluzea, ne vede toată lumea.

– Nu-mi pasă, zise Laura cu fermitate. Facem aici, la geam şi pe masă sau deloc. Tu alegi.

– Bine, facem unde vrei tu.

– Şi te rog să te dezbraci complet. Şi eu o să fac asta. Altfel nu vreau.

N-apucă să termine fraza, că Radu îşi aruncase deja hainele pe jos, mai puţin şosetele. Laura îl urmă şi ea. Radu încercă să o ajute să desfacă sutienul, dar, din cauza agitaţiei, nu reuşi să-l deschidă, ci îl rupse. Laura însă, contrar obiceiului, nu comentă nimic. În cele din urmă, aparent sigură pe ea, cu aceeaşi ţinută regală, complet dezbrăcată, se aşeză la geamul fără jaluzele, în lumina sidefată, cu irizări de curcubeu a asfinţitului. Regina era goală! Răscolit de splendoarea ei, sfâşiat de fericirea nesperată, Radu înaintă spre ea, împleticindu-se. Îngropându-şi faţa în părul ei mătăsos, îi mângâie sânii, strângându-i uşor sfârcurile mari şi întărite. Apoi mâinile îi coborâră pe fundul încins, transpirat. O sărută din nou în ureche, pe gât, mușcând-o ușor, îi mângâie spatele, îi masă vaginul, simţind cum începe să se lubrifieze, apoi o penetră pe la spate. Plăcerea îl străbătu în tot corpul ca un val delicat, dar tulburător de electricitate. Îi era teamă să nu termine mai devreme decât trebuia, dar se controlă şi continuă. Laura începu să gâfâie şi să geamă încet, apoi tot mai tare şi, la un moment dat, ţipă, încleştându-se cu mâna de pervaz.

Radu o mută de la geam pe masă, încercând în grabă să dea la o parte câteva din obiectele de pe ea. Nu reuşi să elibereze prea bine spaţiul, dar continuă. Câteva pahare şi sticle se răsturnară, dar Laura nu părea deranjată. Masa se zgâlţâi atât de tare că Radu avu impresia că o să se prăbuşească şi ea, dar ce mai conta? Laura gemu tare şi ţipă de câteva ori ascuţit. O privi. Părea transfigurată. Îşi pierduse paloarea, avea acum faţa îmbujorată şi ochii negri larg deschişi, scânteietori ca nişte supernove. Strălucirea aceea intensă a supernovelor înainte de a fi înghiţite de neant... Îi veni în minte şi un refren dintr-o romanţă: „Iubesc femeia / De dor nebună / Femeia brună / Cu ochi negri de foc”.

– Vreau şi pe scaun, spuse Laura excitată.

Radu se aşeză el acum pe scaun, iar Laura i se urcă în braţe şi-l înconjură cu picioarele. Acum preluă ea sarcina. Radu fu surprins câtă energie şi forţă emana trupul ei aparent atât de fragil. Laura închise ochii şi ţipă tare, de mai multe ori la rând. Se încinsese. Stropi de transpiraţie alunecau de pe sânii ei pe corpul lui, arzându-l de parcă l-ar fi picurat cu ceară. Trupul ei fierbinte se unduia şi împingea puternic, rapid şi ritmic, fără oprire. Cu o mână, Laura îi mângăia părul, iar cu alta testiculele. Era cu ea, era în ea, erau împreună, erau una şi aceeaşi fiinţă. Radu simţi că se rupe cu totul, se dezintegrează, plonjează în galaxii îndepărtate, la marginea universului, unde strălucesc delirant ultimele supernove şi ejaculă. Rămaseră apoi o vreme îmbrăţişaţi, pe scaun, fără să se îndure să se despartă.

– Te iubesc! Eşti tare, iubito, şopti Radu.

– Şi tu. Data viitoare vreau şi sex oral, zise Laura, sărutându-i uşor tâmpla stângă.

– Şi eu.

Radu se simţi foarte încurajat de formularea „data viitoare”. Poate peste o oră?  

O lăsă pe ea să se spele prima, apoi se duse el la baie. După un duş rapid, se îndreptă spre camera ei, desculţ, şiroind de apă, cu prosopul în jurul taliei. Intră în camera ei, fredonând „Iubesc femeia”. Laura era însă la ţigară, în bucătărie. Radu se uită cu coada ochiului la petele de bere şi de vin pe care el le făcuse pe canapeaua ei roşie, de piele de la Ikea şi puse prosopul strategic deasupra lor. Apoi se întinse gol pe canapea.

– Radu, ce faci? Mi-ai invadat teritoriul, ai violat spaţiul sacru, spuse Laura, intrând în cameră cu părul strâns în coc şi îmbrăcată în pijama.

Radu o privi cu ochi mari şi inocenţi.

– Alege pedeapsa: spintecare, împuşcare, electrocutare, castrare, injectare cu un virus letal. Sau crezi că te pedepsesc cu un sex oral?

Ochii lui Radu se aprinseră, iar penisul începu să i se întărească iar.

– Sunt atât de fericit încât aş vrea să mor acum, zise Radu, privind-o cu ochii lui mari, verzi, languroşi.

– Eu, de obicei, când sunt nefericită vreau să mor, rosti Laura, înfruntându-i privirea.

– Adică mai tot timpul, râse Radu. You’re never satisfied.

– Păi, dacă tu-mi oferi numai satisfucktion... Hai, Radu, nu exagera! În ultimul timp, am vrut asta destul de des, într-adevăr. Pentru că nu ştiam cum să evadez din cercul infernal în care mă aflam şi care mă strângea până la sufocare. Ca braţele tale, iubitule, spuse Laura sarcastic.

– Nici nu ştiam că dispun de o asemenea forţă infernală. Mulţumesc, iubito, că m-ai ajutat să descopăr. În ce mă priveşte, eu sunt uşor de satisfăcut. O bere, o pizza, o ţigară, un proiect finalizat cu succes şi fără prea mult stres ca data trecută... Să vă ştiu pe tine şi pe Luca aproape...

– O partidă de sex, completă Laura cu un rictus.

– Dragoste, nu sex. N-ai înţeles nici acum?! zise Radu.

– „Dragoste”, cu „d” de la „demenţă”... Ce păcat că eu sunt atât de dificilă şi imposibil de satis-fuck-ut!

– Nu te cred, iubito! Spui asta numai ca să mă provoci. Iar eu accept provocarea. Vrei să mai încercăm ca să-ţi demonstrez că nu e aşa? Sunt disponibil chiar acum! Pentru început, pedepsește-mă cu un sex oral!

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. IV – Iubirea, un cimitir de aripi frânte, dar încă fâlfâind

Laura ştia să se organizeze mai bine ca Radu sau, cel puţin, aşa îşi imagina. Nu îşi pierdea nopţile, nici weekendurile la serviciu. Se confrunta şi ea cu perioade mai încărcate, la sfârşit de lună, când avea închiderile de balanță contabilă şi trebuia să stea peste program, dar atunci îl lăsa pe Luca la mama o săptămână, iar copilul nu era afectat.

Îşi planifica fiecare activitate aproape la secundă. De la şapte dimineaţa la douăsprezece noaptea, totul era dinainte prestabilit şi aranjat în aşa fel încât să nu piardă timpul niciodată. La şapte şi un sfert îi dădea micul dejun lui Luca (cereale Nestle Duo cu lapte), verifica apoi apa şi mâncarea pisicii (hrană uscată Purina pentru pisici sterilizate), iar la opt fără douăzeci plecau la şcoală. La opt, Laura era deja pe drum spre serviciu, unde ajungea, în general, cu un sfert de oră mai dvreme, aşa că apuca să-şi facă o cafea şi să fumeze o ţigară. Apoi îşi închidea telefoanele mobile personale ca să n-o deranjeze nimeni căci, de la nouă la treisprezece, se concentra asupra muncii, aproape fără să respire. La treisprezece, lua prânzul, indiferent de problemele de la serviciu. Îşi impusese să respecte ora de masă. La optprezece fix (cu excepția sfârșitului de lună când avea închideri) părăsea biroul şi se îndrepta spre maică-sa, unde se ducea Luca după şcoală. Cel târziu la ora nouăsprezece îl lua pe Luca de la mama şi mergeau împreună acasă. Luau împreună cina pe la ora douăzeci. Până la ora douăzeci şi unu – douăzeci şi unu şi jumătate, Laura verifica temele, apoi îl trimitea pe Luca la baie şi la culcare. Dacă Radu nu era acasă (ceea ce se întâmpla frecvent), îi citea sau îi zicea ea poveşti lui Luca, stăteau de vorbă, se mai jucau un pic, spuneau rugăciunile şi apoi Luca adormea, sărutat şi mângâiat de ea. După aceea, la ora douăzeci şi două şi jumătate îi punea din nou mâncare şi apă pisicii şi îi curăţa nisipul. Apoi mergea la bucătărie să facă mâncare sau un pic de curăţenie. Dacă Radu venea între timp, îi lăsa şi lui ceva de mâncare. Din când în când, trebuia să calce de urgenţă nişte lucruri pentru Luca, dar, de obicei, lăsa asta pe sâmbătă. La ora douăzeci şi trei şi patruzeci şi cinci de minute se ducea la baie, apoi la culcare. Era aşa de obosită, că adormea imediat, de multe ori, înainte de a apuca să-şi deschidă laptopul şi să-şi verifice mailurile personale sau să se uite la știri (căci nu le putea urmări pe Disney Channel, singurul canal TV deschis cât era treaz Luca). Dacă era o urgență la serviciu, o suna șeful sau îi trimitea un SMS, doar așa mai deschidea laptopul și mailurile. Întotdeauna, indiferent de cât de puţin timp ar fi avut la dispoziţie, îşi lua o carte cu ea. Avea o normă minimală de o pagină pe zi. În general, profita de drumul cu metroul (dacă găsea loc) pentru a citi.

Sfârșitul unei zile obișnuite. Ora 00:48: așa afișează ceasul electronic al televizorului Samsung cu ecran LCD.  Ecranul deja s-a zgâriat. Poate e opera lui Kim. Cam târziu... ce se întâmplă cu programul meu imbatabil? Ar trebui să las cartea și să merg la culcare. Ghemuită ca un arici pe scaunul ăsta vechi, scârțâitor, mă încăpățânez să strâng în brațe cartea. Cu ultimele puteri. Nu vreau să-i dau drumul. Ce coperți fine, lucioase are! De la Humanitas, din mall. E și mallul bun la ceva. În copilăria mea, cărțile aveau coperțile aspre, dar în același timp fragile. Se îngăbeneau și se rupeau imediat. O bibliotecă de cărți ferfenițite, pline de praf. Dacă le atingeai, se descompuneau. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Un cimitir de aripi frânte, dar încă fâlfâind. Ascultam freamătul lor halucinant, obscur, neîntrerupt. Acum aud doar scârțâitul scaunului. Doar zgomot, nu muzică. Prea obosită ca să mai merg la bucătărie să fumez. Nu mai pot să citesc niciun cuvânt, nu mai înțeleg nimic. O pagină se desprinde și cade pe parchet. O alunecare fatală și fantasmatică. Nu-mi pot desprinde privirea de la ea. Radu va călca pe ea cu picioarele goale, ude când iese de la baie, Luca o va transforma într-o gălușcă din supă, Kim va juca fotbal cu ea și-o va duce invariabil în lădița ei cu nisip. Poate chiar eu o voi arunca la gunoi din greșeală.

Astăzi am reușit să citesc o pagină și 7 rânduri din cartea cea nouă – ”Să nu pronunți noapte”, de Amos Oz. Deprimant. Degradare continuă, pierderea vitalității, a energiei, a viselor. Proiecte înghețate. Descompunere lentă a cuplului. Agonie lungă și dureroasă. Ultima zvâcnire de viață înghițită de deșertul obscur, fără margini. Ineluctabil. Parcă suna foarte cunoscut. Și de ce citesc ceva deprimant în loc să caut să mă înveseleasc? Mai bine așa, e mai autentic și mai empatic. M-am săturat de indiferență și de minciuni.

Înainte eram mândră de mine pentru că reuşesc să-mi planific atât de bine lucrurile. Nu fac decât lucrurile care ar trebui făcute şi asta foarte riguros, fără abateri de la plan şi cu maximum de eficienţă. Nu sunt eu, după standardele generale, o femeie împlinită? Nu am eu tot ce şi-ar putea dori o femeie obişnuită, adică o casă, o maşină, un soţ, un copil şi un job? Staţi, ordinea nu e tocmai bună, ar trebui reformulat: un copil, un soţ, un job, o casă şi o maşină... De ce-am pus înainte lucrurile materiale? Eu am ales eu asta și trebuie să-mi asum răspunderea. Poate cândva am optat, într-adevăr, pentru viaţa asta, dar acum mai sunt deciziile de atunci valabile? Nu pot alege acum altceva?

Mereu ”trebuie”, niciodată ”vreau”! În liceu, eram una dintre cele mai nonconformiste tipe, chiar dacă învăţam foarte bine şi mergeam la olimpiade la română și la engleză. Nu mă duceam decât la orele la care vroiam să merg. Veneam la şcoală (şi chiar la examene, inclusiv la BAC) cu unghiile lungi, vopsite cu ojă neagră, cu fustă scurtă, mulată şi cu o bluziţă care abia îmi acoperea sânii, lăsând să se vadă buricul. Era chiar să nu fiu admisă la BAC din cauza ţinutei. Femeia de serviciu făcuse tot posibilul să mă împiedice să intru la examen, încercând să mă redirecţioneze spre bordel (care nu era foarte departe de şcoală şi poate mi-ar fi oferit perspective mai bune de viitor). Mergeam la petreceri, prin cluburi şi lipseam noaptea de acasă când aveam chef. Fugisem chiar de câteva ori de acasă. Fumam tot ce găseam, de la ţigările More mentolate la chiştocuri de Carpaţi (în serile cu foc de tabără şi cântece de chitară, la munte, când se trecea de la ceai cu rom la rom cu ceai). Beam mai des vodcă şi ocazional bere în Lăptărie, mergând pe principiul arhicunoscut: „Nu te simţi bine dacă nu te simţi rău”. În ce priveşte băieţii, preferam să-i provoc şi să-i ţin la distanţă. Cel mult, aveam din când în când aventuri de-o noapte. A doua zi nu mai vroiam să văd pe nimeni. Preferam să nu mă implic. Așa nu aveam să sufăr niciodată.

Ce vremuri frumoase! Citeam mult, scriam poezii, evadam în lumi fantasmatice, interzise. Mă plimbam la orice oră din zi şi din noapte, colindam, exploram, rătăceam... Mă rătăceam. Și atunci mă simțeam mai mult ca oricând eu însămi. Nu mă săturam niciodată să contemplu natura. La munte, mă întindeam pe pământul rece și zgrunțuros, firele înalte și aspre de iarbă mi se încolăceau de picioare, pietricelele îmi intrau în carne, insectele mă devorau lent. Culcată în iarbă, priveam parcă la nesfârșit ceaţa care învăluia crestele munților, crenelate ca turnurile unei catedrale. Ceața aceea de un alb imaterial ca vălul unei mirese sau ca un giulgiu. Simțeam mereu nevoia irezistibilă de a plonja acolo, în valurile albe, imaculate...

La mare, în nopțile răcoroase de vară, rătăceam singură pe plajă. Priveam ore în șir valurile spărgându-se de ţărm. Ascultam murmurul lor continuu, ca o incantație. Spuma lor ușoară, străvezie, luminoasă, în contrast cu întunericul greu, dens, aparent atotcuprinzător. Orbitele ochilor unui orb. Cel care vede dincolo de simțuri, profetul orb, Tiresias. Închideam ochii și spuma dispărea, înghițită de întuneric. Deschideam ochii și spuma reapărea pe crestele valurilor. Cât ai clipi. Atât de fragilă și totuși de neînfrânt. Mica Sirenă, puterea ascunsă a spumei. Sacrificiul. Moartea și reînvierea. Rotirea neîntreruptă. Cântecul stelelor, mesaje din alte lumi, niciodată înțelese și totuși mai aproape de mine decât zumzetul van de pe pământ. Calea de lumină a lunii țesută peste ape... Mă înspăimânta și mă atrăgea hipnotic de când eram mică. Frisonantă. Atunci nici nu îndrăzneam s-o privesc decât printre degete. O punte spre o altă lume? Sau o ispită? O plasă de iluzii? Un refugiu imaginar? Și, din nou, nevoia disperată de a mă arunca în valuri și de a urma-o.

Acasă, pierdută în fumul de ţigară, stăteam ore la rând la măsuţa din lemn de trandafir, cu muşcate de pe balcon să privesc norii alunecând. Mă fascina în special momentul de dinainte de furtună: contrastul halucinant între norii aceia violet, întunecați, vibrând de electricitate și cerul de un galben imperial, solemn și distant. Culori complementare, coincidentia oppositorum. Le priveam în transă în timp ce unghiile mele întunecate ca norii sfâșiau febril pielea mea alb-gălbuie ca de ceară. Momentul acela unic, sfâșietor de frumos, dinainte de furtună, al echilibrului: când lupta încleștată a elementelor capătă forma unui dans simultan calculat și pasional, rece și fierbinte, aristocratic și plebeu, tangoul. Uniune mistică. Depășirea tensiunilor și a contradicțiilor.

Dar acum? Programul continuă să-mi dea „not responding”. Nu mai apuc să citesc (decât alea câteva pagini pe săptămână), să văd un film ori o piesă de teatru sau să ies în oraş. La plimbare merg doar cu Luca, o dată pe săptămână, iar copilul preferă „plimbările” la mall sau la hypermarket.  Nu mai ştiu când am privit ultima oară cerul, cu câte luni sau cu câţi ani în urmă. Parcă stau mereu cu ochii în pământ, mai bine zis în laptop. A, cred că ultima oară a fost de 1 Mai în Vamă, când mă uitam la baloanele de hârtie aprinse. Măcar o dată la cinci ani să privesc și eu cerul. Să-mi fac o normă minimală, așa cum am pentru citit: cel puțin o pagină pe zi. Degeaba. Nimeni nu face nimic pentru a-mi debloca programul sau pentru a-i da „restart”.

Niciodată nu mă simt atât de singură ca atunci când sunt împreună cu Radu și Luca, în familie. Este insuportabil să fii singur în mijlocul familiei tale. Sunt lângă ei, îi ating, fac dragoste și parcă mă aflu la zeci de mii de ani lumină distanță. Sigur, asta li se întâmplă celor mai mulți dintre oameni, dar eu, vorba lui Radu sau, mă rog, a lui Vlad, pot să mă obișnuiesc?

Trebuie să mă controlez non-stop, chiar și în somn. Desfă picioarele, Laura! Mai larg! De ce ești așa crispată? Acum spală-te, dar lasă-mă pe mine la baie mai întâi. Și nu uita să-mi iei șoseta din cadă și chiloții din chiuvetă. Verifică și în WC, poate a căzut ceva. Dă-te mai la margine, nu trage cearceaful, stai pe perna ta, nu da din picioare, nu te mișca, respiră mai încet, nu așa zgomotos și sacadat! Laura, mă deranjezi! Respiră mai ușor. Nu mai scoate niciun sunet. Nici când facem sex. E oribil, ne aud toți vecinii. Ești o curvă. Mai bine nu ai mai respira deloc. Nu mai apăsa clanțele, nu mai pune ibricul de ceai pe foc, nu mai deschide robinetele, nu mai târși papucii, nu te mai fâțâi. Nu trage apa la WC noaptea și nu te mai spăla pe mâini, mai bine abține-te. Nu mai atinge nimic. Nu fâșâi, nu țăcăni, nu zornăi, nu bazâi, nu sforăi, nu pârâi. Dă-ți mobilul pe silent și nu pune alarma, te va trezi oricum Inna cu ”Sun is up”. Nu uita să pui căștile, chiar dacă nu asculți nimic, să nu se audă sunetele alea enervante de la deschiderea laptopului. Scoate-ți brățara aia zăngănitoare când te așezi la calculator. Ce tot bombăni? Taci și bagă-ți nasul înapoi în laptop.

Laura, nu căsca, nu uita de ruj, rimel, fard de obraz și anticearcăn, nu lăsa să-ți cadă capul pe masă sau pe laptop, nu ofta, nu sta bosumflată și mai ales nu plânge! Nu ai voie să fii obosită. Nu ai voie să fii tristă. Trebuie să te distrezi, la fel ca și noi. Trebuie să fii recunoscătoare pentru tot ce ți-a oferit viața.

Ești condamnată la fericire.

Ești un Zombie cu ”smiling face”.

Zâmbește, Laura, spectacolul continuă!

O păpușă voodoo trasă în țeapă noaptea la trei, de vrăjitoarele Melissa și Vanessa, Radu și Luca, împreună cu Oana și Pepe, Moni și Iri, Bahmu și Prigo și alte vedete. O horă sălbatică, un ritual exotic, dar și cu o anumită culoare locală. Nu jucau așa și ielele? Trebuie să dansezi și tu, Laura! Mișcă-te! Ridică brațele, dă din picioare, unduiește-ți șoldurile. Mișcă-ți curul. ”Binidităt”. Hitul verii. În convulsii, cu spume la gură, dar fără să-mi pierd ”smiling face”-ul...

Totul e fals. Trăiesc oare în ”Casa Păpușilor” a lui Ibsen, sunt Nora, femeia manipulată și captivă în familia ei ”fericită”? În ce secol și-n ce lume mă aflu? Am nevoie de o gură de aer proaspăt. Ca George Bowling din romanul lui Orwell, ”O gură de aer”. Mai pot eu oare evada în copilărie ca George care visa, de pildă, să meargă la pescuit? Prea târziu. Și pentru mine și pentru George. Inevitabil. Oameni ”împliniți”. Gata să explodeze. Simt că mă sufoc. Mă sting ușor, în tăcere. Mă usuc lent și discret ca o panseluțele din ierbarul lui Luca. Nu, de acum încolo, nu o voi mai face fără zgomot. Voi țipa și mă voi zvârcoli. Oricum, indiferent cine trage sforile mele de ”păpușă” sau de ”Zombie”, nu sunt complet neajutorată. Aș putea să le tai oricând. Nora așa făcuse. Să-mi abandonez casa, soțul și copilul?! Da, foarte simplu, aș putea să-mi tai sforile sau să mă sufoc în continuare. Și, dacă aș avea remușcări după ce le-aș tăia, m-aș putea spânzura cu ele pe scenă. Ce ironie, cu propriile mele sfori.

Trasă pe sfori sau mișcată de la distanță cu telecomanda... Un Zombie cu ”smiling face”, vesel și prietenos. Ce fericită sunt! Uau, o nouă ”plimbare” la supermarket”! Mă bucur cu un entuziasm infantil. Precis vor fi promoții noi, irezistbile. O masă încărcată cu hălci de porc și de vițel. În sânge. Arată perfect. Îmi voi alege și eu câteva. Să vin mai aproape să le văd mai bine. Ce caraghios, una seamănă cu un chip – fardat puternic cu sânge peste albul ca de ceară, cu ochii săriți din orbite, atârnând ridicol ca la monștrii de Halloween, alta reprezintă o coapsă cu ceva celulită și cheaguri de vase sparte, alta o burtă cu vergeturi de la sarcină, alta un picior cu unghii mâncate de micoză, dar lăcuite cu ojă sidefată, alta – un vagin neepilat, sârmos ca niște buruieni, alta un sân ușor lăsat, alta o mână cu un portofel tricotat, negru cu galben. Întind mâna să iau o bucată, dar numele produsului, scris cu litere mari, roșii mă face să tresar: ”Promoție! Laura Niculescu. 70% discount”. Are și un cod de bare. Dungi albe și negre, zeghe de pușcăriaș. Hălci din trupul meu. Radu strânge unul dintre sâni până îmi curge sânge din sfârcuri. Sânge, nu lapte. Apoi Radu îmi bagă mâna în vagin. Pizda la datorie! Ce pizdă uscată! Ce pizdă putredă! Și totuși se descheie la pantaloni. Între timp, Luca trage disperat portofelul din mâna dreaptă. Un nou titirez original Bay Blade sau o nouă consolă? Dar mâna mi se încleștează pe portofel, nu o să-mi scape. Capul meu repetă în neștire, pe ritmuri de house: ”Am depus declarația de consum, am depus declarația de consum, am depus declarația de consum”... Doar ritm, nicio muzică. Hăcuită. Devorată, nu savurată. Nu, nu de data asta! Ochii mi se desprind complet, alunecând pe podeaua proaspăt spălată, iar capul însângerat începe să se topească. Lichefiere dureroasă. Descompunere totală sau reorganizare? Poate că doar se modifică structura moleculară. Atomii și moleculele se combină și se conectează în mod neașteptat. Geometrizare. Simetrie. O nouă ordine. Capul meu devine un uriaș cristal. O limbă fierbinte, de cristal lichid plonjează și-i înghite într-o fracțiune de secundă pe Luca și pe Radu. Capul gigantic al vrăjitorului din Oz. Bolul de cristal al vrăjitoarelor. Ia, ghicește, Laura, în el ce te așteaptă!

Atunci, să o luăm sistematic, că așa am procedat întotdeauna. Mai întâi, relația cu Luca, că e mai simplu. Ce-mi cere Luca? Foarte clar: bani pentru jocuri, jucării, gadget-uri și ”pupici” la culcare. Nevoi materiale și afective. Doar cere. Nu pare să ofere nimic în schimb. Nu pare niciodată receptiv la problemele mele personale sau profesionale atunci când încerc să le discut cu el și nu-și oferă niciodată spontan ajutorul. Eu trebuie să-l ”pună să facă” diverse lucruri legate de școală sau de casă și, de cele mai multe ori, Luca ”uită” ce are de făcut sau cere ceva în schimb. A început să recurgă și la șantaj emoțional foarte dur: ”Mami sau... vaco, dacă mă mai pui să-mi iau titirezul din castronul cu cereale, fug de acasă. Dacă nu-mi iei chipsuri Lays cu paprika, mă sinucid, proasto”.

Devenise tot mai fiţos din cauza şcolii pe care o frecventa, unde erau mai mult copii de bani gata. Și trecea abia în clasa a patra. Încă din clasa întâia, colegii lui nici măcar nu apucau să deschidă ambalajul unei jucării că se şi plictisiseră deja şi vroiau o versiune upgradată. Și Luca le urma exemplul. Dacă ”toți copiii” făceau așa, trebuia să țină pasul cu ei, nu? Într-a doua, ajunsese la ei în clasă Mircea, un copil de la orfelinat care fusese dat în îngrijirea unei asistente maternale și avusese șansa unică, nesperată de a studia la o școală de prestigiu. După doar câteva săptămâni, Mircea spunea că se săturase chiar şi de vacanţele în Caraibe sau Seychelles. Mai mult, când Luca îi dăduse jucării şi haine de la el (erau în bună stare, le verificasem personal), Mircea le luase pe toate şi le aruncase la gunoi pentru că mulţi colegi râseseră de el şi îi spuseseră că erau nişte „jafuri, mizerii, porcării”. Bietul copil nici nu apucase să termine clasa a doua, fusese transferat de urgenţă la altă şcoală. Foarte blazaţi copiii ăştia, încă din primele clase... Un spleen general care le absorbea bucuria, încrederea, pofta de viață... Copiii ăia din Africa (din documentarul de pe National Geographic pe care l-am văzut mai demult) păşteau vaci, spălau vasele cu pişat de vacă (căci n-aveau apă) şi „mâncau” un pahar de lapte pe zi (eventual amestecat cu sânge de la animale pentru a creşte aportul nutritiv), dar păreau mult mai fericiţi: trăiau şi se jucau în aer liber, nestingheriți, aproape de natură, învăţând să respecte mai mult mediul şi oamenii.

Luca se plictisise şi de excursiile cu părinţii în afara ţării: vizitase aproape toate capitalele europene şi alte localităţi din Europa... Barcelona, Veneţia, Florenţa, Platamonas, Nisipurile de Aur, Zermatt, Alpbachtal plus Istanbul, Bodrum, Ierusalim, Bethleem, Tel Aviv, Haifa, Cairo, poate şi altele, nu mai știu. Se săturase atât de tare de excursiile cu părinţii că ameninţa să ne reclame pe amândoi la „Protecţia copilului” dacă aveam să-l mai târâm cine ştie pe unde. De ce să se mai deplaseze dacă se putea uita pe Google Maps? Acolo putea găsi orice. Şi eu, cât de mult îmi dorisem să călătoresc în copilărie şi cât de fericită eram dacă ajungeam, o dată pe an, o săptămână la munte, la Sinaia şi una la mare, la Mamaia! Prima excursie în străinătate, la Budapesta, fusese în clasa a unsprezecea: un premiu pentru rezultatele la olimpiadă.

La masă, la fel, Luca face mereu figuri: nu mânâncă decât pizza, supă cu găluști, şniţel de pui şi cartofi prăjiţi. Ori mai bine chipsuri (Lays cu paprika). Cu cine naiba seamănă? Ta-su e disperat după pizza. Uneori poftesc și eu la Pizza Europeană, la Pizza Hut... dar mai mult ăsta e un pretext pentru ei amândoi ca să mă scoată ”la plimbare” la mall. A, şi pâine prăjită. Şi câteva legume: ardei şi morcovi care însă trebuie puşi separat, pentru a nu se atinge de restul mâncării şi a contamina gustul. E un adevărat „Nazzy” la masă: totul trebuie să fie pur, nimic să nu se amestece. Găluştile sunt mereu ori prea tari ori prea moi, ori prea mari ori prea mici, ori prea galbene ori prea albe, ori prea zgrunţuroase ori prea pufoase. Supa e şi ea spionată, uneori chiar refuzată pentru că Luca o suspectează constant de prezenţa cepei ori a ţelinei (deşi nu-i las în castron decât găluştile şi morcovii). Chiar şi când Luca se convinge că nu există nici urmă de ceapă, de multe ori găsesc mâncarea neatinsă sau storcită, după cum are el chef. Iar eu sufăr pentru că nu suport să arunc mâncare. De obicei, Luca lasă zeama de la supă neatinsă: poate că vrea, totuși, să nu ajungă până la desenele kitsch, oribile de pe castroanele luate de Radu de la mall. Nici eu n-am habar ce reprezintă. Seamănă oarecum cu spicele din vechea stemă comunistă, dar aduc și a mături, omizi, penisuri de cățel sau vârcolaci, totul pe un fond roșu-turbat de ”Vodafone”.

Luca se pricepe și la decorațiuni interioare: îi devansează fără probleme pe devastatorii profesioniști de la unele formații rock, ar putea să dea lecții. ”Cursuri de devastat camere. Trainer de excepție: Luca Niculescu. Tarife promoționale doar luna aceasta”. Senzații tari, gratis, de ce să mă mai plâng!? Când mă aventurez să intru în baie, găsesc mereu un fum negru, greu, ca de pucioasă ridicându-se din cadă, iar WC-ul e înfundat de monstrișori de Halloween și de extratereștrii Ben 10. Găluștile se transformă în titirezi și zboară implacabil spre canapeaua ”Purple” de la Ikea, în timp ce bombele puturoase aterizează în tigaia cu șnițele. Podeaua e alunecoasă de la uleiuri de baie amestecate cu untdelemn, oțet, supă și... apă de toaletă (la propriu), de-ți rupi gâtul. Mi-a decorat până și laptopul cu ”gelatina groazei” și bucăți de monstrișori: năsucuri, ochișori, mânuțe, piciorușe, cornițe și codițe grațioase. De atunci, tot ”not responding”. Amestecă frecvent crochetele din mâncarea pisicii cu cereale Nestle și rahat de mâță, până devin inconfundabile și apoi ne servește cu astfel de compoziții originale, privindu-ne cu ochii lui mari, negri și inocenți. Ochii de copii din tablourile lui Tonitza.

Iar în patul lui... ce comoară! ”My precious”... cum spunea Golum despre ”Inelul Puterii” în ”Stăpânul inelelor”! Nu îndrăznesc s-o ating. Descopăr acolo de la tuburi de cerneală pe jumătate consumate și pixuri dezasamblate (mai puțin cele de farsă, cu șocuri electrice!) la chipsuri, cereale, bucăți de cornuri mucegăite și triunghiuri de lapte expirat, lucrări de control corectate cu roșu și semnate de mine, pagini smulse și mâzgălite din manuale, chei, titirezi, extratereștri Ben 10, tamagotchi morți și neresuscitați, DVD-uri de la jocuri video fără carcasă, cabluri de la încărcătoare, baterii, cămăși pătate, chiloți murdari de căcat, șosete disparate, rulate și la fel de aromate ca niște gogoși ”înfuriate” de la chioșcul din parc. Asta doar în pat, restul e un dezastru indescriptibil.

La maică-mea, Luca petrece ore în şir la televizor pe Disney Channel. Când, în sfârșit, închide televizorul, se mută la consola Wii sau la PSP pentru a se delecta cu ultimele jocuri Naruto. Singura carte pe care a citit-o a fost ”Jurnalul unui puști”. A ajuns pe la volumul 27, are toată colecția. Pe astea le devorează în câteva minute, în mașină, pe drum spre mall. Supradoze de umor facil şi de stereotipuri... și la Disney Channel, și-n ”Jurnalul unui puști”. ”Ce nașpa e că n-am ultima versiune de iPhone sau ultimul model de consolă Xbox, reao! Poate că trebuie să-mi vând un rinichi pentru asta, în China, toți copiii fac așa, tâmpito. Ce nașpa sunteți voi, profii și părinții! Bine că există măcar Disney Channel! Poate ajung și io vedetă, o să fiu popular și-o să-mi iau iPhone 98 fără să-mi vând rinichiu’!”

Pe canalele astea ”pentru copii”, pe bune, chiar nu vezi altă meserie decât cea de ”vedetă”! Din show-biz, normal. Toată lumea se face vedetă. Şi acasă, imediat ce ajungem, Luca devine stăpânul absolut al telecomenzii. Dă pe Disney Channel şi se uită până la ora culcării. Trebuie să urmăresc şi eu, oricum, e mai bine aşa decât să vizioneze copilul emisiuni destinate adulţilor ori știri catastrofice. Imediat ce îl trimit la spălat, ia PSP-ul şi, uneori, nu iese cu orele din baie. Se joacă pe PSP chiar şi pe WC sau în cadă. La culcare, tendinţa lui e să deschidă din nou PSP-ul şi să butoneze febril, fie şi sub plapumă. Dar îl supraveghez şi încerc măcar acum, la culcare, indiferent cât sunt de obosită, să schimb câteva cuvinte cu el, altceva decât despre serialele Disney sau jocurile Naruto de pe PSP.

Și acum, Radu... Mai bine nu. Ba da. Dacă, din ce în ce mai mult, comunicarea cu Luca e dificilă şi bruiată de alţi factori, cea cu Radu e aproape absentă. Cu Radu nu mai poți să vorbești nimic. Evită să discute orice problemă, de la vasele nespălate și șosetele aruncate pe te miri unde la relația noastră. Dacă nu abordezi o problemă, nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Dar poate că așa-s bărbații. Iar când, în sfârșit, atacă o problemă, mă critică mereu pe mine, orice aș aș face. Miștouri tot timpul. Tonul ăla condescendent. Zâmbetul ăla irefutabil. Nu mai aștept să mă înțeleagă sau să-mi fie alături, dar măcar să mă lase în pace. Chiar dacă proiectele mele sunt pură ”Fata Morgana” în deșert, vreau să mă lase să greșesc, e dreptul meu să greșesc!

Dar chiar și miștourile astea sunt destul de rare în ultima vreme. De obicei, Radu vorbește despre cumpărături, chitanţe, facturi, rate, întreţinere, fondul şcolii, declaraţii de consum, iar eu sunt, oricum, suprasaturată de calcule. Îmi vine să-l iau la palme. Aș fi vrut să comunice despre orice altceva, să vedem împreună un film sau o piesă de teatru sau să ieșim în oraş. Dar Radu, de mult, nu mai face astfel de lucruri. În cel mai fericit caz, mă duc la teatru sau la film cu vreo prietenă, din an în Paşti, iar atunci Radu îmi reproşează că-mi pierd timpul şi-mi dă zeci de telefoane care mă exasperează. Eventual, face și o mică scenă de gelozie. Condimentează relația, nu? Demonstrează că nu și-a pierdut interesul, așa se spune. Poate m-am combinat cu vânzătorul de bilete, cu nașu’ de autobuz, cu portarul sau cu cerșetorul din stație. De ce să ratez ocazia? Nu sunt eu cea mai mare fană a sexului ocazional? Ce scârbos, ce nevoie să am de alt bărbat? Pentru mine și unul e prea mult.

A, da, Radu și-a deschis inima să vorbească despre experienţele lui ”traumatizante, dar maturizante” de la serviciu şi aproape că mă înduioşase. A fost o slăbiciune din partea mea să-i răspund cu empatie şi afecţiune. Ce proastă sunt, are dreptate Luca! Din păcate, confesiunile astea sunt doar o excepţie, nu regula. Și, să fim serioși, ce anume l-a făcut pe Radu să comunice? Vreo problemă de-a mea, vreo nevoie de-a mea, vreo dorință de-a mea? Nici vorbă de așa ceva, numai alienarea LUI, durerea LUI, disperarea LUI.

În ultima lună, Radu nici nu mai călcase pe-acasă. Venise cel mult să doarmă. Vorba vine, să doarmă. Mai mult bântuia prin casă ca o stafie sau avea coşmaruri care mă răvăşeau şi pe mine. M-a lăsat să mă descurc singură cu toate. Nu mai arunca nici măcar gunoiul. Iar eu nu mai puteam să facă faţă. Nici acum. Nu mai pot. Tot timpul mi-e rău și simt că mă prăbușesc. Iar lui Radu puțin îi pasă.  

Bine, Radu a avut un proiect dificil şi epuizant. Nu e tot timpul aşa. În alte perioade, când nu e foarte obosit sau stresat, insistă să facem sex. Indiferent cum mă simt eu. Ți-e rău, Laura, ești obosită, ai vreo problemă? Nu-i nimic, știu cea mai bună terapie: să facem sex! Acum! Asta înseamnă comunicarea și grija pentru el, sex. De altfel, îmi spune ”te iubesc” doar atunci când facem sex. Aşa sunt bărbaţii. Asta constituie pentru ei o relaţie. Iar eu nu mai am chef de sex şi nu mai vreau să mă supun acestor practici conjugale. Mi se face silă când Radu se apropie de mine şi-mi pune mâna pe fund sau pe sâni, când încearcă să mă dezbrace sau când umblă el însuşi, ostentativ, în pielea goală în faţa mea, chipurile pentru a-mi trezi interesul. Sunt oare obligată? Dacă nu, de ce mă provoacă şi mă hărţuiește mereu?

Și culmea, eu mă simt, la rândul meu, vinovată faţă de el. Îl neglijez constant prin faptul că-i refuz sexul conjugal obişnuit. Asta e teribil de frustrant pentru el, ca bărbat. E o încălcare a drepturilor sale de soț. Nu înţelege şi suferă în tăcere. Și dorința aia disperată, necontrolabilă... Parcă îi vine să se urce pe pereți.

Cum se poate să-l respingi sexual pe Radu? Toate colegele şi prietenele mele îl percep pe Radu ca pe „bărbatul ideal”, „Mr. Perfect”, ”Făt-Frumos”. Arată, ce-i drept, încă foarte bine: înalt, zvelt, uşor încărunţit, dar cu ochii săi verzi la fel de luminoşi şi de cuceritori ca altădată. Şi atât de şarmant şi de politicos... Un adevărat gentleman. Nicio altă femeie nu poate rezista privirii lui, toate sunt topite. Cu excepţia mea. Ea sunt altfel. Și am alte aşteptări.

Şi dacă Radu trece în public drept un bărbat irezistibil, de ce nu încearcă altele să-l ia ele acasă, să vadă cum e să trăieşti cu el? Fetelor, vi-l împrumut! Vi-l dau gratis. ”100% discount”. Nu e vorba de interesul lui pentru sex, căci aşa sunt toţi bărbaţii. Dar să vadă cum e să te ocupi singură de toate, cum e să întârzie seară de seară (fără să dea măcar un telefon) în timp ce el te sună de mii de ori dacă te duci cinci minute până afară, la minimarket, cum e să-l vezi vorbind vinerea la douăşpe noaptea cu nu ştiu ce scorpie de clientă, în timp ce pe tine te ignoră complet, cum e să se închidă tot weekendul în birou ca să lucreze sau în dormitor ca să recupereze nopţile nedormite, cum e să aibă coşmaruri pe care să ţi le transfere şi ţie şi copilului, cum e să cureţi baia și WC-ul după ce el a borât. E, WC-ul încă îl mai pot spăla, nu și petele de vin sau de bere, vărsate strategic pe canapeaua ”Purple” de la Ikea. Canapeaua mea preferată... Canapeaua MEA... E mai rău decât dacă m-ar fi băgat pe mine în apă clocotită sau în ulei încins.

Acasă, Radu e mai neglijent decât Luca cu obiectele (fie ele de valoare sau nu). Nu se şterge pe picioare la intrare şi merge desculţ prin casă, pe gresie. Inundă întotdeauna baia când intră la duş. Nu-şi curăţă periuţa de urmele de pastă de dinţi şi de resturi alimentare, aşa că aceasta arată ca un pudel abandonat, cu blana ţepoasă şi încâlcită. Sparge căni şi pahare (întotdeauna din greşeală). Mănâncă precum un animal, înfulecând pe nemestecate şi ştergându-se cu podul palmei (uneori direct cu degetele din castron). Îşi aruncă şosetele şi chiloţii peste tot – odată am găsit un ciorap împuţit într-unul dintre puținele pahare de sticlă care rezistaseră în bucătărie, arăta mândru precum o umbreluţă colorată înfiptă într-un pahar de cocktail. Nu-şi şterge hainele cu roller-ul de scame, aşa că lasă mai mult păr ca pisica şi în locuri unde Kim, săraca, nu ar fi ajuns niciodată (în frigider, pe aragaz, în sertarul cu chitanţe şi facturi etc.). Ba chiar, cu toate că nu prea l-am mai lăsat la mine în cameră, a reușit să verse bere şi vin pe canapeaua mea „Purple” de la Ikea. Asta nu o să i-o iert niciodată. Ce să mai zic atunci de Luca? Aşa-s bărbaţii, bestii. Dr. Jykell și Mr. Hyde. Dacă nu în public, cel puţin acasă, iese din ei Mr. Hyde. Şi unde mai e Dr. Jykell? Sigur, şi o femeie poate elibera din când în când fiara din ea, dar ştie să fie şi doamnă. Chiar şi acasă.

Mai mult, Radu pare să mă monitorizeze non-stop şi asta mă scoate din minţi. Nu e de ajuns „sistemul”? Am nevoie şi acasă de un „Big Brother”? Îmi umblă în calculator, îmi verifică fişierele, se uită dacă sunt CGS sau nu. Urmează să-mi acceseze şi mailul personal, să-mi urmărească achiziţiile online sau să-mi şteargă vreunul dintre fişierele de muzică şi de film neoriginale. Poate a și făcut-o. Calculatorul e strict personal, reprezintă ultima rezervă de identitate şi de intimitate pe care trebuie s-o protejez cu orice preţ. Nu suport să-l văd apropiindu-se de laptop. Parcă ar fi viola un spaţiu sacru. De fapt, chiar aşa e: lapatopul este alter-ego-ul meu, iar ce face el nimic altceva decât un viol.

Şi, la urma urmei, nu doar Radu arată foarte bine. Şi eu sunt... adică par foarte în formă. Mi-am păstrat silueta din adolescenţă şi par cu cel puţin 10 ani mai tânără. Uneori, lumea spune că sunt sora lui Luca, nu mama lui. Am câteva fire de păr albe, dar vopseaua le poate acoperi fără grijă. Şi părul meu e la fel de fin şi de strălucitor ca pe vremuri, în tinereţe. Dar de ce spun „ca pe vremuri, în tinereţe”? E o prostie. Sunt încă tânără şi trebuie să rămân tânără. Iar viaţa asta îmi suge tinereţea şi forţele ca o gaură neagră, ca proiectul lui Radu la care am luat parte şi eu, din nefericire. Eu nu vreau să accept aşa ceva. Să mă las înghiţită de o gaură neagră, de un proiect absurd!

Aș putea oricând să găsesc pe altcinea, dar nu la asta mă gândesc acum. Nu am visat niciodată, ca alte fete, să mă mărit. Să-mi fâlfâi la biserică stupida şi incomoda rochie albă, cu trenă, de care se împiedică, inevitabil, toate miresele. Să schimb inele de aur pentru o eternitate de câteva luni sau câţiva ani. Dimpotrivă, văzând şi citind, m-am ferit de măritiş, de fapt, de orice relaţii stabile. Ştiam ce înseamnă o relaţie de cuplu. Cât de dificilă, distorsionată şi perversă este comunicarea într-un cuplu şi cât de dezumanizantă şi convenţională poate fi o relaţie! Variaţii după gust de la intimitatea „torţionarului” şi a „victimei”... ori a „stăpânului” şi „sclavului” la doi străini, fiecare cu lumea lui şi care nu se recunosc nici măcar în dormitor, în pat!

Dar Radu, prin perseverenţa lui, m-a convins să fac pasul decisiv. A reușit să mă impresioneze prin eforturile pe care le făcea ca să fie persuasiv. Mi-a acoperit patul cu iriși și lăcrămioare de ziua mea. Mi-a luat abonament la festival, la ”Enescu” și la cinematecă. M-a dus în deltă, la Sf. Gheorghe, la festivalul de film ”Anonimul”. Mi-a cumpărat lampadarul chinezesc cu fulgi de aur de la Ikea... cu tot cu noptiera asortată, fără să clipească. Gătea și spăla vasele singur. Curăța WC-ul și nu uita capacul ridicat. Mă ducea în brațe pe scări până la etajul 8. Dormise în mașină sau chiar la ușă în nopțile în care ea mă străduiam să-l dau afară. Se împiedicaseră vecinii de el, iar el nu comentase nimic, el care e atât de sensibil la ce zice lumea. „Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”. Aplicată strict pentru mine. Pentru că atunci părea să n-aibă alt scop în viaţă în afara mea.

Sam și Jill. ”Sam” din ”Brazil” care se sacrifică pentru a o salva pe Jill după ce ea protestase împotriva sistemului, făcând o reclamație în cazul unei arestări greșite. Sigur, Sam n-are nicio șansă, dar măcar încearcă. Și visează mereu la Jill. De fapt, astea sunt și armele lui, resursele lui de rezistență și de evadare din cotidianul macabru: imaginația și dragostea. Aude chemarea lui Jill, fără ca ea să-și miște buzele. Din iubire pentru prințesa lui rebelă, devine și el prinț. Și se poartă ca un prinț. Luptă dezinteresat și sublim ca un prinț. Moare ca un prinț. Radu, m-ai convins că ești Sam.

Nu te mai iubesc? Dar te-am iubit vreodată? Poate că doar m-am „obişnuit” cu tine şi asta nu-mi place. „Nu-i nimic, Laura, o să te obişnuieşti tu cu mine!”, mi-ai zis tu, ”şefiţu’” Radu, zâmbind. Nu te pot asimila pe tine cu „răul... haosul, abuzurile și absurdul”, cum spui tu, decât în măsura în care fiecare relaţie de cuplu are această componentă. M-am obişnuit prea mult cu tine? Adică prea mult ca să mă pot desprinde? Sau e timpul să sparg tiparele obişnuinţei şi să evadez?

Radu, crede-mă că am încercat! Nebunește, la nesfârșit, în ciuda evidențelor... Am încercat din răsputeri să fim împreună. Vise, iluzii, speranțe, proiecte... Lupta lui Don Quijote cu morile de vânt. Pentru Dulcineea lui cea Căruntă și Absurdă. Ridicol, absurd, dar sublim. ”Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”. Poate că e timpul să acceptăm un eșec.

Pentru prima dată în viață. Și tu, și eu. Dacă ți-e mai ușor, consideră că sunt eu de vină. Știu că tu nu o să recunoști, nici măcar față de tine însuți, că ai și tu o parte din vină. Culpabilizează-mă, urăște-mă! Te înțeleg. Îmi voi asuma integral răspunderea. ”Natural Born Killer”, ”Născut asasin”, mai știi filmul lui Oliver Stone? Eu sunt ”născută vinovată”. Natural born guilty.

Dar romanul lui Oz... cum se chema... romanul pe care l-am citit la metrou și la toaletă anul trecut? Iubirea aia imposibilă, devoratoare și eternă între Alex și Ilana. A, ”Cutia neagră”. Cutia Pandorei. Eu sunt Alex cel Depresiv, tu ești Ilana cea Sufocantă și Paranoică, iar Luca – Boaz cel Intelectual. Sunt cel mai depresiv Alex din lume. E poate timpul ca Alex să plece. S-a săturat, a obosit. Chiar și Alex din povestea lui Oz a divorțat. Măcar de-aș muri ca Alex: cu Ilana și Boaz alături, fericit sau măcar împăcat. Ilana îngrijindu-mă în ultimele clipe, iar Boaz citind la căpătâiul meu... Aș da orice să vii la patul meu de moarte, să mă hrănești cu lingurița, răbdător, deși eu mai mult mă înec și scuip, să mă ștergi la gură, să-mi dai ceai de mușețel cu paiul și să-mi schimbi plosca. Să mă ții de mână. Boaz să citească la căpătâiul meu. Și ultimul sunet pe care să-l aud să fie foșnetul unei pagini pe care o întoarce Boaz. Fie și din ”Jurnalul unui puști”.

Poveștile astea... Prea mult am crezut în povești. Don Quijote și Dulcineea. Orice Don Quijote trebuie să aibă o Dulcineea, nu? Fie ea și Căruntă și Absurdă. Dar acum e târziu. Sunt un Don Quijote Castrat și fără Vise, fără coșmaruri măcar. O Jill Criogenată, incapabilă de vreo reacție, care îl cheamă în zadar pe Sam, pe un Sam Abulic. Un Alex Depresiv care și-a ratat cariera și care o să moară singur și uitat de lume, fără Ilana lui cea Sufocantă și Paranoică și fără Boaz cel Intelectual. Nu o să inhalez aburul ceaiului de mușețel pe care mi-l aduci tu, nu o să aud foșnetul paginii cărții lui Boaz...  E prea târziu.  Am crezut în povești pentru că nu puteam trăi altfel. O gură de aer. ”Imaginarul doctorului Parnassus”. Poveștile dau viață, te țin în viață. Fără ele pământul nu se învârtește.  

Oricum, nu-ți pare rău că plec, ci că TE las. De fapt, nu-ți pasă de mine. Sunt doar o extensie a egoului tău. O obsesie, o dependență morbidă, perversă. La care nu vrei să renunți. Din obișnuință, din orgoliu, din imposibilitatea de a accepta un eșec. Totul se învârte în jurul egoului tău hipertrofiat. Poate că așa sunt bărbații, dar eu aș fi vrut ca TU să fii ALTFEL.

Ți-am spus de nenumărate ori că divorţăm, de fiecare dată când ne certam pentru vreun lucru mărunt sau mai important, dar tu nu m-ai băgat niciodată în seamă. Râdeai de făceai pe tine. Mă luai la mișto. Nu țineai cont niciodată de voința mea. Te făceai că nu mă auzi, chiar dacă zbieram de se cutremurau pereţii şi băteau în ţeavă vecinii. În sfârşit, e momentul să mă iei în serios.

 „Nu-i nimic, Radu, o să te obişnuieşti fără mine!” Nu, nu pot spune asta, cuvintele sunt prea sadice şi se corelează nefericit cu o experienţă foarte recentă. Sau să formulez astfel: „O să spulberăm obişnuinţele astea şi vom începe o nouă viaţă”. Sună şi asta ca un clişeu... mai bine nu-ți mai spun nimic și-ți voi fredona un refren din ”The Doors”, că și-așa îți place ție. ”The End”, pică la fix:

”This is the end

My only friend, the end

It hurts to set you free

But you'll never follow me

The end of laughter and soft lies

The end of nights we tried to die

This is the end”.

Să nu crezi că nu-mi pare rău... O să-mi amintesc obsesiv, sfâșiată de o durere dulce-răvășitoare, proiectele noastre înghețate, iluziile noastre pierdute, visele noastre năruite, speranțele noastre risipite. Toate înghițite de deșertul fără margini. Fata Morgana, Atlantida scufundată, Shangri-La troienită de viscol. Un cimitir de aripi frânte, dar încă fâlfâind. Foșnetul unei pagini din cartea pe care Boaz-Luca n-o s-o citească niciodată. O să mă gândesc la fiecare în parte. O să le iubesc încă și mai mult, pe măsură ce timpul va trece. Nostalgia. Am vrut să fie și nu a fost. Știam asta și, totuși, am continuat. Din masochism? Poate, dar nu numai. Dorința imposibilă de a fi salvați. Împreună. Singuri pe cruce, prizonieri în durerea noastră personală, solipsistă, ca într-un glob de cristal impenetrabil, așteptând absurd învierea și regăsirea.

Pe când și atacuri chimice ca-n Siria?

În spiritul deschis și democratic tipic autorităților, primăria din București interzice într-o primă etapă (din cauza numărului prea mare de manifestanți anunțați!) protestul diasporei din 10 august. Și Maria Grapini gratulează diaspora înscrisă la protest cu calificativul de ”proști”: ”Fără certificat de prost nu puteţi participa la miting”. Iar la protestul din 10 august jandarmii folosesc după-amiază bastoanele, sprayul cu piper și gazele lacrimogene (după ce unii protestatari forțează intrarea în guvern) și produc peste 20 de răniți. Seara continuă asaltul cu gaze lacrimogene, petarde și tunuri cu apă (din cauza câtorva protestatari violenți), ducând la rănirea a peste 500 sute de persoane (le văd, dar nu le simt căci sunt undeva mai în spate). Sunt răniți inclusiv jurnaliști austrieci (bătuți ca să rămână cu o amintire plăcută din România). Frumos cadou mai ales pentru diaspora care a bătut atâta drum special pentru protest!

Carmen Dan, ministru de interne, nu are niciun regret și nimic să-și reproșeze (decât poate că a mai scăpat cineva întreg). Iar pentru unii analişti, eternii și fascinanții tenebroși, protestul de pe 10 august ne aruncă în plină teorie a conspirației. Astfel, Bogdan Chirieac, fost jurnalist de politică externă, consideră că interesul americanilor a  provocat ciocnirea dintre jandarmi şi protestatari. Colonelul Mircea Dogaru se duce şi mai departe: Piaţa Victoriei a fost un câmp de luptă între „serviciile franco-germano-olandeze şi tabăra americano-rusă“.  Ion Cristoiu, la rândul său, declară: „România este, din nou, victima unui război hibrid, menit să dea jos Guvernul legitim ales al acestei ţări. Nu ştiu unde se vor opri, se vor mulţumi cu un nou Guvern sau va fi dat jos şi Klaus Iohannis.” Știam că agenturili străini e di...vină și protestatarii agenți plătiți (deși pare că numai cu bătăi, gaze lacrimogene și tunuri cu apă).

Și deputatul Cătălin Rădulescu, ”deputatul AKM”, spune că e tentativă de lovitură de stat (știam, veche poveste, logic, nu?) și că are acasă o mitralieră pe care o poate folosi asupra protestatarilor (vai de noi, n-a ajuns intervenția jandarmilor? Se pare că nu, e nevoie de mitraliere ca-n Siria. Sau poate de atacuri chimice tot ca acolo în loc de gaze lacrimogene? Ori să inhalăm vânturile cu arome de parfumuri pariziene ale inorogului Bebe (din tatuajul meu)? Ori să ne intoxicăm toți cu Chanel no. 5, cea mai tare armă chimică decretată și interzisă în UE?).  Însă comisia UE are o reacție dură după mitingul din 10 august: violența nu poate fi o soluție în politică. Rușinică, rușinică, rușinică! Deși știm că nu le e. 

Însă toate ne ambiționează și mai mult să ieșim din nou pe stradă în următoarele zile. Și exemplele din jur ne motivează. Astfel, mă  întâlnesc în metrou cu mătușa unei fete aflate în stare gravă la spital (care își dorește să se facă bine și să meargă iar la proteste), apoi în piață cu o fostă colegă de doctorat de-a mea care s-a întors la manifestații împreună cu soțul ei deși s-a sufocat din cauza gazelor, aproape a leșinat și a căzut, strivită de mulțime.

Dar de ce ne agităm atâta noi, băgăcioșii și nebunii ăștia? Ce-i asta? Altă întrebare cumva? Nu, că ne-am săturat fie de tăcere (a pumnului în gură) ori de minciunele la care sunt masteri-chefi politicienii.

CUI PROTEST? / PROteste de respirație - III. Singur pe cruce

      Radu nu lucra pentru bani. Sau, haideţi să reformulăm, nu numai pentru bani ca majoritatea celorlalţi angajaţi. În general, lui Radu îi plăcea ce făcea şi punea multă pasiune în activităţile profesionale. Fiecare proiect era pentru el ca un copil pe care-l concepea, apoi îl ajuta să crească şi să ajungă la maturitate. Proiectele îi scoteau la lumină latura lui creativă şi, totodată, responsabilă și protectoare.

Spre deosebire de Laura care venea tot mai „sictirită” de la birou, el se simţea bine când lucra, chiar dacă uneori trebuia să piardă zile şi nopţi, ba chiar şi weekenduri la birou. Stresul, suprasolicitarea, presiunea deadline-urilor şi fluctuaţiile rapide, uneori surprinzătoare ale proiectelor nu-l deranjau, dimpotrivă, îl stimulau profesional şi-l îndemnau să caute soluţii.

Radu era cel mai „bătrân” manager de proiect din biroul de cercetare la una dintre cele mai importante agenții de studii de piață și sondaje de opinie din România. Era ca un tată pentru restul colegilor din departament, căci majoritatea aveau sub 25 de ani, iar el mergea pe 41. Lucra de 13 ani în firmă şi văzuse perindându-se sute de „copilaşi” în birou. Veneau şi plecau. Unii își luau la revedere  după numai trei luni, alţii – după şase sau maximum un an. Avusese şi colegi care rezistaseră doar două-trei săptămâni.

El avea experienţă, cunoştea firma şi problemele ei specifice, era conştiincios şi foarte serios la locul de muncă, respecta deadline-urile cu sfinţenie, era amabil cu clienţii şi solidar cu colegii. Schimbase şi o serie de şefi, dar nu avusese probleme cu ei niciodată pentru că-şi făcea datoria exemplar. Era persoană de bază în firmă şi se bucura de un salariu de senior researcher bunicel, doar avea şi el, ca tot omul, rate la casă şi la maşină.

Aparent, totul fusese bine și frumos până acum, dar, la începutul lui mai, imediat după ce venise de la mare, din Vamă, pentru prima oară în viaţă, Radu primise un proiect foarte bulversant pe care nu reuşea cu nici un chip să şi-l facă prietenos sau măcar suportabil. Era ca o gaură neagră care absorbea încet-încet toate forţele sale.

Teoretic, nu era nimic neobişnuit: o aparent banală testare de produs, ambalaj şi campanie. Dar practic... Clienta avusese de la început o atitudine simultan ostilă, confuză şi stupidă. Nu îi trimisese un briefing, ci doar îi comunicase la telefon câteva obiective şi teme, încurcându-se şi contrazicându-se, apoi îl pusese să elaboreze un prim draft de chestionar de seara (mai exact, de la opt jumătate) până a doua zi dimineaţa, la prima oră. Radu se conformase, adăugând el un plus de structură şi clarificând anumite aspecte. Rămăsese la birou până la ora patru dimineaţa când expediase chestionarul către clientă. În acel moment era cu sufletul împăcat.

În ziua următoare, clienta nu dădu niciun feedback, nu răspunse la mail sau la telefon, ci îl sună ea pe Radu tocmai la nouă seara, când el ajunsese deja acasă. Îşi schimbase complet obiectivele, temele de interes, structura întrebărilor şi vroia o nouă versiune de chestionar până a doua zi la prima oră. Trimisese şi un mail cu mai multe detalii. Ciugulind câteva chipsuri Lays cu paprika de la Luca, Radu îşi verifică urgent mailul, dar nu descoperi nimic încurajator. Informaţiile din mail nu erau consonante cu cele transmise telefonic. Radu se scărpină în barbă şi-şi muşcă buzele. Era cât pe-aci să reînceapă să-și roadă unghiile, așa cum făcea în copilărie când lua o notă mică... adică de 9. Dar dacă îl vedea Luca? Ce exemplu îi dădea? Nu-i nimic, va încerca să fac lumină.

Stătu lipit de birou până pe la trei jumate dimineaţa şi trimise noua variantă de chestionar în timp util. O nouă versiune, însă nu ultima! Situaţia se repetă timp de o săptămână, inclusiv în weekend. Radu făcea şi refăcea sisific chestionare valabile de la ora trei-patru dimineaţa până la ora opt-nouă seara când suna clienta şi schimba tot, iar ce comunica ea telefonic nu corespundea cu informaţiile din mail. Îl dureau groaznic capul şi stomacul, „mânca” mai mult cafele şi ţigări, mâinile îi tremurau pe tastatură, ochii i se împăienjeneau, se concentra tot mai greu, dar continua. Nu se lăsa, dar era din ce în ce mai obosit şi mai demotivat. 

Ce dracu’, asta crede că sunt sclavul ei. O dată e ca niciodată, de două ori e ca şi când n-ar fi, însă a treia oară o dai în bară. Nu se mai poate aşa, să se hotărască odată! Şi ei nu au un deadline pentru confirmarea chestionarului?! Nu vor să înceapă odată culegerea datelor?!

Într-a noua zi, într-o vineri, clienta sună mai devreme, pe la şapte jumate, când biroul era încă plin, dar Radu, epuizat fizic şi psihic, se pregătea să plece acasă. Cu aceeaşi voce acră şi în acelaşi timp nesigură, îl chemă chiar atunci la ea la birou ca să discute despre chestionar. Radu văzu negru în faţa ochilor. Îi venea să trântească telefonul. Îi răspunse evaziv că nu ştia dacă poate veni chiar atunci pentru că nu fusese anunţat mai înainte, apoi îşi luă la revedere scurt şi închise telefonul. Fără să-şi dea seama, într-un impuls, dădu cu capul de tastatură, de faţă cu colegii. Oare ce se întâmplă cu mine? Niciodată nu m-am mai exteriorizat aşa în faţa puştilor. Îmi vine să intru în pământ de ruşine. Calmează-te, controlează-te, Radu!    Calmează-te, controlează-te!

Trase aer adânc în piept şi închise ochii, încercând să se liniștească. Ciuguli câteva stixuri, căci îl durea iar puternic stomacul. Vru să se ridice de la birou, dar picioarele nu-l mai ascultau. Nici nu pot să mă țin pe picioare, darămite să conduc. Nu-i nimic, o să fac un efort. Parcă e prima oară când fac eforturi! O sun pe Ruxi să-i confirm că vin imediat, iar apoi îi anunț pe Luca şi pe Laura că întârzii. Iar.

Ajuns în biroul clientei, făcu mai întâi cunoștință cu Ruxi. Era o femeie de vreo 30 de ani, uscată, trasă la față, cu ochi căprui-gălbui apoși și cu buze subțiri, vineții, crispate într-un zâmbet formal, dar, pe ansamblu, cu o ținută elegantă și îngrijită. Era îmbrăcată cu un sacou bej și avea la gât un colier cu ochi de tigru. La fel cum îi cumpărase el Laurei din Vamă!

Mai erau prezente și alte două colege ale lui Ruxi care urmau să se implice în studiu. Una dintre colege, Ana, era durdulie, veselă și foarte primitoare. Purta o rochie înflorată, cu trandafiri, margarete și albăstrele pe fond alb, ceea ce îi dădea un aer infantil și inocent. Îi întinsese lui Radu o mânuță albă, grăsuță, pufoasă ca o pernuță umplută cu puf de gâscă.

Cealaltă colegă, Cristina, subțire, oacheșă și mlădioasă, purta o ținută casual – blugi negri cu tricou verde, mulat. Avea maxim 25 de ani. Ea adusese ceștile de cafea și paharele cu apă și-l tot întreba pe Radu cu ce să-l mai servească. Ochi căprui, migdalați... ”Iubesc femeia / De dor nebună / Femeia brună / Cu ochi negri de foc”. Când intrase Radu, în ochii ei se aprinsese o scânteie.

Ciudat, atât clienta, cât și colegele ei păreau oameni şi nu monştri, aşa cum își imaginase.

Între timp, Ruxi, bineînţeles, schimbase din nou obiectivele, tematica şi structura. Radu simţi că se învârtea camera cu el. Chiar nu o să se termine niciodată? O să împing zi de zi și noapte de noapte, fără speranță, bolovanul lui Sisif, fără să-mi pierd zâmbetul? Poate colegele ei vin cu o viziune clară, unitară, coerentă şi terminăm odată cu chestionarul.

Dar, fatalitate, fiecare dintre colegele lui Ruxi avea o părere de ansamblu incompatibilă cu a celorlalte două şi, de asemenea, fiecare dintre ele spunea din când în când lucruri care se contraziceau.

Aşa nu o putem scoate la capăt. Încerc din răsputeri să fac lumină, să clarific măcar aspectele de bază şi să-i dau o formă chestionarului. De fapt, asta-mi şi place atât de mult când fac un chestionar, când lucrez cu datele sau când interpretez rezultatele din rapoartele de cercetare. Să fac ordine din haos, lumină din întuneric, să creez o structură dintr-o masă amorfă, să delimitez, să dau o formă, să extrag ceva din infinitul, nedeterminatul „apeiron”.

Dar acum haosul îmi rezistă. Ba chiar ameninţă să mă devoreze el pe mine, puţin câte puţin. Tortura asta prin haos... pentru mine e cea mai rea. Mai rea decât pretenţiile exagerate, umilinţele și hărţuirea permanentă.

Din păcate, Ruxi şi colegele ei nu căzură de acord cu niciun chip asupra chestionarului, iar, pe la zece seara, Radu plecă şi mai confuz din biroul lor. Se urcă la volan cu un aer rătăcit şi conduse până acasă smucit, cu frâne bruşte, fără să respecte banda, semnul ”Cedează trecerea” și uneori chiar stopul. La Romană fusese cât pe-aci să calce o cerşetoare bătrână care întindea mâna la stop. Scosese capul pe geam şi o înjurase. Apoi i se făcuse iar ruşine şi-şi muşcase buzele până la sânge.

Exact când se descălţa, la unsprezece fără un sfert, sună telefonul. Radu tresări. I se puse un nod în gât. Nici nu vreau să văd cine e. De fapt, cine poate fi? Tot ea. Clienta! Ruxi! „Stăpâna”!

Radu se hotărî să nu răspundă. Telefonul mai sună o dată. Apoi încă o dată.

– Cine e? Răspunde odată! Mi-a mutat creierii din loc. Şi Luca abia s-a culcat, se plânse Laura.

– E... o clientă, zise Radu cu greu, înecându-se.

Maxilarele îi amorţiseră, iar, când vorbea, îl dureau şi trebuia să facă eforturi să le descleşteze.

– NU vreau să-i răspund. Mă terorizează cu un chestionar de nouă zile.

– Atunci dă-l pe silent sau închide-l! se răsti Laura.

– Ah, şi tu eşti ostilă! Asta-mi lipsea acum. Bine, o să-l dau pe silent.

Radu puse telefonul pe modulul silenţios, dar nu se duse la masă, la baie ori la culcare, ci-şi verifică mailul. Primise, evident, noile obiective şi teme. Văzându-le, îşi duse mâinile la frunte, apoi dădu din nou cu capul de laptop atât de tare de era să-i sară tastele. Telefonul suna în continuare. Zece, cincisprezece, douăzeci de apeluri. Le număra de parcă ar fi fost în transă. La al douăzeci şi unulea, răspunse încet, cu vocea răguşită, sufocându-se:

– Da.

– Bună, Radu! Unde ești? De ce nu răspunzi? zise clienta.

Radu tăcu.

– Dacă n-ai răspuns, acum e prea târziu să-ţi spun la telefon. Vezi că ţi-am trimis noile obiective pe mail, te rog să faci noua variantă până mâine dimineaţă la prima oră.

– Mâine e sâmbătă, s-ar putea să plec din Bucureşti, spuse Radu ezitant.

– Da’ ce, voi nu lucraţi sâmbăta? Weekendul trecut n-ai lucrat? Aş vrea să-l pregăteşti până mâine dimineaţă, iar duminică să ne-ntâlnim să discutăm.

Haide, Ruxi, să-ți spun programul meu real: de luni până vineri, de la nouă la optsprezece, cu pauză de prânz de o oră.

– Ruxi, nu ştiu dacă pot până mâine dimineaţă, e douăşpe noaptea. Fac tot posibilul să pregătesc o variantă actualizată în weekend.

 – Te rog s-o faci şi să ne vedem duminică să discutăm, insistă clienta.

– Fac tot posibilul, repetă Radu mecanic. Noapte bună, Ruxi!

Închise telefonul şi se îndreptă spre baie. Îi venea să vomite.

– Ce paştele mă-sii faci la telefon la ora asta? strigă Laura furioasă. E vineri noaptea. Ce să mai vorbim, e sâmbătă deja, ora 0:08. Scorpia asta îşi bate joc de tine.

– Nu-şi bate joc, aşa e ea. Nu realizează, crede că e normal să procedeze aşa.

– Eşti tâmpit!

– Aşa e.

Mă simt vinovat: i-am permis să abuzeze de mine, n-am pus-o la punct de la început. Mi-e silă de tot şi toate. În primul rând de mine însumi. O strig pe numele mic, folosesc diminutivul „Ruxi”. S-a creat o anumită familiaritate între noi, chiar o intimitate ca între torţionar şi victimă. Simt că îi aparţin lui “Ruxi”. Poate să facă orice cu mine.

Se duse la baie şi vomită. Un pic de cafea şi de stixuri. Se târî apoi până în cameră şi, strângând spasmodic perna în braţe, se chinui să adoarmă. Se zbătu până pe la şapte dimineaţa, dar nu închise un ochi. Când afară se lumina deja, adormi în sfârșit.           

Legat în lanţuri, în fundul unei peşteri... Sclavul lui Ruxi, evident. Am și un semn tatuat pe mâna stângă. E întuneric și frig, nu văd prea bine semnul. A, scrie „RS” (cred că înseamnă „Researcher Slave”), ea mi l-a făcut. E și ea aici, lângă mine. Unde în altă parte să...? Mă privește cu ochii ei spălăciți, căprui-gălbui, cu buzele vineții strânse, fără să-mi spună un cuvânt. O privire uimită și ușor pierdută. Îmi flutură în față un vraf de chestionare tăiate cu roșu. Dar, vai, tăieturile roșii se fac clești de fier înroșit în foc cu care ”stăpâna” îmi strânge penisul și testiculele. Mă zbat, dar nu scot niciun sunet. Îmi aruncă apoi în față chestionarele. Literele și cifrele se deformează bizar, se preschimbă în viermi, râme și omizi care se urcă pe mine, mi se bagă în gură, îmi intră în carne, umflându-mi și cangrenându-mi corpul. Încep să mă descompun. Încerc să urlu, dar înghit o omidă și mă înec, iar mâinile albe, grăsuțe, pufoase ca niște pernuțe ale Anei îmi apasă gura. „Avalez, mastiquez”. „Înghiţiţi, mestecaţi. Înghiţiţi, mestecaţi. Înghiţiţi, mestecaţi”... Sunt o ”victimă a datoriei” la fel ca și voi.

Mai pot continua aşa? Sau trebuie să-mi sfărâm lanţurile ca-n „Mitul peşterii” al lui Platon şi să mă înalţ în lumină? Dar sunt eu pregătit pentru lumină? Nu m-ar orbi oare?

După numai trei ore de somn, Radu se trezi gemând. Se duse ameţit la bucătărie, ținându-se de pereți și de mobilă, bău o cafea, fumă o ţigară, apoi încă una şi se instală la calculator să pregătească noua versiune de chestionar. Reciti mailul de la Ruxi pentru că fusese prea obosit pentru a putea procesa ceva cu o seară în urmă. Deschise apoi ultima versiune de chestionar (a noua), actualiză numărul variantei (zece) şi data. Se uită în gol câteva minute la ultima versiune, apoi la mail. Nu înţelegea nimic. Nu era capabil nici să citească titlul. Nu mai avea putere să apese pe mouse, îi înţepenise mâna şi-l durea. Îşi aprinse încă o ţigară chiar la birou, cu riscul de a-l surprinde Laura şi a-i face scandal că nu fumează în bucătărie.

Nu are rost. Nu mă pot concentra. Îmi tot vine să mă uit la încheietura mâinii stângi. Și dacă mă uit, o să dispară? Nu, nu am ce să fac. Pot să-mi pun şi un plasture deasupra, tot se observă. Semnul de „Researcher Slave” e acolo. Oare chiar nu mai am resurse să lupt? În loc să mă lamentez, mai bine aș... Și ce anume aș putea să fac? Pentru început, aș putea să-i dau o dedicaţie „stăpânei”... „Master of Puppets”.

Căută febril melodia în fişierul cu muzică. Un val de energie şi de furie descătuşată îl invadă ca pe vremuri în liceu, în clasa a noua, când ascultase prima oară Metallica. Avusese atunci un șoc. I se zburlise părul, iar pulsul i-o luase razna. Scutură din cap şi fredonă: „Master of Puppets I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me if you can’t see a thing / Just call my name ’cause I hear you scream / Master, Master!”.

Deşi noua variantă de chestionar fu gata sâmbătă noaptea, Radu o trimise abia duminică după-amiază, pentru a evita întâlnirea cu „stăpâna”. Era oare asta o rebeliune? Nu-şi mai făcea datoria? Atitudinea lui denota lipsă de respect faţă de clientă? Avea repercusiuni negative asupra proiectului? Sau era prea puţin ce făcuse şi se lăsase îngenunchiat încă o dată, lucrând din nou în weekend la modul absurd, sisific? Îşi simţea sufletul sfâşiat de îndoială.

”Clientul nostru, stăpânul nostru”. Sunt, în principiu, de acord, numai că nu ar trebui să existe o limită? Și, dacă da, care e aceea? Limita rezistenței mele? Și cum pot eu anticipa care e limita mea de suportabilitate și când ar trebui să mă opresc? Nu suntem mereu încurajați să ne depășim limitele? ”Fiți realiști... faceți imposibilul!” La urma urmei, limita suportabilității e un concept prost, prea general și confuz, imposibil de măsurat și evaluat. Să încerc să-l operaționalizez ca să cuantific, așa procedează cercetătorii... Până crăp cu laptopul în brațe? Mare lucru dacă o să crăp! Oricine poate fi substituit. Se poate găsi oricând alt angajat care să facă exact ce fac eu. De fapt, un angajat poate fi înlocuit, dar un om niciodată. Însă mai există oameni? Mai sunt eu om?

Mă pot consola că, într-un final, și ”stăpâna” e o ”sclavă”, chiar dacă nu muncește ca mine până la patru-cinci dimineața? Muncește și ea și seara și în weekend, e și ea sub presiunea ”stăpânilor” ei. ”Muncește”, bine zis, nu ”lucrează”, căci munca are conotații infernale (”muncile iadului”), pe când ”lucrarea” e a lui Dumnezeu. Nu, eu nu vreau să văd lumea ca pe un infern populat exclusiv cu ”stăpâni” și ”sclavi”, eu îi tratez uman pe ceilalți și aștept ca și ceilalți să se poarte cu mine uman. Ce tâmpenie! Nu trebuie să aștept nimic. N-are sens. Nu depinde de mine nimic. Nimic. Ba da, depinde felul în care reacționez eu însumi. Trebuie să încerc să-mi păstrez bruma de umanitate care mi-a mai rămas, și, dacă nu o mai am, s-o reinventez.

Din fericire, chinul chestionarului se sfârşi luni seară. Şefa „stăpânei” intrase în panică pentru că nu avea chestionarul confirmat de atâta vreme şi terenul încă nu începuse, aşa că îi trimisese ea personal lui Radu un briefing pe mail (bineînţeles, diferit de ultimele obiective şi teme primite vineri noaptea) şi aprobase chestionarul chiar în seara respectivă. În sfârşit, exista o speranţă că lucrurile vor avansa.

Radu făcu toate pregătirile pentru demararea imediată a culegerii datelor. Odată ce terenul porni, Ruxi începu să-l sune de zeci de ori pe zi pentru a-i cere situaţia completării interviurilor şi pentru a-şi exprima temerile că unele cote mai dificile nu vor fi atinse, cu toate că Radu îi trimitea zilnic un raport de field cu situația exactă din teren şi o asigura că toate cotele vor fi respectate.

După încheierea interviurilor şi introducerea datelor, Radu primi baza, o verifică şi se apucă de raport. Nu apucase să-şi facă un format de raport, avea mai multe proiecte în lucru, iar „stăpâna” îl agasa cu telefoane la orice oră. Îşi impusese însă să nu mai răspundă duminica şi după ora zece seara în restul săptămânii.

Raportarea mergea destul de bine, în ciuda telefoanelor dese şi inoportune. În sfârşit, avea senzaţia că avansează, că lucrurile încep să se ordoneze şi se face lumină. Aproape că simțea iar satisfacţie lucrând.

Când trimise raportul în PowerPoint, vineri noaptea, se simţi cu adevărat eliberat. Era gata să sărbătorească. Două nopți dormi chiar liniştit. Începea să recupereze. Dar, duminică, tot în jurul orei opt jumătate seara, ”stăpâna” reveni cu feedback: vroia medii, nu procente peste tot, bineînţeles, cu testele statistice aferente, font Arial de 10 în grafice, dar de 14 în comentarii/întrebări, toate comentariile să apară într-un cadru mov, să recodifice variantele de răspuns de la întrebările deschise şi să fie concluziile mai specifice, nu aşa generale etc. Acum! În seara asta! La fel de presantă la termene ca Luca la Noriel.

Radu se chinui să facă rapid versiunea actualizată de raport pe care o trimise în noaptea respectivă sau mai bine zis, în dimineaţa următoare, pe la cinci. Rupt de oboseală, se băgă în pat îmbrăcat (era cât pe-aci să-şi uite şi ghetele în picioare) şi dormi, foarte agitat, doar două ore. Nu ar fi putut să se ridice deloc din pat dacă Luca nu l-ar fi bombardat cu perne la opt fără un sfert, înainte de a pleca la şcoală. Ochii i se lipiseră, picioarele îi erau grele ca plumbul şi avea senzaţia că se prăbuşeşte la fiecare pas.

Pe drum spre serviciu, se rugă să nu mai primească niciun semn de la „stăpână”, cel puţin în ziua respectivă. La birou, făcu eforturi să-şi îndeplinească sarcinile urgente măcar minimal. Nu, nu sunt eu omul care să cedeze. Parcă e prima dată când mă simt rău! Voi fi cât de se poate de atent. Voi vorbi la telefon doar strictul necesar. Voi verifica de zece ori fiecare mail ca să nu greşesc din cauza oboselii. Chiar dacă fiecare cuvânt şi fiecare cifră îmi absorb ore, zile, ani, decenii din viață... Chiar dacă două cuvinte îmi sug toată viața. Nu-i nimic, sunt pe drumul cel bun: avansez.

„Stăpâna” răspunse, în stilul ei, printr-un mail, pe la opt seara: vroia să dispară termeni precum „semnificativ statistic” pe care lumea nu-i înţelege (atunci de ce oare mai făcuse teste statistice?!), font Times New Roman de 12 în grafice şi de 16 în comentarii/întrebări, toate comentariile încercuite cu bleu, să recodifice din nou întrebările deschise, să mai facă nişte corelaţii cu socio-demograficele, iar concluziile să fie mai generale pentru că, aşa cum erau, nu se puteau urmări. Acum! În seara asta!

De ce nu spune nimic în timpul zilei şi se trezește abia seara? Nu se mai termină odată? Nu are nicio limită?! Şi eu... ce trebuie să fac? În niciun caz să dau cu capul de calculator, ca data trecută. Calmează-te, controlează-te, Radu. Calmează-te, controlează-te.

Îşi făcu o nouă cafea şi se apucă de modificat raportul. De data asta ceva mai superficial, căci era sleit de puteri şi procesa cu greu informaţiile. Pleoapele îi cădeau, tâmplele i se zbăteau, ochii i se înroşiseră şi îi lăcrimau, mâinile îl dureau şi îi înţepeniseră pe mouse. Creierul îi era gata să explodeze, iar durerea de stomac îl făcea să se strângă ca un ghem pe scaun. Era atât de istovit, că nu mai avea putere nici să sune acasă, să anunţe că întârzie.

Dar parcă mă mai aşteaptă cineva pe mine acasă? Ei, dacă sunt așa de obosit, atunci să îmi iau o pauză! Nu spunea Jerome K. Jerome că o pauză poate fi savurată cu adevărat doar de oamenii foarte ocupați? Să-mi comand o pizza și o bere... și să fumez în birou. Să-mi fac de cap! Șeful a șters-o, oricum, la ora nouă.

Comandă o pizza ”Prosciutto e funghi” de la Trenta Pizza, o bere Tuborg și sos picant. Pizza era aproape caldă când ajunse curierul la birou. Mirosea bine. Dură însă aproape un sfert de oră până când Radu reuși să deschidă ambalajul căci mâinile îi erau aproape complet înțepenite și-i tremurau.

În sfârșit! S-a răcit, dar ce mai contează. Să iau o gură, mor de foame. Totuși... ciudat mai arată pizza asta! Șunca seamănă teribil de mult cu fălcuțele Anei, iar ciupercile cu buzele lui Ruxi. Ketch-up picant mai lipsea. Iute. Necruțător. ”The unforgiven”. Sau ăsta e mai curând sângele meu înghițit de o serie de fălcuțe și buze, repetate la nesfârșit ca portretele de vedete ale lui Andy Warhol? Și, oricum, sunt prea obosit. Nu pot să mestec și să înghit.

Evitând șunca, ciupercile și ketch-up-ul, Radu ciuguli un pic din crusta crocantă a pizzei (înmuiată în bere, căci altfel nu o putea mesteca), pentru că-l durea stomacul și trebuia să mănânce ceva. Apoi bău o gură de bere și-și aprinse o țigară la birou. Se înecă și tuși.

Și berea arată ciudat. Un urocultor plin cu probele pentru analiză ale ”stăpânei”. Desigur, are cancer. Stați, cancerul nu se depistează așa. Ei, dacă nu cancer, măcar o infecție urinară... Nu-i nimic, dacă nu merge cu berea și cu pizza, voi căuta altă metodă de detensionare. Am la mine o revistă Playboy, numărul cu Daniela Crudu. Nu sunt eu cine știe ce fan, am luat-o mai mult ca s-o enervez pe Laura și s-o fac geloasă, deși încă nu am observat efectul. Mă duc la budă să-mi fac una mică... Dar nu mai am putere nici să mă ridic în picioare, darămite să merg. Ce dacă, îmi imaginez țâțele Danielei Crudu.

La două, Radu încă ”își făcea de cap” la birou. Se chinui să termine ajustările şi trimise raportul în noaptea respectivă, pe la trei. Când ajunse aceasă, toţi dormeau. Nici măcar pisica nu se dădu jos de pe fotoliul ei ca să-l întâmpine, frecându-se de picioarele lui ca de obicei.

Stă acolo, pe fotoliu, fără să-mi arunce o privire, fără a scoate vreun sunet, nici cel mai slab mieunat. Pur și simplu, parcă nu aș exista. Nu-mi doresc decât să dorm şi să nu mă mai trezesc niciodată. Să mă dizolv în întuneric.

Se trânti din nou îmbrăcat în pat şi-şi trase cearceaful peste cap. Dar nu putea adormi. Scoase capul de sub cearceaf şi se uită câteva ore vrăjit la umbrele care alunecau pe pereţi. Sclipiri fulgurante. Curgeau într-una, repede, halucinant, fatal ca nisipul din clepsidră, precum cascadele de lumini din Parcul copiilor ori ca fulgii albăstrii din presse-papierul cu delfin al lui Luca. Oare nu sunt şi eu una dintre umbre?

Adormi când se lumină de ziuă şi se trezi la unsprezece şi un sfert. Nu am auzit alarma! Alarma cu Inna – ”Sun is up”?! Imposibil! Dar oare am mai pus alarma?

Îngrozit, Radu se duse val-vârtej la baie, se spălă pe faţă cu apă rece, vru să-şi pună hainele, dar realiză că era îmbrăcat deja (ce noroc pentru el, câştiga zece minute!), apoi căută disperat cheia de la maşină şi descoperi, în cele din urmă, pisica jucând fotbal cu ea, periculos de aproape de tăvița cu nisip. Ajuns la birou, Radu îngăimă un salut pentru toţi, fără să se scuze sau să inventeze un motiv de întârziere. Şeful nu spuse nimic, dar îi aruncă o privire ucigătoare. Oops, m-a tranșat.

Cât putu de repede, se duse la toaletă ca să pună la loc bucăţile despicate de privirea şefului. Acum ar fi indicat să mă cheme „stăpâna” să discutăm despre raport... Cu ghetele prăfuite şi hainele lipicioase, neschimbate de trei zile... Nebărbierit... Cu buzele vinete... Cu ochii tulburi şi injectaţi... Cu faţa albă ca varul pe care se văd cearcănele astea mari, negre de parcă aș fi un Panda subnutrit. Ăsta sunt eu? Radu ăla de care erau îndrăgostite cândva toate fetele?

Ca de obicei, seara, primi instrucţiuni pentru a patra versiune de raport: alte modificări de editare, alte recodificări şi corelaţii, din nou procente şi nu medii, concluzii mai specifice. Sfârşit de puteri, Radu îşi aprinse ţigara chiar la birou, fără să mai meargă la locul de fumat. Nu mai era, oricum, nimeni care să-l vadă. Şeful plecase cu mai bine de o oră în urmă, fără să-i arunce vreo privire. De altfel, dacă ar fi fost vorba de o privire la fel de prietenoasă ca cea de azi dimineaţă, mă pot lipsi de ea. Hm, ba nu! Dimineaţă (adică pe la douășpe jumate, când am ajuns eu), după multă vreme, şefițu’ m-a băgat în seamă, azvârlindu-mi privirea aceea tăioasă, ucigătoare. Prefer să se uite urât la mine, să urle, să mă înjure, să mă bată, orice, numai să nu mă ignore.

Fumul de ţigară îl făcea să lăcrimeze şi mai tare. Tasta la calculator aproape fără să vadă, cum cânta pe vremuri la pian melodiile învăţate pe dinafară şi repetate îndelung, fără să se uite la note sau la clape. Dar fiecare atingere a unei taste îl ardea. Se simţea ca o nimfă sufocată în coconul ei, fără să mai apuce să-şi ia zborul. Fără să deschidă măcar aripile.

Ajuns acasă devreme, pe la unu, Radu adormi relativ repede, după doar două ore. Se trezi din nou în peștera ”stăpânei”... Iar aici, încă puțin și mă simt ca acasă. Ruxi ține în mână ceva... a, sunt probele de urină din urocultor pentru analize. Îmi aruncă privirea ei mirată și dezorientată. Buzele – tot strânse, subțiri și vineții precum ciupercile din Trenta pizza. Se apleacă peste mine și-mi duce la buze conținutul urocultorului. Îmi vine să vomit, dar nu schițez niciun gest de refuz. Încerc să iau o înghițitură. Mă înec și scuip. Ruxi insistă, urocultorul nu s-a golit nici pe sfert. Vlad mă urmărește. Ochii lui azvârlă săgeți de laser. Mă tranșează.

Radu țâșni din pat, urlând. Laura și Luca băgară capul pe ușă aproape instantaneu:

– Ce e, tati? întrebă Luca, zburlit și amețit de somn.

– Ce pizda mă-sii faci la ora asta? Ți-ai găsit cel mai inspirat moment să te faci auzit. Cu siguranță, te știe acum tot blocul, zise Laura pe un ton tăios, aruncând săgeți din priviri.

– Lăsați-mă-n pace! Cărați-vă! strigă Radu din nou, aruncând cu telefonul mobil după ei.  

Ce au toți cu mine? De ce nu mă lasă în pace? De ce sunt toți așa ostili, chiar și acasă? Toate obiectele și ființele din jurul meu sunt invariabil contondente, mă taie, mă rănesc fără milă. M-am săturat să fie tranșat de privirea șefițului sau de a nevestei. Nu, nu aștept empatie, înțelegere, suport, dar măcar să mă lase în pace. Să urlu și să mă tăvălesc pe jos dacă vreau.

Cum alunecă umbrele astea pe pereți... M-aș putea uita la ele la nesfârșit. Ele au o grație anume, scânteiază o clipă și apoi se sting în întuneric. Cu demnitate. Discret. Fără spaimă, fără regrete. În timp ce eu dau un spectacol de bâlci, numai bun pentru OTV: mă zvârcolesc și zbier – în direct. ”Dragi telespectatori, este senzațional, uitați-vă la Radu, să vedeți ce face munca din om, fiindcă voi n-aveți de muncă și nici nu e cazul să vă mai căutați, oricum, vă dă Senzaționescu 20.000 de Euro la fiecare! Votați când crapă Radu cu laptop-ul în brațe: azi sau mâine și puteți câștiga o Dacia Logan ultimul tip! Deocamdată, scorul este de 75% pentru primul răspuns. În direct, numai la OTV! Nu uitați să vă uitați și să votați, fiindcă nici nu știți ce pierdeți!”.

În a cincea seară, Radu se trezi cu alte comentarii din partea „stăpânei”: schimbări de editare, alte recodificări şi corelaţii, procente şi medii, concluzii mai generale. Le citi de cinci ori ca să se asigure că recepţionase mesajul. Mai are sens să continui? Ce vrea, de fapt, „stăpâna”? Nu e doar oboseala asta, pur şi simplu simt că înnebunesc. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, de regulă, clienţii erau încântaţi de raport şi cereau, cel mult, modificări mărunte, de bun simţ. Acum totul a luat-o razna.

Iar lui șefițu’ nici nu-i pasă. De câte ori n-am încercat să stau de vorbă cu el, chiar de la începutul proiectului şi să-i spun cu ce probleme mă confrunt! Nu am reușit niciodată. Vlad fie se baricadează în birou şi nu lasă pe nimeni să intre, fie dispare pur şi simplu din firmă şi e necontactabil. Aşa că mă simt complet abandonat.  Am mai avut șefi care m-au tratat arogant și dispreţuitor, dar le-am câştigat până la urmă respectul şi încrederea. Dar acum nu mai există niciun şef.

Vlad a vorbit cu mine doar când a trebuit să predau prima variantă de raport şi asta numai sub presiunea evenimentelor. Ruxi îl sunase pe la cinci jumătate ca să întrebe de raport. Cu zece minute înainte, îmi telefonase şi mie. O asigurasem că-i voi trimite raportul până la sfârşitul zilei. Atunci, Vlad m-a chemat în birou şi mi-a cerut să-i dau imediat raportul lui Ruxi. Clienta îl aştepta „într-un business time rezonabil”, adică până la ora şase p.m. Uau, ce revelație, dar eu muncesc într-un „business time rezonabil?” Am făcut eforturi supraumane ca să finalizez prima variantă în ziua respectivă. Am trimis-o pe la două noaptea. Ar fi trebuit să nu-mi reproşeze nimic, ci, dimpotrivă, să-mi mulţumească. Amândoi.

Cu toate astea, nu există decât o cale. Exact cea pe care o aplic mereu, aparent fără ca șefițu’ sau clientul să observe. Tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane. Nu a dat niciodată greş. Dacă am reușit de atâtea ori, o să izbutesc şi acum. Trebuie să continui, indiferent cât de greu ar fi, chiar dacă ar trebui să pun la bătaie ultimul neuron rămas intact. Ia uite, am scris acelaşi rând de douăzeci de ori și sună tot aiurea. Ei, dacă e mai dificil cu comentariile şi concluziile, mai bine fac întâi modificările de editare, astea, în mod obişnuit, merg mai uşor. Dar nu mai reuşesc nici măcar să pun alt font sau să redimensionez o etichetă. Nu, nu are niciun sens. Ochii îmi sunt înceţoşaţi, mâinile nu mă mai ascultă, iar gândurile mi se rătăcesc ca săgeţile Omului-Indicator din „Pădurea fără rost”. O avalanşă de idei banale, standardizate, preluate din „fast-food”-ul gândirii, înfulecate dintr-o înghiţitură şi prea puţin digerate, pe deasupra prost ţintite şi risipite în „Pădurea fără rost”. Măcar Oblio, rătăcindu-se, se descoperise pe sine. Și aflase că e interesant să fii altfel. Dar eu am fost înghiţit de „Pădurea fără rost”.

Nu mai pot să lucrez. Mi-e scârbă. Greaţa psihică s-a convertit într-una fizică.   Iar eu nu pot să lucrez în silă. Nu epuizarea fizică e cel mai mare obstacol, ci absenţa plăcerii. Chiar mai mult, greaţa.

Radu se târî până la toaletă și vomită. Un pic de cafea și de stixuri, ca de obicei. Apoi, sprijinindu-se de pereți și de birouri, se întoarse la calculator. Strângând disperat mouse-ul ca pe un şirag de mătănii, Radu închise ochii şi se rugă lui Dumnezeu să facă să dispară scârba şi să-i redea plăcerea. Se rugă mai întâi în gând, apoi cu glas tare, deşi aproape că nu-şi mai auzea vocea.

Senzaţii contradictorii... Îmi e urât să stau pe întuneric, dar lumina becurilor fluorescente mă rănește şi mă orbește. Mă doare stomacul de foame, dar îmi vine, în acelaşi timp, să vomit. Sunt anchilozat, incapabil să mai schiţez o mişcare, dar simt furnicături în tot corpul. Tresar, scuturat de frisoane şi apoi ard, cuprins de febră. Fredonez un impromtu de Schubert, dar, vocea „stăpânei” se suprapune peste el. Mă bucur de o idee interesantă care începe să se contureze, dar, imediat, aceasta devine una din săgețile Omului-Indicator din ”Pădurea fără rost”. Cum să fac să dispară scârba?        

Îşi scoase căştile împreună cu cablul lor de conectare şi reglă sonorul calculatorului la maximum. Apoi căută pe Youtube valsul din ”Coppelia”. Se ridică cu mari eforturi de la calculator şi începu să schiţeze paşi de vals, la început greoi, împiedicați, apoi din ce în ce mai eleganţi şi graţioşi. Clipi de câteva ori din ochii înroșiți și încețoșați și zâmbi. Lumina brutală a becurilor fluorescente se transformase în strălucirea diafană a candelabrelor de cristal, iar biroul – într-o sală de bal. Scânteierea colierelor de diamant, sclipirea fulgurantă a lornioanelor, murmurul glasurilor, foşnetul evantaielor şi al rochiilor de satin... Muzica vibra, iar el se învârtea din ce în ce mai repede, cu mişcări tot mai precise şi mai complexe. Făcea piruete şi se simțea atât de uşor – ca un strop de şampanie picurat în decolteul unei domnişoare roşcate frumoase, îmbrăcate într-o rochie albă, vaporoasă, cu crinolină. Dansa ca şi cum ar fi pentru ultima oară. La un moment dat, binele şi răul, frumosul şi monstruozitatea, plăcerea şi sila, ordinea şi haosul se contopiră. Coincidentia oppositorum. “Dincolo de bine şi de rău”, într-o sferă de amoralitate. Imponderabilitate. Apoi o explozie, Big Ben, orgasm mental...

La a şasea versiune de raport, Radu nu mai avu niciun blocaj, dar greaţa persista. Aşadar, contrar credinţelor şi aşteptărilor mele, pot lucra în silă. Nu spunea Malraux că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil? M-am convins acum că pot suporta scârba. Şi, în plus, mă chinuie senzaţia de părăsire absolută. Şefițul s-a retras ca un deus otiosus în sferele sale înalte, inaccesibile. Iar eu îl chem, mai exact îl invoc, zadarnic.

Plutesc în derivă ca un satelit avariat, captiv în stratosfera unei planete moarte. Văd totul atât de clar acum. Cu o limpezime de cristal. De departe, dar până în cel mai mic detaliu. Un birou luminat de becuri fluorescente reci, impersonale şi brutale, la care stau cocoşaţi şi pietrificaţi în faţa calculatoarelor zeci de angajaţi… Mumificaţi, înfăşuraţi în giulgiul mailurilor, telefoanelor, datelor şi rapoartelor. Tastând mecanic, din inerție, la nesfârșit mesaje. Unul dintre ei sunt și eu. Mă văd de departe și totuși atât de limpede. Nu mai simt nimic, dar văd totul. O reţea iluzorie, dar din care nu poţi evada… Maya, “vrăjitoarea cosmică”, stăpâna iluziilor de aici, din lumea aceasta. Sau mai bine zis, Matrix. Iar dincolo de Matrix nu e nimic. Pur și simplu, neantul.

      Noaptea, după ce trimise a şasea variantă de raport, Radu se prăbuși în pat îmbrăcat și încălțat, dormi doar trei ore şi se trezi zvârcolindu-se ca un epileptic și urlând: “Vlad, Vlad, lama sabactani!?” Șefițu’, șefițu’, de ce m-ai părăsit!? Cât de bine înţeleg acum ce a simțit Iisus pe cruce atunci când l-au abandonat toţi, inclusiv Tatăl lui! Asta da, e insuportabil să fii singur pe cruce. Sau și de data asta are dreptate Malraux?

Ce ciudat, încerc să clipesc, dar ochii mi-au rămas imobili, larg deschiși și nu mă mai ascultă. Încerc să mă zbat, dar corpul mi-a devenit rigid și nu mai răspunde niciunui semnal. Fixez în transă umbrele de pe pereți. Sunt la locul lor, dar nu mai alunecă. Au încremenit în forme supradimensionate, stranii: șefițu’, ”stăpâna”, nevastă-mea și... uite-mă și pe mine – contorsionat și țeapăn de parcă aș fi rămas blocat în mașinăriile defecte, scăpate de sub control, din ”Timpuri noi”, filmul lui Chaplin.

Urlu, dar niciun sunet nu-mi iese pe buze.

“Strigătul” mut al lui Munch. Urletul galben al statuilor lui Mircea Cărtarescu. Suspinul lui Prometeu, înlănțuit pe Elbrus, cu un piron înfipt în piept, bătut de viscol, mușcat de erinii și cu ficatul sfâșiat de vultur, privind pierdut, în fiecare noapte, luminile focurilor din vale... Focurile pe care el le-a aprins, dar care nu îl vor încălzi niciodată. Au trecut mii și mii de ani și nimeni nu-și mai aduce aminte de el. Nici măcar Zeus care l-a pedepsit.

Țipătul lui Winston din “1984” că doi şi cu doi fac patru! Patru, nu cinci, cum vroia să-l facă să creadă O’Brien, torționarul său. Patru, patru, patru, patru, sunt de acord cu tine, Winston. Doi și cu doi fac patru. Vreau să strig asta, dar cuvintele îmi îngheață pe buze. Unde e ultimul om? Clopotele de la St. Clement’s nu mai cântă ”Portocale și lămâi”? ”Oranges and lemons say the bells of St.Clement’s”. Foșnetul rochiei mamei tale, Winston, atingerile ei blânde ca ploaia de vară, zâmbetul ei – o lumină dintr-o altă lume... O altă lume! Unde e lumea aceea veche din fotografiile gălbui, ferfenițite, lumea aceea răvășitor de tandră, cu poveștile ei romantice și muzica ei dulce-mângâietoare? A dispărut când agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral și te-au arestat pe tine, Winston? Nu putem găsi măcar un ciob de cristal prin care s-o mai vedem o dată?

Sfâșierea aceea atroce din filmul ”Melancholia” al lui Lars von Trier, pe muzica lui Wagner, ”Tristan și Isolda”... Eforturile disperate de a rezista disoluției, mișcarea în gol, neantul care te absoarbe lent și implacabil, lumea care se prăbușește clipă de clipă... Mireasa încolăcită și strivită de copaci mișcători, monstruoși și cu trena sfâșiată de ramurile lor diforme, copilul care încearcă la nesfârșit să descojească un băț, calul care se zbate zadarnic să înainteze un singur pas... Rotocoalele de fum pe care le-am suflat chiar eu acum trei ore, când am fumat pe ascuns în cameră și care au rămas încremenite deasupra patului meu. Smocul din blana lui Kim care planează asupra mea gigantic, ca o planetă desprinsă de pe orbită, gata să mă strivească. Apa din cana mea - nemișcată, solidificată, limpede și dură precum cristalul, în care lingurița se îndoaie, contorsionându-se inexplicabil. Cearceaful meu înghețat în toiul verii și perfect întins, ca un giulgiu. Efortul cumplit de a face cel mai mic gest. De a clipi. De a vorbi. De a respira. Tristețea insolubilă nu pentru că urmează o coliziune cu o planetă, ci pentru că sufletul tău e înfrânt și se descompune lent, dar ireversibil. De ce mi-ar păsa de sfârșitul lumii? Poate doar de sfârșitul lumii... mele.

 La naiba cu toate, „The show must go on!”. Nu contează cum. Important e să-ți păstrezi zâmbetul de scenă. Rânjetul ăla fals, trist şi obscen. Ne continuăm reprezentaţia, orice ar fi. Thomas Buddenbrook şi-a pierdut pentru o clipă masca tocmai în faţa fiului său, Hanno, iar acesta i-a văzut figura descompusă. Vălul ridicat de pe portretul lui Dorian Gray! Şocul descoperirii, trauma imposibil de depăşit. Hanno nu şi-a mai dorit să trăiască după ce a văzut chipul tatălui său fără mască. Nici muzica nu l-a mai putut consola. Ce mai poate exista atunci când muzica nu mai are nicio putere, ”when the music’s over”? „Lumina stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie/Era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem şi nu e.” Suntem stele care au murit, dar lumina lor încă ne trasează, de la distanță, zâmbetul de scenă. ”Smiling faces” stupide și ridicole. Nu, nu ne vom pierde masca, nici n-o aruncăm, rămânem pe scenă cu ea. Doar că masca ne arde faţa precum acidul sulfuric.

A doua zi fu control medical la birou şi Radu avu tensiune mare, 17 cu 11. Le spuse medicilor că era foarte obosit şi stresat, iar aceştia îi sugerară să-şi facă analize şi să se menajeze, mai ales că avea familie. Cu tensiunea nu era de glumit. Şi nu-i ridica nimeni statuie. Ce-şi dorea el? Nu, nu vroia să moară la birou, erou al muncii capitaliste, ca Ramona Câciu, programator la IPSOS, ca Raluca Stroescu, manager de audit la Ernst & Young, ca directorul de vânzări de la Realitatea, Alexandru Miriștea, ca Mădălin Groza, director de magazin Orange ori ca Sorin Dănilescu, directorul diviziei online a trustului Intact.

A şasea versiune a fost, în final, aprobată căci clienta trebuia să susţină prezentarea rezultatelor. Dar emoţiile nu se încheiaseră. Directorul firmei care comandase studiul îşi aduse aminte subit că el nu validase chestionarul final şi că ar fi preferat altă variantă. Radu înlemni. Inima îl înţepa şi simţea o apăsare puternică în piept. Dar de ce se mai temea?! Greşeala era a lor, iar nu se sincronizaseră. El îşi făcuse datoria, primise aprobarea  şefei “stăpânei”, avea toate mailurile salvate, era acoperit.

Atunci îşi aduse aminte din nou şeful de el. Vlad îl chemă la el în birou şi-l întrebă ce se întâmplase. Radu profită de ocazie să-i povestească, pe scurt, ce probleme întâmpinase încă de la începutul proiectului. Era hotărât să nu plece fără să-i spună, chiar dacă era epuizat, se concentra şi articula greu cuvintele şi-i era scârbă. Vlad ascultă povestea lui Radu, dând din cap și zâmbindu-i aproape prietenește. La sfârşit, îl încurajă:

– Nu-i nimic, Radu, o să te obişnuieşti!

Radu rămase siderat, incapabil să rostească vreun cuvânt. Ieşi din biroul lui Vlad şi mai zdruncinat decât înainte. Să te obişnuieşti?! Să te obişnuieşti cu răul? Cu haosul, abuzurile și absurdul!? I se pare normal?

Chemă un taxi, căci nu mai putea să conducă. Acasă, zăcu toată noaptea de vineri cu ochii larg deschiși, privind în gol. O stare cataleptică. Complet anesteziat. Pentru următoarele cinci minute, cinci zile, cinci ani sau cincizeci de ani... Plăcerea ţine câteva secunde, durerea câteva ore sau zile... În schimb, starea asta durează... poate la nesfârşit. Sunt un cavaler Jedi în comă, pe care Forța l-a părăsit. Cu sabia frântă.

Spre dimineață, adormi și nu se dădu jos din pat până duminică, la trei după-amiaza. Pur şi simplu nu avea putere să se ridice din pat. Luca sări peste el în pat şi începu o bătaie cu perne. Dar Radu nu avea niciun chef.

– Dormi de două zile, zise Laura printre dinţi. M-ai lăsat singură cu casa şi copilul. Eşti un adevărat gentleman. Şi ce zic eu două zile, m-ai abandonat de vreo lună jumate!

– Iartă-mă, iubito! Eram foarte obosit, mă simţeam groaznic de rău. Proiectul ăsta m-a stors de puteri.

– Şi eu am serviciu, dar mă organizez altfel, ripostă Laura.

Radu se dădu jos din pat, clătinându-se. Se simţea foarte ameţit. Îl dureau toţi muşchii. Se anchilozase. Se târî până la bucătărie şi-şi făcu o cafea. Mâncă şi două felii de pâine prăjită cu unt, apoi îşi aprinse o ţigară:

– Iubito, am trecut printr-o experienţă traumatizantă, dar cred că m-am mai maturizat, zise el, zâmbind silit.

– Adică ai crescut de la doi ani la trei. Cam aşa ceva. Voi, bărbaţii, nu vă maturizaţi niciodată, spuse Laura, suflându-i fumul în nas.

– Haide, iubito, ai şi tu prejudecăţi. Ce tot generalizezi „voi, bărbaţii...”? Şi ai putea fi, dacă nu mai tandră, măcar un pic mai politicoasă.

– Poate ai dreptate. Nu spunea Steinhardt că politeţea este una din valorile de bază ale civilizaţiei moderne, mă rog, occidentale şi că ar trebui să se regăsească în toate raporturile umane? El se referea în special la perioada de inchisoare când a inţeles cu adevărat importanţa politeţii, zise Laura, înroşindu-se uşor.

– Şi eu am simţit din plin acum ce înseamnă să fii tratat constant ca un jeg de „stăpânu’” sau „stăpâna”. Fără niciun fel de menajamente. Criza nu poate justifica absenţa politeţii în relaţiile interumane. Mi-a fost atât de dor de ea! Ah, am fost atât de şocat la început, încât nu eram capabil să reacţionez. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că „stăpâna” se putea purta aşa cu mine... Îmi spuneam că nu-i adevărat. Şi, din păcate, abuzurile au fost dublate de incoerenţă şi de haos, suspină Radu.  

În ochii lui mari, verzi se aprinsese din nou o lumină. Laura îl privi aproape înduioşată.

– Ei, lasă, tot ce nu te omoară, te întăreşte, şopti ea încurajator.

– Dacă nu te omoară... Dar cel mai rău m-a afectat indiferenţa lu’ şefiţu’. Ah, mi-am dat seama acum că indiferenţa e mai chinuitoare decât ura. Indiferenţa îţi neagă complet existenţa. Pur şi simplu nu mai exişti. Ura, în schimb, poate chiar să presupună un anumit respect pentru adversar. Indiferenţa te demoralizează, te distruge ca picătura chinezească, în timp ce ura te motivează, te face mai puternic şi mai demn şi te stimulează să ripostezi. L-am preferat pe şeful care mă ura sau mă dispreţuia celui căruia îi eram indiferent.

 – Prima oară am crezut că te referi la mine, da’, bine, dacă e vorba de şefu’ tău, se schimbă treaba, pot să empatizez, râse Laura.

Luca veni în bucătărie, i se aşeză pe genunchi lui Radu şi-l cuprinse cu mâinile după gât. Radu se gândi că Luca venise să ceară bani pentru al treișpelea titirez ”Bay Blade”, dar copilul îi spuse:

– Ce e, tati? Te simţi bine, tati?

– Da, Luca. Cu atât mai bine că ai venit să mă vezi.

Îl strânse şi el în braţe. Mânuţele lui calde şi delicate îl mângâiau ca o ploaie de vară.

– M-am simţit de atâtea ori abandonat în ultimele săptămâni... continuă Radu cu un tremur în glas. I-am scris lui Vlad mailuri peste mailuri, l-am sunat, am bubuit la uşa lui şi nu m-a băgat niciodată în seamă. Dacă reuşeam să intru în biroul lui (eventual când era la budă), mă scotea imediat afară. Exact acum, când mă luptam cu proiectul ăsta epuizant şi aveam mai mare nevoie de ajutorul lui, m-a ignorat complet. Cred că am înţeles ce a simţit Iisus pe cruce când i se părea că însuşi Tatăl lui L-a părăsit. Am și strigat într-o noapte: „Vlad, Vlad! Vlad, lama sabactani!?” Eram captiv într-un coșmar, vă rog să mă iertaţi dacă v-am deranjat. Proiectul ăsta m-a dat peste cap... Şi ştiți ce mi-a zis Vlad când m-a chemat la el în birou pentru altă problemă legată de proiect? I-am povestit ce s-a întâmplat şi a zâmbit. A încercat să mă „încurajeze”. Mi-a spus: „Nu-i nimic, Radu, o să te obişnuieşti”. Am rămas fără replică. E normal? Să ne obişnuim cu răul? Cu haosul, abuzurile și absurdul?! M-a bulversat şi m-a durut abordarea lui.

– Da, e destul de dezumanizant, dădu din cap aprobator Laura. Dar tu ce faci? Îi laşi pe ”șefițu’” sau pe ”stăpâna” asta să gândească și să acționeze pentru tine?

– Uneori sunt atâtea bariere... Chiar datoria e una dintre ele.

– Datorie nu înseamnă să te... „obişnuieşti” cu orice, nici să te laşi călcat în picioare de „stăpâna” ta, chiar dacă e client.

– Ţi se pare că am acceptat prea multe umilinţe, nu? Prea mult căcat? Poate sunt doar o cărămidă în zid, „just another brick in the wall”, ştii tu, că asculţi mereu Pink Floyd. Şi încă una pe care o râcâie constant „stăpâna”, oftă Radu.

– Nu, Radu, nu eşti doar o cărămidă. Simplul fapt că-ţi pui astfel de întrebări îţi dă o şansă, îi spuse Laura, sincer mişcată.

– Crezi? Crezi că mai există o şansă pentru mine? Poate ar trebui să-mi dau demisia. Acum. Oricum, o să fie infernal. Un coleg a plecat și el zilele astea, iar o altă colegă intră în concediu de maternitate. Fără noi o să le fie greu. Va rămâne Vlad aproape singur, fără oamenii de bază. Hm, ce-ar fi să mă duc la Vlad şi să-i spun: „O să vezi, şefu’, ce înseamnă să fii singur pe cruce! O să te obişnuieşti!”. Ar fi tare ca replică de adio!

– Foarte tare, Radu, dar ai copil şi rate. Şi mai e şi criză. Ai înnebunit? Nu poţi să pleci aşa, bătând din palme. Caută-ţi măcar altceva.

– Când, iubito? Nu mai am timp nici să duc gunoiul.

Radu se întunecă la faţă. Laura îl bătu pe spate uşor.

– Lasă, Radu, că se mai schimbă lucrurile, rosti Laura. Dar gândeşte-te bine înainte. Nu face bungee-jumping cu viaţa ta şi a noastră. Pentru început, poţi să-ţi schimbi un pic atitudinea. Să nu înghiți orice căcat... cum zicea cineva: pot să înghit tot felul de insecte, broaște râioase, dar nu și porci. Mai bine evităm porcii. Să-ţi fixezi nişte limite. Nu știu... să nu răspunzi la orice oră din zi și din noapte, chiar și în weekend, hachițelor unei scorpii, să-ți iei o pauză, să te odihnești... Cum spunea madam Georgescu: „Poţi, să nu zici că nu poți, ştiu că poţi, trebuie să poţi!” Na că mă pricep și eu la teatru, am jucat în scenete la școală. Am văzut că ai făcut deja progrese.

– Şi totuşi, era o replică bună, nu-i aşa?  „O să vezi, şefu’, ce înseamnă să fii singur pe cruce! O să te obişnuieşti!”, repetă Radu încântat.

– Da, tati, eşti foarte tare. Ai talent, îl sărută Luca mândru.

Figura lui Radu se lumină din nou. După mai bine de o lună, râse din nou, din toată inima şi-l strânse pe Luca în braţe. Nu îndrăznea însă s-o atingă pe Laura, de frică să nu fie respins brutal.

– Ar trebui să exersez şi la oglindă. Mă ajuţi, Luca? Tu vei fi regizorul.