Ani la rând,
în condiții nu dificile, ci extreme, mai exact, în Siria, regizorul britanic Sean
McAllister a filmat un documentar (”A
Syrian Love Story”) despre un cuplu de disidenți (”viermi de trădători” și
”câini turbați de teroriști”, bineînțeles), deși a fost arestat și el cândva,
în 2011, pentru această inițiativă, fiind clasificat la rândul lui drept
”vierme de trădător” și ”câine turbat de terorist” (de autorități și de o
”anumită parte a presei” cel puțin). Filmul lui Sean McAllister prezintă
povestea de dragoste a unor activiști care s-au cunoscut la închisoare (cu douăzeci
de ani înainte, pe vremea lui Hafez al-Assad, fostul măreț și glorios
conducător, tatăl actualului măreț și glorios conducător, Bashar al-Assad), Amer
și Raghda. Aceștia s-au îndrăgostit când zăceau pe jos, cu capetele sparte,
învinețiți și plini de sânge, comunicând prin spărtura din Zidul pușcăriei. Ea
a dispărut și a doua oară pentru scrierea unei cărți de memorii din închisoare
(adevărul e dureros și incomod, dar e și mai dureros și incomod să-l ascunzi),
lăsând un timp îndelungat copiii fără mamă. După un șir epuizant de arestări și
traume, inclusiv cele generate de războiul civil și de refugiere, plecați pe un
drum presărat cu oscilații, vise, dezamăgiri, speranță și disperare, tatăl rămâne
în Franța cu copiii, încercând să trăiască o nouă viață și să le ofere copiilor
un viitor, iar mama se duce în Turcia, consultant pentru un partid de opoziție,
după o tentativă eșuată de sinucidere (nu putuse suporta să asiste pasiv din
Franța, exclusiv online, la escaladarea violenței în Siria). Însă, chiar dacă
sunt separați, cei doi continuă cumva să se iubească. Fie și prin spărtura în
Zid.
Această
lucrare redă asemenea exemple de luptă pentru adevăr, libertate și democrație, încercări
de rezistență și de reacție, precum și gesturi de solidaritate din Siria și din
alte părți de pe glob față de sirieni. Pe lângă acestea, sunt abordate
evenimente din România (incendiul de la clubul Colectiv și reacțiile la acesta,
procesul comunismului, al Revoluției și al mineriadelor, scandaluri de
corupție, alegerile locale etc.), Europa (Brexit), alegerile prezidențiale din
Statele Unite, precum și situația refugiaților (din Europa și din alte locuri).
Am fost șocată (pozitiv) să descopăr, în contextul ororilor războiului și ale dictaturii
din Siria, surprinzător de mulți oameni care se străduiesc să rămână umani,
chiar dacă nu neapărat în viață (“stay
human, not alive”, în termenii lui Orwell, din ”1984”, se știe doar că,
frecvent, faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază pe pământ): medici,
echipe de salvare/intervenție civilă (”Căștile Albe”), jurnaliști, activiști
media, voluntari, profesori, intelectuali, artiști etc. Ei reprezintă o altă
față a lumii musulmane, mai puțin mediatizată decât jihadiștii, care, din
punctul nostru de vedere, ar trebui promovată.
Anul trecut,
în memoria copiilor noștri sirieni (îngeri acum) și în semn de solidaritate cu
cei care continuă să sufere, zbătându-se, în același timp, să rămână umani, am recurs,
pentru prima oară, la o formă de protest neluată în calcul până atunci: greva
foamei. Am început-o, strategic, de ziua mea, în speranța că voi primi cadou
(fie și de la Moșu’ Santa Klaus) stoparea violențelor, pace, libertate și
democrație în Siria. Greva foamei a reprezentat un disconfort fizic minor, nu
prea mult comparativ cu suferința sirienilor (și a mea din suflet –
insuportabile). “Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e
insuportabil” spunea cândva Malraux. Îl asigur pe Malraux că durerea mea și a
sirienilor este insuportabilă (până și pentru Malraux). Mi-am dorit ca Planeta
Siria cea străină și ostilă, casa de copii Siria să devină acasă pentru toți
sirienii, iar copiii noștri sirieni să nu se predea când văd o cameră foto
(crezând că e o armă), ci să zâmbească. Așadar, să rămânem umani și în viață! Stay human... and alive!
Cum se
aplică acest principiu în cazul refugiaților? România a fost atât de dorită ca
țară de adopție încât s-a intrat în ea doar din greșeală. Să salvăm viitorii
”pipăitori de funduri” (cum spunea Charlie Hebdo de Aylan, băiețelul kurd înecat)...
de fundul Mediteranei? E loc pentru toți... sub dărâmături, într-o groapă
comună ori pe fundul mării. La ce pachete de oase au ajuns copiii și frații
noștri din Siria, îi roade pe toți un singur câine comunitar din România. Și
gata. S-a făcut loc. Și oare de ce vin pe capul nostru? Să ni-l taie? Și noi ne
pierdem capul. Oricum, indiferent dacă au cap sau nu, martirii jihadiști care
și-au pierdut zâmbetul telegenic (înainte de ultima filmare) vor fi coafați
precum toarșu’ Kim. Sper că asta îi va face să zâmbească din nou. Apropo, bine
era dacă bombarda și în Siria Coreea de Nord cu hârtie igienică folosită (cum a
procedat cândva pe teritoriul Coreei de Sud)! Mă întreb de unde a găsit hârtie
igienică (pe vremea comunismului, în România trebuia să stai la coadă ore în
șir pentru un sul cenușiu și zgrunțuros). Și cum putea fi folosită hârtia dacă
poporul coreean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva,
iar mărețul și gloriosul conducător, Kim Jong-un, situat deasupra condiției
umane, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu
mănâncă, nu doarme)?
Nu nevoile
măreților și glorioșilor conducători m-au îndemnat să-mi continui gesturile de
solidaritate (aceștia sunt, teoretic, deasupra oricăror nevoi), ci conștiința. Altfel,
2+2 nu ar fi făcut 4, ci cât vor Big Brotherii. Așadar, după lupte seculare
care au durat vreo cinci ani, am reușit să-mi programez (ultimul) drum în
Siria, la Alep, cu ajutorul unor activiști sirieni. Chiar activiștii Planet Syria cu care am colaborat la
campanie m-au avertizat din start cu privire la călătorie. Ești nebună?
Vorbești serios? Dar voi cum sunteți? E periculos. Dar pentru voi cum e (și
nonstop)? Poți fi răpită. Dar voi nu puteți? Cei mai mulți răpiți sunt cetățeni
sirieni, nu străini: sute de mii dispăruți, iar voi sunteți targetul principal
al tuturor: regim, Statul Islamic, rebeli etc. Vrei să plătească țara ta
milioane pentru tine, mai exact pentru capul tău (pe umeri sau la picioare)? Nu,
nu vreau să plătească România nimic pentru mine, eu nu am avut niciodată capul
pe umeri și gândesc cu picioarele. De fapt, yahoo-ii ca noi n-au nevoie de cap,
ci de alte părți ale corpului. Kim Kardashian, guru al trendurilor și mare
vizionară, inventatoarea telfie-ului
(imaginea de la buric în jos), știe.
Mai e ceva,
nu știi limba. Așa e, nu am învățat kurda și araba. Ar fi trebuit probabil să
le studiez, dar am conștientizat că nu am nevoie să cunosc decât două cuvinte
”bravo” și ”rușinică” (ultima eventual cu diverse versiuni de înjurături de
mamă accesibile pe net). Dar, stai, nu-i vorba doar de limbă, Madame Dezastru,
ai grijă, cum treci granița? E ilegal, te împușcă și/sau te arestează turcii,
cum au mai procedat, de altfel, de multe ori. Și-ți mai trebuie și mii de Euro
să găsești un traficant dispus să încerce această operațiune foarte dificilă
(voucherul de execuție e scump, domne, scump, să facă și ei un discount, pentru
mine orice excursie e parcă tortură până la moarte, nu pot mânca sau dormi,
mi-e mereu rău și sunt leșinată). Logic că e ilegal să traversezi granița, pe
mine mă împușcă și/sau mă arestează, însă pe puștii europeni care fug de-acasă
la Statul Islamic, nu. Ei, nu-i chiar ilegal, e undercover. Oricum, ilegal nu înseamnă și imoral. Uneori trebuie să
faci lucruri ilegale ca 2+2 să dea 4.
În cele din
urmă, am reușit să aranjez călătoria la Alep și mi-am continuat pregătirile febrile
pentru ultimul drum. Exerciții de târâre prin sârma ghimpată (cu niqabul și
abaya pe mine), confruntare cu viziunea hipnotică a corpului meu strâmb și
gol... golit de suflet, legumă putredă de 20 de kile, numai oase, puroi și jeg,
atârnând într-un cârlig într-o închisoare siriană, dansul extatic, în abis cu
potopul de bombe-butoi de pe strada Castello, ultima cale de acces la Alep,
blocată de curând odată cu orașul (nimic exaltant de fapt, mai curând
încercarea mea disperată de a-mi depăși groaza, paralizia și neputința). Dar,
cu două seri înainte de plecare, am primit o veste care m-a pălit mai mult ca
bombele-butoi. Activiștii sirieni din Gaziantep (care ar fi trebuit să mă
conducă la Alep și înapoi în Turcia) mi-au transmis că, din păcate, strada
Castello este necirculabilă (bombardată nonstop, blocată integral acum, nicio
șansă să trecem pe-acolo), iar granița Turciei cu Siria închisă complet (o să
ne împuște), așa că trebuie să anulăm călătoria spre Alep. Previzibil, logic,
nu? Dulce frustrare! Venise momentul să-mi spun înjurăturile de mamă în kurdă
și arabă. Și... je suis syrienne encore.
Stay human and alive!
Absurdul
halucinant din lume ar trebui să ne facă mai normali (cu bun simț), sălbăticia
- mai civilizați, distrugerea - mai creativi, urâtul - mai frumoși, nesimțirea
- mai responsabili, minciuna - mai autentici, lanțurile - mai liberi,
indiferența și ura - mai sensibili și mai iubitori (sincer, dacă se poate alege
între astfel de ”talibani”, prefer ura indiferenței, căci ura, spre deosebire
de indiferență, măcar îți recunoaște existența și te stimulează să
reacționezi). Simplul nostru exemplu, în viața de fiecare zi, schimbă deja
lumea și devine, de multe ori, molipsitor. Exercițiul faptelor bune ne ajută să
ne regăsim când ne rătăcim, pentru că, uneori, de teama de a ne întoarce acasă
la scorpia de nevastă, asemenea lui Ulise din poezia lui Marin Sorescu, căutăm
un loc ”mai ferit, între Scyla și Caribda”, deși e ”curat” nesustenabil. Să
încercăm să comunicăm și noi prin spărtura în Zid de la închisoare a celor doi
îndrăgostiți... Amer și Raghda din filmul lui Sean McAllister, să rupem
lanțurile, să evadăm prin crăpătura din Zid, să plonjăm în mare și să
(re)învățăm ”mersul pe valuri” (că altfel nu putem traversa Mediterana)!
