Examen cu Big Brother. Vol 1. XXVII. Jură-te pe fabrica ta de diplome!

După excursia de la Paris, recuperez: dorm 19 ore la întoarcere, apoi 14-15 ore zilnic, timp de câteva săptămâni la rând, la fel ca după vizita în Iran. Cred că am bătut recordurile lui Dio. Să nu care cumva să afle că ăștia din Olimp nu suportă competiția! Singurul care o acceptă e Promy, probabil fiindcă nu are rival: e cel mai bun în toate în Olimp. Cum sunt în căutare de job (măcar pentru a avea șansa de a-mi da a treia demisie în semn de protest) și pic de somn din picioare (deși dorm peste 12 ore pe zi), Promy îmi recomandă să mă reintru într-un partid: poate voi ajunge parlamentar, președinte, premier sau măcar secretar de stat și așa voi putea sforăi oficial zi și noapte, fără probleme.

Nu știu ce se întâmplă, toți suntem foarte obosiți, nu numai eu, iar reforma, evident, face progrese spectaculoase. O să primesc eu numărul de dosar de la Parchet până se va simți primul efect al reformei în Olimp. Dacă Brucan a vorbit despre 20 de ani necesari pentru tranziția României de la comunism la societatea de piață (previziune atunci contestată vehement, dar în ziua de azi evaluată ca optimistă), cât va trebui să treacă până se vor simți efectele reformei în Olimp, poate ghicește baba Promida?

Până una-alta, Don Quijote s-a săturat de ședințe, Bebe – de yahoo-i (cei din Olimp sunt o specie aparte, pe care nici Malraux n-ar putea-o suporta: bestii nemuritoare) și de rolul lui personal de Sfinx vigilent și impenetrabil, Her – să-și piardă zilele și nopțile la palat în loc să și le petreacă la fitness, la serele lui bio sau împreună cu prietena lui, nereida (căreia i-a venit, în sfârșit, ciclul, motiv de sărbătoare), Jill, ”conștiința” mea blondă – de infrastructura precară, de fițele și de flegmele zeilor, Alex și Promy – să-și facă datoria de a trage scuipaturi intelectuale în Cutia neagră/Cutia Pandorei, de a agoniza nonstop și de a fi resuscitați când credeau c-au scăpat. Până și Mene și-a pierdut entuziasmul, stă mai mult acasă, are coșmaruri ca Promy, retrăiește tot ce i s-a întâmplat în Tartar și e din ce în ce mai neliniștit și îngrijorat, iar Mi Ko începe să înțeleagă ce înseamnă noua viață din Olimp pentru care a părăsit China natală. Numai înțeleptul Chiron centaurul reușește în mod miraculos, fără ajutorul unei tablete ca fii-miu, să-și păstreze calmul imperturbabil, englezesc în Olimp, orice s-ar întâmpla.

Totul pare, iremediabil, murdar și putred. Sunt atât de obosită și dezgustată încât mă gândesc la o strategie nouă de revitalizare, în spiritul Olimpului: terapia cu nămol. Într-o seară, îl conving pe Promy să ia o cutie plină cu nămol și să mă ungă lent și abundent pe tot corpul, insistând în zona vaginului, a fundului și a sânilor. ”Cu nămol, cu nămol / mă dau pe curul gol.” După ce se achită de sarcină ireproșabil ca întotdeauna, meticulos, atent să nu rămână nicio porțiune de epidermă descoperită, Promy se aruncă peste trupul meu maculat, îmi suge sfârcurile, îmi linge flocii și clitorisul, îmi frământă fundul cu degetele lui cleioase și mă sărută pe buze cu gura murdară de nămol, întinzându-mi noroiul pe față. Mă penetrează apoi puternic, vaginal și anal. Îi iau și eu în gură penisul mânjit de nămol, din care picură stropi negri, grei și lipicioși. Apoi, Promy vine din nou peste mine, iar corpurile noastre se unesc și mâinile noastre pătate de nămol își împletesc degetele într-o strânsoare titanică, deznădăjduită. La sfârșit, după ce terminăm, terfeliți și tăvăliți în noroi, ne contemplăm mizeria împărtășită și izbucnim amândoi într-un râs isteric.

***

Într-o zi, în timpul unei ședințe obișnuite, Her stă încuiat la budă și-l bârfește pe Promy, Bebe patinează pe gresia lucioasă și emite din când în când vânturi cu aromă de parfum ”Si” de la Armani (ultima senzație la Paris), Promy crănțăne Maretti cu pizza, face turnuri din felii și fustițe de balerine din pungi, Pegas citește știrile CNN, BBC și Al Jazeera pe mobil, iar Chiron urmărește ”Suleyman Magnificul” în reluare. Cum? N-a văzut mai înainte?! Ăsta-i secretul calmului său englezesc, atât de străin de Olimp sau l-a prostit și pe el politica? Dacă o să-l prostească atât de tare încât o să rămână din el doar omul și o să dispară calul, cum era în filmul hollywoodian ”Legenda lui Hercule”, unde Chiron era numai umanoid, nu centaur, un sărman yahoo, sfetnic la palat?

Dacă o să fie revoluție, pariez că nu observă nici el nimic, ca Madame Hera! O să fiu cu ochii pe el și o să-l trag la răspundere, a fost ales și cu votul meu (decisiv, de altfel). Deocamdată însă mă uit cam debusolată în jur și mă întreb ce să fac. Cred că am următoarele alternative: telenovela ”Suleyman Magnificul” versus Katy Perry de pe tableta lui fii-miu. Într-un final, optez pentru Katy Perry: ce bine că există libertate de alegere! Așa spune, de fapt, și hitul ”Roar” al lui Katy Perry: ”I guess that I forgot I had a choice / I let you push me past the breaking point / I stood for nothing, so I fell for everything. / You held me down, but I got up (HEY!)”.

Ascult Katy Perry, celebrez libertatea de a alege, dar, din când în când, arunc o privire și la ”Suleyman” și la Chiron: stăpânul Olimpului e total transpus, în transă, ca Madame Hera și Știi Tu Cine... Zeus pe vremuri, când urmăreau serialul, poți să-l bombardezi cu fulgerașe din propriul sceptru și nu-și dă seama. Eu una, de ce să nu recunosc, am renunțat să mă uit la televizor de câțiva ani. Mi s-a stricat aparatul, pur accidental... în stilul specific, unic și inegalabil, autentic și original al lui Madame Dezastru. Mai exact, excitată și curioasă să vadă mai bine fundul premierului Boc la emisiunea lui Handicapatos, veioza (de lângă aparatul TV) s-a apropiat de ecranul LCD periculos de mult, l-a ars și din acel moment aparatul nu mai funcționează.

De atunci, n-am mai vizionat niciun fel de programe TV. Să încerc să repar televizorul? Să-mi iau altul? Să-mi fac mea culpa că n-am supraveghat veioza sau că am instalat-o într-un loc necorespunzător? Să-mi cer scuze televizorului și Antenuțelor ”motanului Felix”? Nu, fix invers, cum spune Promy: televizorul și Antenuțele să-și ceară scuze, nu eu! Cine mi-a mâncat mie viața, nervii și sufletul? Viață futută! Opriți-vă, bestii antropofage! ”You’re gonna hear me roar!” Și să vă cereți iertare imediat: mie și oamenilor!

Din păcate, nici Antenuțele ”motanului Felix”, nici Știi Tu Cine, nici Hermes nu și-au cerut iertare și cred că o s-o facă abia atunci când voi primi numărul de dosar de la Parchet. Totuși, în sala tronului, s-a întâmplat ceva bun după revoluția noastră. Acum au dispărut (atât de pe pereți, cât și de pe tavan) tablourile și reprezentările faptelor glorioase ale măreților conducători ca de pildă: violurile lui Zeus asupra muritoarelor, nereidelor sau nimfelor, potopul și pedepsirea exemplară a trădătorilor, cum era imaginea falnică a lui Știi Tu Cine împreună cu mândria lui, bestia de vultur, pe Elbrus, înfigându-i lui Promy pironul mai adânc în piept sau figura eroică a lui Hermes, băiatul lui cel simpatic, torționar de treabă, înecându-l în bale pe viermele ăla împuțit de titan. Pereții simpli, albi miros a vopsea proaspătă. Bună și revoluția la ceva!

Îmbrăcat în armură (nu reușim să-l dezvățăm, ce să-i faci, vine săracul din Evul Mediu), Don Quijote își bălăngăne sastisit piciorul stâng, bodogănește și bate tactul cu mănușa sa grea de fier, izbind sistematic masa înaltă, din lemn de mahon, cu picioarele aurite, sculptate în formă de cariatide. Sper ca placa de deasupra, asemănătoare cu o scoică uriașă, cizelată din marmură de Paros și bogat decorată în stil rococo, să reziste loviturilor marelui cavaler. Pe masă nu sunt disponibile decât cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her, nici urmă de vin (de la Dio sau de la Chiron). Niciuna dintre băuturi nu pare să-l tenteze pe sărmanul cavaler și să alunge plictiseala.

La un moment dat, în urma loviturilor lui Don Quijote, sticlele și ceștile zboară de pe masă, dar nimeni nu pare să observe ceva. Cavalerul exclamă exasperat:

– M-am săturat. Mă sufoc. Ies să iau o gură de aer. Haide, Pegas, cu mine.

– Cred că afară din palat e un aer și mai toxic decât aici, dar bine, vin cu tine, mă sacrific, răspunde Pegas, nechezând tare, însă fără să-l audă nimeni.

Înainte ca să remarce cineva, pentru că toți sunt, bineînțeles, foarte preocupați de ceea ce fac, Don Quijote încalecă val-vârtej pe Pegas și o zbughește din palat. Eu îl văd ca prin vis cum se îndepărtează în viteză, călare pe Pegas. Cum m-am plictisit și eu de Katy Perry și nu am altceva de făcut, nu am chef să vizionez ”Suleyman Magnificul” și nici nu mă apuc acum de jocuri video, deschid smartphone-ul (iPhone 11) și-i urmăresc pe Don Quijote și pe Pegas. Dacă produc vreun accident? Pegas are mania vitezei.

Pe una dintre insulele cu nisip fin, argintiu, păduri de pin și apă turcoaz, Don Quijote și Pegas se intersectează cu Apollo, repetând împreună cu muzele pentru un nou festival: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”. Când vede muzele, Don Quijote se clatină și își duce mâna la ochi. Muzele sunt goale! Dacă o va trăda pe Dulcineea, fie și numai în gând?! O să facă stop cardiac. Dar parcă o notă sau mai multe erau greșite, trebuie să verifice neapărat. Acoperindu-și ochii, nu și urechile, Don Quijote ascultă câteva minute la rând. A avut dreptate, Apollo greșește, melodia nu e așa, Don Quijote știe foarte bine melodia, doar a interpretat-o și la karaoke online și a luat premiul II. Îl atenționează și pe Apollo, dar acesta zâmbește ironic, superior și-l asigură că a cântat corect, el e cel mai mare artist din toate timpurile, îi poate arăta lui Don Quijote nenumăratele sale premii, medalii și diplome ca să se convingă, dacă nu crede. Să-i mai execute o dată bucata, așa o să fie clar.

Dirijând corul muzelor, Apollo mai interpretează o dată. Nu, e greșit, Don Quijote îi poate fredona cum trebuie, cântă și el hitul ăsta și, întâmplător sau nu, a luat și el un premiu. Până și blondei de Jill, catastrofă la muzică altminteri, îi iese mai bine melodia asta. Fața albă, luminoasă a lui Apollo se încinge, transpirația îi curge în valuri pe frunte, tâmplele îi zvâcnesc, ochii i se holbează, gata să-i iasă din orbite, mărul lui Adam i se mișcă nervos, agitat ca un hamster învârtindu-se pe o rotiță, mâinile îi tremură puternic și greșește câteva note la orga electronică. Cine îi dă lui lecții? Muritorul ăsta caraghios, îmbrăcat în armura lui ridicolă? Ce tupeu! Cine i-a mai adus aici pe toți ciudații!? Tocmai din Evul Mediu... ăștia au o mentalitate... Nu i-o fi cald cumva? Ia să-l ajute fetele să scape de hainele astea incomode.

Muzele se îndreaptă spre Don Quijote și-l dezbracă lent, în timp ce acesta se înroșește și simte că se sufocă de rușine, apoi îl târăsc spre un pin și-l leagă de el. Lac de transpirație, Don Quijote închide ochii și încearcă să-și regleze respirația. Caliope, muza poeziei epice și asistenta lui Apollo, îl mângâie pe față, pe piept, își coboară mâna spre penis, îl masturbează o vreme, apoi îl strânge tare de testicule. Don Quijote se contorsionează de durere și geme slab.

– O să te jupoi de viu. Așa-ți trebuie. Mă înveți tu pe mine muzică! urlă Apollo ca ieșit din minți. Dar mai întâi să înveți melodia, o să ți-o cânt până-ți intră în cap. Iar pe Pegas îl transform într-o partitură de-a alcoolistului ăla ratat, Dionysos, și-i dau foc!

– Ce bine! Aș muri de rușine să fiu o partitură de-a ta! nechează Pegas, cu coama zburlită, botul în spume și nările fremătând de furie.

– Știi care ar fi cel mai rău lucru care ți s-ar putea întâmpla, frate? Să fii o partitură a lui Apollo pe care să o interpreteze Apollo în persoană, comentează Don Quijote, continuând să-și țină ochii închiși și pleoapele strânse. Pe bune, Apollo, cânți greșit, eu am studiat melodia asta, lasă-mă să-ți arăt, insistă el.

Obișnuită cu ”dulcele stil clasic” academic din România (cursul meu e și al tău, și al ei, și al lui, și al secretarei, suntem colegi, trebuie să ne ajutăm între noi), exclam fără să vreau: ”Ei, lasă, Don Quijote, bine că nu e copy-paste! Măcar Apollo și le face singur.” Dar Apollo, fierbând de mânie, îl transformă pe Pegas într-o partitură de-a lui Dio și se pregătește să-i dea foc. Înainte însă, va mai încerca o dată să-l învețe pe Don Quijote melodia. Străduindu-se să-și păstreze zâmbetul orbitor de vedetă hollywoodiană, Apollo le cheamă din nou pe muze să repete melodia, doar-doar i-o intra lui Don Quijote în cap. La a 85-a interpretare, cum Don Quijote nu poate fi convins, Thalia, muza comediei, aruncă în Apollo cu partitura (nu știu dacă e cea de la ”Stinge lumina” sau e chiar Pegas) și se declară în grevă. Toate celelalte muze, cu excepția lui Caliope, îi urmează exemplul. Apollo se înfurie și mai tare, din roșu se face vânăt, își pierde complet ”smiling face”-ul și, luând un cuțit, se îndreaptă spre copacul de care e legat Don Quijote.

Intru în panică și zbier la Bebe care continuă să patineze pe gresia lucioasă și să emane vânturi cu iz de parfumuri scumpe pariziene. Bebe se oprește nedumerit, aruncă o privire către iPhone 11 și apoi îl zgâlțâie pe Promy. Ah, ce mai vrea și Bebe? Tocmai făcuse fustițe de balerine din pungile de Maretti pentru un stol întreg din ”Lacul lebedelor”. Când vede imaginea de pe iPhone, Promy tresare, inima îl înțeapă, iar ficatul îl strânge ca-n ghearele bestiei de vultur. Se sfătuiește rapid cu Bebe și se hotărăște să se teleporteze imediat, fără să-l anunțe pe Chiron, căci s-ar putea să fie chiar mai greu să-l desprindă de la ”Suleyman Magnificul” decât să-i ia lui Atlas jocul ”Plante vs. Zombie”, chiar dacă îl bombardează cu fulgerașe din propriul sceptru. Bebe va încerca să obțină formularul de intervenție specială: acordul stăpânului, inclusiv pentru celebrele lui gaze toxice, exprimat formal, printr-un document standardizat, cu ștampila și semnătura lui Chiron. Să sperăm că episodul din telenovelă nu va mai dura prea mult, așa că înțeleptul Chiron va fi disponibil pentru a aproba toate documentele necesare. Dacă va fi foarte urgent, iar episodul nu s-a terminat, Bebe va interveni, în ultimă instanță, fără formular.

Ajuns pe insulă, Promy, aparent calm și sigur pe el, ronțăind degajat Maretti cu pizza, se duce în față să negocieze eliberarea lui Don Quijote. Nu apucă să înainteze câțiva pași, că Apollo lasă corul muzelor și vine imediat lângă el, luându-l prietenește de braț și învăluindu-l în surâsul lui de star hollywoodian ca într-un cocon hipnotic:

– Uau, ce sprinten ești, nu-mi vine să cred că ți-ai revenit. Parcă te omorâsem, râde Promy cu jumătate de gură, zbătându-se să spargă coconul gelatinos și să iasă la lumină.

– Și eu mă bucur că ai venit să iei lecții de la mine, zâmbește Apollo condescendent. O să repetăm împreună, poate îi intră în cap și afonului ăstuia. Dar, cred că ți-e cald, nu? Să te ajute fetele să scapi de tricoul ăsta alb, urât și de blugii ăștia soioși.

– Abia aștept, m-a înfierbântat rău politica asta. Uite, Apollo, deși nu meriți, în amintirea vremurilor de altădată când aveai ceva talent, o rog pe Ile să-ți pună linie de dialog și să-ți individualizeze vocea când o scrie episodul ăsta. Măcar tu nu scoți numai onomatopee. Sau două-trei propoziții stereotipice, repetate în continuu, ca unii dintre foștii ei șefi. Și, dacă vrei, îți dau un tricou alb cu discount. Și cu dedicație. Sper că știi să apreciezi o superofertă.

– Prometeu, lasă vrăjeala! Animalu’ tău unde e?

– Cine?

– Animalul ăla negru, urât, cu coarne al tău!

– Corn! Ăla negru, urât și cu coarne e sufletul tău, Apollo. Vorba vine suflet. Și, ține minte, corn, nu coarne, nu ești deloc politically correct. ”Animalu’” meu nu suportă impreciziile și confuziile.

– Bleah! Și tu ești un animal. Mi-e silă. Și n-ai niciun talent. La fel ca Don Quijote. Pot să repet de sute de mii de ori cu voi și tot nu-nțelegeți.

– Aș vrea eu să fiu un animal așa ca Bebe. Și tu ți-ai dori, Apollo, dacă ai avea aspirații... altele în afară de fabrica ta de diplome. Din păcate, sunt un yahoo, un umanoid și așa o să rămân. Sau crezi că, dacă-mi spargi flautul ori mă jupoi de viu, sunt șanse să mă schimb?

Fetele se aruncă pe Promy și-i smulg hainele, mai puțin Thalia care rămâne în grevă și inspectează de la distanță tot ce se întâmplă, cu o privire simultan amuzată, speriată, curioasă și excitată, rozându-și pixul din aur alb, branduit ”Apollo”, încrustat cu cristale Swarovski verzi și violet. Apollo îl lovește pe Promy la testicule, iar el se crispează de durere, dar nu scoate niciun sunet. Fetele și Apollo îl târăsc spre un pin și-l leagă de el. Dezbrăcați-mă și puneți-mă în lanțuri! Scuipați-mă și torturați-mă, să nu care cumva să mă dezobișnuiesc! Dacă nu vă e prea silă să puneți mâna pe așa un jeg ca mine... Ce ai făcut, dottore El-Gol? Gol și în lanțuri, iar? Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică nu are și el drepturi? Numai dreptate și niciun drept? O să-mi strice coafura? O să-mi spargă din nou flautul? O să-mi facă terapia ”Bill și Monica” acum? Luați-vă labele de pe mine! Și botul! Nu mă atingeți! Nu mă simt bine dacă nu mă simt rău? De ce am ieșit alaltăieri din grevă, de sub chador? Mai bine emigram. Casa de copii ”Olimp” nu e acasă. Am zis eu să plecăm. Răzbunarea mediocrității? Bebe! Unde e Bebe? Iar așteaptă formularul? O hârțoagă e mai importantă decât pielea mea și coaiele mele? Trebuie să fac mereu pe eroul? Să mă dau tare? ”De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”, vorba lui Marx. Bebe! Bebe, unde ești!?  

Mă uit pe iPhone înmărmurită, halucinată, fără a-mi putea desprinde privirea. Muzele îl pipăie pe Promy, Caliope îl sărută, sugându-i buza superioară, cu o pasiune maladivă, îl mângâie pe față și pe corp, îi linge îndelung, devorată de dorință, cicatricele de la piept și de la ficat, îl masturbează violent, apoi îl mușcă de penis cu toată forța. Promy tresare puternic, cutremurat de convulsii, gâfâie, dar își înăbușă țipetele. Țesându-și coconul letal, paralizant din zâmbetul lui lasciv, gelatinos în jurul lui Promy, Apollo vine și el lângă Caliope, iar ochii săi albaștri, mari și luminoși capătă o strălucire de fiară. Rânjind lubric, îl lovește nemilos pe tot corpul, îi zdrobește testiculele în mâinile sale umede, asudate și-l trage de păr cu sălbăticie. Apoi, îl mângâie lent și îi soarbe sângele cu o poftă dementă. Șiroind de sânge și sudoare, Promy închide ochii, strânge din dinți și se zbate în tăcere. Mâini fierbinți și cleioase încolăcindu-se, strângând și strivind, gheare ascuțite sfârtecând, boturi îmbăloșate mușcând, corpuri unsuroase frecându-se de trupul lui gol, însângerat. Promy se zvârcolește. Nu, nu mai suport să mă uit. Îmi vine să mă teleportez acolo. De ce nu am plecat cu ei? Nu îl mai las niciodată singur. Pe cine să chem în ajutor? Și Bebe? Unde e Bebe? Nu-l văd nicăieri. 

– Mișcă-mișcă din buric, măi, animalule! Parcă nu ți-era de-ajuns ce-ai făcut, vroiai să mă omori, câine turbat, porcule, șarpe veninos și vierme ticălos, trădător împuțit, bulangiule și metrosexualule, zdreanță și lepădătură ce ești! Pentru asta ți-am făcut reclamație. Dar, pentru că nu ai niciun talent și mă împiedic mereu de tine, o să te jupoi de viu, hohotește Apollo.

Totuși, înainte să-i jupoaie pe Don Quijote și pe Promy, Apollo va mai interpreta melodia o dată, împreună cu corul muzelor, poate vor învăța și ei ceva ori măcar Thalia va ieși din grevă. În timp ce cântă tare și entuziast, brusc, Apollo începe să se scarpine. Animalele astea au adus și purici în Olimp? Și numai Al Gore e de vină. Păi, și el e tot un animal. Un câine rău și turbat ce a mușcat mâna stăpânului care l-a hrănit, mâna lui tăticuțu’. Dacă n-a aruncat la timp cu fulgerașe! Ei, el, zeul soarelui, o să reacționeze mai prompt. Da, are un purice. Se străduiește să-l prindă și să-l strivească, dar se trezește la pământ. O lovitură de copită? A văzut bine? Vaca nebună? Dar parcă nu mai sunt vaci nebune în Olimp. Antenuța e în Tartar, iar vaca de Io a emigrat de mult. În Egipt, s-a ajuns. Ah, iar animalu’ ăla mare, negru și cu coarne... corn! O să dea și o bășină? Cu arome letale?

– Vezi că tocmai ai storcit sub copită Concertul pentru violoncel și orchestră op. 7256 nr. 85 în Do minor al alcoolistului ăla ratat de Dio căruia vroiam să-i dau foc! Iar armele chimice și biologice sunt interzise în Olimp! răcnește Apollo.

– Uau, o să-mi faci reclamație? Te ascult numai dacă te juri pe fabrica ta de diplome! nechează Bebe.

***

Aromele letale ale lui Bebe sunt, din nou, infailibile, Pegas e recuperat în stare relativ bună din partitura strivită, iar Promy și Don Quijote sunt eliberați și merg imediat înapoi la palat pentru expertiză medico-legală și declarații. Măcar acum să fie înaintea lui Apollo.  Promy arată foarte răvășit, de-abia poate rosti câteva cuvinte, răspunde la întrebări monosilabic, cu vocea gâtuită, venită ca din fundul pământului, apoi se duce la toaletă și vomită. Cafea Lavazza și Maretti cu pizza. Don Quijote nici atât nu e capabil de reacție: abia așteaptă să treacă de controlul medical, să meargă acasă, să-i dea Bebe cremă regeneratoare anti-leziuni și apoi să se bage la loc în armură. Și să nu mai iasă vreodată de acolo. Deocamdată, se închide în armura tăcerii. Asclepios, zeul medicinei, care realizează examinarea (că doar n-o să și-o facă Promy singur la clinica lui falimentară), le acordă și concediu medical (document oficial cu ștampilă și semnătură) pentru o lună.

La întoarcere, mă feresc să-l iau pe Promy de mână, deși simt nevoia să-l mângâi și să-l consolez. Nu cred că mai suportă nicio atingere. Vrea să îi știe pe toți la o distanță igienică de minim o sută de mii de ani lumină. Acasă, când intră pe ușă, Mene îl întâmpină, vrea să-l îmbrățișeze, însă Promy îl împinge tare, brutal, adunându-și ultimele forțe care i-au mai rămas. Mene se clatină, dar rămâne în picioare. Promy îl privește uluit. Nu, nu se poate! Mene are părul smuls, falca umflată, buza spartă, un ochi vânăt, mâinile zgâriate și însângerate, la fel ca el. Poate și organele genitale mușcate și mutilate. Îl trec fiori.

Parcă m-aș privi într-o oglindă. Miliarde de Mene, miliarde de Promy, miliarde de cătușe, lanțuri, piroane și cruci. Miliarde de mâini care sfârtecă, strâng, sugrumă, strivesc. Miliarde de cicatrice, miliarde de stigmate. Miliarde de pietre de mormânt (asta doar pentru norocoși). O oglindă spartă în miliarde de cioburi tăioase și informe care trec prin mine fără să le simt. Miliarde de presse-papiere sfărâmate, miliarde de corpuri zdrobite și de suflete moarte. Aș vrea să mă uit într-unul dintre cioburi și să mă văd pe mine. Fie și ciuruit. Cioburile să se topească și să se transforme într-un ocean de sticlă lichefiată. Să clocotească barbar, dezlănțuit ca la începuturile lumii.

Mi-e cald, mă sufoc. Sângele îmi încinge palmele mutilate și țâșnește în valuri. Numai eu sunt de vină. Stăpânul mi-a zis: vrei civilizație? Super, te trimit la mama dracului, în Caucaz, la shopping, să-ți iei cele mai trendy gadgeturi: lanțuri, cătușe și piroane, toate de firmă, direct de la Hefaistos! Ca să nu-ți fie urât, bestia de vultur îți va ține companie și-ți va mânca ficatul zi de zi. Vrei să fii la înlățime? Te duc pe cel mai înalt vârf de pe Elbrus, la peste 5000 de metri, în ger siberian, viscol și furtuni. Vrei foc? Vrei lumină? Arzi, fă-te scrum! M-a incendiat și m-a orbit cu lumina fulgerelor. Nu mai văd nimic. E o noapte adâncă sub chador. Sunt neajutorat și orb. Ca profetul Tiresias. Văd viitorul. Aici e. În stigmate.

***

Promy privește în gol (cu ochiul funcțional, cel drept), în tăcere. Buzele i se mișcă încet, fără a putea articula vreun cuvânt. Își atinge părul rărit, zbârlit, năclăit de sânge cu mâna tumefiată și geme slab, abia auzit. A mai rămas puțin din coafura lui: doar câteva șuvițe încâlcite și murdare de sânge. Încearcă să-și sufle una dintre ele. Degeaba. Nu mai are putere să aburească nici o oglindă ori un simplu ciob de presse-papier.

Mene a dispărut de când l-a împins Promy, probabil că și Mi Ko e în stare de șoc, niciunul nu mai iese din cameră. Her a sosit la noi acasă, în caz că Promy are nevoie de ceva. Îl ajutăm împreună să se așeze pe canapeaua mare, moale și pufoasă, înțesată de pernuțe colorate din sufragerie. Eu patrulez înainte și înapoi, fără să îndrăznesc să-l ating pe Promy sau să deschid discuția. Pando a aflat și ea ce s-a întâmplat și va veni în seara asta mai devreme din Startar, adică pe la miezul nopții, împreună cu Epi. Numai Atlas continuă să joace imperturbabil jocul ”Plante vs. Zombie” – nivelul cinci, fără ca nimic să-l tulbure. Insist ca Promy să bea măcar o gură de nectar, iar el mă ascultă în cele din urmă, mai mult ca să-l las în pace. Clipind din ochiul drept și aruncând în jur aceeași privire rătăcită, Promy dă pe gât nectarul absent, încet, înecându-se și tușind, apoi spune cu glas sugrumat: 

– Sunt orb. Lumina s-a stins pentru că am ars, m-am făcut scrum.

– Dacă e așa, vei învia ca Pasărea Phoenix din propria cenușă, îi zic, încercând să-l încurajez, deși vocea mea sună slab și ezitant.

– Pe naiba! Voi fi doar resuscitat. M-am săturat să fiu resuscitat, fără să pot să învii. Ți-am tot spus, Ile. Până și Her care mănâncă monștri cruzi sau pe pâine s-a săturat, chit că nu vrea să înțeleagă să plece de aici. Poate o să ne aruncăm amândoi în prăpastie.

– Nu, Promy, de fapt, cred că o să sar peste ea, intervine Her, cu glas puternic și hotărât. Cu tine în brațe sau în spinare. Mă pricep la parkour, frățioare. Și nu mai mănânc monștri pe pâine în ziua de azi, colcăie de E-uri.  

Topită de milă, cu ochii șiroind de lacrimi (pe care nu le pot opri, orice aș face), mă apropii de Promy încet și-i mângâi ușor mâna rănită și umflată, dar el tresare, zguduit de spasme, de parcă ar fi electrocutat.

– Ah, iartă-mă, nu am vrut să-ți fac rău, șoptesc stingherită, simțindu-mă vinovată și retrăgându-mi imediat mâna. Promy, nu poți să te lași jupuit de viu ori să te arunci în prăpastie măcar pentru că mi-ai promis că mă monitorizezi nonstop și vreau să continui să o faci, îl implor, cu glas întretăiat. Iar, dacă tu ai fi jupuit de viu ori ai sări în prăpastie, lui Mene i s-ar întâmpla fix același lucru. Dacă nu vrei nici Maretti și-ți vine să vomiți, mai bine te duci să faci un duș fierbinte, te dau cu cremă recuperatoare anti-leziuni, ne jucăm ”de-a Bill și Monica”, dacă dorești, apoi te culci, iar mâine dimineață îți pregătești cea mai tare coafură de până acum și mergi la ședință. Dacă vrei. Dacă nu, stai acasă, ai concediu medical. Uite, e și o parte bună: după dreptul de vot și dreptul la grevă, iată că acum ai primit dreptul la concediu medical.

Mă opresc, brusc, din perorație. Poate că îl obosesc și mai tare, o să-mi pară rău, o să-mi reproșez, dar nici nu pot să-l las așa. Oricum, simt o senzație de sete arzătoare de parcă am fi iar în mijlocul deșertului Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Beau pe nerăsuflate o sticlă de apă plată la jumătate de litru, fără să percep vreo ameliorare, apoi continui:

– Haide, Promy! Uite, pregătesc acum o baie cu spumă, să te relaxezi. Mai ții minte cum ne-am tăvălit noi doi în zăpada roz cu gust de căpșuni pe Gliese, în insula Pink?

– Poate baie cu spume... plus un strop de sânge... menstrual de la tine. Că al meu s-a consumat de mult. Și așa iese roz. ”La vie en rose”, că tot am fost la Paris, bolborosește Promy. 

– Promy, Parisul e orașul dragostei, iar tu nu ești doar Vocea Rațiunii, ci și a Iubirii. Sper că nu ai uitat...

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Vocea Rațiunii și a Dragostei? Ile, vorbești limbi străine. Nu înțeleg nimic.

– Atunci ar fi cazul să pui mâna să înveți. Știu că titanii asimilează repede.

– În Tartar sau pe Elbrus uiți în câteva zile.

– Tu nu!

– Ba da, Ile. Și o să-mi înghețe râsul imediat.

– Nu cred. Un aisberg (fie și cât tot Tartarul) poate scufunda Titanicul, nu și Titanii.

Promy își rotește bănuitor ochiul drept, funcțional asupra sufrageriei invadate de flori, unde petuniile și rododendronii țâșnesc și din aparatele electronice. Privește plantele neîncrezător și ostil, cu un aer exasperat, de parcă ar fi ascunse în ele microfoane sau dispozitive de înregistrare video. Pentru o clipă i se pare că florile se întind spre el, îl agață de mâini și de picioare, i se încolăcesc pe corp, îl înțeapă, îl strâng și-l sufocă. Scuturându-se ca să scape de ele, tremurând, își aprinde o havană și reia discuția pe un ton iritat:

– Ba da, Ile, un aisberg poate scufunda atât Titanicul, cât și titanii, orice e posibil... ba chiar probabil în acest caz. Am fost și eu în comă mii de ani, fără să mai înțeleg nimic în afară de agonia aia fără sfârșit. Și ce vrei să fac? Să mai zac niște mii de ani la închisoare cu unica răsplată (posibilă, nu și probabilă) de a ajunge cândva guru de Facebook sau de PPT-uri motivaționale colorate, cu floricele și păsărele (de care, oricum, am fobie) precum Steinhardt sau Petre Țuțea de la voi?

– Da, Promy, mai bine să fiți voi guru de Facebook sau PPT-uri motivaționale decât tovarășul Ceașcă, tovarășul Kim Jong-un, tovarășul Putin, tovarășul Obama, tovarășul al-Assad sau tovarășul ayatollah Khamenei. Apropo, tovarășul Kim Jong-un s-a depășit pe sine: după executarea fostei sale amante, cântăreața Hyon Song-wol (împreună cu grupul ei de artiști), liderul nordcoreean a reușit performanța incredibilă de a-și asasina și unchiul și de a o împinge la moarte pe mătușa lui. Unchiul lui, desigur, un ”gunoi” nereciclabil. Știm amândoi bine ce e aia. Aceeași recunoștință și dragoste fără margini între nepot și unchi ca la tine și la Hermes. Torționari de treabă, nu? Dispărut într-o cușcă cu 120 de câini înfometați, așa se pare că a avut onoarea unchiul lui Kim Jong-un. Bine că suporți competiția! Și acum, du-te, te rog, la baie și la culcare, fac pariu că ne prinde iar răsăritul. Olimpule, trezește-te! Promy, culcă-te! 

– Nu vreau nicio competiție a agoniilor sau a Holocausturilor! se înfurie Promy. Așa ceva nu ar trebui să existe. Dar, Ile, că tot ai zis de ”guru de Facebook”, Țuțea nu era ăla care spunea: ”cât de idiot să fiu eu să fac 13 ani de închisoare pentru un popor de tâmpiți”? Apropo, Țuțea era un geniu oral, vorbea mult, le preda discipolilor, dar nu a scris mai nimic. Cum îți explici asta?

– Cât de idiot să fii să și scrii pentru un popor de tâmpiți despre 13 ani de închisoare pe care i-ai făcut pentru același popor de tâmpiți? Eu, de fiecare dată când trebuie să scriu despre un lucru rău, cobor de milioane de ori în infern: al tău, al meu, al altora. Cred că înțeleg ceva din șirul ăsta nesfârșit de agonii, descompuneri, come și resuscitări pe care nu-l mai suporți.

– Ai văzut? Tocmai de-aia te las pe tine să scrii. 

Sunt pe punctul de a-mi da a treia ”demisie” în semn de protest (adică de a renunța la scris), dar mă abțin. Mi-e milă de el și trebuie să am răbdare, cum zice Promy, să mai aștept măcar până-mi vine numărul de dosar de la Parchet. Promy bea o gură de nectar (pe care o înghite cu greu, strâmbându-se de durere și dezgust), apoi zâmbește amar, atât cât îi permit buza spartă și falca umflată:

– Oricum, Ile, nu toți loserii sunt de succesuri. Unii cu succesurile, alții cu hapocalipsurile. Eu sunt programat la hapocalipsuri. Asta-i politica, așa e softul. Și vă trag și pe voi după mine. O să ne jupoaie pe toți de vii.

– Poate, dar noi ne asumăm asta și așa, cine știe, o să fie mai multe motive și dovezi ca să fie condamnați. 

– Condamnați?! Cine ia în considerare plângerea și mărturiile mele, în cazul fericit (posibil, dar improbabil) în care sunt disponibil și mi se permite să le depun? Ce credibilitate au? 

– Credibilitate în instanță poate că nu, dar relevanță au. Și ce dacă ești respins și contestat? Nu știai că valoarea se măsoară prin numărul de dușmani? Nu a zis așa guru Adi Minune? Ba chiar și Churchill și Monica Macovei. Ai dușmani, ai valoare.

– Haide, Ile, bagă o manea cathartică de-a lui guru Minune!

– ”O, viața mea!”, esența filosofiei lui guru Minune, pentru un suflet mare de titan. Mare și chinuit.

”Ce necazuri am avut,

Inima mea, sufletul meu,

O, viața mea...

Am făcut la toate față,

Fir-ar mama ei de viață!

Inima mea, sufletul meu,

O, viața mea...

(...)

Niciodată în viață nu am să uit

Câte am tras la viața mea, câte belele am avut.

Mereu am vrut la toți să le fac să fie bine,

Dar toți se uitau la mine ca la un câine.

Fir-ar mama lor și cine i-o făcut pe lume!

Singur m-am ridicat, singur mi-am făcut nume

Și, chiar de am inima bună, nu mă mai las niciodată

Și am să fac tot ce vreau viața toată.”

– Super, Ile! Se potrivește perfect. O manea pentru sufletul abisal de titan! Nu ziceai că ești o iubitoare de oameni la mitingul anti-maidanezi... pe stradă? Acum mi-ai dat dedicație o manea cathartică: de la o iubitoare de oameni, nu de câini pentru un câine, iubitor de oameni. Respect atât de mult viața că nu aș putea eutanasia nici un câine vagabond ca mine, deși uneori mi-e milă și de mine, nu doar de alții, mi-aș șterge memoria și m-aș criogena. Tare maneaua asta! Îmi vine nu doar să mușc, ci chiar să dansez. Dar sunt atât de istovit și... mă vede Obama.

– Obama degeaba se uită, că nu vede nimic! Și, iartă-mă, frățioare, dar cred că mușcăturile și scuipaturile tale intelectuale nu sunt tocmai eficiente aici, ți-am mai spus de mii de ori, intervine Her, inflamându-se, cu ochii albaștri sticlind de furie. Aici avem de-a face cu ticăloși ca mămicuța și tăticuțu’ care-și aruncă pruncii în prăpastie pentru că sunt prea urâți ca să-i mănânce direct. Nu poți aduce peste noapte forța dreptului undeva unde guvernează de jde mii de ani dreptul forței. Trebuie să scăpăm mai întâi de ei, să curățăm societatea, că-i mai murdară ca grajdurile lui Augias. Nu, nu o lege a lustrației, unde o să ajungem să fim lustrați chiar noi doi, tu primul, evident, știi că Al Gore e rău și Al Gore e de vină! Tu poți să fii lustrat nu numai pentru violurile lui tăticuțu’, ci și pentru potop. Halucinant, dar adevărat. Interesant, ei, zeii, sunt judecați doar pentru prezent (rescris, oricum, de ei, după cum au interes), faptele trecute s-au prescris, în timp ce tu, Promy, ești condamnat pentru toate (indiferent ce ai făcut), de la începuturile lumii până acum și o să fii și în viitor. Se confirmă întotdeauna amintirile tale despre viitor, nu? Mai mult, realitatea asta cruntă îți depășește mereu așteptările. ”Who controls the past, controls the future. Who controls the present, controls the past.” De fapt, tu ești azvârlit în abisul timpului, în ”teroarea istoriei”, pe când ei rămân cumva în afara lui, inaccesibili. Tocmai de-aia tu nu apuci niciodată să trăiești, iar ei par retrași în altă lume, îndepărtați și impenetrabili, imunitatea lor e intangibilă, chiar și în ziua de azi, când aparent am recâștigat Olimpul. Totuși, frățioare, să nu uităm, le-aș putea da un șut în cur zeilor (aflați în anchetă în Tartar, cu acces la net, program de fitness și îndopați cu mâncare bio, suficient de în formă ca să evadeze și să lanseze lovituri de stat una după alta), să zboare toți pe SPP1001, poate că le e dor de tăticuțu’, or fi nostalgici. Și asta o să fie deopotrivă credibil și relevant pentru toată lumea de aici.

Promy stinge havana, clipește din ochiul drept și surâde îndurerat. Își adună forțele și, privind în jur îngrijorat, parcă temându-se că va fi întrerupt, se străduiește să răspundă:

– Nu, dragii mei, nu vreau să ajungem ca ei! Prefer să rămân un caraghios luat peste picior de toți, un nebun neascultat de nimeni, un sclav obraznic, un câine rău și un vierme de trădător. Uitați ce-a pățit și bietul Iisus! Când a fost arestat, a spus mulțimii (devenită, brusc, din adulatoare, ostilă): ”Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și ciomege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi ședeam în templu și învățam, și n-ați pus mâna pe mine”. Arhiereul  L-a întrebat dacă El este Hristosul, iar Iisus a răspuns: ”Dacă vă voi spune, nu veți crede. Iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde. De acum însă Fiul Omului va ședea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu.” Când arhiereul I-a cerut să vorbească despre învățăturile Lui, Iisus i-a transmis: ”Eu am vorbit pe față lumii. Eu am învățat întotdeauna în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii. (...) De ce Mă întrebi pe mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit.” Supărat de un asemenea răspuns obraznic dat tocmai marelui arhiereu, un slujitor I-a dat o palmă lui Iisus, iar acesta a zis: ”Dacă am vorbit, rău, dovedește că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” Și un pic mai târziu, când Iisus a fost răstignit, oamenii comentau: ”Pe alții i-a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele iudeilor, să Se coboare acum de pe cruce și vom crede în El!” Iisus a ajuns și el un hoț și un trădător, un câine rău care-și mușcă stăpânii, un sclav obraznic, cu ciocul mare, un ”dușman al poporului”, cu un proces înscenat și o execuție de tâlhar (un fel de reality show-uri ambele, foarte populare și atunci). 

– Bine că le-a avut și pe-astea! Pe tine, frățioare, te-au săltat fără nicio explicație, te-au abandonat mii de ani la capătul pământului, cu lanțuri, piroane, bestii antropofage, în ger și jeg, și, în plus, a trebuit să-ți vezi întreaga operă distrusă de Cutia Pandorei și de potop, spumegă Her. Dacă nu era fii-tu, Deu, să supraviețuiască potopului și să reia proiectul tău civilizațional, nu mai rămânea nimic! Absolut nimic. Nici eu n-aș fi existat. Și dacă nu eram eu, zăceai și acum pe Elbrus, fără să-ți mai dai seama de nimic, în afară de agonia aia fără sfârșit. Mai știi în ce hal erai? Cum te-am găsit? Un spirit liber și în lanțuri? Un spirit liber în comă! Marele titan Prometeu – o legumă putrezită și storcită, de maxim 40 de kile! Nu o să uit niciodată. Venisem cu intenția să te întreb ceva, ca să mă ajuți să aflu unde erau merele de aur ale hesperidelor, dar, când am ajuns la tine, pe Elbrus, totul s-a schimbat. Mi s-a rupt inima de mila ta, am pus mâna pe săgeată, am ucis bestia de vultur, ți-am smuls lanțurile, ți-am scos pironul și te-am eliberat, chit că nu erai conștient de nimic. Și în ziua de azi, după atâta vreme, nimeni nu și-a cerut iertare, nimeni nu a fost condamnat... în afară de tine. Abia așteaptă să pună iar laba pe tine, să repete scenariul, pe Elbrus, în Tartar sau în altă parte, chiar și acum când, să nu uităm, suntem la putere, ce pula mea!

Ochii lui Her aruncă flăcări, obrajii îi ard, tâmplele îi pulsează, iar mărul lui Adam i se zbate puternic, ca o pasăre rănită, gata să țâșnească de acolo. Cu un efort suprem de autocontrol, reușește să așeze paharul de suc bio de portocale pe măsuță, fără să-l trântească sau să-l sfărâme. Mă învârt pe lângă Promy, fără să îndrăznesc să-l ating, ispitindu-l cu un nou pahar de nectar. Promy schițează un vag semn de refuz, oftează adânc de parcă se rupe tot în el, își mușcă buzele sparte și însângerate și murmură sfâșiat de durere:

– Prefer să fiu condamnat chiar când sunt la putere și să ajung iar o legumă mutantă de 40 de kile decât să fiu ca ei.

– Legume mutante sau nu, Promy, până la urmă, pe termen lung, și tu, și Iisus ați câștigat și veți câștiga, rostesc eu cu glas înăbușit, sufocându-mă de emoție. Adevărata credință nu merge mână-n mână cu ”papagalul roșu”, miracole ieftine, de tarabă, mântuire de tabloide și paradisuri de telenovelă. În cele din urmă, în ciuda confuziei, ezitărilor, erorilor și oscilațiilor, oamenii înțeleg sacrificiul vostru. Mai e ceva, paranoia asta, atât de justificată, dacă ajunge la extrem, nu e bună, afectează încrederea atât în ceilalți, cât și în noi înșine. Fără o încredere minimală nu mai există coeziune socială, nu mai poți face nimic, totul se dizolvă. Paranoia îngheață lumea în proiect. Dacă nu mai putem crede, să pariem măcar, pascalian, pe încredere.

– Aș vrea să o fac, șoptește Promy. Și o să încerc, deși sunt la capătul puterilor. Să fim sinceri, și eu și Iisus am câștigat doar simbolic, am avut mereu dreptate, însă niciun drept, iar adevărații vinovați care ne-au condamnat nu au fost niciodată trași la răspundere. Pe Pământ cel puțin. Iar acum va fi la fel: Apollo n-o să fie condamnat nici moral, nici penal. O să mai primească o diplomă, o medalie sau un premiu.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XXVI. ”La Paris totul e ca un vis”: până și vaca de Io are statuie!

Drept răsplată că încă nu a aruncat în aer casa (mă rog, e impropriu spus, baia, bucătăria și dormitorul au fost deja grav avariate în urma experimentelor sale științifice și/sau de reconfigurare a apartamentului, dar sufrageria supraviețuiește inexplicabil, deși are un design special, vorba lui Magritte, ”Ceci n'est pas une... chambre”), maică-mea i-a dat cadou lui fii-miu de ziua lui un city-break de un weekend la Paris. City-break la Paris, orașul dragostei! Unii ar fi în stare să ucidă pentru asta. Fii-miu e și el recunoscător: ne blesteamă și zice că face reclamație la ”Protecția Copiilor” pentru că îl târâm în asemenea locuri mizerabile, cu o astfel de companie plictisitoare. Vrea la Paris numai cu gașca.

Promy apreciază personalitatea și reacțiile lui fii-miu, Alex, dar n-are acum bani să plătească pentru gașcă, după ce a investit în Startar ultimul bănuț (nu doar de la bugetul Olimpului, ci și din fondurile proprii), iar clinica și laboratorul sunt falimentare. Mai mult, intervin și probleme de procedură: copiii nu pot pleca singuri, trebuie să-i însoțească un adult, iar pentru ceilalți trebuie completate declarații de acord ale părinților, autentificate la notariat. Altfel, lui Promy îi place că fii-miu are pretenții. Astea nu sunt fițe, înseamnă exigență și stil. Fii-miu e independent, are un spirit liber și inovator, mania experimentelor la fel ca Promy, ba chiar și un simț al responsabilității și al justiției foarte dezvoltat (altminteri nu ar face reclamații). Dacă și-ar canaliza energia, inspirația, spiritul critic și de revoltă în mod constructiv, așa ca Promy...

Sărmanul Promy abia așteaptă să evadeze din Olimp și să scape de zăpăceala de acolo, iar Parisul îl adoră, a locuit în capitala Franței icognito, cândva, în secolul XIX. Credeți că Promy a fost boem la Paris și s-a desfătat în lumea pestriță și provocatoare, tulburător de senzuală, a tavernelor și cabaretelor cu prostituate, artiști și dulce-amețitorul absinth de un verde obscen, hipnotic? Nu, nici vorbă, a deținut un cabinet medical și, când nu erau revoluții sau proteste, a dus o viață activă și serioasă de doctor. Să încerce să mai trăiască și acum neobservat oriunde pe Pământ, fără să-l vadă Obama. Când îl anunț pe Promy de excursie, sare ca Geoană, de parcă tocmai ar fi câștigat alegerile: ”Yeah! Yeah! Am câștigat! Am câștigat! La Paris... gata, mi-am făcut deja bagajele”.

Așadar, pregătim bagajele. Fii-miu și cu mine ne luăm doar tricouri, chiloți și șosete de schimb, cât să încapă într-un rucsac mic, să ni se permită să-l transportăm în avion ca bagaj de mână. O să ne deplasăm cu mijloacele de transport obișnuite, e mai amuzant și mai romantic. Surprinzător pentru un olimpian, Promy nu doar că știe cât costă un bilet de autobuz/metrou la București sau la Paris, dar a și circulat cu ele. Poate că numai așa, de fițe, ca să pară popular. Mă întreb cine l-a recunoscut pe el cu bretonul îndreptat cu placa, franjurat și asimetric, lung până la bărbie, tricourile lui albe și blugii rupți la metrou, în București sau la Paris, în afară de Obama, eu una n-am observat. Lui Jill și lui Her li s-au cerut măcar niște autografe în Vamă. Bine, de fapt, doar Jill a fost identificată corespunzător din filmele lui Terry Gilliam, Her a fost confundat cu un streaper de la Chippendales, spre marea lui bucurie. Mai sunt și la noi, în România, politicieni care merg cu autobuzul sau metroul. Numai în campanie. Cei mai mulți nu au habar ce preț are un bilet.  

Încă nu știu ce face fii-miu, pentru că, deocamdată, bunica n-are fonduri să sponsorizeze gașca. Poate la următorul salariu. În loc de gașcă, îi luăm cu noi pe Mene și Mi Ko, foarte entuziaști să ne însoțească la Paris, în city-break. De frică să nu pierd avionul, nu închid un ochi în noaptea plecării și număr în continuu minutele și secundele până când voi comanda un taxi către aeroport. La ora plecării, fii-miu mai bombăne un pic, apoi tace, își ia bagajele și iese pe ușă cu un aer grav și solemn de martir condus spre locul execuției. Condamnat la un city-break la Paris! De oboseală și de agitație, tot timpul pe drum mi-e rău: nu știu ce... nu mă doare. A, da, sufletul! Doar mergem la Paris! ”La Paris / Totul e ca un vis”, așa cântau Anda Călugăreanu și Toma Caragiu într-un sketch de demult.

Aeroportul Beauvais (unde aterizăm) e destul de departe de Paris, nu l-aș recomanda nici zeilor, pentru că transferul se efectuează foarte dificil. După circa cinci ore pe drum (cu autocarul, RER-ul și metroul), iată și hotelul: de vis, bineînțeles. Arată cel puțin la fel de bine ca vechea locuință a lui Her: romantic (de ”epocă”, vechi și dărăpănat, numai o ruină), construit în stil ”Edifis” din ”Asterix și Obelix”, lasă impresia că mai are un pic și se prăbușește. Urcăm patru etaje pe o scară abruptă, în serpentină, care scârțâie la tot pasul. Camera îi face competiție la dimensiuni holocătăriei mele de-acasă, din Titan, nu prea ai pe unde să calci, nu ai loc să circuli pe jos nici dacă te lipești de ziduri (ci doar trecând peste pat).

Dotările sunt la fel de impresionante: în dulapul scorojit, cu ușa defectă, nu încap nici pantofii mei din picioare, darămite ai lui Promy, paharele de plastic se rup încă de când desfacem ambalajul, iar hârtia igienică e atât de subțire că trebuie să utilizezi sulul întreg odată. Aer condiționat nu e și temperatura e cam ca pe stradă... 9-10 grade. Nu-i nimic, poate dau drumul la căldură mai târziu, afară e frig și plouă, a venit toamna. Mai târziu, adică poate de Revelion, dacă nu dau faliment până atunci. Mai târziu e prea târziu. Descoperim o singură pătură subțire pentru două paturi, așa că scoatem cuverturile și ne învelim cu ele. Fii-miu adoarme liniștit, cu tableta în brațe, dar eu clănțăn de frig și încep să am junghiuri și frisoane. Îmi pun toate hainele pe mine și mă bag sub pătură, strângându-l pe Promy în brațe ca să mă încălzesc. De ce n-am adus sacul de dormit, eventual cu tot cu cort, ca să nu mă tragă curentul?!

***

Din fericire, titanii (care s-au confruntat cu ger siberian în Tartar și pe Elbrus) n-au nicio problemă cu frigul: Mene și Promy arată fresh dimineața, spre deosebire de mine și de Mi Ko, amândouă vineții ca niște cadavre în descompunere, aranjate de parcă am merge la o petrecere de Halloween, un look trendy și rafinat, numai bun pentru o plimbare în Paris.

Mergem încet, pe malul Senei, prin ploaie, de la Champs-Élysées (de unde se vede și Turnul Eiffel) până la Notre Dame. Plouă copleșitor, bacovian. Cutremurat de un urlet infernal, clopotul de cristal al lumii s-a spart, iar cioburi din el, cu o strălucire spectrală, violentă, cad peste mine barbar, neîncetat, îmi străpung pielea și-mi sfâșie carnea ca niște gloanțe. Continui să nu simt nimic, în afară de oboseală și o senzație nelămurită de frig, în timp ce plouă la nesfârșit peste mine cu cioburi din presse-papiere sfărâmate. O ploaie de plumb mă ferecă într-un sicriu de gheață. Sunt împietrită. Deodată, ceața densă a dimineții se diluează și cioburile de presse-papier încep să-și schimbe forma și contururile: părțile contorsionate se aplatizează, cele ascuțite, tăioase se înmoaie, cele masive, contondente se fac ușoare ca un puf de lebădă, iar marginile precise, clar delimitate se estompează și devin difuze ca aburul nebulos al zorilor. 

Un dor vag, inefabil le topește în lacrimi, iar ele dansează împreună, la început la distanță, apoi tot mai aproape, până când se întrepătrund înfiorate, electrizate de atingere. Lacrimile lui Promy și ale Brunnhildei, lacrimi nevărsate niciodată, înghițite și reprimate mereu, cu trudă, răbdare și obstinație. Lacrimi-oglinzi, mari, boltite și înalte, iradiind o lumină halucinantă, orbitoare, irumptă de undeva, de dincolo și vestind o altă lume. Un șir necuprins de oglinzi paralele în care ne redescoperim, tresărind, multiplicați la infinit. Plâng. Lacrimile lui Promy și ale Brunnhildei sunt și ale mele. Îi strâng mâna lui Promy, mă lipesc de el și-l sărut, amestecându-ne lacrimile, într-o îmbrățișare titanică, deznădăjduită. Ceața străvezie ne învăluie cu o tandrețe nesfârșită, dezmierdându-ne ca o petală imensă de cactus de un albastru luminos, ireal. 

Mână în mână cu Promy, împletindu-ne strâns degetele, continuăm plimbarea pe malul Senei. Ne oprim pe unul dintre poduri pentru a contempla priveliștea. Podurile peste Sena gem de lacăte aurii, de diverse forme și mărimi, pictate cu markere colorate, pe care sunt trecute numele îndrăgostiților pentru ca iubirea lor să fie veșnică. Aproape de locul în care stăm (înțesat de lacăte îndesate unele peste altele și agățate de barele de pe margini) cântă un artist amator la ferăstrău, făcându-l să vibreze ascuțit, dar slab și cu intermitențe, sfâșietor ca un țipăt întrerupt, înăbușit. Ascultând cutremurată cântecul ferăstrăului, mă uit la markere și la lăcățele, studiez prețurile, apoi cumpăr și eu unul, hotărâtă să-mi declar dragostea. Pentru eternitate! Până mâine când se vor desprinde singure (calitate pariziană ”Made in China”, evident), ploaia va șterge numele noastre scrise cu markerul sau un artist stradal le va acoperi cu sprayuri colorate. Ce să spun: ”Vampirița și violatorul”, ”Terorista și trădătorul”, ”Madame Dezastru și Monsieur Al Gore”? Nu-ncape nimic. Prescurtez și completez: ”Vampi și Al Gore”.

După ce montez lacătul, în chicotelile și ghionturile lui Promy, Mene și Mi Ko, mergem mai departe, pe malul Senei, până la Orangerie, lângă parcul Jardin des Tuileries, muzeul unde se află ”Nuferii” lui Monet și o colecție mică, dar foarte bună de tablouri impresioniste (Wagner & Guillaume). ”Nuferii” îi reproduc pe cei autentici din grădina lui Monet de la Giverny (îngrijită chiar de el): spre deosebire de Promy și Mene, pictorul avea o casă unde se simțea acasă. Dispuși circular, pe câte un perete întreg, în două săli, ”Nuferii” constituie singurele tablouri impresioniste de dimensiuni titanice expuse aici, în muzeu. Mă așez pe o canapea, în brațele lui Promy și mă las absorbită de dansul imaginilor. Liniște, în sfârșit... Instantanee înlănțuindu-se halucinant. Rotire lentă. Senzație de plutire și de topire în natură, în undele lacului. Imersiune în absolut pentru o clipă... ”Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat”?      

Un pic mai târziu, ne plimbăm puțin prin parc, în Jardin des Tuileries. Mă surprinde strălucirea toamnei, amplificată straniu de ploaie... Frunze fosforescente, în culorile vii ale citricelor, scânteind în ploaia care continuă să cadă lent și neîntrerupt, freamătă și tresaltă dezlănțuit, dionisiac, abandonându-se dansului ritual fără teamă, fără regrete, fără speranță. Flăcări în ploaie... plutesc hieratic ca lumânările pe fluviul Gange. Flăcări și lacrimi. Pe de o parte, lacrimile alină focul mistuitor. Pe de altă parte, lacrimile licăresc doar la lumina focului sacru: iau un strop de lumină din lumină, ca-n noaptea Învierii, și-o dau mai departe. Din dragoste și disperare, apa și focul se împărtășesc unul dintr-altul și se topesc într-o îmbrățișare consolatoare, autodizolvantă. Se pierd pe ele însele, ca să se regăsească în celălalt, refăcând armonia pierdută și echilibrul universal. Coincidentia oppositorum. Mă izbesc culorile crude, violente, ca de primăvară, prevestind parcă renașterea, misterul Învierii. ”Va trece și iarna / și-april va veni”, sună ”Cântecul lui Solveig” de Grieg. Oricum, indiferent ce s-ar întâmpla, chiar dacă april n-ar mai sosi niciodată și ar fi mereu iarnă, cel puțin frunzele se sting frumos. Aș vrea să știu să mor și eu ca o frunză.    

Tânjind să dansez în ploaie, să fiu absorbită de lacul iluminat de flăcările violet ale nuferilor lui Monet și să mă transform într-una dintre ele, mă gândesc să ne ducem acum la Musée d'Orsay ca să mai rătăcesc o dată măcar prin grădina de la Giverny a artistului. Din nefericire, la Musée d'Orsay, e prea mare coada ca să riscăm să stăm: nu vom apuca să luăm nici bilet, darămite să vizităm, așa că ne continuăm plimbarea, am văzut deja câțiva impresioniști la Orangerie printre care Monet, Renoir, Cézanne, Derain, chiar și pictori mai moderni ca Modigliani, Picasso, Matisse și Soutine.

Mergem mai departe la catedrala Sainte-Chapelle. Când ajungem în capela de sus, îmi pierd răsuflarea, nu atât din cauza oboselii accentuate de urcușul greu, în înghesuială, pe scara îngustă, în spirală, cât datorită exploziei de lumină și culoare care se filtrează prin cele mai spectaculoase vitralii din lume. Acestea îmbracă pereții complet și înconjoară încăperea, de parcă n-ar mai fi Ziduri, ci numai Ferestre. Până și fii-miu își ridică ochii din tabletă și exclamă copleșit: ”Uau!” Eu le-am mai văzut, dar, de fiecare dată, mă impresionează și mai mult. Prin aceste vitralii, după multe ploi și lacrimi, Dumnezeu deschide cerul și întinde un curcubeu către oameni. Și un detaliu: vitraliile au fost recent restaurate. Unii distrug, alții creează/repară.

Câțiva pași mai încolo, la Notre-Dame ne întâmpină muzica solemnă, ușor creepy, gotică a unui tânăr care cântă la un dispozitiv fabricat din clopote, iar Promy îi apreciază ingeniozitatea. În interior, deși sunt la Paris cred că a patra oară și am mai vizitat Notre Dame și alte catedrale, pentru prima oară mă șochează (pozitiv) sobrietatea și dimensiunile titanice, iar muzica din timpul slujbei și flăcările lumânărilor picură în suflet o lumină divină, înălțătoare, care alungă întunericul și alină spaima de neant.

***

În ziua următoare, după o altă noapte mai mult albă decât neagră în care am clănțănit cu toate hainele (inclusiv cu Promy) pe mine și m-am încălzit doar pentru circa jumătate de oră (când am făcut dragoste), ne propunem să mergem într-un loc sacru de pelerinaj: la muzeul Luvru. După ce ne comandăm bilete de la aparatele automate, mergem întâi la sălile destinate Greciei și Romei antice, să vedem și să inventariem statuile expuse. Inima îmi bate cu putere, gata să-mi spargă pieptul, picioarele mi se înmoaie și am din nou senzația că mă prăbușesc de emoție. Trebuie să-mi țin respirația și să mă reculeg. Voi intra într-un templu. 

Da, e exact atmosfera unui templu. Fii-miu se uită la mine cu același aer de martir. Cât mai stăm? Lumea înaintează încet, cu pioșenie, spre exponatele pe care, desigur, le venerează: se înghesuie la Venus din Milo, se împing, chicotesc, șușotesc și-și dau coate, iar asiaticii se cocoață unii pe alții, executând piramide complicate pentru a fotografia sau filma. Ca la noi la biserică de Paști. În restul muzeului (cu excepția zonei Giocondei) nu e prea aglomerat. Remarcăm o mulțime de statui ale Afroditei, zeița dragostei, încă și mai numeroase cele ale Antenuței (Atenei), zeița înțelepciunii, doar ea era protectoarea înfloritoarei cetăți cu același nume. O inflație de Antenuțe, am luat supradoză. Iarăși multe statui ale lui Apollo, câteva ale lui Hermes, Artemis și Dio (Dionysos), inclusiv cea care mă fascina pe mine în copilărie. Știu Tu Cine... Zeus și Madame Hera apar mai mult în zona romană, nu și în cea greacă, dar statuile lor nu domină ca număr. 

Dintre cei din ”gașcă”, doar Eros și Psyche sunt mai frecvent reprezentați. Găsim cu greu și un cap al lui Her, plus o statuie mare a lui Her, conservată integral. Descoperim chiar și două statui ale lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a cântat mai bine ca el. A, și Io, fata violată de Știi Tu Cine... Zeus și transformată de Madame Hera, din gelozie, într-o văcuță care a fugit înnebunită, înțepată de streche, până la Promy, sus, pe Elbrus și-i cerea disperată ajutorul! Apoi, vaca de Io a reușit să ajungă în Egipt și a devenit zeița Isis, soția lui Osiris, așa că e prezentă cel puțin în zona egipteană. Bine, dar unde sunt titanii? Căutăm pretutindeni, dar nu găsim nici urmă, nici măcar o statuie/imagine a lui Promy în lanțuri, pe Elbrus (în afară de cea a lui Nicolas-Sébastien Adam – din altă epocă, secolul XVIII: ”Prometeu înlănțuit”, normal, că doar nu era să fie arătat învățându-i pe oameni matematica, medicina sau scrisul, ronțăind Maretti sau proiectând iPhone 11). Dar și Iisus apare mai des pe cruce decât în alte ipostaze.

În dreptul singurei sale statui, Promy se face alb la față, se clatină și se scurge pe banchetă ca un boț de brânză expirată, putrezită și storcită, numai bună de aruncat la gunoi. Mă așez pe banchetă și îi suflu bretonul, îngrijorată. Bizar, chipul lui și-a schimbat culoarea, vorba vine ”culoare”, că n-are niciuna: a trecut, pur și simplu, de la alb la negru. Cu figura întunecată și buzele crispate într-un rictus amar, Promy oftează adânc, de parcă se rupe ceva în el, își suflă șuvița (fără prea multă forță), își șterge transpirația de pe frunte și mormăie:

– Îmi vine să vomit, se strâmbă el de oroare și dezgust. Am văzut-o aproape numai pe ”vaca aia proastă”, Antenuța, cum i-a zis Ile atunci când a făcut prima oară un pleonasm pe care nu i-l voi ierta niciodată. Până și vaca de Io are statuie. Fie și în ipostaza egipteană de Isis. Ea a fost deșteaptă, a emigrat. Ei, la urma urmei, nici nu mi-aș fi dorit statuie într-o asemenea companie selectă, poate că e mai bine așa. Dar mi se pare că nimeni nu și-a adus aminte de mine sau n-a avut curaj să o facă. Nici de fii-miu, Deu, supraviețuitorul potopului și cel care a relansat proiectul meu civilizațional. Iar de Mene probabil că nu știau nimic, nici eu nu aveam habar, aproape uitasem de tine, Mene, îmi pare rău, spune Promy cu glas înăbușit.  

– Nici eu nu știam de mine nimic. Și eu uitasem de mine, șoptește Mene, lăsând ochii în jos.

– Mai bine fără statuie decât cu una gen organele voastre conservate la borcan și expuse la ”Human Body”, cum s-a întâmplat cu organele deținuților politici din China. Poate că Bebe junior ar fi mai vizibil și mai bine promovat: fetuși se găsesc mai greu. Jumătate chinez, jumătate titan, e născut deținut politic. Natural born political prisoner. God created political prisoner. Ah, scuze, Mene, Promy și Mi Ko, zic eu precipitat, cu furie, realizând prea târziu că mai bine îmi țineam gura.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, murmură Mi Ko, mușcându-și buzele și trăgându-se ușor de cercelul de argint, în formă de nufăr, din urechea dreaptă.

–  Ia uitați, a învățat Mi Ko limba dacă! zâmbește Promy, în sfârșit satisfuckut.

***

Ieșim de la Luvru cam frustrați și debusolați. Pe drum spre hotel, verific biletul de avion și conștientizez brusc: ora de decolare este zece dimineața, iar noi am făcut pe drum la dus cinci ore. Cum o să fim prezenți la timp? Poate circulă metroul și autocarele toată noaptea. Mă interesez la Informații, la metro și aflu o veste bună: autocarele care merg din Paris spre aeroportul Beauvais au program de la șapte dimineața la opt seara. Vai de mine, o să rămânem blocați la hotel. Ce rezervare inspirată mi-a făcut agenția! Nu, trebuie să plecăm chiar în seara asta la aeroport, cu ultimul autocar de la opt. Dar oare mai putem să-l prindem? Ce păcat că nu ne putem teleporta de data asta! Anulăm o noapte de cazare, predăm cheile și alergăm către metrou, ferm convinsă în gândul meu că nu vom ajunge niciodată la autogară. Mai târziu e prea târziu. Pe Mene și Mi Ko îi lăsăm la hotel, îi va teleporta Promy mai târziu, când vom fi amândoi în Olimp și-și va recupera dispozitivul, doar Mi Ko e însărcinată și nu e cazul să stea toată noaptea prin aeroporturi. În ultima secundă, ne urcăm în autocar (tocmai când demarează de plecare), așa că răsuflu ușurată: vom ajunge cel puțin la aeroport, dacă nu chiar mai departe.

La aeroport, nici nu apucăm să lăsăm bagajele din mâini pe scaunele din sala de așteptare că suntem anunțați chiar de la intrare: locația se închide pe parcursul nopții – de la douăsprezece noaptea la șase dimineața. Cuuum?! Să ieșim afară? E frig și plouă torențial, avem un copil cu noi, mie mi-e rău, sunt foarte răcită și am deja febră mare. De data asta, chiar am încurcat-o. Ieșim afară, în ploaie și ne postăm în fața ușii, privindu-i pe paznici cu ochi mari și rugători de cățeluș. Fii-miu continuă să se joace pe tabletă imperturbabil, cu un calm englezesc. Pe mine însă simt cum mă apucă o criză de isterie pariziană, cu final mai mult sau mai puțin previzibil.

Pe vremea asta n-ai scoate niciun câine afară. Nici măcar pe Al Gore. Din fericire, paznicii se înduioșează de fii-miu (sau de tableta lui, e iPad și s-ar putea strica în ploaie), așa că ne dau voie să ne adăpostim, până la deschidere, într-o cabină a personalului, aflată în exteriorul aeroportului. Incredibil, încă mai există buni samariteni. Intrăm acolo dârdâind și clănțănind din dinți. După cinci minute, în timp ce beau o cafea de la dozator și inhalez adânc, cu nările dilatate de poftă, aburii fierbinți, realizez: ia uite, băi nene, noi am scăpat și ne cinstim cu cafeluțe, dar ceilalți pasageri rămași afară, în frig și ploaie, ce fac? E corect? Ce e corect? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.

O noapte lungă... cu șapte cafele de la dozator, șapte pastile de Nurofen, Metoclopramid și Ranitidină (din fiecare), șapte crize de conștiință generate de complexul supraviețuitorului și șapte poezii de Marin Sorescu (atât am reușit să citesc și să procesez cât de cât, cu ajutorul lui Promy, neprețuit ca întotdeauna... my precious!). Promy îmi citește tare, pe un ton teatral, declamând și gesticulând frenetic: ”Mai plouă și azi orizontal / Și-atunci mă uit pe fereastră, / Sau în istorie, / Să văd care dintre noi / Merge în patru labe”. Să mă uit pe fereastră să verific dacă plouă orizontal? Că de mers în patru labe știu deja. ”No fucking way”, vorba lui Rogers Waters, în traducerea Irinei Margareta Nistor, ”La dracu, nu!” Cunosc prezentul și pot ghici viitorul fără să fiu baba Promida. ”Iată, tu ești tăiat în două / De-o parte tu, / De-o parte numele tău”. Care nume? Etichetele și epitetele? ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi”. Taci, Promy, ”nu contează cât de lung am vălul / important e cât și cum gândesc!” ”Doctore, simt ceva mortal / Aici în regiunea ființei mele, / Mă dor toate organele, / Ziua mă doare soarele, / Iar noaptea luna și stelele. (...) Cred că m-am îmbolnăvit de moarte / Într-o zi / Când m-am născut.” ”Mie mi s-a omorât timpul, / Onorată instanță.” Gata, taci, Promy! Ia uite ce-mi citești tu, nemuritor blestemat ce ești, care nu poate nici trăi, nici muri! Și, în sfârșit, niște versuri ceva mai specifice despre chinurile iadului: ”Bărbații sunt și ei folosiți / La cele mai grele munci, / Cu excepția celor foarte păroși, / Care sunt torși din nou / Și făcuți preșuri.” Taci, Promy, cred că agonizez deja destul de bine! ”Mulți m-au sfătuit / Să mă dau la fund pentru o vreme. (...) La fund toți se împiedicau de mine. / Și-am ieșit iar la suprafață / Acum, om vedea.” Haide, Promy, dacă ești așa de pro-FUND, de ce nu-ți asiguri fundul pe cinci milioane de parai ca J. Lo?

Taci, Promy! Gata, ține-ți ciocul ăla mare și cârcotaș! E clar că nu funcționează. Nu înțeleg cum poate fii-miu să rămână așa calm și binedispus: cred că tableta explică măcar o parte din mister. Bun, dacă nu merge cu poeziile lui Sorescu (care, altminteri, îmi plac foarte mult), să încerc și cu Malraux, ”Antimemorii”, abia am început, dar sunt foarte ostenită și-mi pierd răbdarea (cunoscută drept ”titanică”):

– Promy, nu mai pot. Las cartea. Îmi pare rău, nu obișnuiesc să abandonez o carte, dar nu mai suport. Și sunt foarte obosită. N-am reușit să citesc mai mult de câteva zeci de pagini din ”Antimemorii”, volumul I și asta cu eforturi supraumane, chiar supratitanice. Bunicul lui Malraux, Dietrich Berger, înainte de a se sinucide, la apogeul vieții, în plină glorie, a afirmat: ”dacă ar trebui să retrăiesc o altă viață, n-aș vrea o alta decât pe a lui Dietrich Berger”. Dacă aș alege o altă viață, aș vrea-o pe mea! Iar nepotul e încă și mai infatuat. Și nu i se pare nimic insuportabil, în afară de faptul că nimic nu e insuportabil. Dar ce, sunt obligată să citesc? Am și eu drepturi! E insuportabil, crede-mă, Malraux!

– Ah, Malraux ăsta are parcă mai mult ego decât suflet. Eu am, într-adevăr, un ego mare, dar și un suflet pe măsură.

Dimineața, la șase, ne târâm până la aeroport. Aerul rece mă resuscitează pentru câteva minute. Ce bine, aeroportul e deschis! Nu mai e mult și se va face check-in-ul. Răbdare, Ile! Ai răbdare! Nu spune asta și Promy mereu? Totul se învârtește cu mine, îmi vâjâie urechile, ochii îmi curg, creierul îmi explodează și țâșnește afară pe nas și pe urechi, gura și gâtul îmi sunt mistuite de o vâlvătaie necruțătoare, stomacul mă strânge și mă arde, inima mă înțeapă, în mâini și în picioare mi se răsucesc întruna cuțite înroșite în foc și simt că mă prăbușesc. Îmi vine să-l strig pe Bombo să mă împuște, dar încă nu e momentul: agonizez destul de bine, dar nu în parametri optimi, așa că mai aștept să ating nivelul maxim. Stai, nu trage, Adriane!

Din fericire, o nouă oportunitate mă ajută să ating rapid nivelul maxim: se anunță că avionul nostru are probleme tehnice și va pleca cu două ore jumate mai târziu. Haide, trage, Bombo! Poate ai mai exersat între timp și nimerești mai bine. Oricum, cred că, dacă mă împuști, n-o să observe nimeni. Nici dacă putrezesc aici. Promy râde și spune încurajator ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” și ”Barzăcopilviezure” de mai multe ori la rând, mângâindu-mi ușor părul. Când, în sfârșit, începe check-in-ul, cozile sunt imense și am impresia că avansăm un milimetru pe mileniu. Parcă au un singur angajat pe fiecare raion, iar lumea vine puhoi și se calcă în picioare. Tot e bine că înaintăm.

– Cred că-ți vine numărul de dosar de la Parchet până ajungem la ghișeu aici, la check-in, râde Promy.

La punctul de control corporal și al bagajelor, ne blocăm iar. Parcă am fi în trafic la București când plouă. Sau e vreun terorist? ”Poate au prins un terorist și îi țin o predică de Nana”, zice fii-miu. Nana, mătușă-mea, avea un talent rar: putea să-ți facă morală ore în șir, fără să obosească, erau predici interminabile cu care îi punea pe toți pe fugă, chiar și pe părinții mei. Săracul terorist, în acest caz, cred că ar fi preferat la Guantanamo! Fix la punctul de control, mă ia cu leșin, văd negru în fața ochilor și mă prăvălesc. Promy mă ajută să mă ridic și înaintez cu greu, împleticindu-mă, cu mâinile încleștate de brațele lui Promy și ale lui fii-miu. Haide, trage, Adriane!  

Într-un sfârșit, în mod inexplicabil, trecem și de punctul de control și ne apropiem de avion. Înainte să ne urcăm în avion, mai așteptăm aproape o oră în picioare, pe pasarelă. Mă clatin, picioarele mi s-au muiat de tot, iar inima mă strânge ca ghearele bestiei de vultur. Să mă împuște Bombo! Fii-miu și Promy mă țin ca să nu cad din nou. În avion, descoperim că locurile nu sunt alături, dar ce mai contează? Vom pleca la București! Până la urmă, facem schimb cu alți călători și ocupăm trei locuri alăturate. Pe drum, avionul trece prin zone cu turbulențe și se zgâlțâie precum trenulețele morții din parcurile de distracții.

Timp de o oră, sunt convinsă că totul s-a terminat și că avionul se va prăbuși. Ce păcat, mai aveam un pic și ajungeam! Cu fața albă ca varul, cuprinsă de o groază animalică (absolut surprinzătoare, căci credeam că nu mai simt nimic în afară de oboseală și de durerile fizice), îl apuc pe Promy de mână, strâng copilul în brațe și mă rog: vreau acasă. Pentru orice eventualitate, îmi iau la revedere de la Promy și Alex, cu ochii în lacrimi. Când ne trezim la București, pe Otopeni, nu-mi vine să cred. Acasă! Am ajuns acasă!

Niciodată, da’ niciodată, nu voi mai merge într-o excursie la Paris cu avionul, autocarul, trenul sau mașina. Voi merge doar dacă mă voi teleporta și numai cu sacul de dormit și cu cortul la mine!

Resuscitată de bucurie că am ajuns acasă, cu ultima brumă de energie, chem un taxi. 

– Sunt atât de obosită! bolborosesc.

– Credeam că vampirițele nu obosesc niciodată! răspunde Promy vesel, făcându-mi cu ochiul.

– Promy, astea-s stereotipuri. Cum poți să crezi așa ceva? Nu cumva crezi și că iubirea noastră este imposibilă?

***

Îl lăsăm pe fii-miu la maică-mea și apoi ne teleportăm imediat în Olimp. Acasă, la sugestia lui Promy, optez pentru următoarea terapie... pariziană, evident: fac un duș fierbinte și mă îmbrac doar cu parfumul Chanel no. 5, exact ca al Pandorei, adus de Promy de undeva din casă. Trebuie să-l utilizez cât mai e permis, căci e posibil să dispară în curând: parcă nu era destul că Uniunea Europeană a interzis tăierea tradițională a porcului și, astfel, țăranul român cu întreaga lui cultură, acum se pare că însuși Chanel no. 5 e nociv! Mai bine ar fi atentă la ascensiunea partidelor extremiste... sau nu sunt la fel de toxice ca Chanel no. 5? Dar să-l savurez cât se mai poate...

Parfumul îmi dezmiardă corpul ostenit, răsfățându-l și revitalizându-l, iar Promy inhalează adânc, tremurând, răvășit de dorință, mirosul clasic, seducător, persistent, dar fin, ușor extravagant, însă fără urmă de vulgaritate. Are ceva din șarmul și atracția titanilor, un amestec subtil, irezistibil de forță și delicatețe. Ochii lui Promy, negri, adânci, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite strălucesc melancolic, insuportabil de intens, ca niște supernove. Ard în ei milenii de abandon și de dor. Mă uit hipnotizată în ochii lui, tânjesc să mă sfâșie lumina violentă, dureros de vie a stelelor ce se sting și plonjez în abisul lor orbitor. 

Fără să se mai gândească la deteriorarea coafurii, abandonându-se pe deplin iubirii, Promy își lipește fața de sânii mei. Părul lui negru, bogat și lucios, îmi atinge pieptul gol, electrizându-l. Buzele lui pline, senzuale îmi sărută febril sfârcurile întărite, iar limba lui le încolăcește ca un șarpe de jar și le înfășoară într-o spirală nesfârșită a plăcerii. Coboară apoi cu buzele și limba lui fierbinte până în templul lacustru al vaginului meu, lubrefiat de dorință, masându-mi delicat, dar ferm clitorisul. Îmbătată de umezeala abundentă, de junglă luxuriantă și de mirosurile tari, flacăra limbii lui devine tot mai sălbatică și se scufundă fatal în apele misterioase și adânci. Apa și focul se hârjonesc, se adulmecă și se caută unul pe celălalt pentru a se contopi într-o îmbrățișare titanică, deznădăjduită.

Apoi, deodată, buzele lui Promy se desprind din templul lacustru și urcă abrupt spre chipul meu, îi simt bretonul lung, fin alunecând pe trupul meu, gura lui o întâlnește, înfiorată, pe mea, iar limbile ni se încolăcesc într-un dans barbar, dezlănțuit, străin și totuși atât de familiar. Îmi introduce penisul în vagin și împinge puternic, unduindu-și bazinul cu mișcări senzuale, agile și precise de felină. Îi aud respirația sincopată, adâncă, dar cu întreruperi uneori neliniștitoare și reveniri în forță, îi savurez gemetele sfâșietor de dulci și îi sorb lacomă răsuflarea fierbinte. Treptat, mișcările devin mai delicate, însă mai profunde, iar Promy, cu fruntea și tâmplele îmbrobonite de sudoare, părul răvășit, obrajii aprinși și ochi scânteietori ca supernovele, se lipește complet de mine, strivindu-mă cu forța lui titanică și făcându-mă praf... de stele.

Geamurile scânteiază ca vitraliile multicolore de la catedrala Sainte-Chapelle. Îl privesc vrăjită pe Promy: parcă ar fi învăluit într-o aură cu irizări de curcubeu. Zidurile au dispărut, în jur sunt numai Ferestre. Cuvertura moale și mătăsoasă ne înfășoară ca o petală uriașă de cactus de pe Gliese, de un albastru inefabil. Ascunși sub petala de un albastru neverosimil, mângâietoare ca valurile Ataraxiei și ocrotitoare ca o placentă, ne îmbrățișăm. Cioburile tăioase și informe de presse-papier se preschimbă în lacrimi și se dizolvă în albastrul luminos și ireal. Suntem absorbiți, tandru și lent, de oceanul nesfârșit de lacrimi binecuvântate și ne topim în lumina lină.

Sperma lui are acum miros de parfum Chanel no. 5, iar aspectul și gustul – de șampanie franțuzească. O vreme rămânem îmbrățișați, fără să îndrăzim să respirăm, de teamă să nu se destrame vraja. ”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. În sfârșit, liniște și relaxare. Oboseala s-a risipit și nu mă mai doare nimic.

– Există o explicație. Medicală, normal. Dopamina are efect analgezic, spune Promy cu un aer grav, de expert, apoi izbucnește în râs.

– Ah, Promy, te iubesc atât de mult! Tu ești floarea mea albastră de cactus pe care o visam din copilărie.

– Cam jumulită, ce-i drept, cred că mai am trei spini și două petale. Ei, dacă mă iubești așa de mult, trebuie să-mi acorzi atenție, să vorbești cu mine, să mă asculți și să mă răsfeți.

– OK, tu nu ești prea pretențios (n-ai nevoie de mai mult de un iPhone 11, semnal wi-fi și Maretti cu pizza). O să am grijă de tine. Cel puțin o dată pe an te voi stropi cu lacrimile mele.

***

Un miros puternic, acru de transpirație îmi înțeapă nările. Picioare mici și strâmbe, terminate bizar cu copite ca de țap, tropăie strașnic în fața mea, atrăgându-mă fatal într-un dans ritual deopotrivă fascinant și respingător, plin de patos, dar în același timp cu o anume detașare, de parcă, în timp, în milenii de dulce agonie bahică, s-au decantat din el furia și revolta, iar disprețul și ura s-au preschimbat în milă sau, cel puțin, în înțelegere. Vreau să strig, însă o mână păroasă, diformă îmi astupă gura, strivindu-mi buzele: ”Taci, Ile! Nu te speria... prea tare. Sunt faunul Silen. Vroiam să-ți spun ceva. Lasă visele, nu evada în lumi onirice apolinice false, rămâi aici. Acceptă tot ce ți se întâmplă. Așa trebuie. E doar un show. Reality show, evident. Vei avea parte de agonie, dar și de extaz. În viața reală e doar agonie. Eu ți-am adus și extazul”. Faunul Silen, însoțitorul și mentorul lui Dio! Rânjește larg, satisfăcut, continuând să țopăie deșănțat în jurul meu. Apoi, mâna mare, grea, păroasă de faun îmi arată provocator degetul mijlociu ridicat și mă îndeamnă să-l sug. E lipicios și are gust de spermă. Mi-a fost puțin silă, dar am încercat, totuși, o anumită voluptate, de care, surprinzător, nu mi-e rușine.

Privindu-mă ca și cum știe exact ce am simțit și ar exista un acord tacit între noi, Silen se aruncă lacom peste mine, salivând de poftă. Îmi frământă sânii, fundul și vaginul febril, cu mâinile lui mari și păroase, îmi mușcă sfârcurile, mă zgârie până la sânge cu unghiile lui lungi, murdare și mă penetrează anal cu sălbăticie. Apoi, mă biciuiește pe spate și la fund (aveam să-mi iau 8500 de lovituri de bici din Iran, poate că vrea să mă ajute să-mi ispășesc pedeapsa), până când sângele curge șiroaie, corpul meu devine rană vie și urlu de durere. Începe să devină doar agonie. Unde-i extazul? Numai de partea lui Silen? Atunci, arzând de dorință, Dio (Dionysos) se aruncă peste mine, îmi pipăie spatele și fundul, îmi linge nesățios sângele, în timp ce Silen îl biciuiește acum pe el, tare, necruțător, cu un rânjet superior, olimpian, omniscient întipărit pe față, iar Dio închide ochii, tresaltă de durere și geme de plăcere.

Mă trezesc transpirată și buimacă, udă de excitație, strângând între picioare perna moale, umplută cu puf de gâscă. Am visul ăsta de câteva zile. Dacă am organiza o ședință privată cu Dio? Îmi plăcea zeul vinului în copilărie. Mă rog, cum arăta. Și ceva din spiritul lui. E mai aproape de Vamă. Am revăzut acum la Paris statuile lui Dio la Luvru și mi-am adus aminte. ”Are, are”, e popular zeul alcoolului, cum să nu? Sper că nu se supără Promy, doar nu exagerez, e tot o fantezie din copilărie ca jocul ”de-a Bill și Monica” pe Mytikas al lui. Eu i-am fost atunci alături ca să-și împlinească fantezia din copilărie și să-și recâștige puterea, încrederea și respectul de sine. Îi spun de la început, nu mă ascund, nu-l înșel, o s-o facem numai cu acordul lui, cu el de față. În sfârșit, Promy aprobă fără prea mare entuziasm și organizează întâlnirea: dacă l-am ajutat să-și pună în practică fantezia lui din copilărie, acceptă și el propunerea mea, deși, la fel ca mine, nu e genul eșanjist, nici orgiastic. O singură dată și gata.

Ședință privată... fără haine, normal. Dio vine târziu, pe la patru dimineața, împleticindu-se, cu părul lung, des, cârlionațat, șaten cu reflexii aurii, ciufulit și ud, fața încinsă și ochii tulburi, injectați și cu pupilele dilatate. E însoțit de cele trei grații, una mai încântătoare ca alta: Aglaie, Eufrosina și Thalia (care e și muza comediei). Stăm confortabil pe jos (ca-n Iran și-n Vamă pe plajă) în sufrageria îmbrăcată complet în flori, unde rododendronii și petuniile răsar de peste tot, parcă și din plasma uriașă, home cinema, tablete și laptopuri. Dio nici n-ar putea fi așezat în altă parte fără riscul de a se prăbuși (și de a distruge în cădere vreun obiect de artă, mă refer la plasmă îndeosebi), canapeaua imensă, moale și pufoasă, înțesată de pernuțe înflorate, e mult prea primejdioasă pentru el. Sprijinindu-ne de canapea și punându-ne pernuțe la spate, bem un pahar de vin bun, roșu, sec, din colecția zeului de acum zece ani și ascultăm împreună ”The Doors”, albumul ”Light my fire”. La un moment dat, Dio începe să mă sărute pe gât și pe sâni (destul de apatic, trebuie să recunosc), iar Promy asistă la scenă năucit, parcă nevenindu-i să creadă, cu o figură de câine bătut.

Când Dio ajunge cu mâna în vaginul meu, Promy se repliază, își suflă bretonul și trece și el la atac. Se străduiește, la rândul lui, să le satisfacă pe cele trei grații simultan: cu o mână o masturbează pe una, cu cea de-a doua pe alta, iar cu gura îi face sex oral celei de-a treia, tocmai Thalia, muza comediei. Eficiență titanică! Gesturile lui îmi distrag atenția de la Dio și mă determină să mă uit încremenită cum limba lui Promy plonjează și se mișcă abil, profesionist, tehnic impecabil, în vaginul Thaliei. O pizdă de firmă! Întocmai ca a Pandoruței care aproape își vârâse mâna în blugii lui (prin ruptura strategic plasată) și-i palpase mușchii fesieri, privindu-l lasciv. Mă trec fiori. Un început de gelozie? Aici aerul e încărcat de hormoni și totul vibrează de gelozie și de ură. Paranoia și răzbunări în serie, în stil mafiot. Deodată, îmi amintesc fața de câine bătut a lui Promy și-i șoptesc să-l teleporteze imediat pe Dio acasă cu tot cu grații, sub orice pretext. E prima și ultima oară. A fost o prostie, nu ar fi trebuit să încerc asta niciodată, nu sunt bacantă de-a lui Dio, nici Promy – băiat din cortegiul lui.

– Iartă-mă, Promy, a fost o prostie, o fantezie stupidă! De ce nu m-ai oprit de la început?

– Așteptam să faci tu asta, Ile. Eu nu pot să-ți impun nimic. Dar de ce te-ai oprit?

– M-am oprit când am văzut fața ta, Promy. Spunea totul.

– Fața de bacterie probiotică? Cred că era foarte sexy. Oricum, am avut noroc acum că a venit cu grațiile, putea fii oricine altcineva. Dio ăsta adună de pe drumuri tot ce găsește. Îi ia la dans și pe Știi Tu Cine, și pe Madame Hera, și pe Kim Jong-un și pe nevastă-sa, Ri și tot așa, în hora lui dezlănțuită. Nu-l vreau partener de orgii eșanjiste pe un monstru ca Știi Tu Cine sau pe Kim Jong-un, am oroare, Ile. Știu, toți suntem egali în fața morții și a suferinței, dar, până la urmă, suferința și moartea de cine sunt produse? Big Brotherii, zei sau stăpâni de pe Pământ, nu au și ei o contribuție? Am mai spus eu că dansul ăsta dionisiac e prea egalitarist și tolerant. Îmi reconfirm azi acest adevăr crud. E ca aia cu ”toate sunt la fel”. Și dacă ”toate sunt la fel”, la ce bun să ne mai pese? Dacă dansăm în horă cu Big Brotherii, îi legitimăm. Iar ei nu sunt egali, ci mai egali decât noi și fac totul ca să rămână singuri în horă.

– Și eu care credeam că lui Dio i-a plăcut de mine!

– Pe naiba, Ile, habar n-are ce culege, e beat mort. Cumva, îl invidiez că nu-i mai pasă, stă și zace, n-are nicio treabă. Și nici nu e capabil să satisfacă pe nimeni, ai văzut. Poate că ar trebui să-i fac o cură de dezalcoolizare la mine la clinică, îmi aduc și eu un client, că-s în pragul falimentului.

– Ce tare, să-l dezalcoolizezi pe zeul alcoolului, fac pe mine de râs! Oricum, zi mersi că a venit cu grațiile. Dacă se încurca și aducea graiele în loc de grații?! Știi tu, babele alea oribile, tot trei la număr, cu un singur ochi... Dacă trebuia să le faci sex oral graielor și nu grațiilor?