Vizităm rude non-stop de dimineața până noaptea, sunt cu miile, mi-am luat porția de vizite pentru 50 de vieți de-acum încolo. Rudele vin și ele pe la noi oricând, fără să anunțe înainte, chiar și noaptea. Se fac mese pentru 15-20 persoane. În timpul vizitelor, mă încântă atmosfera informală care facilitează comunicarea prin modul de așezare a participanților la discuție: stăm pe jos, foarte aproape unii de alții, în cerc. Seamănă cumva cu cercul din jurul focului, pe plajă, în Vamă, iar spiritul e la fel de liber și totodată lasă impresia unei adevărate comuniuni. Pe jos e foarte plăcut să stai: sunt covoare persane originale, în culori vii. În casă umbli desculț, nici nu e nevoie de papuci (decât la baie, la bucătărie sau în curte), doar calci pe covoare persane. La fiecare vizită suntem serviți cel puțin cu un ceai, prăjiturele, fructe, semințe și fistic. Bătrânelele (bunicuțele de peste 70 de ani, care au mai prins și alte vremuri) par surprinzător de vesele, iubitoare, foarte naturale și umane: își exprimă sentimentele direct, utilizând contactul fizic – râd, plâng, te îmbrățișează și te pupă cu multă căldură (acasă, normal, pe stradă comportamentul e mai reținut).
Apropo de rugăciune și spălat, un șoc (pozitiv) în Iran: curățenia exemplară. E specifică musulmanilor. Băile sunt impecabile. Fiecare WC (turcesc sau european) e dotat cu un mic duș pentru spălat (asta, de obicei, chiar și la țară), iar musulmanii îl folosesc după fiecare intrare la toaletă. Cred că ăsta e un exemplu care ar trebui preluat, mai ales în Românica.
După multe zile în care evit să abordez subiectul (căci nu mi-am depășit trauma și nici măcar nu am simțit o ameliorare semnificativă), îmi iau inima în dinți și mă interesez de școala din Iran. Un văr de-al soțului e prof universitar de psihologie. Ca și la noi, universitățile de stat sunt mai bune decât cele private (chiar și salariile sunt ceva mai mari), învățământul s-a masificat (facultăți private și de stat au apărut ca ciupercile după ploaie în ultima vreme), iar calitatea educației a scăzut. Deși nu la fel de mare ca în România, și aici există problema plagiatului și a ”fabricii de diplome”. Politicienii pot merge la facultăți speciale pentru a obține foarte facil diplome de master și de doctorat. În schimb, nu e o criză așa mare a resurselor umane pentru că salariile sunt mai mari, iar cadrele didactice tinere sunt atrase și cu diverse facilități (casă, mașină, teren).
STRADA COPILĂRIEI SOȚULUI, MOAELEM SHOMALY: un portal spre redescoperirea inocenței. O stradă frumoasă, aparent liniștită, străjuită de copaci rămuroși, unde soțul se juca cu verii și prietenii în copilărie. De fapt, nu chiar atât de liniștită. Întâmplător sau nu, pe ea a fost și un centru de detenție al poliției secrete pe vremea Șahului, înainte de Revoluție. Copiii auzeau adeseori țipete când se jucau. Acum închisoarea Șahului e în ruină. Măcar Zidul ăsta s-a prăbușit. De fapt, până la urmă, adevărul iese la lumină și toate Zidurile se prăbușesc - cum a căzut Zidul Berlinului. Chiar dacă noi nu am făcut nimic pentru asta, măcar să ducem mai departe povestea lor, memoria și istoria au un rol purificator și ne oferă exemple și modele.
CETATEA ”CERUL CERURILOR” (”FALAK-OL-AFLAK”) din Khorarmabad: cât pe-aci să nu trec de portăreasă, mă apostrofează de trei ori. Eu nu înțeleg, nu vorbesc farsi. Soțul îmi spune că trebuie să-mi aranjez vălul mai bine pe cap, e prea sexy, se vede o șuviță de păr, ba chiar și ceva păr la spate. Ce chestie, l-am așezat așa special, subversiv. Îl las așa. Mai sunt și alte câteva femei cărora li se mai vede câte o șuviță. Nu-i nimic, dăm un exemplu bun. Până la urmă, portăreasa îmi permite să trec, cu tot cu șuvița afară din hijab. În cetate, pe lângă vestigiile vechi de 3000 de ani, descopăr spiritul Lorestanului: viață (semi)nomadă, cu corturi, păstorit, vânătoare și țesut covoare. Femei cu tatuaje pe mână (în formă de cruce, roata soarelui etc.), cu băsmăluțe colorate, prinse la spate, cu părul lăsat liber sub ele, cu rochii largi, lungi, la fel de colorate ca băsmăluțele. Nu seamănă deloc cu femeile sobre și încruntate de azi, îmbrăcate cu chadorul lung, negru, care le acoperă tot corpul. Dimpotrivă, sunt mai aproape de stilul hippie. Chiar mama-soacră are un astfel de tatuaj specific Lorestanului pe mână (făcut în copilărie), poartă (acasă) băsmăluță prinsă la spate și rochie lungă, cu modele florale, în stilul tradițional din Lorestan. Sunt așa de mândră de ea! O figură luminoasă și umană, total diferită de spiritul regimului islamic, deși e și ea credincioasă. Atât de vie, dezinvoltă, plină de căldură și amuzantă!
LA ȚARĂ, LÂNGĂ KHORRAMABAD, SARAB-TIL: O livadă de piersici la poalele munților înzăpeziți: zici că ești în Japonia, lângă Fuji. Un roz orbitor în care mă topesc de plăcere. Nu știu ce am cu rozul, cred că îmi caut o compensație după experiența universitară recentă: zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, piersici roz etc. Un pic de răsfăț după atâta zbucium. Înainte, primăvara pictam obsesiv livezi de piersici. ”La vie en rose”. Scot hijabul, despletesc părul și-l las să fluture în vânt. Cu părul lăsat pe spate, mă întind pe iarbă, lângă piersici și inhalez aerul tare de munte. Mă simt iar liberă. După masa delicioasă și copioasă de nu mai putem respira, urmează desertul: clătite tradiționale făcute pe o plită uriașă, în curte, sub ochii noștri. Am mâncat prea mult, nu mai pot... după clătite. Sunt mai groase, mai crocante și cu un gust ușor mai sărat ca la noi – le devorez simple, sunt irezistibile. După ce am hăpăit clătite până mi-a venit rău, merg la cules de shang cu fetele. E o verdeață care se consumă simplă, crudă, foarte bună pentru tensiune și ca anti-oxidant. La mine la țară n-am cules nimic niciodată, nici măcar un fir de pătrunjel din grădină. Ce mă fac? Culmea, reușesc să găsesc și eu câteva frunzulițe de shang și, de aceea, le mănânc cu și mai multă plăcere.
PELERINAJ LA LOCUL NAȘTERII SOȚULUI, LA CIRCA 50 DE KM DE KHORRAMABAD, SARAB-MOULKY: munți înalți, pietroși, cu lanuri nesfârșite de grâu la marginea lor. Grâul e de un verde aprins, fosforescent ca rapița. ”Verde crud, verde crud”... Surpinzător de verde pentru Iran. Facem picnic cu grătar de vită, pui, miel, orez, salate și specialități iraniene. Fetele din grup joacă volei, fără hijab sau cu vălul pus doar simbolic. Voleiul e un sport popular atât pentru fete, cât și pentru băieți. Că doar n-o fi înotul! Soare puternic, năucitor, simți că te topești și te scurgi până devii un cazan cu smoală clocotită. Probabil că de-aia nu sunt permise atingerile: cine ar vrea să intre într-un cazan cu smoală clocotită? Noroc că se servește doogh, lapte bătut cu efect răcoritor. Arșiță ca-n Bucureștiul caragialesc. Ori ca-n ”La țigănci” când Gavrilescu fusese pălit de arșiță precum colonelul Lawrence al Arabiei. Îmi dă o stare de amețeală și confuzie. Sau mai bine zis, îmi accentuează starea de amețeală și confuzie. Dacă acum e așa la munte, cum o fi în august? Și toată lumea îmbrăcată până-n gât. La un moment dat, cei mai tineri se retrag într-o cameră să se răcorească. Mă cheamă și pe mine. Înăuntru, o fată își scoate vălul, își scutură părul și zice, uitându-se fix la mine: ”Free!”
După masă, mergem într-o plimbare până la un izvor de la poalele muntelui, unde locuia în copilărie mama-soacră. Cu cortul. Viață semi-nomadă de crescători de animale și păstori. Ultima generație. Apoi s-au sedentarizat, chiar și mama-soacră a plecat la oraș. Generațiile de vârsta a doua (care au crescut la oraș, dar și-au petrecut vacanțele la țară) au nostalgia vieții la țară și speră să se întoarcă acolo la pensie. De la țară la oraș și înapoi la țară. În drum spre izvor, trecem pe lângă un râu de culoarea cafelei cu lapte, cu tufe plutitoare, străjuit de arbuști abia înmuguriți. La izvor, sus, apa e limpede ca-n golfulețul meu din Vamă, cu o tentă de albastru-cenușiu: se văd pietrele de toate formele și mărimile, mușchii și mătasea broaștei. Unii puști se descalță și lipăie prin baltă. Câțiva își suflecă pantalonii (băieți, ce-i drept). Invariabil, ne umplem de noroi și ne udăm la picioare. Bineînțeles, eu cel mai rău. Fiind și răcită, mă descalț și încerc să merg așa o porțiune de drum. Unul din băieți îmi dă papucii lui: ”Iranienii sunt obișnuiți să facă sacrificii”. Cred că și noi, românii. Pe drumul de întoarcere, rozul curge în valuri (livezi de piersici înfloriți, una după alta), apoi trecem pe lângă pâlcuri de copaci argintii încă neînmuguriți, cu trunchiul și crengile foarte subțiri. Diafani ca un abur. Fuse învârtindu-se, sfârâind adormitor...
PEȘTERA KOWGAN: urcăm scări abrupte la nesfârșit, prin ploaie și vânt (da, în Iran, mai și plouă primăvara), spre o peșteră preistorică, dar pe care inscripțiile și desenele făcute de oamenii peșterii de acum mii de ani nu se mai văd – le-au acoperit inscripțiile și desenele ”oamenilor peșterii” de azi (cu tehnologii noi, mai ușor de folosit, dar mai perisabile: spray-uri colorate). La întoarcere, o ceață bizară, compactă, cenușie, melancolică înghite mai întâi munții, apoi orașul Khorramabad, încetul cu încetul (la noi ceața e alb-lăptoasă sau alb-străvezie, tandră și mângâietoare, îmblânzește peisajul citadin, topește contururile agresive ale blocurilor gri comuniste, iar, când e albă și densă ca zăpada proaspătă, la munte mai ales, îți vine să plonjezi în ea și să te tăvălești).
SĂRBĂTOAREA SISDAH BEDAR. Toată lumea iese la picnic, la pădure (la Sar Margh), chiar și cei mai săraci (care n-au mașină) merg cu autoturismul rudelor, cu motorul sau cu bicicleta. Seamănă izbitor cu picnicurile de la noi de la pădure: aglomerație în trafic, bară la bară și blocaje, mașina parcată printre copăcei și grămezi de gunoaie, muzică dată la maxim în mașinile deschise (”tradițional” house, pop, hip-hip, dar și muzică populară etc.), grătărele (cu carne de vită și pui, nu cu mici și bere cu alcool), puști care joacă mingea (volei mai mult), cântă și dansează. Sunt surprinsă să văd că o mașină foarte populară aici e Loganul (Renault Londar) care se fabrică local. Chiar noi mergem cu un Logan și mai sunt și altele în familie. Mai sunt frecvente și alte mașini franțuzești ca Peugeot (modele mai vechi sau mai noi), Peugeot, de asemenea, are fabrică în Iran. În timpul picnicului, observ și o fată fără hijab și alte câteva cu vălul pus doar simbolic. Puștii cântă și dansează (inclusiv hore, la care fetele ating, inevitabil, băieții) pe melodii populare, pop, house sau mixte. Sunt disperați să se distreze, pentru ei e o ocazie rară. În Iran e o bunăstare relativă: deși salariul mediu e pe undeva pe la 300 de Euro ca la noi, prețurile sunt foarte accesibile. ”O singură persoană cu jobul ei hrănește 10 guri”, spune un văr de-al soțului, iar eu replic că în Românica ”o singură persoană muncește zi și noapte, de luni până duminică și nu se poate întreține nici pe ea însăși”. Restricțiile religioase (nu șomajul sau sărăcia) îi deranjează în special pe cei tineri (îmbrăcăminte, contacte, consum alcool etc.), așa că profită de orice ocazie ca să se distreze. Apropo de consum de alcool, foarte interesant, se produce o bere locală fără alcool, normal, cu extract de fructe. Un fel de Frutti Fresh cu aromă de bere. Sau bere cu aromă de Frutti Fresh. Iau o înghițitură și simt că-mi vine să vomit: gustul de hamei, cel de fructe, aromele artificiale și dioxidul de carbon se amestecă scârbos. Poate că asta e și intenția: să te saturi de bere. Așa că îmi iau un lapte bătut.
”ȘI-ALTĂ DATĂ, ȘI-ALTĂ DATĂ/ O S-O FACEM ȘI MAI, ȘI MAI LATĂ”
Apropo de alcool, am nevoie de puțin spirt pentru a curăța ”pufăitoarea” (țigara electronică pe care o folosesc alternativ cu cea obișnuită), așa că îl trimit pe bărbată-miu la farmacie să cumpere. La prima farmacie, se uită lung la el și-l întreabă: ”Nu cumva vreți să-l beți?”. Degeaba spune că e medic și arată și parafa, nimeni nu-l crede. La a doua farmacie la fel. Bărbată-miu renunță. În ultimă instanță, iau un pic de after-shave de la cumnat și curăț cu el ”pufăitoarea”. Când scot ”pufăitoarea” din after-shave, nici nu mai trebuie să trag din ea: miroase de la o poștă. Aromatherapy. O nouă super-aromă de propus fabricanților și comercianților de țigări electronice: (Fa) after-shave. Persistă timp de o săptămână.
Într-o seară aduce cumnatul o sticlă de vin. Vin cu alcool, roșu, demi-sec, franțuzesc, original, cumpărat la negru, cu 20 de Euro. ”Bun îi vinul ghiurghiuliu”... Aveți grijă de el, să nu vadă mama! Auăleu, da ei câți ani au? Nu știu, aici mamele supraveghează și ”băieții” de 50 de ani și peste să nu facă vreo prostie. Vreun păcat. Când mama sforăie de se cutremură pereții, hai să scoatem sticla. Trebuie s-o deschidem repede și să bem până se trezește mama: dacă se scoală să se ducă la toaletă? Încercăm cu briceagul, dar, se rupe. Apoi cu cuțitul. Se rupe și el. Apoi al doilea cuțit. Aceeași soartă blestemată. Vai de mine, mama o să-și dea seama că s-a întâmplat ceva cu cuțitele. Cuțitele se rup rând pe rând, dar afurisita de sticlă opune rezistență. Deodată, o umbră amenințătoare planează asupra sticlei și a grămezii de cuțite rupte. Mama! Eram sigură că o să se trezească, legile lui Murphy, nu-i așa, iar sticla nu e nici măcar desfăcută. Mama se uită uluită la sticlă și la cimitirul de cuțite. Nu-i vine să creadă. Nici nouă. Ne ceartă și confiscă sticla. Nu se duce la poliție să ne pârască, dar e foarte supărată, am păcătuit. Pentru ea e un mare păcat. A doua zi, proceduri complicate de recuperare: zici că-i anchetă polițistă, Sherlock Holmes e mic copil. În cele din urmă, noaptea, apare cumnatul cu sticla de vin și pahare pentru fiecare. Evrika! Nu stăm să ciocnim, dacă se trezește mama? Așa că fiecare își ia paharul și caută un loc ascuns să-și consume băutura. Separat, fiecare pe riscul lui. ”Și-altă dată, și-altă dată/O s-o facem și mai, și mai lată!”.
Într-o altă seară ne trezim cu o sticlă mare de votcă Absolut, cu dop de vin pus deasupra și cu o chestie roșiatică, dar destul de tulbure în ea. Încerc să gust și-mi vine să scuip. Nu mă resemnez. Îmi spun rugăciunea și mai încerc să iau o gură. Am testat eu pe mine și lucruri mai tari. De exemplu, berea Frutti Fresh. Până la urmă, îmi dau seama: e un fel de vin foarte oțetit, acru de îți face gura pungă. De unde o mai fi apărut și ăsta și cum îl bem? Brusc, îmi vine o idee genială. Mi-am adus aminte de nașa: ea amestecă mereu vinul cu Cola, iar eu o cert că strică băutura. Poate că acum Cola va face minuni! Incredibil, cu Cola chiar poate fi băut. O treime vin și două treimi Cola. Mai târziu, aflu și sursa elixirului miraculos: chiar nepotul meu (un băiat de 20 de ani) a făcut vinul, acasă, după o rețetă de pe net. La cum merge netul aici, cât de disperat trebuie să fi fost sărmanul nepot ca să obțină rețeta! Și foarte probabil să fi fost primul pahar de alcool pentru el. Că doar n-o să-i dea cineva spirt la farmacie.
Apropo, nepotul care a preparat vinul acasă după rețeta de pe net, își ia inima-n dinți și ne cere și alte rețete de băuturi. E convins că noi știm foarte multe și că pregătim tot felul de băuturi acasă, la bloc, la București. Când aude că noi cumpărăm băutură de la magazin, nu-i vine să creadă. Ne pune să repetăm. Cum e posibil să se vândă așa ceva la magazin? După 4-5 zile, deja am uitat gustul berii, eu care beam bere aproape zilnic. Oare cum o fi o bere adevărată? Îmi vin în minte numai clișee din reclame, de tip ”gustul aspru și amărui”. Abia aștept să ajung acasă să-l redescopăr. Ce minunată și autentică o să mi se pară berea la pet!
