Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Cum mă paralizează aproape complet eterna rinită (confundată anterior cu răceala) și problemele de circulație (sindromul Raynaud pe care-l am de la 14-15 ani și artrita), de-abia tastez o literă la laptop (nu mai zic de SMS), cu eforturi titanice și dureri cumplite, cu greu flexez mâinile/degetele, picioarele și genunchii ori transport un kil într-o sacoșă. De regulă, pun ce am cumpărat în rucsac sau țin sacoșa pe umăr (ah, urăsc shoppingul, și nu numai din acest motiv, pentru mine shoppingul a devenit tortură de nesuportat după 25 de ani, cred, înainte mă mai fâțâiam și eu pe la magazine și mă holbam la țoale). Dar avantajul problemelor de circulație e că așa îmi păstrez demnitatea, sunt prea înțepenită să-mi îndoi genunchii, cu excepția rugăciunii (deși mi se pare adesea că ajung să mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri). Și apoi, un alt beneficiu e că detectez orice schimbare de presiune (de la problemele de circulație și hipotiroidie/mixedem) și prezic ploaia mai exact ca la buletinul meteo. Mai bine să ghicești ploaia decât potopul. Promy (titanul Prometeu, prietenul și erou meu) și fiul său, Deu (Deucalion, supraviețuitorul potopului) sunt de acord. În fine, bune și potopurile la ceva! Să nu uităm, focul sacru nu se stinge în potop și, chiar dacă aparent binele nu învinge răul aici pe pământ, e valabil și viceversa: nici răul nu învinge binele.

Era bine dacă ghiceam ploaia în Siria sau o inundație ca aia la care Mickey Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice age”, campionul dezastrelor neasumate, fostul premier, a replicat prompt, foarte corect și eficient, dintr-o bărcuță pneumatică, înglodată în noroaie (mult mai curate și mai naturale ca el, într-adevăr): ”Fă, Doino, ai chef de niște inundații?” Nu, din păcate, e potopul, unul pe care-l vedem și tot anunțăm, de peste cinci ani. Și nu întrezărim încă șanse de ameliorare reale. Iată, de pildă, negocierile de pace au rămas în impas, împotmolite în mocirlă mai rău ca fostul nostru premier. Hm, însă, chiar dacă nu merge nimic, ”merge și așa”, vorba românilor descurcăreți și adaptabili (eu nu mă încadrez aici, spre (ne)fericirea mea). Iar showul declarațiilor continuă, evident. La summitul de la Oslo (Oslo Freedom Forum), John Kerry a avertizat Rusia că răbdarea Statelor Unite a ajuns la capăt în ce privește conflictul sirian și că soarta teroristului-șef trebuie odată stabilită, pentru a-l trage la răspundere pe acesta.

Uau, au descoperit tocmai acum, că președintele-fantomă Obama a stat și s-a uitat și nu a văzut nimic, cu toate că ne citește sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube? A îngăimat cel mult, din când în când, dimineața după jogging sau la vreo partidă de golf, că teroristul-șef din Siria trebuie să demisioneze. De mai bine de cinci ani! Să avem răbdare, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare. Sau frustrarea? Și câți suferă și mor (și eu cu ei)? E clar că aceste simple aserțiuni au avut un impact puternic, devastator asupra regimului sirian... cam cât efectul gelatinei pârțâitoare pe care o folosea Alex, fii-miu, când era mic, pentru farse. În ultima perioadă, pe plan intern, în Statele Unite s-au accentuat presiunile asupra administrației Obama pentru a se implica mai mult: 51 diplomați americani au cerut lovituri aeriene împotriva teroristului-șef din Siria pentru a-l determina să negocieze (inițiativă susținută și de ministrul de Externe din Arabia Saudită, al-Jubeir). În paralel, la vizita în Statele Unite, prințul Mohammad Bin Salman din Arabia Saudită s-a plâns de încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului sirian și a comunicat că vrea mai multe arme pentru rebeli (rachete sol-aer și arme anti-tanc). Bineînțeles, noile presiuni asupra administrației Obama au avut cel puțin la fel de mare efect ca cele ale administrației Obama asupra regimului sirian ori asupra Rusiei.

De asemenea, Kerry a insistat ca Rusia să preseze regimul sirian pentru respectarea acordului de încetare a ostilităților și permiterea ajutoarelor umanitare. În plus, Kerry a punctat că Occidentul nu se află într-un ”război al civilizațiilor” cu Islamul, ci ”este o luptă între civilizație și barbarie, între civilizație și exploatare politică brută și un mix de fascism medieval și modern, toate în același timp”. Bună precizare În replică, Serghei Lavrov a acuzat Statele Unite că sunt în stare să cruțe al-Qaida pentru a-l da jos pe mărețul și gloriosul conducător al regimului și practic, între al-Qaida și acesta, aleg al-Qaida. Și de ce nu-i conving americanii pe așa-zișii rebeli moderați ai lor să abandoneze al-Nusra (al-Qaida)? Similar, Țarul a declarat că aprobă să fie inclusă o anumită parte a presei, ă, vroiam să zic, a opoziției la negocieri. Dar de ce să introducem niște teroriști ageamii în guvern? Nu-i avem deja pe ăia profesioniști care fac genocid, împreună cu noi (victime cu sutele de mii și milioanele, nu cu miile)? Oricum, până nu se va cădea de acord asupra parametrilor tranziției, nu va mai fi nicio negociere de pace reală. E clar doar ce bine se înțeleg, în continuare, Rusia și Statele Unite și ce progrese de comunicare s-au operat.

Dacă de la Rusia și Statele Unite poate nu mai ai pretenții ori nu mai aștepți nimic... în afară de dezastre globale și glocale, nu același lucru se întâmplă la ONU care și-a demonstrat pe deplin eficiența și imparțialitatea în această criză umanitară. Ca dovadă, peste 50 de organizații umanitare, ale drepturilor omului și ale societății civile unite în Syria Campaign (la acțiunile căreia am luat și eu parte, la fel ca la Planet Syria), au publicat recent un raport difuzat și la BBC, semnat printre altele de trupele de intervenție civilă, ”Căștile Albe” (”White Helmets – Syrian Civil Defence”), Syrian Network for Human Rigths și Violations Docunentation Center. Acest raport acuză ONU de ”cultură a complianței” și de încălcarea principiilor sale, prin faptul că a permis regimului sirian să controleze livrarea ajutoarelor. 99% dintre ajutoare au fost direcționate către teritoriile ocupate de regim, nu de rebeli. Mii de sirieni și-au pierdut viața din acest motiv, din cauza malnutriției și bolilor asociate și sute (poate chiar mii) au murit de foame. Organizațiile cer operațiuni principiale și imparțiale, bazate pe impunerea unor condiții regimului sau retragerea cooperării cu acesta.  

Să reamintim un detaliu semnificativ pentru a înțelege mai bine contextul. La începutul conflictului, regimul a amenințat că va interzice ONU să opereze în Siria și va retrage vizele pentru personalul non-sirian dacă se încearcă pătrunderea cu ajutoare la Daraa, localitate aflată sub blocadă guvernamentală. De atunci, regimul a continuat să amenințe în acest mod și să-și exercite veto-ul pentru a controla unde, când și cum să distribuie ajutoarele. ONU a acceptat constrângerile guvernului și atunci blocadele au fost folosite permanent ca arme de război. În aprilie nu ajunseseră unde trebuia decât 12% din ajutoarele cu mâncare (conform Programului Alimentar Mondial - ONU). În lipsa sancțiunilor și a unor condiții ferme, regimul blochează și în prezent ajutoarele.

O persoană avizată chiar de la ONU, Roger Hearn, fost director al agenției ONU de Ajutorare a Palestinienilor din Orientul Mijlociu, a comentat astfel, confirmând datele raportului: “A existat un eșec sistematic în răspunsul ONU. În loc să fie bazat pe nevoi, acesta s-a transformat într-un program de răspuns de un miliard de dolari, controlat în mare măsură de regimul sirian și apropiații săi”. Acum au ajuns, în sfârșit, ajutoare la Daraya și Douma, spărgându-se bariera psihologică. ONU a anunțat că vor mai sosi convoaie umanitare la 50.000 locuitori aflați sub blocada din al-Waer (Homs), la Afrin (Aleppo), respectiv la 25.000 persoane din Kafr Batna (provincia Rif Dimashq din Ghouta de Est). Se încearcă pătrunderea și la Zamalka și Arbin în următoarele zile. Alt bob de orez și altă aspirină pentru milioane... mai bună aspirina săracului (dacă mai ai un strop de energie).

Nu, nu mai ai nici energie, nici chef de aspirina săracului, căci ești prea slăbit, bolnav și traumatizat și trăiești în teroare (mă rog, cel mult supraviețuiești, nu trăiești, asta nu e viață). Interesant, Statele Unite și ONU desemnează crimele împotriva umanității ale Statului Islamic împotriva comunității yazidi ca genocid, dar crimele regimului sirian care a produs peste 90% dintre victime și are o contribuție semnificativă la geneza și expansiunea Statului Islamic, prin radicalizare, pe ele cum le clasifică? Sau ăștia nu erau decât teroriști și trădători, dușmanii poporului? Iar spiritul postului s-a făcut, într-adevăr, simțit: 224 uciși chiar în prima săptămână de Ramadan, potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Rusia, spirit creștin autentic, responsabilă și ea pentru aceste masacre, după ce au fost uciși și răniți peste 3.500 în ultimele 55 zile în Aleppo (conform OSDO), iar ajutoarele nu mai pot fi expediate la peste 200.000 rămași în localitate, dorește acum, fie și de ochii lumii, un acord de încetare a ostilităților pe termen lung în oraș și a acuzat al-Nusra de atacuri (grupare exclusă oricum din acord). Asta la scurt timp după declararea unui armistițiu de 48 de ore (16-17 iunie).

Și, într-un spirit de această dată islamic al postului, o, da, profund islamic, Statul Islamic a crucificat oameni pentru întreruperea acestuia și încurajează atacurile asupra civililor în Occident cum a fost cel de la clubul gay Pulse din Orlando, pe care, de altfel, l-a revendicat, efectuat de un prieten al jihadiștilor și simpatizant al-Qaida (al-Nusra), american radicalizat, Omar Mateen. Foarte tare, Mateen și-a procurat arme legal, FBI i-a avut sub urmărire pe el și pe prietenul său jihadist, Abu Salha (care s-a dus în Siria, a făcut training cu al-Nusra și a luat parte, într-un final, la o misiune sinucigașă), însă a considerat că legătura dintre ei e minoră și nu are de ce să ia măsuri. Și când l-a prins CIA-ul pe calif în persoană, au apreciat că nu reprezintă o problemă (în schimb, au arestat oameni nevinovați). Nu, califul nu e o problemă pentru CIA, dar pentru mine și întreaga planetă e. Și îmi cer scuze că am folosit cuvântul ”sinucigaș”, probabil trebuia să zic ”martir”, însă nu o să-l pronunț, din respect pentru adevărații martiri.

Statul Islamic știe să rezolve problemele împușcând lumea, incendiind, aruncând în aer și jucând fotbal cu capete, merită cupa campionilor. Și tot așa procedează unii europeni fundamentaliști. Recent, o prietenă a Siriei și a refugiaților, activistă și politician laburist, unul dintre puținii politicieni pe care-i respect (ca pe Coposu) și singurul pentru care am plâns și de care mi-e dor (cu excepția lui Coposu), Jo Cox, a fost împușcată mortal în fața bibliotecii Birstall, West Yorkshire, de un bărbat cu probleme mentale, apropiat de cercuri radicale. Era o trădătoare, logic, nu? Moarte trădătorilor, intelectualilor și dușmanilor poporului! Ah, și mai zic de noi că suntem nebuni! Faptele bune continuă să se condamne pe pământ, iar cele rele să fie premiate. Și totuși, nu trebuie să ne cerem scuze pentru fapte bune. Să ne luăm etichetele și condamnările absurde ca pe titluri de glorie, să ne păstrăm nebunia frumoasă și să dăruim focul sacru mai departe, în memoria ei. Parcă tot ce e bun și frumos în Europa (inclusiv dintre politicieni!) trebuie să dispară așa de repede. Dar ea a trăit o viață, fie și scurtă, ascultând de principii și conștiința ei, condusă de o nebunie frumoasă: cea de a dărui focul sacru pe pământ. Focul sacru nu se stinge nici în potop, împușcături, explozii sau lagăre de exterminare. Trăiască trădătorii și dușmanii poporului!

Să trăiască și teroriștii și trădătorii de refugiați! Numărul lor (al persoanelor dislocate, incluzând refugiații) a atins 65 milioane global, dintre care cei din Siria, Afganistan și Somalia reprezintă peste jumătate. Țările bogate (care au relocat pe teritoriul lor foarte puțini refugiați) au promis 11 miliarde dolari pentru susținerea acestora, dar banii nu au fost încă investiți decât în mică măsură. Totuși, în Statele Unite, s-au înregistrat unele progrese în ce privește admiterea refugiaților. Administrația Obama acceptă circa 100 de refugiați pe zi, marea majoritate musulmani (din iunie, anul curent), fără verificări minuțioase (cereri procesate dintr-un centru din Amman, Iordania, 600 de interviuri zilnic, procedură simplificată – redusă la trei luni de la doi ani). Incredibil, potrivit unui sondaj Brookings din luna mai, populația americană susține acum primirea refugiaților din Siria și alte țări din Orientul Mijlociu, după verificări serioase (59% vs. 41%). Apare o diviziune majoră între opiniile republicanilor și democraților: 77% dintre democrați sunt pro-refugiați, în timp ce doar 38% dintre republicani sunt astfel. Principalele motive de a refuza primirea refugiaților sunt problemele de securitate/terorism (50% dintre cei care se opun venirii refugiaților), apoi povara socială (41%).

Între timp, în Europa, refugiații încearcă să se descurce, indiferent de condiții (noi, românii, înțelegem asta perfect). La granița dintre Grecia și Macedonia, într-o tabără improvizată în cadrul unei benzinării, refugiatul sirian Mourhaf Lababidy și-a găsit activitate și un mijloc de subzistență din prepararea falafelului (cu făină, iaurt, limonadă). Inițial se aflau peste 1.000 de persoane aici la graniță, dar au fost transferați către tabere oficiale. Toți sunt confuzi, nu știu ce se va întâmpla cu ei, însă se luptă să facă față, orice ar fi. Mourhaf a ajuns master-chef de nevoie, sirienii au idei și spirit antreprenorial. Cândva a fost chiar proprietarul unei cafenele. Vinde și pizza, pâine și legume. E ajutat de un bătrânel, imobilizat în scaunul cu rotile, pentru a superviza afacerea. Tot acolo, Mohamad Rashed, frizer, tunde și bărbierește irakienii, în fața unei oglinzi roz cu prințese Disney, pentru 3-4 Euro. Cum i se pare că nimănui nu-i pasă de refugiați, se străduiește să recupereze cumva controlul și să-și ia viața în propriile mâini. Frizeria îi aparține prietenului său care, tot de nevoie, a devenit conducătorul bărcuței la traversarea Mediteranei (traficantul se speriase) și s-a decis să pună o mică afacere pe picioare.

Și un alt caz de refugiat sirian din Germania, se poate spune fericit: Hassan Jamous, 24 de ani. Când traficantul a strigat ”afară din camion, suntem în Munchen”, nu îl interesa unde e, dacă era Germania sau nu, ci doar să iasă din camion. Pentru moment, nu dorea decât un moment de liniște și o gură de aer proaspăt. O gură de aer! Vreau să respir. Ceilalți sirieni din camion (încă 20) și-au schimbat hainele, dar el nu avea altele bune la dispoziție și se aștepta, oricum, să apară poliția dintr-un moment în altul și să-i aresteze. Nu cunoștea pe niciunul dintre ei, anterior călătoriei. Cineva tot din Damasc i-a zis că vor merge într-o localitate unde oamenii sunt foarte drăguți și cererile se procesează mai rapid: Saarbrücken. Așa că au oprit un taxi și i-au cerut în engleză să-i ducă până la stația principală de autobuz. S-a gândit apoi, în timpul mersului: voi avea un viitor aici? Voi fi acasă? Pe drum spre Saarbrücken, leșinat de foame și oboseală, a adormit. Când a ajuns la tabăra de refugiați (de toate naționalitățile), a primit mâncare și o cameră. Prima zi a fost foarte grea: a trebuit să stea la coadă pentru acte și mâncare. Unde e casa mea? Unde e familia mea? Când vine cina pregătită de mami?

Apoi a fost transferat în alt loc, Trier, oferindu-i-se bilete de tren și o hartă. Oare o fi OK? Te îngrijorezi din nou. Era o tabără mai mică unde a petrecut prima noapte pe hol. Ulterior, a fost mutat și din Trier. Se săturase deja de drumuri și vroia să rămână într-un singur loc. Dar germanii zâmbitori pe care îi întâlnești pe drum te încurajează să continui. În tabere trebuie să stai la coadă la mâncare și duș și nu poți lega relații strânse cu nimeni, căci nu știi cât va fi acolo. Din a 28-a zi te obișnuiești, ba chiar găsești strategii pentru a obține mâncare. Oamenii încearcă să meargă mai departe. Asta te surprinde. Observi și alte lucruri uluitoare, cum ar fi copii fericiți, jucându-se sau dormind liniștiți (cum nu prea făceau în Siria). Până la urmă, a primit o casă în Stadecken-Elsheim, ceea ce l-a bucurat și mai mult. Nu te gândești decât la o cămăruță și o bucătărioară unde să-ți pregătești ceva de mâncare. O voluntară din Germania a venit să-l ajute, inclusiv să învețe germana. Remarci altceva: toată lumea zâmbește, numai noi, nu (cu excepția copiilor). Parcă am uitat să zâmbim. Nu avem nevoie atât de bani, casă și mâncare, cât de un zâmbet. Trebuie să redescoperim să zâmbim.

Aș vrea eu să reînvețe să zâmbească și refugiații din Iordania. Aceștia reprezintă circa un milion. Încă mai așteaptă cu miile la graniță. În prezent, Iordania primește câte 300 pe zi, cu condiția ca aceștia să fie la început izolați și verificați minuțios într-o altă tabără, la Azraq (cu gard de sârmă ghimpată), pentru a se asigura că nu se strecoară jihadiști printre ei. Sirienii deja înregistrați trebuie să repete procedura pentru a primi un nou statut legal care le va permite să obțină legitimații gratuite de muncă și servicii medicale. De multe ori, refugiații locuiesc în corturi improvizate din prelată, bucăți de lemn, uneori chiar din eșarfele femeilor, expuși la căldură și frig extrem, la furtuni de nisip, și, în plus, insecuritate (crime, furturi, exploatare, extremism etc.). Nu au la dispoziție toalete sau mijloace de colectare a gunoiului. Dar de ce ar avea nevoie de altceva? Le ajung eșarfele femeilor pentru a strânge deșeurile sau a se adăposti. Mulți sunt suficient de slăbiți ca să încapă în ele. Eventual, când nu mai fac față, le pot folosi pentru a se strangula cu ele.

De asemenea, în Liban (unde sunt circa un milion de refugiați, aproape un sfert din populație), aceștia trebuie să se descurce cu 0,7 dolari pe zi, alocație pentru mâncare. Să nu uităm că mai mult de jumătate din populația Siriei este dislocată din propriile locuințe, iar cea mai mare presiune e pusă pe țările vecine (Turcia, Liban și Iordania) și doar 3,6% dintre sirieni au fost relocați din Turcia, Liban, Iordania, Irak și Egipt (principalele țări care au primit refugiați). De parcă nu ar fi destul ce se întâmplă în Siria, grănicerii turci continuă să împuște refugiații: 16 răniți și uciși la granița cu Idlib, dintre care patru femei și trei copii (au masacrat deja zeci de persoane de la începutul anului). Apelul ONU pentru refugiați din 2015 a fost completat numai în proporție de 61%, iar Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie urgent anul acesta de aproximativ 500 milioane de dolari pentru a acoperi cheltuielile cu refugiații ca aceștia să nu rămână fără adăpost.

Mai mult, fetițele refugiate se mărită forțat, fără să-și cunoască măcar bărbatul, abandonând școala și planurile de viitor, constrânse să-și asume responsabilități uriașe care le depășesc. De pildă, Salma, o fetiță de 13 ani, refugiată din tabăra Zaatari din Iordania, a fost obligată (prin presiuni și agresiuni fizice) de mama ei vitregă să lase jucăriile și școala și să ia de bărbat pe cineva pe care-l întâlnea abia atunci. Acum, gata, trebuie să renunți la școală și la jucării, trebuie să te căsătorești, uite, ți-am găsit un bărbat bun care o să aibă grijă de tine, ăsta e, o să vă cunoașteți pe parcurs și o să vă înțelegeți, să-l asculți, e bărbatul tău, să nu cumva să spui nu, să ne dezonorezi. Ca și cum căsătoria forțată nu ar fi ajuns, vărul soțului a intrat în cort și a violat-o sub privirile soțului care a acceptat tacit acest lucru. Doar când starea fetiței s-a agravat, au dus-o la spital unde a povestit despre suferințele ei și a cerut disperată ajutor. Soțul și vărul au fost arestați, Salma a obținut divorțul și s-a întors în tabără, dar chinurile ei nu s-au încheiat.

Mama vitregă, deși știa situația, a certat-o că nu a fost o soție bună și ascultătoare. Cum e posibil să nu asculți de soțul tău, orice ar face și apoi să divorțezi? Ce rușine pentru noi! Nu mai putem scoate capul în lume! Când a revenit în tabără, tatăl ei și-a manifestat la rândul lui furia și nemulțumirea pentru că a divorțat și i-a cerut să se recăsătorească imediat, pentru a nu dezonora familia și mai mult. Nu știa ce se întâmplase, iar fetița nu a avut curajul să-i spună. Cum poți să-i spui așa ceva? Te doare. Ți-e frică (e greu să vorbești și poate nu o să fii crezut sau înțeles). Ți-e rușine. Dar divorțul e o rușine și mai mare. Ascultând voința tatălui ei, s-a recăsătorit și acum, la 16 ani, are un bebeluș și este însărcinată din nou, cu gemeni. Nici soțul actual nu îi place. A încercat să se sinucidă de multe ori, în ciuda consilierii medicale și psihologice. În prezent, se agață de copii săi... de fetițele cărora vrea să le ofere alte perspective, în primul rând prin educație. Vreau ca fetele mele să nu se mărite așa de repede și să meargă la școală. Măcar ele. Pentru mine e prea târziu. Căsătoriile copiilor ating un procent de 35% prntre refugiații sirieni. Părinții cred că aceste căsătorii le ușurează povara și oferă o minimă protecție pentru fete.

Mentalitățile se schimbă greu nu doar în Siria, ci și în România. Aici continuă sfidările bunului simț, deja o rutină, o banalitate cotidiană (cu care încă refuz să mă obișnuiesc). Dacă m-am bucurat de activitatea DNA, că au fost condamnați niște torționari comuniști de treabă și că s-au redeschis dosarele Revoluției și ale Mineriadei, au fost și lucruri care m-au revoltat. Astfel, parlamentarii noștri încearcă să blocheze anchetarea votului din Diaspora: s-au opus ridicării imunității lui Corlățean (căruia atât Ponta, cât și Dragnea i-au solicitat să nu deschidă noi secții de votare). Fără ridicarea imunității, nu se poate începe urmărirea penală și realiza ancheta. Unde e băiețelul nostru imigrant în Occident care identificase mizeria din clasa politică atât de bine (”mami, upstairs e un mess de mama focului!”) și, mai recent, când a văzut nota de plată la restaurant, a întrebat candid: ”Ne-a dat amendă?” Te rog, mă, băiatule, să-i amendezi tu pe politicienii ăștia. Să-i amendezi zdravăn la vot și nu numai, prin tot ceea ce faci. Am încredere în noile generații (de titani cu papion, veste, ochelari falși și paiete).

Da, din fericire, nu toți românii sunt la fel și nu ne limităm la băiețelul acesta român imigrant în Occident. Iată, Sebastian Crăciun, un băiețel de 13 ani, din Câmpulung Moldovenesc, imobilizat în scaunul cu rotile, care suferă de tetrapareză spastică, a scris patru cărți pentru a-și plăti operațiile. Iar proiectul ”Șamanul Mut”, lansat în urmă cu câțiva ani de un alt tânăr, Bogdan Mihai Simion, încearcă reînvierea muzicii lăutărești, recuperarea trecutului și a identității și eliberarea cathartică prin muzica de acest gen. „Sunt forme muzicale specifice muzicii lăutăreşti urbane, care nu există în muzicile ţărăneşti de tradiţie orală, dar sunt înrudite cu acestea, sunt cântece cu formă liberă, în general în tonalitate emoţională depresivă şi cu tuşe orientale neostentative“, spune Bogdan Mihai Simion, inițiatorul proiectului. E o muzică pentru exprimarea pasiunilor și pulsiunilor, care exorcizează demonii și ne purifică. „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic“. Cânți până ies dracii din tine. Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Troli, fantome și penali care știu doar să bată recordul pentru cel mai mare mic, rămași fără semnal și manele la maxim, în vacanță în Siria

Știe cineva ce gândește Țarul și ce mai pune la cale? Să o chemăm pe mama Omida ori pe Cristian Tudor Popescu să ghicească ce surprize, surprize mai pregătește Țarul? Ce vrea Rusia în Siria în momentul de față? Ce vrea Țarul, mai exact? Rusia acceptă acum, teoretic, opoziția la negocieri, dar încă îl susține pe teroristul-șef din Siria (ceea ce nu reprezintă o soluție viabilă de stabilizare a țării pe termen lung și pe care opoziția o respinge, de altfel, vehement). Țarul a izbutit să întărească regimul sirian, devenind frate de sânge al acestuia... sângele medicilor, jurnaliștilor, activiștilor, femeilor însărcinate și al bebelușilor, pentru care merită să-și acorde singur premiul Nobel pentru pace. Bun și premiul Nobel pentru pace la ceva! Se poate spune că armata siriană cu suport rusesc a obținut unele succesuri militare, însă nu a reușit să elibereze, de pildă, Aleppo, controlat dominant de rebeli ori alte victorii decisive. Unii apreciază chiar că progresul armatei siriene nu se datorează Rusiei, Iranului sau Hezbollahului, aliate regimului, cât presiunilor asupra Turciei de a-și închide rutele de aprovizionare pentru grupările armate rebele (asta a avut un impact negativ și asupra rebelilor moderați, FSA (Armata Siriană Liberă), de exemplu).

Interesant, în ciuda avansului armatei siriene, opoziția (mai mult sau mai puțin) moderată încă ocupă aproximativ o treime din teritoriul Siriei. La fel, regimul și jihadiștii de la Statul Islamic – fiecare circa o treime. Iar recent, Rusia a înregistrat o nouă lovitură: a pierdut arme (inclusiv elicoptere) în atacurile jihadiste de la bazele sale (de pildă, la T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), deși, în ”dulcele stil clasic”, respinge vehement acest lucru. Rusia neagă orice incidente apărute pe parcursul implicării sale militare oficiale în Siria (piloți dispăruți, elicoptere distruse, atacuri la spitale, școli, piețe sau tabere de refugiați etc.). Putem prevedea asemenea declarații, spre deosebire de surprizele Țarului. Mai mult, acesta se folosește de noul război rece cu Statele Unite și de cel cald din Siria ca să distragă atenția populației ruse de la prăbușirea economiei și de la excesele măreților și glorioșilor conducători precum Țarul și regimul său. La rândul său, Iranul, suporter devotat al regimului sirian, cu toate că aprobă formal prezența opoziției în guvernul de tranziție, își urmărește propriile obiective geostrategice, căutând să-și mențină influența în Siria, Liban și Irak.

Și, acum, noi surprize, surprize din partea regimului sirian: a oprit bombardamentele, a eliberat prizonierii, a ridicat blocadele și a permis ajutoarele, iar teroristul-șef și-a dat demisia. Aș vreau eu să fie așa, dar, din păcate, nu, nu e. Regimul sirian a încălcat noul deadline convenit pentru 1 iunie în ce privește distribuirea ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Logic, nu? Ah, știam dinainte că le respectă la fel de mult ca politicienii noștri și ca ONU. Nu aveam nevoie de ajutorul mamei Omida sau al lui Cristian Tudor Popescu pentru a ghici. Ca să lase impresia că fac ceva, pe principiul revoluționar ”Mircea, fă-te că lucrezi” sau al combinațiilor ingenioase ale muncitorului Dorel, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au presat ONU, Rusia și Iran pentru livrarea aeriană a ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Într-un final, au ajuns convoaie umanitare la Muadamiyat al-Sham (Ghouta de Vest) – 17 camioane cu 4.500 pachete cu mâncare și 1.200 saci de făină. Au fost trimise și la Daraya, însă, din nefericire, iar nu conțineau mâncare, ci doar lapte pentru bebeluși și medicamente. În Daraya, copiii încă beau apă mlăștinoasă și savurau prăjituri din noroi. Mult mai sănătoase și nutritive decât propaganda pe care n-o mai gustă nimeni!

În cele din urmă, au sosit la Daraya, pe 10 iunie, primele camioane cu mâncare (orez, linte, năut, fasole, bulgur, ulei și zahăr). După patru ani de așteptări! Nici nu le-a mai așteptat nimeni: puținii locuitori rămași sunt fie prea slăbiți și bolnavi ca să se deplaseze, fie s-au îngrijorat de noi bombardamente fix la împărțirea ajutoarelor, fie nu mai așteaptă nimic. Ce să mai aștepte? Au fost abandonați, lăsați singuri pe cruce (iar eu sunt împreună cu ei și nu mă pot elibera fără să fie salvați și ei, copiii și frații noștri din Siria). Numai Dumnezeu le-a rămas alături. Și noi, cei care împărtășim cu ei. Hm, bine au procedat oamenii prevăzători din Daraya care s-au temut de noi bombardamente la distribuirea ajutoarelor. Da, era predictibil. Chiar în momentul livrării coletelor, au avut loc, într-adevăr, noi bombardamente cu bombe-butoi (cel puțin 68 și o să mai fie, e deja o rutină). Astea da ajutoare! Regimul e generos. Dar locuitorii din Daraya se încăpățânează să-și învingă frica, mizeria și umilințele, să mai reziste o zi măcar și să nu-și îndoaie genunchii, orice ar fi. Încerc și eu, urmându-le exemplul, căci sunt, oricum, prea înțepenită să mi-i îndoi (cu excepția rugăciunii... deși uneori am senzația că mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri, nu la Dumnezeu).

Iar Daraya nu e unica localitate rămasă sub blocadă. Circa un milioan de sirieni trăiesc (mă rog, vorba vine, trăiesc, mai curând supraviețuiesc, deși nici măcar asta nu se întâmplă de multe ori) sub blocade, marea majoritate guvernamentale, impuse de regim (oficial, ONU nu recunoaște decât vreo 600.000 de sirieni sub asediu). Ca să recupereze la capitolul imagine (dovedind o minimă credibilitate) și să câștige timp, regimul a aprobat distribuirea ajutoarelor către localitățile sub blocadă până la sfârșitul lui iunie. Pentru 19 asemenea localități. Cine mai crede ceva? Cine mai așteaptă ceva? Un înalt oficial ONU, Ramzi Essedine Ramzi, emisar special, adjunctul lui Staffan de Mistura în Siria, admite că ajutoarele trimise aerian (din avion) nu sunt ”iminente”, vor fi utilizate doar dacă vor eșua livrările pe cale terestră. ONU a mai expediat aerian cu succesuri astfel de colete la Deir al-Zour (oraș sub blocada Statului Islamic): din 21 de palete lansate din avion 10 nu au fost deloc înregistrate, 7 au ajuns într-un ”no man’s land” și 4 au fost avariate. Până la urmă, au reușit să transporte la Deir al-Zour, 44 încărcături (orez, fasole, năut), apoi încă 10. Mult peste așteptări.

În ciuda măruntelor succesuri, apoca...lipsurile domină. Bilanțul rămâne tragic: aproape 5.000 uciși în luna mai, dintre care 917 civili și 185 copii, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). În particular, au rezultat circa 3.000 morți sau răniți numai din bombardamentele de la Aleppo (oraș și împrejurimi),  în perioada 22 aprilie – 5 iunie, dintre care mai mult de 500 civili masacrați, inclusiv 105 copii, conform OSDO. A fost lovit și spitalul al-Bayan din Shaar (Aleppo), unul dintre ultimele care oferea servicii pediatrice, iar cel puțin 15 persoane au murit în acest atac. Medicii au trebuit să scoată bebelușii din incubatoare ca să-i salveze. Șase spitale au fost bombardate în ultimele două săptămâni în țară, au precizat doctorii de la spitalul al-Bayan. În orașul Aleppo, la scurt timp după bombardarea spitalului  al-Quds pe 27 aprilie, a fost atacat și spitalul al-Hakim, tot unul dintre ultimele care mai avea departamente de pediatrie, iar peste 10 persoane au fost ucise. Statisticile sunt sumbre: 740 de medici/personal medical exterminați în 360 atacuri asupra spitalelor de la începutul războiului, potrivit organizației Physicians for Human Rights. Regimul continuă să se lupte (cu ajutorul Rusiei) cu viermi de trădători și câini turbați de teroriști ca medicii, intelectualii, jurnaliștii, activiștii, femeile însărcinate și bebelușii.

Ce mă mir eu nu e că suferă și mor atâția (și eu cu ei, în sufletul meu), ci că mai sunt doctori (ruine și ei) care operează dintre ruine, din peșteri sau din subterane, acoperiți cu straturi groase de praf, cu cuțitul de bucătărie la nevoie, fără anestezic, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce, că nu e curent). Aș vrea eu politicienii noștri și din alte părți să aibă măcar o fărâmă din curajul, responsabilitatea, devotamentul și profesionalismul lor. Însă cei din Occident se limitează și ei la vorbe, nu la fapte. Astfel, Statele Unite au cerut Rusiei să nu mai atace al-Nusra, pentru a nu mai fi bombardați și ceilalți rebeli moderați (ca la Aleppo). Și, totodată, să-și exercite influența de care dispune asupra regimului pentru a respecta acordul de încetare a ostilităților. Senin, Serghei Lavrov susține că Rusia a solicitat rebelilor moderați să părăsească zonele ocupate de al-Nusra, pentru a evita incidentele. Iar Rusia nu s-a oprit la regiunea Aleppo: 23 de civili uciși în Idlib, lângă un spital și 17 în Ashara (Deir al-Zour), la piață, conform OSDO. Și regimul a exterminat 41 de civili în Idlib (în orașul Idlib și Maarrat al-Nu’man), de data asta fără suport rusesc.

Coaliția internațională împotriva Statului Islamic, la rândul ei, se poate lăuda cu mărețe realizări: 30 civili uciși (dintre care 11 copii) în confruntările pentru recucerirea Manbij de la Statul Islamic, un teritoriu de graniță strategic, punct-cheie de aprovizionare pentru Statul Islamic, situat lângă granița cu Turcia, ultima bucățică deținută de jihadiști în zonă. Rebelii  implicați în operațiune, susținuți de Statele Unite, sunt dominant arabi, zic americanii, dar, de fapt, sunt mai mult kurzi de la YPG/Forțele Democrate Siriene, trupe compuse în special din kurzi, plus câteva mii de arabi. Kurzii de la YPG/Forțele Democrate Siriene au fost foarte eficienți în lupta cu Statul Islamic, însă sunt priviți cu reticență, ca o amenințare, atât de turci (care-i asimilează cu PKK și se tem de instaurarea unui stat kurd), cât și de rebelii din opoziție (care-i acuză de colaboraționism cu regimul). Deja au fost uciși 150 de jihadiști, au fost recuperate mai multe orașe și sate din nordul Aleppo, a fost tăiată ultima rută de aprovizionare a Statului Islamic din Turcia prin Manbij și încercuită această localitate, dar și dislocate peste 20.000 de persoane, iar zeci de mii rămași în Manbij se află acum sub blocada Forțelor Democrate Siriene.

În prezent, Statul Islamic trece prin momente dificile. Din cauza distrugerii câmpurilor sale petroliere și a reducerii fluxului de bani (pensii, salarii etc.) dinspre guvernul irakian spre zonele ocupate de Statul Islamic, jihadiștii nu prea mai au cu ce plăti luptătorii. Totuși, deși se strânge lațul în jurul său, Statul Islamic își continuă mărețele sale realizări (chit că rămâne clar la mare distanță în urma regimului sirian la atrocități). De pildă, în Irak de această dată, a răpit 100 de tineri din Fallujah pentru că... nu purtau barbă și nu vroiau să se alăture trupelor Statului Islamic! Din fericire, forțele speciale britanice care asistă acum, din Iordania și Siria, rebelii moderați de la Noua Armată Siriană (proveniți din trupe speciale din vechea armată siriană) au găsit o armă suficent de puternică pentru a distruge Statul Islamic: muzica din filmele indiene îi scoate din minți (ce-or fi alea la ei?) pe jihadiști. Să încerce și cu manele la maxim (pentru noi asta e tortură de nesuportat).

Nicio muzică (în afară de cea lină și mângâietoare a valurilor Mediteranei) nu mai alină trupurile și sufletele celor înghițiți de mare: peste 10.000 din 2014 încolo, după datele ONU. Creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub ele. Și anul acesta, în ciuda acordului dintre UE-Turcia pentru a opri fluxul de refugiați și, totodată, a măsurilor de protecție/salvare luate, s-au înecat 2.800 de oameni, în perioada ianuarie-iunie 2016 (dominant pe ruta Egipt-Italia). Chiar dacă numărul refugiaților ajunși în UE pe ruta balcanică s-a redus, aceștia au folosit alte căi de acces... la Marea Mediterană și unii continuă să încerce să acceseze fundul mării via Grecia: astfel, 330 au fost dați dispăruți în Creta, în ultimele zile. Concret, în cazul Siriei, dacă pierderile de vieți au ajuns la peste 400.000, refugiații ating 6,5 milioane dislocați intern, respectiv aproape 5 milioane extern (și sute de mii rămași în închisori/centre de detenție pe care îi căutăm și acum, din care nu vom mai găsi o unghiuță smulsă să îngropăm).

Cu toate că se aflau în fruntea relocării și primirii refugiaților (50% din total), Statele Unite au acceptat doar 10.000 și au luat efectiv numai 2.192 anul trecut. Comparativ, Canada a admis 27.580, Germania a procesat un milion de aplicații și a preluat 447.336, Liban are deja peste 1 milion (un sfert din populație), Iordania peste 655.217 (unii zic și peste un milion, tot circa un sfert din populație), iar Turcia peste 2,7 milioane. Populația americană a fost întotdeauna reticentă în ce privește primirea refugiaților, începând cu cei evrei din al doilea război mondial. Jurnalistul Fareez Zakaria de la Washignton Post condamnă nu atât absența intervenționismului american în Orientul Mijlociu în timpul administrației Obama (care s-a uitat și nu a văzut mai nimic, deși ne citește toate mailurile și postările pe Facebook și a rămas un președinte-fantomă din punctul meu de vedere), cât lipsa de spirit umanitar: ”Unde e Bernie Sanders atât de preocupat de americanii care nu pot plăti taxele de școlarizare la colegiu, dar parcă destul de indiferent în legătură cu sirienii care nu reușesc să rămână în viață? Unde sunt starurile rock care au cântat odată “We Are the World” și au pus în secenă un concert live umanitar pentru a lupta cu sărăcia din Africa? Milioane de sirieni, bărbați, femei și copii, își părăsesc casele, trăiesc în mizerie și își pierd viața. Unde suntem noi toți?”

Unde suntem noi? Am impresia că nu prea ne dăm seama nici de noi înșine, darămite de ceilalți. Cred că avem toți nevoie de ceva din spiritul medicilor de război din Siria pentru a ne regăsi umanitatea. Și, fiindcă tot vorbeam de doctorii din Siria care lucrează în condiții inimaginabile și își sacrifică viața, la noi, în România, ne confruntăm cu alte lucruri de neconceput (chiar dacă par lucruri comune, cotidiene, obișnuit nu înseamnă normal). După scandalul dezinfectanților diluați din spitale și cel al infecțiilor cu E-coli la bebeluși, 77 de oncologi, un sfert din medicii de această specialitate din România, au fost puși sub urmărire penală. Pentru participarea la un congres... vacanță în India. Sau poate au căutat iluminarea, cunoașterea și pacea (pe care eu nu le voi găsi niciodată). Ia să-i trimit eu la fostul meu șef, guru cred acum în India, să-i învețe asceza într-un ashram, să-i pună la muncă și să scoată și untul din ei! Iar colegii lor (care nu au plecat încă la lucru afară, nici în vacanțe prelungite, nici n-au fost anchetați de DNA) amenință cu greva. În România, deși nu e război, nici dictatură, ne putem lăuda cu un deficit de 42.000 de cadre medicale. Bolnavii rămân desigur, adică probabil, ai nimănui și sunt plimbați de colo colo până mor ca Domnul Lăzărescu din filmul lui Cristi Puiu. Și Domnul Lăzărescu e fiecare dintre noi. La fiecare confruntare cu sistemul sanitar.

De asemenea, să nu o uităm pe Delia Marina Podea, șefa secției de psihiatrie a spitalului din Arad, un român model, tipic pentru o țară-fantomă (și nu, nu e vorba de Transnistria, republicile Lugansk și Donețk, Oseția de Sud, califat, ci de însăși România). Doamna Podea e o maestră autentică și inegalabilă a falsificării, la competiție cu fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste: pensionări false pe caz de boală (cu șpăgi), racolare falși pacienți (sub pretextul pensionării pe caz de boală) și utilizarea lor pe post de cobai pentru falsa testare a unor false medicamente (firmele sponsor ale studiului îi solicitau un număr cât mai mare de pacienți și rezultate favorabile, indiferent de realitate sau dacă pacienții chiar se prezentau la doctor). Acordul de participare la studiu era obținut fie prin minciuni, fie prin falsificarea semnăturii. Mulți bolnavii nu sufereau de afecțiunea pentru care se testa medicamentul. Dacă starea pacienților se agrava în urma experimentului, se prelevau probe de la alte persoane care confirmau un impact pozitiv al medicamentului. Sunt implicate și alte 50 cadre medicale și spitale din toată țara. La fel, merită pomenită șefa ATI, Laura Constantinescu de la spitalul Pantelimon care făcea o economie nejustificată la sondele de aspirație,            cerând să fie refolosite și primejduind viața bolnavilor (prin infecții nosocomiale). Ori Dan Straja, managerul Institutului Oncologic Bucureşti şi Bogdan Păltineanu, fostul manager de la „Ana Aslan” (actualmente la spitalul Bagdasar-Arseni) care primeau şpăgile ascunse în reviste, mita fiind negociată pe bileţele distruse ulterior.

Asemenea români merită să fie promovați și în articolele din media oficiale siriene unde se vorbește ce bine și frumos e în țară, ce fericiți sunt copiii, ce mult îl iubesc pe mărețul și gloriosul conducător, ba chiar, recent, că turismul e în creștere! Poate au fost deja niște medici și politicieni-fantomă români în vacanță în Siria. Dacă nu, să nu rateze ocazia. De asemenea, personaje de prestigiu ca acestea ar trebui să apară în campaniile de propagandă rusești la adresa României. Trăiască trolii! Odată cu amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu, criticile rusești la adresa României s-au amplificat. Într-un nou documentar de propagandă (”Capcana europeană”, filmat la Deveselu și într-un cartier sărac bucureștean și difuzat de canalul TV Rossia 1), România este prezentată ca o ţară din lumea a treia, fără semnal la telefoane mobile, fără gaze, unde situaţia s-a înrăutăţit după aderarea la Uniunea Europeană. Totodată, ne-am bucura dacă partidul anti-imigrație Alternativa pentru Germania ar include în campanie astfel de ”paraziți sociali” românești de top, nu doar imagini cu fotomodele din România. Și senatorul american John McCain și-a adus aminte de România recent. Analizând posibilitatea ca rățoiul Donald Trump să fie ales preşedintele Statelor Unite, acesta apreciază că statul de drept american nu va eșua indiferent cine va câștiga alegerile: „Avem un Congres. Avem o Curte Supremă. Noi nu suntem România”. Și totuși, noi l-am ales pe Iohannis, nu pe rățoiul Donald!

Apropo de Iohannis, acesta se arată îngrijorat de blocajele investigațiilor referitoare la crimele împotriva umanității comuniste și la cele de la Revoluție. Mai mult, Iohannis susține că, similar problematicii Holocaustului, ”avem nevoie de o legislaţie care să interzică orice negare a crimelor comunismului. O astfel de lege trebuie să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului.  Numai aşa arătăm că am înţeles drama trecutului totalitar şi că apărăm principiile după care se ghidează statul de drept.” Da, așa e, din nefericire, „românii se trag mai mult din comunism decât din daci şi din romani“, spune și Lucia Boia în cartea „Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)“. Deocamdată, nu suntem capabili să ne asumăm complet trecutul și, încă bântuiți de fantomele și demonii comunismului, (re)alegem candidați penali (de exemplu, Cătălin Cherecheș – Baia Mare, Robert Negoiță – sectorul 3 București, Gabriel Mutu – sectorul 6 București, Mircia Gutău – Râmnicu-Vâlcea, Lia Olguța Vasilescu - Craiova, George Scripcaru – Brașov, Dorin Florea – Târgu Mureș, Mircia Muntean – Deva, Liviu Dumitru Voiculescu – Cungrea, Constantin Sava - Urziceni) și/sau ostili statului de drept, ne purificăm cu o mătură de paradă (ca la Gabi Firea... e în firea noastră) și mușcăm din micul electoral (până și Nicușor Dan, în speranța că va fi popular!). Să nu ne mirăm că rămânem mici și murdari, chiar dacă vom intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare mic.