Emoții la examene (cu Big Brother), progrese la matematică și o promisiune solemnă: mamă, voi extrage toți radicalii de pe Pământ

  

”Care este cea mai joasă treaptă a mizeriei? A trăi în frică.” Asta a zis-o David Bowie, una dintre Satanele care ne posedă copiii de Halloween (pe lângă The Beatles, Lady Gaga și Eminem).  În ciuda promisiunilor de încetare a focului și de livrare a ajutoarelor umanitare, lumea se teme de escaladare în Siria din cauza atacurilor rusești asupra teroriștilor, adică a copiilor și fraților noștri din Siria. Cu toate că a fost avertizat chiar de ambasadorul Rusiei la ONU, Vitali Ciurkin, să coopereze pentru procesul de pace, teororistul-șef din Siria se încăpățânează să recâștige întreaga țară, cu sprijin rusesc. S-o salveze! Consiliul opoziției e de acord cu încetarea focului de pe 27 februarie numai cu condiția ridicării blocadelor, eliberării prizonierilor și opririi bombardamentelor. Oricum, încetarea focului nu se aplică bombardamentelor rusești, Țarul se luptă cu Statul Islamic, logic, nu? Rezultatul: încă 5 spitale Medici fără Frontiere (MSF) distruse, cel puțin 50 civili uciși la bombardarea spitalelor din Maarrat al-Nu’man (Idlib). ”Anormalul a devenit norma în Siria”, spun doctorii de la MSF. Spitalele sunt atacate sistematic, doctorii se feresc să anunțe coordonatele lor către ONU căci, altfel, Rusia și regimul sirian (responsabili pentru peste 90% dintre victime) le-ar putea localiza. Știm și noi în România, de fapt, nu e normal, e doar ceva comun, banal, obișnuit. ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Și să te porți normal devine cumva eroic, cu atât mai mult în contextul din Siria. În mod ironic, Staffan de Mistura, emisar ONU în Siria, recunoaște că oamenii ”nu sunt blocați în Siria de vreme, ci de alți oameni care duc un război oribil”. Deci decât, până la urmă nu e un dezastru natural, deși ONU s-a purtat fix de parcă ar fi unul.

Pe teren, situația militară și umanitară la Aleppo s-a înrăutățit. Mai funcționează doar 10 spitale din 33. Rutele de aprovizionare pentru Aleppo au fost întrerupte de regim. Se încearcă încercuirea completă, au mai rămas doar câțiva kilometri neocupați, iar oamenii disperați din Aleppo caută să se refugieze. Între timp, ca să nu se uite cumva de existența lui (de fapt, nu e vorba de viață, ci de moarte la el), Statul Islamic a organizat atentate soldate cu sute de victime în Siria și decapitarea unui băiat de 15 ani care asculta muzică pop la Mosul, în Irak. Totuși, pe teren s-au obținut rezultate semnificative în confruntarea cu Statul Islamic: kurzii de la Forțele Democrate Siriene au reușit un avans strategic, anume să taie rutele de aprovizionare ale Statului Islamic de la Shaddadi la Raqqa (și până la Mosul în Irak, unde operează Peshmerga). Kurzii au izbutit să cucerească orașul Shaddadi din Al-Hasakah (Siria), ocupat de Statul Islamic. Bombardamentele intensive ale Coaliției asupra localităților controlate de Statul Islamic au produs 38 de victime printre civilii sirieni. În același timp, kurzii de la Forțele Democrate Siriene (în înțelegere cu rușii și regimul sirian, spun rebelii suniți) au ieșit din Afrin (de pe teritoriul lor) și au cucerit Tal Rifaat (vital pentru a ajunge la Azaz), deținut de rebelii suniți. Dacă vor controla Azaz, acest lucru îi aduce mai aproape de crearea unui stat kurd independent.

Bucuria turcilor! Aceștia manifestă un comportament ofensiv de parcă ar fi pe vremea Imperiului Otoman: arestează proprii jurnaliști și pe cei străini (ca sirianul Rami Jarrah, un jurnalist anti-regim și anti-Statul Islamic, luptător pentru adevăr și libertate care, în condiții inimaginabile, a informat lumea despre ce se întâmplă în Siria și a fost reținut probabil pentru că a încercat să ajungă în Siria, să transmită despre bombardamentele rusești), și atacă, în continuare, kurzii de la YPG și Forțele Democrate Siriene, plus PKK din Irak. În acest moment, li s-a oferit un nou pretext: atacurile asupra trupelor turcești de la Ankara și din sud-estul Turciei, atribuite de turci YPG/PKK. YPG și Forțele Democrate Siriene (în care este inclus YPG) sunt considerate grupuri teroriste de turci, afiliate PKK, în timp ce UE și Statele Unite desemnează exclusiv PKK ca grup terorist, nu și YPG sau Forțele Democrate Siriene. Situația se complică și mai mult: Forțele Democrate Siriene (compuse dominant din kurzi – YPG) reușiseră să atragă și câțiva suniți (circa 4.000, unii de la Armata Siriană Liberă - FSA). Să vedem acum dacă mai vor să rămână acolo ori dacă or să-i mai tenteze pe alți suniți să adere la această formațiune militară. Interesant, atât kurzii, cât și rebelii moderați sunt susținuți de Statele Unite în confruntarea cu Statul Islamic. Să mai punem rebelii moderați suniți să se unească și să lupte cot la cot împotriva Statului Islamic? Și asta dacă mai rămâne vreo bacterie putrezită din careva după bombardamentele rusești și ale regimului sirian. Mai mult, Rusia a intenționat să lanseze la ONU o rezoluție pentru stoparea bombardamentelor străine și a intervențiilor militare cu trupe terestre, menită a descuraja Turcia, dar a fost blocată de Franța. Of, dacă nu se luptă și ceilalți așa cum trebuie, ca Țarul, cu Statul Islamic!

Din păcate, nu se luptă cu Statul Islamic, ci cu bebeluși, medici, echipe de salvare, jurnaliști, intelectuali și activiști. Iar situația populației continuă să se degradeze: peste 370.000 uciși după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR) dintre care peste 120.000 civili (fără a-i include pe cei răpiți/arestați, sute de mii), peste 2 milioane răniți, peste 4,5 milioane de refugiați extern, circa 11 milioane persoane dislocate (alungate de la casele lor), aproximativ 14 milioane de oameni care au nevoie urgentă de ajutor umanitar. Echipele ONU - Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, conduse de Virginia Gamba, investighează atacurile chimice și caută responsabili. Dar de ce ne-ar păsa de câini turbați de teroriști, viermi de trădători, împuțiți de cerșetori/pomanagii, porci de violatori, șerpi cu clopoței și maimuțe posedate ca mine? Nu s-au omorât toți între ei? Nu-i înghite odată Mediterana? NU mai scăpăm de ei? Din nefericire, nu putem răspunde decât printr-un gest de solidaritate, nu cu alte arme. Prin lupta Planet Syria de pretutindeni pentru ridicarea blocadelor, oprirea bombardamentelor (începând cu cele rusești) și pentru eliberarea prizonierilor politici.

Solidari cu frații lor aflați sub blocadă, copiii din Maarrat al-Nu’man (unde loviturile sistematice asupra spitalelor și masacrele Țarului au produs moartea a peste 50 de civili, printre care medici și copii pacienți de-ai lor), în mod surprinzător, de această dată nu au desenat bombe-butoi, încercuirea prin trupe militare (lanțurile blocadei), locuințe distruse, monumente în ruină, trupuri scheletice dezmembrate, ci au arătat unitatea și spiritul lor umanitar dintr-o perspectivă idealizată, optimistă cel puțin pentru viitor: soare arzător, păsări zburând, case în nuanțe vii, copaci de un verde orbitor, copii ținându-se de mână și oferindu-și pachețele multicolore. În schimb, pictorița siriană Sara Shamma, refugiată în Liban, înfățișează ororile războiului: autoportret cu un craniu, bărbați goi atârnând în lanțuri, femei încordate, cu fețe cenușii, lipsite de expresie și trăsături aspre, masculinizate, copii emaciați, gropi comune, hălci de carne însângerată și organe extirpate și agățate în cârlige etc. Uluitor, în sfârșit, Merkel, ”mama refugiaților”, a ajuns la o atitudine favorabilă în legătură cu o zonă de excluziune aeriană în Siria, din motive umanitare și pentru a stopa/reduce afluxul de refugiați. Să nu uităm că tot ea și-a schimbat atitudinea față de refugiați atunci când s-a străduit să-i explice unei fetițe de ce nu o poate primi Germania, de ce este obligată să o expulzeze. Privind-o în ochii mari, negri, rugători, șiroind de lacrimi. Nu a reușit. Să încerce și ceilalți politicieni, inclusiv Băse. 

Noi, în România, ne zbatem să curățăm grajdurile lui Augias ca Heracle: să expulzăm la pușcărie marii corupți, martiri creștini, savanți, scriitori și deținuți politici, eroii mărețului și gloriosului regim comunist ca turnătorul Motan Felix (scriitor de geniu și savant eminent și el, de renume mondial) sau ca torționarul de treabă Vișinescu și, totodată, să evacuăm niște temple ale demnității, pluralismului de opinie, libertății de expresie și adevărului precum antenuțele. Iar profesori emeriți și consultanți de prestigiu ca Dan Pavel girează lucrările științifice publicate la închisoare de războinici ai luminii, născuți filosofi și ca să pască acest popor ca Gigi Becali și le compară cu ”confesiunile sfântului Augustin” sau cu ”memoriile lui Churchill”? Îl invităm să-i coordoneze o lucrare științifică/beletristică și torționarului de treabă Vișinescu în care acesta să mărturisească adevărul și să-și ceară iertare.

Trauma comunismului nu este doar a victimelor (eroi și martiri deopotrivă), ci a întregii societăți românești. Dacă fugim de noi înșine și de adevăr, o agravăm, nu o ameliorăm. Trebuie să ne confruntăm cu oroarea din noi înșine, nu să o respingem, pentru a ne vindeca, adică a trece experiența traumei în sinele narativ, mai exact a o transforma într-o poveste de viață. Din care ar trebui să învățăm ceva pentru a nu repeta trauma. Psihologul Eugen Hriscu subliniază și el acest lucru: ”Condamnarea domnului Vişinescu aduce în memoria colectivă o mare traumă a românilor – distrugerea unei întregi generaţii prin tortură şi chinuri de o barbarie fără seamăn. (...) ”O traumă nevindecată este o traumă care îşi caută vindecarea prin repetare.” (....) ”Întâlnirea cu trauma este întotdeauna recunoaşterea faptului că cel rău se găseşte în fiecare dintre noi, nu doar în domnul Vişinescu, Iliescu, Ceauşescu sau Antonescu.”

Traumatizantă și evacuarea antenuțelor Motanului Felix, pentru cine se mai uită la TV. Nu e cazul meu, am renunțat la TV de când un mare ANAList, Handicapatos, a făcut gestul inspirat de a arăta fundul premierului Boc pe sticlă, iar un candidat la președinție, Căcărău Antenescu, a comentat imaginile cu aCURatețe și CURaj. M-am informat din presă în legătură cu evacuarea antenuțelor. Pot să urmăresc și emisiunile online, cu o pungă pentru vomitat alături (deocamdată, mă abțin, nu-mi cereți și sacrificiul ăsta). Show delirant și ridicol (ultimul, sper). În aceeași echipă de tonomate-profet, experți-ANALiști. Parcă spărgea cineva tonomatele. Să fie vocea rațiunii și a justiției? Imaginați-vă, Badea ne-a vorbit despre „sistemul securist” care „vrea să ne omoare”. Alții de un ”sistem stalinist”. Dana Grecu a denunțat în mod repetat ”un atac terorist”. S-a zbierat că „trupele de comando ale ANAF” „torturează” jurnaliştii şi le fac poze, iar antenuțele reprezintă un obiectiv ”de interes naţional”. Mai mult, un altfel de politician, apărător al justiției, Santa Klaus a intervenit în favoarea antenuțelor și a clasificat procedura ANAF drept ”heirupistă”. În contextul sordid și incontrolabil al media românești, Alina Mungiu a propus de câțiva ani transparentizarea surselor de venit: publicarea spațiilor vândute pentru identificarea surselor de finanțare. Cu execepția unor jurnaliști precum Cătălin Tolontan sau Moise Guran care și-au asumat cu curaj și demnitate să comunice sursele de venit, puțini alții au recurs la această măsură, în niciun caz antenuțele. ”Mi se pare că Al Jazeera sau Russia Today, cu emisiunile lor despre rasismul din Detroit sunt culmea jurnalismului occidental după ce arunc o privire pe dejecţiile antioccidentale din presa română” (...) ”Trebuie să vină deratizarea, poliţia de cartier şi să evacuăm toate maidanele.” (Alina Mungiu)

Mă simt iremediabil traumatizată (și se tot adună, e un coșmar devorator al istoriei din care nu ne mai putem trezi). Și dacă titani ca Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), Malraux, Gandhi, Nehru, Coposu, părintele Steinhardt, părintele Boca, părintele Calciu sau activiștii de la Planet Syria nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost la închisoare, nici eu nu pot identifica pe nimeni care să nu fie traumatizat. O săptămână de plâns (cu sau fără lacrimi), coșmaruri (nu numai că mă mănâncă maică-mea, culegerile de probleme și copiii din Siria, ci și război în România, un incendiu Colectiv generalizat, ruine în flăcări, miros de carne arsă (a mea și a celor din jur), fum înecăcios, apoi, în sfârșit ceva răcoritor: potopul), confuzii, incertitudini, frământări, neliniști, frici, rușini, vinovății, umilințe, neputințe, cedări și căderi (dulce cădere, vorba lui Promy), în care dorm două-trei ore pe noapte (cu somniferul) și eventual una-două la prânz. Îi stric lui Promy somnul... i-o fi intrat acum în cap că are drepturi. I-auzi, dreptul la somn! Și se plânge că trebuie să meargă dimineața la opt la cabinet, să stea cu mâna în pizde. Eu i-am tot zis ce mult mi-am dorit să aibă și el un program, să plece și el la ora de... și să vină la ora de... Nu-l aștept mai mult de o sută de mii de ani, eu n-am răbdare ca titanii. Știați care e culmea răbdării? Să asculţi un discurs al lui Florin Piersic şi să-l traducă Klaus Iohannis. În definitiv, Promy a lipsit prea mult, e momentul să fie prezent, logic, nu?

După o săptămână extrem de agitată, în weekend ne teleportăm din Olimp pe planeta Gliese ca să-și facă Promy analizele după operația de transplant de organe (ficat, inimă, rinichi, plămâni, pancreas) din vara trecută. A jde mia operație: a pierdut săracul șirul și firul infarcturilor, paraliziilor, agoniilor, răpirilor, evadărilor și emigrărilor numai din 2012, de la ultima asemenea intervenție. Bine că a putut s-o facă, și-a creat singur organele la laborator, iar doctorii de pe Gliese, deși foarte șocați că a putut fi răsplătit pentru fapte bune și opere subversive, similare celor de pe planeta lor, cu asemenea premii pe Pământ, i-au oferit intervenția chirurgicală, tratament, spitalizare, consultații și analize gratuit. Când iese de la spital, îi simt mâinile transpirate, mormăie îmbufnat și-i vine să pună pe foc analizele. Îl opresc: trebuie să ținem evidența (fie și ascunsă într-un sertar pe Gliese) și, la urma urmei, constituie și analizele o dovadă istorică.

După ce îndesăm analizele într-un sertar de un albastru luminos, neverosimil, alcătuit parcă dintr-o peliculă fină de apă, părăsim bungalourile în culorile curcubeului și ne târâm pe plaja cu nisip mătăsos, argintiu, unde ne dezbrăcăm în silă și ne întindem la malul oceanului Ataraxia. Ar trebui să-l ascultăm, să ne limpezească și să ne aline durerea, iar noi să ne lingem cicatricele și rănile (comune) la competiție cu valurile și cu Pesi (motanul și titanul Piersicuță, nepotul nostru), chiar dacă mie mi-e rușine și mă simt vinovată. Dar nu aud nimic. Vântul ne orbește și ne năucește, nisipul, pietricelele și scoicile ne perforează carnea ca piroanele, valurile ne ard tălpile, oceanul hohotește sălbatic și sfidător ca zeii din Olimp și de pe Pământ. Când facem dragoste, săruturile lui seamănă cu balele acide ale zeilor, îmi produc cratere adânci pe corp, brațele lui sunt lanțuri, corpul lui încordat și asudat – un Zid care mă strivește, buzele lui - căngile necruțătoare și ciocul nesățios al bestiei de vultur. Gem de durere, nu de plăcere. Promy, șiroind de transpirație, cu chipul livid, ochii grei și buzele strânse, are erecție dificil și termină la fel de anevoios, fără să se simtă eliberat, gata de zbor.

Zăcem în continuare pe mal și, din când în când, trupurile noastre se convulsionează. Din reflex, Promy își duce pumnul la gură, presându-și buzele și înăbușindu-se. Dar eu îl aud. E urletul de furie și revoltă, urletul de durere și de disperare, urletul de oroare și de neputință pe care-l aud și când se abține în fața zeilor pentru a nu le da satisfacție ori când ar vrea să strige și nu mai are putere. E urletul prizonierilor, al exilaților, al refugiaților și al imigranților titani, sirieni, români și de pretutindeni. Urletul celor care nu pot fi acasă nicăieri, al celor care se simt în țara lor în exil. Urletul celor umiliți, aruncați la gunoi sau mai bine zis născuți la gunoi, din spuma balelor, nu a valurilor, urletul celor respinși și abandonați într-atât încât uită și să mai vină să te scuipe ori să urineze pe rănile tale (pe care ei le-au produs și le adâncesc, însă te condamnă pe tine pentru ele). Îl aud. E și al meu. Ce facem? Fugim? Nu, nu fugim, invadăm. Dar nu, nu putem. Nu vrem să fugim. Tâmplele ne zvâcnesc puternic, ochii ni se zbat, pielea ni se zgârcește, spatele se încovoaie ca o cârjă și picioarele învinețite de frig, străpunse de scoci și pietricele, se smulg din alge și nămol și ni se strâng ridicol la piept. Rămânem pe mal, prinși fatal, hipnotic, între ocean și casă, încleștați spasmodic ca doi crabi. Iremediabil străini și rătăciți. Nu vom mai găsi niciodată drumul spre ocean ori spre casă. Însă, cine știe, poate că luna va răsări și ne va arăta calea. Oops, am omis că pe Gliese sunt trei luni. Ce planetă de fițe!

 La ce ne pot ajuta lunile? Poate se va reactiva portalul infernului odată cu luna plină (ca acum trei ani) și vom fi propulasați în el. Nu ducem deja fiecare în noi portalul infernului? Și eu nu mai pot să dau jos nici pisica, Guru... guru, titan și nepoțica noastră, de pe laptop, darămite sistemul, iar ea e nervoasă la rândul ei, râcâie și ea foliile de aluminiu de pe plachetele de medicamente ca mine (Euthyrox, Stilnox și Nurofen) și joacă fotbal cu pastilele, răhățeiii, cheile sau măslinele. Deodată, observ niște copii zgomotoși și veseli cu ghiozdane în spate trecând pe plajă, chicotind, țipând și stropindu-se cu apă și îmi aduc aminte de școala și examenele lui Alex, fii-miu. Băiatul pare liniștit (încă mai preocupat de jocul video decât de admiterea la liceu), dar maică-mea nu are altă grijă decât problemele de matematică (mai bine decât să se uite la telenovele și antenuțe), iar eu simt că înnebunesc (nu eram deja nebună?). Parcă dau eu examen. Hm, poate examen cu Big Brother. Pe vremea mea, la școală, liceu și facultate, mă apuca sinuciderea înainte de un examen (”Ilenoi, nota 2”  îmi ziceau unii), chiar dacă luam 10, în cazul în care mă prezentam. Și o dată era să pierd BAC-ul pentru că mi-a interzis femeia de serviciu să intru la proba de română, consternată de ținuta mea indecentă (o bluziță scurtă, deasupra buricului, pantaloni colanți), specificând că ”locul tău e la bordel, nu la școală”. Așa mă îmbrăcam eu, de ce ar fi trebuit să-mi schimb țoalele pentru un examen? Nu mai eram eu însămi.

Ca să mă liniștesc, am încercat să aplic terapia pe care o face maică-mea: problemele de matematică. Pentru început, mi-am propus să extrag un radical, din 153. Ah, am uitat tot, mai bine accesez netul ca să văd algoritmul. Dar am împărțit greșit numărul 153 de la stânga la dreapta și am înmulțit cu doi numărul obținut prin scădere în loc de rezultat. Nu mi-a ieșit și m-am înfuriat și mai tare. În cele din urmă, am identificat un site cu explicații pe înțelesul meu, pas cu pas, vorba lui Santa Klaus, cu exemple, ca pentru un copil de doi ani și zece luni ce sunt. ”Yeah, yeah, am câștigat, am câștigat”, am exclamat și eu ca Geoană când a crezut că a câștigat alegerile prezidențiale. Yeah, am reușit să extrag un radical. Și-i voi extrage pe toți de pe Pământ. Jos radicalii! Jos sistemul! Bună și matematica la ceva! Ia uitați ce scoate frustrarea din mine! Un scuipat intelectual și un sărut gay salvator ori o limbuță care linge rănile Pământului ca Pesi? Nu, domne, radicalii. Voi trece examenul cu Big Brother. O să-i impresionez pe Promy și pe maică-mea cu progresele mele la matematică. Cât fac 2+2? În sfârșit, îi simt mâna lui Promy (și pe a mea... se încălzesc), corpurile noastre vibrează de dragoste, valurile îmi șoptesc că ”2+2=4”, iar oceanul Ataraxia intonează ”Oda bucuriei”.  

Întrebare de CV/interviu: unde vă vedeți peste 10 ani? Morți. Dacă nu ne vor roade șoarecii funia din jurul gâtului.

La întrebarea ”unde vă vedeți peste 10 ani?” cei mai mulți activiști de la Planet Syria răspund: morți. Hm, sau, cel mult, că nu-și pot face planuri de viitor nici pentru următorul minut. Dansează și ei, în avalanșa halucinantă a bombelor-butoi, goi, în abis, pierduți, în vertij, vulnerabili ca niște copii (chiar dacă sunt adulți... războiul te preschimbă într-un copil neajutorat, cu atât mai mult un genocid), fără muzică (doar urlete și tăcerea pumnului în gură), cu chipurile crispate, eventual cu un zâmbet schimonosit întipărit pe fețele livide, rânjetul despicat cu pironul/cuțitul/bombele-butoi, cusut cu sfoară putredă și lipit apoi cu balele acide ale toarșilor-zei și califi. Eu mai simt din când în când fericirea sacrificiului și extazul abandonului (îmi cer scuze, din nou, pentru asta), însă copiii și frații noștri din Siria nu mai percep decât epuizarea, neputința și părăsirea. Singuri pe cruce, în continuare, cu excepția gesturilor de solidaritate ale oamenilor obișnuiți. Mulți s-au obișnuit cu moartea, cu ororile și cu frica. Încă refuză să se obișnuiască și cu răul... un dezastru natural desigur, aproape cât Madame Dezastru. Ce planuri să-ți mai faci? Până și înmormântarea e un răsfăț. Mai recunoști pe cineva sau ceva? Te poți identifica măcar pe tine? Ce să le explici copiilor tăi de 4-5 ani cînd tu nu înțelegi nimic și nu mai aștepți nimic? Să condamni sistemul sau să te învinovățești și pe tine că ai fost parte a lui ori poate ai acceptat ce nu trebuia? Să te acuzi că te-ai implicat (prea mult, prea puțin) în revoluții oricum confiscate? Să le spui copiilor că bombele sunt artificii? Din păcate, sunt artificii la fel de inofensive ca la Colectiv.

Ce să mai speri? Ce să mai crezi? Negocierile de pace de la Geneva fuseseră suspendate de ONU. Teroristul-șef al regimului din Siria anunțase într-un interviu France-Presse (AFP) că intenționează să recâștige întreaga țară (după ce obținuse progrese pe teren, în ultima vreme, cu ajutorul bombardamentelor rusești). Totuși, în noaptea de joi spre vineri (12-13 februarie), la Munchen, Statele Unite reprezentate prin John Kerry și Rusia (Serghei Lavrov) au căzut de acord pentru încetarea ostilităților la nivel național în decurs de o săptămână (cu excepția atacurilor asupra Statului Islamic și al-Nusra - al-Qaida) și, în același timp, pentru oferirea de ajutor umanitar (în special unde au fost și încă mai sunt impuse blocade, majoritatea guvernamentale). Kerry a punctat că nu se poate realiza o pace durabilă fără un proces de tranziție precum cel specificat în Geneva Communiqué în 2012 (acesta prevedea revizuirea Constituției, un guvern de tranziție de uniune națională și alegeri libere în sistem pluripartinic).  

Dar un acord de încetare a focului și, cu atât mai mult, unul de pace nu pot fi operaționale, nici stabile fără oprirea bombardamentelor rusești. Acestea au reușit performanța de a produce mai multe victime decât regimul, al-Nusra și Statul Islamic la un loc în ultimele luni, de când Rusia a intervenit militar în Siria. În Daraa, de pildă, s-au închis școlile și spitalele din cauza atacurilor aeriene rusești și ale regimului sirian. Astfel, numărul cutremurelor zilnice a crescut de la 50 la 100. Și dacă Țarul vrea să creadă și mai departe că toți rebelii sunt Statul Islamic și se încăpățânează să lupte cu poporul... În mod încurajator, imediat după încheierea acordului între Lavrov și Kerry, două spitale MSF (Medici fără Frontiere) au fost bombardate în Azaz, la granița cu Turcia, iar altul în Maarat al-Numan (Idlib). Bineînțeles, premierul Medvedev neagă acuzațiile privind uciderea civililor, în timp ce ministrul Apărării, Igor Konașenkov, supralicitează și condamnă Statele Unite pentru bombardarea orașului Aleppo. Logic, nu?

În ciuda fragmentării și a contradicțiilor din cadrul opoziției siriene, uluitor, rebelii au anunțat și un punct de vedere comun: nu vor depune armele cât timp Rusia continuă bombardamentele asupra lor. Simultan, își mențin cererea privind îndepărtarea teroristului-șef al regimului sirian. Ah, bine era dacă bombarda Coreea de Nord cu hârtie igienică folosită (cum a procedat recent pe teritoriul Coreei de Sud)! Mă întreb de unde a găsit hârtie igienică (pe vremea comunismului, în România trebuia să stai la coadă ore în șir pentru un sul cenușiu și zgrunțuros). Și cum putea fi folosită hârtia dacă poporul corean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva, iar mărețul și gloriosul conducător, Kim Jong-un, situat deasupra condiției umane, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu mănâncă, nu doarme).

Să le ștergem politicienilor gurițele păcătoase cu puțină hârtie igienică cadou la toarșu’ Kim, teroristul-șef din Coreea de Nord? Mă tem că tonele de hîrtie igienică folosită, exportate cu succesuri din Coreea de Nord, sunt insuficiente. Deocamdată, media din țările arabe privesc acordul Kerry-Lavrov cu scepticism, în timp ce media occidentale oscilează între un optimism rezervat și neîncredere. Și diplomații și analiștii își manifestă reținerile. După Aaron David Miller, vice-președinte al Centrului Internațional pentru Cercetători Woodrow Wilson, fost negociator în Orientul Mijlociu, acordul poate facilita o anumită reducere a tensiunilor și trimiterea de ajutoare umanitare, dar nu poate reprezenta un pas înainte serios pentru obținerea încetării focului la nivel național și pentru a ajunge la pace. Din cinci motive:

1. Acordurile de încetare a focului sunt menite pentru a fi întrerupte, cu atât mai mult în Siria unde operează mii de miliții fără un control central, multinaționale și susținute de diverse țări. Așadar, procesul de punere în practică a înțelegerilor va fi extrem de dificil de implementat și de monitorizat.

2. Rusia nu a devenit interesată de de-escaladarea conflictului și de încetarea focului pentru că a simțit că trebuie să se dea la o parte (împreună cu Iranul), ci tocmai pentru că a realizat ceea ce urmărea: consolidarea regimului și câștiguri militare pentru acesta. Așa că își permite o pauză.

3. Prin încetarea focului și deschiderea accesului pentru livrarea ajutoarelor, Rusia arată că regimul e parte a soluției, nu a problemei. Rusia și Iranul nu-l vor sacrifica pe teroristul-șef sirian (pe termen scurt măcar), ceea ce opoziția nu poate accepta.

4. Rușii, iranienii, Hezbollah, regimul sirian au interese vitale de a se proteja prin forță, spre deosebire de Statele Unite (care s-a tot retras din Orientul Mijlociu, lăsând un vid de putere acoperit de Rusia).

5. Distrugerea Statului Islamic, avantajată, într-adevăr, de eliminarea teroristului-șef sirian (improbabilă pe termen scurt), este și mai dificil de atins, în contextul de față.      

O dovadă suplimentară a funcționalității acordului Kerry-Lavrov: turcii continuă să bombardeze kurzii/YPG și nu Statul Islamic. Asta-i ajută să obțină și mai mulți refugiați. Au deja peste 2,5 milioane. În încercarea de a opri accesul puștilor și... puștilor care fug de acasă la Statul Islamic și, în același timp de a controla și a reduce fluxul de refugiați, turcii au construit Ziduri și au blocat mai curând activiștii și refugiații decât talibanii jihadiști. Astfel, grănicerii turci au împușcat mortal la granița cu Siria (Ikda) o fată care încerca să fugă de Statul Islamic. Și, din păcate, nu e unicul incident. De asemenea, turcii au interzis pătrunderea pe teritoriul lor unor mii de sirieni aflați la granița Bab al-Salamah. În schimb, kurzii de la YPG (binecuvântați cu bombardamente turcești), împreună cu liderii unor facțiuni din Aleppo, deschid un coridor umanitar de la Azaz la Afrin și-i primesc pe refugiați la Afrin. Peste 70.000 de refugiați din Aleppo se zbat să scape de bombardamentele regimului și ale Rusiei. Turcii avertizează că se urmărește o blocadă a foamei și la Aleppo, după ce armata regimului a avansat în partea de est a orașului, susținută de loviturile aeriene rusești.

Oops, sunt și vești bune referitoare la refugiați, pe lângă ajutorul oferit de kurzi/YPG: în Italia s-a dat startul transporturilor aeriene menite a descuraja traversările periculoase pe Mediterana. Aceaste avioane au adus-o zilele acestea pe prima refugiată siriană, Falak al Hourani, în vârstă de 7 ani, care suferă de o formă gravă de cancer ocular, retinoblastom. Circa o mie de persoane vor beneficia de asemenea transferuri aeriene, pe baza unor vize umanitare. Proiectul a fost inițiat de Comunitatea Romano-Catolică Sant Egidio și de Federația Bisericilor Protestante din Italia. Fetița va fi tratată la spitalul Iisus Copil, deținut de Vatican. După ce Turcia a încasat 3 milioane de Euro de la UE pentru a facilita integrarea refugiaților, Iordania va primi de la comunitatea internațională 1,7 miliarde de dolari pentru a susține refugiații, inclusiv crearea de locuri de muncă.

Asmenea inițiative precum cea din Italia, împreună cu rezistența eroică și gesturile umane ale sirienilor (”stay human, not alive”, a, vroiam să zic, stay human and alive) îmi aduc aminte de filmul ”Podul spionilor” (”Bridge of Spies”), de spionul rus Abel, ”diavolul” arestat de CIA în Statele Unite și apărat de avocatul american James Donovan și de ce povestea primul despre un om deosebit pe care îl cunoscuse în copilărie, în Rusia. Ce avea omul ăsta special? Se ridica mereu în picioare când îl bătea poliția. Un astfel de om era și avocatul său. Și câinele de terorist, viermele de trădător și diavolul de spion rus, la rândul său. Sau Glass, ”the revenant”, cel care a supraviețuit întâlnirii providențiale cu un urs Grizzly, uciderii nevestei sale indiene și a copilului lor și chiar abandonului colegilor (după ce fusese sfârtecat de urs). Când l-a descoperit pe fiul său mort, a încercat să-l țină în brațe, să-l încălzească și să respire pentru el: aburul a umplut ecranul. Ori actorul din celălalt film al lui Iñárritu, ”Birdman” (unul dintre preferatele mele), care, în ciuda crizelor, cedărilor, căderilor, la un moment dat reușea să zboare. Sau jurnaliștii care au demascat abuzurile preoților pedofili, acoperite de  sistem, în filmul ”Spotlight”.  Ori ”brokerii apocalipsei”, bancherii rebeli, anti-sistem din ”The Big Short”, care au anticipat criza economică și prăbușirea pieței ipotecare: au fost și ei niște nebuni care se străduiau să articuleze ultimele lor cuvinte, ”vine potopul”, ca Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), conștienți că e târziu, prea târziu și nu se va face, oricum, nimic nici după potop... dacă mai supraviețuiește cineva). Sunt mulți asemenea oameni în Siria. Și pretutindeni pe pământ, de fapt.

Îmi vine în minte și femeia prizonieră din lagărul fascist Ravensbruck căreia i-au lins câinii sângele (din păcate, deși, printr-un miracol, câinii au refuzat s-o muște, ființele superioare, supraoamenii, naziștii, nu au manifestat nicio reținere și au ucis-o apoi în bătaie, în fața celorlalte deținute). În lagărele naziste, similar celor comuniste sau jihadiste, cea mai cumplită tortură e prin demență. Prostie delirantă/spălare pe creier. Haos năucitor, o incoerență din nefericire riguros organizată, halucinantă de la distanță și la început (când ai un șoc), ulterior banalizată prin repetiție, dar letală precum picătura chinezească. Dulce rutină. Dulce agonie. Dulce paralizie (Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu, știe, a experimentat milenii de paralizie liber aleasă pe Elbrus și în Tartar, în care fiecare secundă dura un miliard de ani). Dulce epuizare. Dezumanizare. Satana e degradarea, spune și Malraux, însă, din fericire, sunt spirite care au rezistat, iar cultura refuzului zeilor și a solidarității cu cei dezavantajați a plecat chiar de la Promy, cu voia lui Dumnezeu, dacă nu a zeilor. Degradarea e un dezastru tot atât de natural ca Madame Dezastru, logic, nu? Mi s-a întâmplat și mie cândva, la birou. Asta m-a adus mai întâi în stadiul de legumă /zombie care nu mai putea nici să-și coasă cu sfoară putredă mâna înțepenită și atrofiată pentru a tasta o literă măcar, oricât se zbătea, ori să-și adune de pe jos ochii împăienjeniți și injectați, apoi am alunecat într-un fel de comă fizică și psihică. Mai mult, atunci am fost și eu abandonată, lăsată singură pe cruce de un șef-fantomă în a cărui existență nici nu credeau colegii (noii veniți). Da, se adresau și asemenea întrebări metafizice: există șeful?

Fața mi se contorsionează într-o grimasă de dezgust. Mă simt și eu epuizată, fără puterea de a mai urla, de a râde convulsiv sau de a plânge isteric ori de a-mi îndoi genunchii înțepeniți și de a mai cerși ridicol la Ziduri, smintită de comunicarea imposibilă și de durere (a mea, a lui Promy, a celorlalți... a celorlalți e și mai greu de suportat, a celorlalți e și a mea). De întreg coșmarul istoriei care ne devorează. Îl voi scoate pe Promy din Tartar și de pe Elbrus (fie și 5% din el și din mine), ne vom așeza în pat și ne vom săruta. Promy a intrat în Cartea Recordurilor pentru supraviețuirea pe Elbrus și în Tartar. Poate aspiră și la un premiu pentru cel mai lung sărut. Nu, nu ne interesează recordurile. Voi avea răbdare titanică să-l sărut și să-l mângâi, chiar dacă la început îl voi atinge apatic, ca și când aș rula un sul de hârtie igienică. Și nici nu știu dacă o să ni se pară real, fie și după ore în șir de săruturi. Și dacă o să ni se pară, mă voi simți și mai vinovată. Dar de ce trebuie să ne cerem scuze mereu, fie și pentru un minut de fericire? E indecent. Asta e indecent, însă corpurile goale... golite de organe, golite de suflete, murdare, descărnate și informe din închisori și lagăre nu sunt indecente? Și parcă exportăm și producem Tartaruri peste tot.

Acum mă simt iar prăbușită și, ca să mă încurajez, mă gândesc că până și Motanul Felix a recunoscut, într-una din cărțile sale, ”Toleranță zero la corupție”, scrisă într-o stare de transă și iluminare (la fiecare două luni produce una), în calitate de mare savant și scriitor, martir creștin și deținut politic în închisoare: „Corupţii să nu aibă dreptul la eliberare condiţionată“. Gura păcătosului adevărul grăiește. Bine și că Vișinescu, torționar de treabă al sistemului comunist (care a regretat atât încât continua să spargă la optzeci și ceva de ani, dacă nu capetele deținuților, măcar ale reporterilor și camerele de filmat), a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare. Este un gest simbolic în procesul comunismului, de exorcizare a demonilor/fantomelor trecutului și de purificare a conștiinței societății românești. Aș vrea și eu ceea ce a spus inspirat, în context, procurorul: „Poate în închisoare Vişinescu va scrie o carte în care să-şi ceară iertare victimelor şi rudelor lor. Poate va avea o revelație și va cere iertare pentru ce a făcut. Va reuşi aşa să iasă mai repede”. Fără căință, fără memorie, fără istorie (apropo, se încearcă și eliminarea istoriei din programă, precum și a limbii latine), nu ne putem elibera, nu putem să ne reconfigurăm identitatea, nici să reconstruim societatea românească. România e încă țara în care, dacă ar candida voievozii, l-ar alege pe Vlad Țepeș/Dracula președinte.

Apropo, la fiecare douăzeci de ani, călugării shintoiști refac templul japonez de la Ise. Un templu milenar, străjuit de pini, care iradiază o lumină tăioasă, rece, metalică, strălucirea unei spade de samurai. Japonezii știu ce înseamnă sacrificiul, dar și renașterea. Totul solemn și discret, nu fără o anume încordare care transpare sub măștile ceremonial surâzătoare. Îmi aduc aminte și de băiețelul sirian care nu vrea să plece din Aleppo și a pregătit, cu eforturi titanice (undeva unde sunt 50-100 de cutremure pe zi și cu greu găsești un pahar cu apă fie și din puțuri improvizate), un plan minuțios de reconstrucție a orașului. Și de Jack, băiețelul de cinci ani din filmul ”Camera” (”The Room”), răpit și ținut ostatec de când se născuse, împreună cu mama lui. Nu cunoștea altceva în afară de ”cameră” și totuși reușise cumva să aducă ceva din ”Camera” din ”Zona” lui Tarkovski în ”Camera 101” a torturilor de nesuportat, un strop de paradis în infern. El a reamenajat ”camera”, a ajutat-o pe mama lui să evadeze și apoi, când aceasta părea că nu poate depăși traumele și vroia să se sinucidă, și-a tăiat părul (în care credea că e toată forța lui) și i l-a dăruit mamei pentru ca ea să prindă putere. Miracolul sacrificiului și al creației nu pot fi învinse. Ca dovadă și povestea pictorului trimis la spânzurătoare. Într-o zi, un împărat a condamnat la moarte prin spânzurătoare un mare pictor. Acesta, cu funia în jurul gâtului, a început să deseneze șoareci cu piciorul în nisip. Șoarecii au fost atât de bine desenați încât au căpătat viață. Încet, s-au ridicat din nisip, s-au urcat pe frânghia din jurul gâtului pictorului și au ros-o.

 

Escaladați nămeții de la Piața Victoriei, faceți o supă nesărată ca politicienii și salvați viitorii pipăitori de funduri... de fundul Mediteranei!

”Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii." (Marcu, 9:50). Cam nesărați politicienii de pretutindeni, logic, nu? În Siria, se străduiesc să aducă pacea de cinci ani, în timp ce situația din teren se tot agravează. Foarte eficient, felicitări! Merită Premiul Nobel pentru Pace. Discuțiile între putere și opoziție, cu suportul ONU, al marilor puteri și al țărilor implicate în conflict/influente din regiune, erau programate pe data de 25 ianuarie, la Geneva. Geneva III (au mai fost două anterior cu rezultate demne de premiul Nobel). Având în vedere că diviziunile persistau, ONU a cerut definitivarea listei participanților din partea opoziției, cu acordul Rusiei și al Statelor Unite, înainte de începerea negocierilor, fiind dispus să amâne discuțiile de pace pentru câteva zile (până pe 29 ianuarie). Ce mai contează o zi-două de întârziere după cinci ani? Și chiar în zilele discuțiilor, alte mii de persoane dispar sub dărâmături, sunt răpite, violate și torturate până la moarte, pier de foame sau iau calea pribegiei.

Consiliul opoziției, ”Înaltul Comitet pentru Negocieri”, susținut de Arabia Saudită, nu acceptă prezența reprezentanților kurzi la negocieri (la fel ca Turcia), însă a inclus printre participanți un lider Jaish al-Islam (Armata Islamului), Mohamed Alloush, dintr-o grupare considerată teroristă de Țarul Putin și de regimul sirian, alături de gruparea Ahrar al-Sham. Iar Iranul, suporter al regimului sirian, este intrigat că cel puțin 10 membri ai așa-zisei opoziții sunt afiliați al-Qaida. Dar Țarul, Iranul și regimul sirian or fi fecioare preacurate? Opoziția solicită, în continuare, debarcarea teroristului-șef din Siria și reforma din temelii a structurilor de securitate. După o tentativă de boicot din cauza menținerii bombardamentelor și a blocadelor, consiliul opoziției a agreat participarea sa la discuțiile de pace, începând din a doua zi de negocieri. Totuși, kurzii (pe lângă Statul Islamic și al-Nusra - al-Qaida), respinși atât de opoziția siriană, cât și de turci, au rămas excluși de la discuții. Să precizăm: la Geneva se dezbat încetarea focului, eliberarea prizonierilor, livrarea ajutoarelor umanitare, precum și lupta împotriva Statului Islamic.

În timp ce politicienii discută, numărul victimelor crește: 9.000 de civili (dintre care peste 3.000 copii și femei) uciși de loviturile aeriene ale regimului sirian și ale Rusiei, din datele Syrian Observatory for Human Rights (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului). Au existat peste 45.000 astfel de atacuri aeriene ale regimului în ultimele 15 luni. Iar rușii bombardează la competiție cu regimul: 500 civili (dintre care 200 copii și femei) masacrați numai în ianuarie, pe ansamblu  peste 1.400 civili (dintre care 527 femei și copii) exterminați în patru luni (octombrie 2015 – ianuarie 2016). Dacă erau 50 de cutremure pe zi în Siria, de la implicarea oficială a Rusiei în conflict sunt cel puțin 100. Și, surprinzător, Țarul este apreciat și susținut de vedete hollywoodiene ca Leonardo DiCaprio, Mickey Rourke, Pamela Anderson, Gérard Depardieu etc. Pentru aceste politici ori poate pentru cele din Ucraina, Moldova, Cecenia sau Georgia? Depardieu consideră Rusia ”țară a unei mari democrații” (pentru cenzură, control, decimarea opozanților politici, a jurnaliștilor și a activiștilor poate) și a declarat halucinant: „Iubesc Rusia şi Ucraina care face parte din Rusia“ (...) „Putin este foarte puternic, este omul de care Rusia are nevoie. Dumnezeu să-l binecuvânteze!“ Țarul e un bărbat adevărat care, alături de regimul sirian, se luptă cu bătrânei, copii în cărucior, femei însărcinate, medici, jurnaliști, activiști și intelectuali. ”Idioți utili” admiratorii ăștia din Occident, vorba lui Lenin. Ucraina face parte din Rusia, Franța face parte din Rusia, planeta Pământ face parte din Rusia, iar Țarul Putin e omul de care are nevoie întreaga planetă, logic, nu? Ca să nu mai rămână decât el și oamenii lui pe ea. Eventual și câțiva sclavi, că stăpânii nu se pot descurca fără sclavi. Buni și sclavii la ceva! Sclavul Depardieu vreau să spun.

Dragă Depardieu, bufonul preferat al Țarului, îmi stă pe limbă să-ți spun ”lua-te-ar DNA-ul, poate devii un mare sciitor în pușcărie”, dar te apreciez ca actor. Hai să ne lămurim (încă o dată) și să lăsăm glumele nesărate: Țarul nu scutește de bombardamente nici spitalele, nici școlile, nici piețele, nici taberele de refugiați cum ar fi cea din al-Naqir, după cum mărturisște Sabah, văduvă, mamă a șapte copii și bunică a cinci nepoți. Seara, când era pe punctul de a închide ochii și a ațipi (deși tremura de frig și nu avea cu ce să-și acopere copiii și nepoții), deodată, Sabah s-a trezit în urlete și plânsete. Cortul în care se adăpostiseră ardea. Luase foc și ea. Parcă totul fusese cuprins de flăcări. A încercat să-și salveze familia, însă și-a pierdut cunoștința înainte de a-i putea ajuta cu ceva pe ai ei. Când și-a mai revenit un pic, la spital, a aflat că își pierduse un copil și o nepoată. Cu toate astea, Sabah nu vrea să părăsească Siria: ”Nu vom abandona țara. Viețile noastre nu sunt mai prețioase ca ale martirilor care au murit deja. Ori vom fi martiri, ori vom învinge”. E loc pentru toți. La cimitir vreau să zic. Hm, de fapt, nici la cimitir (pentru mulți nu mai e disponibilă decât o groapă comună sau fundul Mediteranei). Dar, la ce pachete de oase au ajuns copiii și frații noștri din Siria, îi roade pe toți un singur câine comunitar din România. Și gata. S-a făcut loc.

Apropo, cimitirul (pentru fericiții care au parte de el) nu mai e un loc macabru, ci unul sacru, un spațiu privilegiat, un adăpost binecuvântat unde oamenii se simt, în sfârșit, în siguranță, spune Basel Abu El Iz, un băiat de 21 de ani din Daraya. Când era mic, Basel era înfricoșat de cimitir și înmormântări. La revoluție, la vârsta de numai 17 ani, tânărul a început să-l ajute pe vecinul său să înmormânteze martirii din oraș. Norocoși aceștia din urmă, zeci și sute de mii (inclusiv copii) au dispărut fără a se mai găsi din ei nici un degețel descărnat și strâmb, ars cu acid și cu unghia smulsă. Trebuie să admit, până acum doi ani eram fascinată de pacea din cimitir, tânjeam tot timpul să merg la mormântul familiei și să mă las absorbită de foșnetul castanilor, florile albe ningând pe alei, frunzele ruginii dansând toamna peste cripte. Era liniște. Era curat. Dar, în ultimii doi ani, m-am simțit, dintr-o dată, vinovată pentru plimbările la cimitir și fanteziile de moarte și înmormântare (și cum să mă răsfăț atât savurând pacea și liniștea?) și mi-am zis că, dacă mai rămâne câte ceva din corpul meu, o să-l donez pentru cercetare. La Daraya, înmormântarea martirilor și documentarea asupra morții lor au devenit jobul zilnic al lui Basel și al vecinului său, Abu (pentru care a abandonat micul său atelier de reparații biciclete). Doar în august 2012, într-un masacru al regimului și-au pierdut viața sute de oameni (peste 700). Nu i-au putut identifica pe toți și i-au aruncat de-a valma într-o groapă comună. Nu mai văzuseră asemenea gropi decât în documentare și în filme horror. Nu le venea să creadă că e posibil așa ceva.

După două luni, forțele regimului au intrat în oraș, așa că cei mai mulți locuitori au fugit. Dar Basel și Abu au rămas. La începutul războiului, îngropau martirii pe o porțiune de pământ liber. Nu se gândeau că vor fi gropi comune pretutindeni. În prezent, sunt peste 2.600 martiri în Daraya. Băiatul a fost încurajat nu doar de vecin, ci și de tatăl său vitreg care numește activitatea lui ”biroul vieții veșnice”. În septembrie 2014, vecinul său a aflat că are leucemie și a intenționat să părăsească orașul pentru a se trata. Și a reușit. I s-a oferit cel mai bun tratament: a fost arestat la un punct de control. Nimeni nu mai știe nimic, logic, nu? În închisorile siriene, ai parte de cel mai bun tratament garantat: foamete, mizerie, violuri și torturi până la moarte. Îmbolnăvirea și arestarea lui Abu au fost un șoc pentru Basel. Erau deja patru ani de blocadă, fără a-și vedea familia, fără a mai studia, în compania permanentă a morții, înmormântând vecini și prieteni și străduindu-se să supraviețuiască (fără să trăiască). Acum, Basel supervizează cimitirul martirilor, gândindu-se mereu la Abu. Nu poate decât să se roage pentru cei dispăruți și familiile lor. Și cimitirul a devenit un loc sacru, ce oferă protecție tuturor.

Se pare că doar cimitirul mai oferă protecție (celor norocoși, desigur, adică probabil). La Statul Islamic, nici bătrânii nu sunt scutiți de torturi și execuții (a ajuns și Statul Islamic la performanța de a executa peste 2.000 de civili de la anunțarea califatului... în numele Domnului!). Și nu mă refer numai la decapitarea bătrânului arheolog de la Palmira, Khaled al-Asaad, în vârstă de 82 de ani. Astfel, Mona al-Mohammad povestește despre biciurea tatălui său în Tabaqa, localitate aflată sub controlul Statului Islamic. Bătrânul era un musulman model care mergea în pelerinaje Hajj și Umrah la Mecca. Și totuși, Statul Islamic a găsit motiv pentru a-l flagela în mai, acum doi ani. Într-o zi, bătrânul stătea la taclale în magazinul lui împreună cu rudele. Nu era curent, așa că difuzoarele nu funcționau. Când a avut loc strigarea pentru rugăciunile de noapte (isha), bătrânul nu a auzit. Și nici cei care mai erau cu el. Când au înțeles cât era ora, au fugit cu toții spre moscheie, însă întârzierea nu a trecut neobservată. Un vecin jihadist vigilent a observat și i-a arestat pentru neglijență, predându-i la poliția moravurilor (hisbah). Deși știa cât de religios era bătrânul. În arest, au fost ținuți înghesuiți, dar li s-a oferit posibilitatea să-și facă rugăciunile de noapte, apoi au fost condamnați la biciuire. Cum e posibilă atâta neglijență din partea unui musulman?!

Călăul a fost un jihadist din Arabia Saudită care nu a avut milă de niciunul dintre bătrâni. De durere, unul dintre ei a urlat și a invocat numele profetului Mahomed. Din acest motiv, a fost acuzat și de erezie: ”Ereticule! Cum îndrăznești să ceri îndurare altuia decât lui Dumnezeu?” Numărul de bice s-a dublat. Când a venit rândul tatălui Monei, îngrijorat că poate a obosit și are nevoie de înlocuitor, călăul a fost schimbat cu un tunisian, căruia i s-a cerut să-și îndeplinească misiunea cum trebuie. Atunci, unchiul Monei, fratele bătrânului, care nu mai suporta să-l vadă torturat și pe el în fața lui (era pentru prima oară), a exclamat: ”Lăsați-l în pace!”. Automat, numărul de bice s-a dublat și în cazul lui. Tatăl lui Mona a venit acasă șiroind de sânge. Nu putea dormi, nu atât din cauza durerii fizice, cât mai ales din cauza celei psihice. ”Ne-au umilit sub pretextul aplicării legii Islamului. Și când l-am auzit pe fratele meu intervenind și încercând să mă ajute, ceva s-a rupt în mine”. Mona a mai asistat și la alte biciuiri ale unor oameni în vârstă până leșinau. Nu putea să creadă. Parcă era mai rău decât un film horror. Da, întotdeauna realitatea depășește orice film horror.

Și când viața cotidiană devine mai înfricoșîtoare decât orice film horror, iar activiștii de la Planet Syria recurg la campanii de tip ”Salvați pisicile din Madaya”, amenințate cu extincția de bestii umanoide (vă rog în genunchi, împreună cu Guru... guru, titan, mâța și nepoțica noastră, salvați pisicile din Madaya!), precum și la amenajarea unei bucătării-instant și servirea unei supe (nesărate) pentru poporul sirian de către responsabilii (nesărați) ai dezastrului (inclusiv ONU), să încerci atunci să evadezi și să cauți refugiu în altă parte? Norvegia a deportat înapoi în Rusia peste 5.500 dintre refugiații care au traversat granița Norvegia – Rusia pe bicicletă (Rusia nu permite accesul pe jos). Unii au început greva foamei în semn de protest. Sunt confuzi și disperați: ”nu avem bani, nu avem unde să mergem. Nu vorbim rusește și, dacă ne întoarcem în Rusia, nimeni nu ne ajută.” Guvernul norvegian a anunțat că va expulza persoanele care vin din țări sigure, iar Rusia e una dintre ele. Alții, apelând la ruta balcanică, se cufundă în adâncul Mediteranei, căci, se știe, creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub ele: recent, s-au înecat 15 refugiați, dintre care 6 copii ca Aylan. Și peste 17.000 de copii refugiați neînsoțiți au dispărut pur și simplu. În Siria? Nu, pe teritoriul Europei. Și ar putea fi victimele rețelelor mafiote/ jihadiștilor. 

Dar de ce să ne chinuim să resuscităm și să le oferim o viață viitorilor pipăitori de funduri? Cred că doar de... fundul Mediteranei. Spre onoarea lor, polițiștii români de frontieră din cadrul operațiunii Triton au salvat 120 de refugiați deshidratați, suferind deja de hipotermie, pe punctul de a îngheța în Mediterana. Din păcate, Zidurile construite de Turcia pentru a opri jihadiștii mai curând blochează accesul activiștilor și refugiaților din Siria. Pentru a facilita integrarea, regina Iordaniei a propus dezvoltarea unor ”zone economice” pentru refugiați: grație investitorilor externi și interni, aceștia ar putea obține diverse calificări și locuri de muncă, astfel încât să fie independenți economic și nu o pradă ușoară pentru extremiști. În Iordania, unde se află circa un milion de refugiați sirieni, ajutoarele nu acoperă nici 37% din cheltuielile de întreținere a refugiaților, iar perioada petrecută ca refugiat, înainte de o eventuală întoarcere acasă, este de aproximativ 17 ani. Și, ca fapt divers, pe plan global, sunt peste 60 de milioane de refugiați. Ajutoarele nu trebuie să fie numai pe termen scurt, ci și mediu și lung (educație, formare profesională, joburi).

Când? E târziu. E prea târziu. Mai târziu e prea târziu. ”Stelele arzând peste noi, prăjindu-ne pieile pomădate / ne mai aduc cu întârziere de miliarde de ani / știri din orașul-mamă, Capitală” (Mircea Cărtărescu, ”Provincialii”). De bucurie, zâmbim. ”Un zâmbet ca o tăietură de operație”. Zâmbetul despicat cu pironul/bombele-butoi și cusut apoi cu sula de cizmărie de trupele Berkut ori lipit cu balele zeilor. Zâmbesc și eu. ”The show must go on... my smile still stays on”, deși, știu, oamenii nu mor decât pentru ceea ce nu există și nu trăiesc decât pentru ceea ce nu există, pentru fantasmagorii ca focul sacru (al libertății și al creativității, al rațiunii și al dragostei, al demnității și al solidarității, al adevărului și al justiției), iar să trăiești și să mori e deopotrivă ridicol, spunea Malraux. ”Zeii nu-și găsesc odihna după tragedie decât în comic” (tot Malraux). E atâta absurd în lumea asta încât orice tragedie are o latură comică. Iar râsul (fie și isteric) exprimă durerea și ne eliberează. Și, la urma urmei, să nu uităm, Malraux însuși a făcut tot posibilul (sau mă rog, imposibilul) ca să fie cât mai ridicol: a luptat în revoluția din Indochina, în războiul civil din Spania, în mișcarea de rezistență din Franța din al doilea război mondial, ba chiar a fost ministru (eu una nu aș accepta un asemenea sacrificiu!). Este ridicol să acționezi, dar și mai ridicol să fii acționat. Virusul visului provoacă acțiunea (T. H. Lawrence). Dacă tata visa, iar mama punea în practică, eu am preluat de la amândoi: m-am străduit să pun visele în practică.

Să le punem împreună în practică! Împreună nu e neapărat mai ușor, dar e mai suportabil. Pentru că împărtășim. Pentru că dăruim. Și atunci când dăruim și împărășim, suntem noi înșine cu adevărat. Când uităm să împărtășim și să dăruim, ajungem ca-n filmul ”Anomalisa”, niște măști (poate de succesuri), însă fără față (față umană) ori cu aceeași față și aceeași voce (placă) repetată la infinit. Niște cărămizi în Zid (”another brick in the Wall”). Toate la fel. Sterile și uniforme. Personaje-fantomă depersonalizate și ridicole într-o lume-fantomă unde jucăriile sunt mai vii decât oamenii. Asta e politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Așa e obișnuit. Numai că ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”. Fata ”anormală”, Anomalisa (o apariție insolită, o anomalie... urâtă, proastă, fără bani, fără carieră, fără amanți, fără nicio perspectivă, dar originală, specială, personală) reușește să-l trezească la viață (pentru o clipă măcar) pe bărbatul realizat, cu familie și copii, autor de cărți motivaționale și de training de succesuri, care are impresia că a devenit și el o mască fără chip și că se adresează numai unor măști fără chip, deși, paradoxal, vorbește despre ”personalizarea comunicării”.

Parcă totul e mort. Știu, de fapt, moartea e ireală, iar viața e reală, numai că percepem exact opusul în lumea asta absurdă. Eu nu mai am nicio speranță, dar încă mai aștept ceva. Încă îl aștept pe Godot sau o reacție imposbilă la comunicarea imposibilă, o salvare imposibilă din infernul lui Ferrante din romanul lui Eco, ”Insula din ziua de ieri”. Încă aștept. Mi-am smuls ochii și am călcat apăsat pe ei ca pe cioburi (cioburi de presse-papiere sfărâmate, cioburi de suflete moarte). Și totuși, stau cu mâna ridicată în dreptul orbitelor goale, de parcă m-aș uita în zare. În noaptea galbenă de așteptare. Sau poate galbenă de la aurul căzut de pe coada dragonului din ”Hobbitul”. Dulce cădere! De când mă rugam să și-o scuture mai spre mine! Poleiala regăsită e bună doar pentru a vă confecționa o diplomă din pielea mea jupuită, din pielea de aur a Prințului Fericit. Încă îmi îndoi genunchii înțepeniți, mă târăsc și cerșesc pentru toți. Dreptul la viață. Viață, nu supraviețuire de marionete, cărămizi, Zombie, fantome sau monștri. Încă mă sacrific, cu toate că am obosit, nu mă simt nici la putere, nici în putere, îmi tremură mâinile și genunchii, nu mai pot să escaladez nici nămeții din București de la Piața Victoriei (da, pentru asta trebuie alpiniști profesioniști), de multe ori nu mai înțeleg nimic și mi se pare că a rămas din mine numai fantoma unui Don Quijote castrat și fără vise. Închei cu cuvintele lui Malraux, conștient atât de absurdul vieții, cât și al morții, dar și de sensul pe care îl conferim noi înșine prin faptele/vorbele noastre (vorbele sunt fapte) și, în mod special, prin sacrificiu: ”într-o lume în care nimic nu poate comensa chinul unui copil nevinovat – știi că-l citez pe Dostoievski – orice act tragic de eroism sau de dragoste este misteriosul rival al chinului copilului nevinovat.”