Comori din ruine. 12. Înlănțuit de brațele tale, Madame Dezastru și devorat în zori de altfel de păsărică

       

      Cineva mă înlănțuie strâns, zdrobindu-mă, pe punctul de a mă face praf și poate nu de stele. Nu știa că sunt deja praf? Boșorog terminat... hm, dar nu și învins? Să încerc să mai rezist cinci minute, dacă tot am făcut-o până acum? Or fi lanțurile de pe Elbrus iar? Vine acum bestia de vultur să se înfrupte din ficatul meu ca-n orice dimineață? Mă trec frisoane. Nu, e Ile înlănțuindu-mă cu mâna ei stângă și cu piciorul stâng peste mine. Apreciez că am parte de altfel de politică, altfel de păsărică. În acest caz, bună și înlănțuirea la ceva! Sunt în pat, incredibil. Plapuma mare, pufoasă, crem cu frunze aurii și ruginii desenate pe ea (care foșnesc și se mișcă de parcă ar fi reale) din puf de gâscă îmi acoperă corpul costeliv, emaciat. Ce mă bucur! Sunt chiar transpirat (nici nu știți cât apreciez căldura după mileniile de ger și viscol de pe Elbrus... căldura fizică și cea psihică, căldura focului sacru).

      Clipesc din ochi amețit de somn, cu genele negre, lungi și arcuite lipite. Părul creț, alb-negru, mai mult alb decât negru (ah, o să-l vopsesc săptămâna viitoare.. o, Doamne, am ajuns să-mi fac planuri, inclusiv legate de vopsit), lung până la bărbie, îmi atârnă leneș pe pernă. Înainte, acum câțiva ani, îl mai îndreptam frecvent cu placa (nu doar că-i moda, ci să îndrept și eu ceva pe lumea asta... măcar părul). Îmi făceam o frizură cu bretonul (vopsit) negru, lucios, lung până la bărbie, filat, asimetric, îndreptat cu placa. Iar Ile venea și-mi sufla șuvița să vadă ce fac (ce moacă am – de legumă putrezită sau una eroică de Harry Potter?).

      Probabil de legumă putrezită mai tot timpul. Altminteri, când nu-mi sufla nimeni șuvița, mă ascundeam strategic sub breton și nu se observa nimic. Bun și părul drept la ceva! Poate că în prezent nu mai am de ce să mă ascund, nu că aș avea vreo moacă eroică de Harry Potter de expus, dar am obosit să mă ascund. Acum mă mai coafez așa doar la ocazii și nu mai stau ore în șir pentru asta (ei, niciodată atâtea ca prințesa Kate a Marii Britanii care petrece vreo 5 ore la coafat). Nici nu mai am răbdare (cred că m-am molipsit de Ile). Dar nu mai contează părul drept așa de mult (dreptatea da, mai ales pentru unul ca mine, constant nedreptățit, iar mami, culmea ironiei, e zeița justiției). E bine oricum.

      E atât de bine că aș vrea să mai zac așa, în pat, o eternitate. Ile parcă vrea și ea să tragă de timp, așa că vom mai sta un minut așa, goi, îmbrățișați. De data asta, fără să număr secundele, savurând clipa. La un moment dat, Ile oftează și se ridică ea, își scoate dopurile antifonice din urechi și banderola neagră de dormit de la ochi, le pune în noptiera cu sertar de culoare crem (în ton cu plapuma, patul și șifonierul), își desface și își prinde apoi la loc părul ciufulit și după aceea mă sărută ușor pe gât și în ureche. O sărut și eu, încă nedezmeticit, buimac de somn. Fără să ne dăm jos din pat, ne luăm de pe scaunul de culoarea frunzelor de arțar toamna, cu spătarul în formă de frunză, tricourile albe (a ajuns să poarte și ea tricouri albe, pentru pace în Siria și în cinstea mea) și chiloții (eu albi, ea negri), ni-i punem și ne dăm amândoi o palmă ușoară la fund (eu primul, ea a doua). Râdem amândoi.

      Nu sunt capabil încă să vorbesc (să beau cafeaua mai întâi, fie ea și decofeinizată), dar mă dau, în sfârșit jos din pat, desculț (deși Ile mă ceartă că nu pun papucii și că o să răcesc, parcă nu-mi ajunge gerul de pe Elbrus și din Tartar) ca să simt frunzele aurii și rubinii ale toamnei de pe jos, de pe podeaua dormitorului, foșnindu-mi sub tălpile goale. Mă uit fascinat și la ferestrele în formă de frunze - și ele rubinii și aurii ca niște vitralii ale unei catedrale, dansând parcă un ultim tango cu pământul înainte de a dispărea (atât de frumos și de discret) în întuneric. Aș vrea să pot să dispar și eu atât de frumos, nu ca pe Elbrus ori înTartar.

      Biroul e și el în formă de frunză de arțar ca scaunul și de culoarea acesteia toamna: sus își ține Ile laptopul, telefonul și camera foto. Eu prefer să am laptopul, tableta și i-Phone-ul la îndemână, așa că le car peste tot, iar seara le las pe măsuța de sticlă de culoarea frunzelor de arțar, sferică de lângă birou.

      În dormitor sunt și amforele și statuetele care emană un parfum răvășitor, ușor fanat de Chanel no.5 (probabil ultimul, căci a fost interzis de Uniunea Europeană pe motiv că e o toxic, altceva mai toxic cum ar fi terorismul și extremismul n-au găsit, sunt și eu absolut convins că acesta e cea mai tare armă chimică, de-asta îl și inhalez adânc după ce se dă Ile ori când izvorăște din amfore și statuete). Aceste amfore și statuete reprezintă fauni și nimfe, cum era să fie cu zei, să-i mai pun și-n dormitor ca să am vise plăcute (oricum, dacă vechii stăpâni nu mai sunt acum să vină să ne răpească și să ne ducă pe Elbrus sau în Tartar, au rămas în coșmarurile mele (ale lui Ile și ale altora, frate-miu Mene (Meneceu) și Her (Heracle) de pildă) și în sistem)? 

***

      După ce foșnesc un pic prin frunze, mă îndrept încet, desculț (Ile mă ceartă, în loc să-mi zică ”Bună”, spune ”Pune-ți papucii, răcești”, eu nu răspund nimic, poate după cafeaua decofeinizată oi reuși, acum sunt încă prea confuz) către baie, târșindu-mi picioarele. Intru în baia de un alb imaculat (gresia și faianța). Cred că am ales special așa, albul ăsta de zăpadă, de fecioară ori de lebădă în ideea purificării, deși, după o serie parcă nesfârșită de Tartaruri, Elbrusuri... ori ședințe la palat cu vechii stăpâni, la fel ca Ile după experiența fuckultății-fantomă de căcat, oricâte dușuri făceam, aveam impresia că nu se mai duce jegul și nici potopul nu-l poate curăța. Am mai reușit să mă curăț un pic doar când mi-a lins Ile rănile de pe corp și din suflet și când le-a spălat cu lacrimile ei.

      Odată intrat în baie, aprind luminile în formă de lebede și flori de lotus de pe pereți și le reglez la un nivel de intensitate redus ca să fie o lumină difuză, romantică și să nu mă doară ochii (prefer lumina slabă, delicată, sunt fotofob pentru că am stat prea mult la întuneric pe Elbrus ori în Tartar). Acestea, dacă sunt apăsate pe un buton, cântă cântecul dulce-sfâșietor al lui Marsias (inventatorul flautului, cel jupuit de viu de Apollo) și emană un parfum suav de vanilie. Lebedele îi aduc aminte lui Ile de cele desenate într-una din cele mai fericite zile ale ei: ziua revoluției din decembrie 1989. Dar seara, când s-a tras, acestea s-au speriat, au zburat din planșă și au fost probabil împușcate, odată cu visele ei. Ea încă așteaptă să se întoarcă.

      Indiferent dacă se întorc sau nu lebedele, dacă reușesc să fac un strop de ”pisu” (așa spunea Ile când era mică, încurca ”pisu” cu ”pișu” și vă dați seama ce tevatură era în familia ei, mereu derutată pentru că nu știa când se referă la pisică și când la pișulică și alergând bezmetic cu olița de colo colo) e miracol, aproape la fel de greu și sublim ca revenirea lebedelor, ar trebui să fiu recunoscător dacă e, fie și cu sânge. Ile plângea de fericire când făceam, fie și un strop, după transplanturile de inimă, ficat și rinichi din 2015. L-a sunat chiar și pe Deu (Deucalion, fii-miu, mă rog, strămoșul oamenilor, dar băiatul nostru... că ea e maștera) să-i spună:

      – Deu, știi ce-a făcut tati?

      – O, Doamne, ce-a mai făcut? se speria Deu.

      – Pisu, pisu. Ă, pișu, pișu, zicea Ile, plângând de fericire, încurcând ca-n copilărie ”pisu” cu ”pișu” de emoție și oboseală ori din cauza bolii Huntington.

      –- Ce bine! se bucura și Deu. Mă gândeam că cine știe ce a mai făcut.

      Mă apropii de WC și ridic capacul (dacă-l uit cumva ridicat (eu sau altcineva) iar cade Ile pe acolo, cum a făcut când a alunecat și s-a trezit în Țara Minunilor relativ recent și singurul lucru care îmi place din toată tevatura asta e să fiu blestemat să fiu pisicuță de Cheshire, cred că și lui Ile). Așadar, mă concentrez, insist, în ciuda durerilor, și reușesc să obțin câțiva stropi mai închiși la culoare. Trag apa, pun capacul la loc, mă spăl pe mâini la chiuveta mare, albă, în formă de floare de lotus, îi confirm lui Ile, dând din cap, că am izbutit un pic, apoi mă îndrept, tot desculț, spre bucătărie.

***

      Cu pașii grei și târșiți, ținându-mă de pereți (nu de Ile că e acum la baie și ea și, oricum, abia se ține și ea pe picioare și cade adesea din cauza bolii Huntington, dulce cădere, știm noi, nu din gropi în gropi, ci din abis în abis de proști ce suntem), respirând anevoios, deja obosit (nu suntem natural born, născuți obosiți, stresați, în lanțuri, la gunoi și din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita?), intru (tot desculț) în bucătăria cu gresia și faianța de culoarea cafelei cu lapte (și dulăpioarele de pe jos și de pe pereți în ton, o nuanță ceva mai deschisă).

      Pe masa din lemn de arțar, vopsită în culoarea cafelei cu lapte (o nuanță ceva mai deschisă decât gresia și faianța ca dulăpioarele), stau câteva cești, siropul de arțar, sarea, borcanul cu bicarbonat de sodiu, cutia pentru țigările electronice, țigările electronice (uneori și țigări obișnuite, Ile are perioade când fumează în continuu, un pachet după altul, deși și-a propus să fumeze țigări obișnuite de poftă - un pachet o dată la două-trei săptămâni), aromele pentru țigările electronice, șervețelele-prosoape de bucătărie, o cutie cu medicamente (culmea ironiei, eternul și fascinantul calmant Sedatif PC pe care nu i-l dau lui Ile ONU, Obama sau fostul șef-fantomă, ci tot eu, săracul  (chit că n-are niciun efect)), una de ceai, un coșuleț cu chei și brelocuri, pliante, o lumânare cu miros de vanilie și un vas cu flori de câmp (nu mă uita, albăstrele, garofițe, margarete).  

      Pe pereți se află obiecte decorative cu flori de câmp, asemănătoare celor de pe masă și un ceas în formă de floare de nu mă uita. ”Și te-ai dus, dulce minune / (...) floare-albastră, floare-albastră, / totuși este trist în lume!” ”Firicel de floare-albastră, / floare de nu mă uita, / poartă tu iubirea noastră / prinsă-n gingășia ta. / Și atunci când depărtarea / poate ne va întrista / să răsari ca o nădejde / să ne mângâi inima”.

      Ceasul cântă această melodie când se face ora. În anii de răpiri, dispariții și lovituri de stat de la revoluție și după, Ile plângea și-mi spunea: ”Vreau să trăiești, floare-albastră!”, apoi îmi cânta melodia asta. Iar eu care nu mai știam unde mă aflam (în Tartar sau pe Elbrus și, sincer, preferam Tartarul pentru că era mai acasă și acolo mai venea câte cineva să mă bage în seamă, să mă scuipe măcar), izbucneam în plâns și eu. Uneori ceasul cu melodia asta aducea alinare și speranță, alteori bătaia ceasului făcea dorul și mai sfâșietor, trecerea timpului și mai necruțătoare și frustrantă, cei dragi nu știau dacă o să mă mai vadă vreodată și, în cazul în care se întâmpla acest lucru, nu știau dacă vor găsi din mine ceva, măcar stânca (cum a zis Kafka însuși că a rămas din mine).

      Inima mi se frânge și acum când aud melodia și tocmai sună ora șapte. Pe Elbrus nu era nicio muzică, numai urlete și tăcere... a pumnului în gură. Iar când lanțurile vibrau, sunând parcă a gong și a invitație la concert, durerea, umilința, rușinea, abandonul, disperarea și frustrarea erau și mai mari. Dar de ce să mă las iar copleșit de amintiri? Prefer să nu uit, dar nici nu vreau să mă gândesc tot timpul, și-așa am rămas marcat de Elbrus și Tartar și captiv în coșmarul istoriei de pe Pământ, împreună cu Ile, chiar dacă apreciez libertatea, democrația și începutul de reformă din Olimp și din România. Este un coșmar din care nu mai putem să ne trezi. Însă să încercăm să abordăm lucrurile așa: toate câte s-au întâmplat și se întâmplă să ne motiveze și mai mult să ne continuăm lupta cu sistemul și jihadul spiritual, interior.

      Parte din lupta noastră e și luarea medicamentelor. Trebuie să fiu atent să nu uit să ne luăm medicamentele, în acest caz nu trebuie să mă molipsesc de la Ile: dacă neglijăm cumva acest aspect, în puținul timp rămas vom fi și mai legume (sau deloc) și nu vom putea ajuta pe alții nici atât. Așadar, pun ceai de urzici (delicios... cu lămâie) în două cești mari pentru noi și aduc pungile de medicamente din dormitor, din dulap (avem fiecare câte 5 în sertare și văd că tot se adună).

      Ile ia constant doar câteva pastile pentru Huntington, hipotiroidie (mixedem) și lipsă de calciu, dar eu trebuie să înghit vreo douăzeci pentru problemele mele cu ficatul, inima și rinichii și după transplanturi, la fel de multe ca săracul Piersicuță (Pesi), fostul nostru motan, titan și nepoțel, acum îngeraș, și apoi să mai și ling după ele ca Pesi. Dar partea de la sfârșit cu linsul e cea care îmi place cel mai mult. Îi dau chiar acum o limbuță lui Ile pe gât și în ureche, apoi un sărut de vampir (pe gât), unul de eschimos (cu năsucul, savurând o porție din mucii ei sacri secretați mereu datorită rinitei) și unul gay salvator pe guriță (să mă înec în spuma balelor ei și să renasc din ele, dacă tot suntem născuți din spuma balelor și nu a valurilor ca Afrodita).

      Imediat când vede medicamentele, Guru, mâța, nepoata, titanida noastră negru cu alb și guru a noastră, vine și ea imediat să joace fotbal cu ele, să le paseze apoi ingenios, să ne dribleze și să dea gol în tăvița ei cu răhăței. Așa că trebuie să le păzim cu multă grijă și să le ducem imediat la loc, în sertarele din dormitor. Din fericire, lui Guru îi pasă mai mult de noi decât de medicamente. Se freacă de noi, torcând. Îmi sare în brațe. Stau câteva minute pe scaunul din lemn de arțar (vopsit în culoarea cafelei cu lapte, o nuanță mai deschisă ca masa) și o mângâi, apoi ascult fascinat cum crănțăne bobițele de mâncare pentru pisici Royale Hepatic (mănâncă de regim în memoria lui Pesi, săracul, cred) și cum lipăie apa (delicat, dar ferm și rapid).

      Aș vrea să o ascult la nesfârșit torcând, crănțănind bobițele sau bând apa, mă topesc și eu de plăcere și sunt recunoscător că pot să mă delectez acum cu aceste lucruri. Și nu vreau să mă gândesc până când. Să-mi sfâșii sufletul cu asta și să mă îngrozesc. 10, 9, 8, 7... Bine că Ile, din cauza bolii, a uitat și să numere, darămite invers (să nu uite că 2+2=4 măcar). M-am hotărât că voi respinge teroarea, nu voi mai număra secundele și voi savura clipa. Împreună cu Ile. Ce bine e să trăiești! Înainte nu mă percepeam ca viu (doar zombie sau supraviețuitor în agonie și descompunere), trebuia să merg cu Ile la biserică să-mi aprindă lumânări la vii ca să mă pot încadra și eu la vii (fie și formal).

      Acum am o viață și timp să mângâi pisica și să stau să-mi beau cafeluța. Am timp? Când pot dispărea oricând din cauza bolilor ori a unui nou Elbrus? Ori a unui accident stupid? Cine mi l-a dat? Nu, nu mi l-a dat nimeni. Nimeni nu ți-l dă, doar ți-l ia. Sincer, pe ăsta l-am furat așa cum am furat focul sacru, păcălindu-l pe nenea Cronos devoratorul. Așa că acum pot să trag de cafeluță aproape o oră, dacă vreau. Am învățat și eu, în sfârșit, de la Ile să iau o pauză, nu mai zic de cea de cafea (cafele). Așa cum eu am descoperit științele și artele (începând cu matematica, medicina, scrisul și agricultura), ea, la rândul ei, după o viață de muncă nonstop (muncile iadului), a descoperit asta și a adus această mare descoperire, numită și teorema lui Ile, pe Pământ, iar eu am adoptat-o: ”Duminica e zi sfântă, ce pula mea și mai trebuie să ne luăm și o pauză”. Pauză de cafea atunci să fie!

      Așadar, scot două ibrice, unul alb și unul negru și le așez pe aragaz. În cel negru pun cafeaua Lavazza cofeinizată, fără zahăr și fără lapte pentru Ile (apoi bea și ea decofeinizată până seara), iar în cel alb pe cea decofeinizată pentru mine (fără ambrozie, dar cu un strop de lapte bio, slab pentru mine). Aștept să dea cafeaua în clocot, inhalez aburul și mirosul răvășitor, apoi îi torn lui Ile în cea mai drăguță (pentru ea) ceașcă de cafea, una de când era puștoaică, micuță ca un degetar, ciobită, cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet, iar mie îmi pun într-o cană mare vernil, să-mi ajungă (până trec la porția următoare). Ceșcuța ei e și ea o titanidă și o mare supraviețuitoare, în ciuda căderilor (ah, am vrea noi să avem doar câteva astfel de cicatrice și răni ca ea și doar exterioare).

      Bem o gură de cafea când e încă aburindă, apoi Ile trage din țigara electronică, expiră nori de fum, îmi suflă bretonul creț și îmi spune pe un ton grijuliu, ca atunci când mă certa că umblu desculț în dormitor, inclusiv la baie pe gresie ori la bucătărie:

      – Ce faci, iubire? Ești bine? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? De ce nu răspunzi? Unde ești? De ce mă lași să-mi fac griji? Nu știai? Tu ești tot ce am. Tot ce mi-a mai rămas.

      – La fel ca tine, nu răspund la întrebări din astea tâmpite, zic eu, făcându-i cu ochiul (cel stâng – din solidaritate de stângaci). De ce mi le pui? Îți spun doar că sunt tot ce ai, dar nu sunt proprietatea ta. Și sunt (mai) bine dacă tu ești (mai) bine. Vezi, suntem interconectați pro..fund: nu doar că ne place curul celuilalt, dar eu simt prin tine așa cum tu simți prin mine și eu mă simt cum te simți tu și invers. În ce privește locul unde mă aflu, asta nu mi-e prea clar (încă mă percep mai mult pe Elbrus ori pe Elbrusurile altora și mă doare când te văd și pe tine cu mine, chiar dacă sunt recunoscător că împărtășim durerea). Aș vrea să cred că mă aflu la masă, la bucătărie și savurez cafeluța cu tine.

      Ile mai bea o gură de cafea fierbinte, apoi una de ceai de urzici cu lămâie (făcut din seara precedentă), trage din țigara electronică, îmi strânge tare, aproape să-mi zdrobească, mâinile mele albe, marmoreene cu degete lungi de pianist cu mâinile ei fine și mereu reci și vinete de frig și mă sărută scurt pe buze:

      – Dacă te percepeai încă pe Elbrus, uite, cu un singur sărut gay salvator și o atingere a mâinilor noastre, te-am adus înapoi la o cafeluță, la bucătărie. Iartă-mă că te fut la creier, inclusiv cu pusul papucilor. În curând o să uit complet să-ți zic și-o să scapi. Nu aș vrea însă să uit să-ți spun următoarele lucruri: Promy, te iubesc, ești un hobbit, ești un boxtroll, ești cel mai frumos chiar dacă ești doar un os putred, acoperit de jeg de nu-l curăță nici potopul, cel mai frumos dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele, vampirii, mutanții, teroriștii, trădătorii, dușmanii poporului, gunoaiele, monștrii, diavolii, catastrofele, dezastrele și coșmarurile, coșmarul meu preferat în care vreau să rămân blocată. Vreau să trăiești, floare albastră, să trăiască toată lumea și să trăim împreună! Viață, nu supraviețuire ori viață de animal, legumă, zombie, fantomă sau gunoi.

      ­– Ile, și eu te iubesc, te consider hobbit, boxtroll, cea mai frumoasă (ești chiar fotomodel cu diplomă, ai absolvit o școală de fotomodele și ai primit diplomă, că tu te considerai mai rea, mai urâtă și mai proastă ca Madame Hera, Ilenoi nota doi, mereu în pragul sinuciderii sau moartă de spaimă că nimic nu e bine). Sunt etern recunoscător numai pentru un singur cuvânt, că m-ai făcut ”hobbit” și mi-ai redat demnitatea și viața, nu vroiam să suferi tu atât și să mori numai cu mine de miliarde de ori. Tu ești Madame Dezastru a mea, dottore el-Gol (maestrul transparenței, în curul gol, din care totul curge, în public, până nu mai are ce) și Don Quijote castrat și fără vise cu care vreau să dansez dansul dezastrelor ca Zorba, goi în potop și în abis. În ce mă privește, sunt și eu Monsieur Dezastru și dottore el-Gol, dar un Don Quijote castrat și cu vise.... eu mai am vise de moarte de cancer de la sex oral, cum zicea Michael Douglas (sau infarct de prea mult sex) și de înmormântare frumoasă la care să-mi plângă nevestele și amantele, să fie flori albastre de cactus de pe Gliese (de un albastru luminos, neverosimil ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”) și lumânări și manele cathartice în versuri albe în interpretarea lui Dio (Dionysos). Știu că ție ți-a pierit cheful de înmormântare când ai văzut cum dispar cei torturați până la moarte în închisorile siriene, chinezești ori coreene, prin dărâmături după bombardamente în Siria, în atacuri chimice eventual ori pipăind fundul Mediteranei. Și ai experimentat tu însăți Tartarul și Elbrusul în diverse feluri, inclusiv aici.

      Ochii mi se umezesc (cred că și ai ei), buzele și vocea îmi tremură, obrajii mi se îmbujorează. Îmi suflu bretonul. Ile vine și mi se așază în brațe, cocoloșindu-se ca un pui neajutorat. O îmbrățișez strâns, să o zdrobesc și să ne facem amândoi praf.  Să fim praf de stele și să zburăm, dacă tot suntem praf și toate-s praf, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi. Reiau apoi discuția, cu glas întretăiat și obrajii aprinși:

      – Și-o să-ți dau o dovadă supremă a iubirii mele: Ile, te iubesc așa de mult că-ți ofer ultima felie de Maretti, deși altfel știi că nu împart Maretti cu nimeni și nici nu-i dau lui Deu (Deucalion) șpagă ca să ne aresteze pe VJ45. Și te las și să mă lingi.

      – Eu te iubesc atât, Promy, că accept asta, deși, la rândul meu, ți-aș da ultima felie. Dar cred că, dacă procedăm așa, vom sta o eternitate să plimbăm ultima felie de la unul la altul, așa că, în cele din urmă, o primesc. Și te ling. Abia aștept. Ești mai dulce ca lacrimile inorogilor.

      Beau o gură de ceai de urzici cu lămâie, apoi una de cafea decofeinizată și trag din țigara electronică. Ile face și ea exact aceleași lucruri, doar că la ea e cafea cofeinizată la micul dejun, apoi trece și ea la cafeaua decofeinizată. O strâng pe Ile tare, cu disperare, ca pentru ultima oară, s-o strivesc în brațele mele, iar ea se lipește de mine, apoi mă ciufulește și îmi suflă bretonul creț.

      – Spune-mi, te rog, Ile, că sunt confuz, zic pe un ton pe jumătate emoționat, pe jumătate șugubăț, făcându-i iar cu ochiul din solidaritate de stângaci: când îți pun mâna pe cur în timpul turului nostru ritual de bloc din Titan (vezi, îți mai place în Titan... în Titanul Prometeu) sau din curtea din Olimp, este o faptă bună sau una rea? Dacă e una bună, o să primesc probabil o condamnare ca pe Elbrus, dar, dacă e una rea, poate voi fi recompensat cu o diplomă, o medalie, o statuie altfel decât cea clasică de pe Elbrus (cu lanțuri, piroane și ficatul sfârtecat de bestia de vultur) sau poate chiar premiul Nobel pentru pace.

      – Dacă ai acordul meu, iubire, e faptă bună, deci vei fi condamnat etern pe Elbrus din nou. Nu știu insă dacă îl ai, am uitat. Și, oricât mă străduiesc, nu-mi aduc aminte. Știi că uit tot, uneori chiar de tine și de Dumnezeu. Bine că nu mă uitați voi pe mine. Dar, de când ai tu nevoie de premii, medalii, diplome sau statui? Am crezut că te sacrifici așa, fără a primi ceva în schimb, ca un idiot dostoievskian ce ești.

      – Nu am nevoie de nimic, Ile, de statui în compania zeilor ca la Luvru nici atât, mă trec frisoane, mă ia cu leșin și îmi vine să vomit. Deși, într-un fel, sunt recunoscător puținilor care mi-au făcut statuie, mi-au scris ceva, mi-au compus ori mi-au pictat ceva, fie și în ipostaza de pe Elbrus, recunoscător că nu m-au uitat. Tu, la rândul tău, ai încercat să mă ajuți să recuperez memoria, memoria holocausturilor, dar și a luptei, rezistenței, sacrificiilor și a dragostei. Dacă primesc o nouă condamnare pentru că ți-am pus mâna pe cur și e cu acordul tău, să știi că nu regret, așa cum nu am regretat nicio faptă bună.   Însă nu știu dacă să regret sau nu că te pup în cur la propriu. Se cheamă că sunt pupincuristul tău, Ile? Nici nu știi cât m-am chinuit (și uite cu ce sacrificii – Tartaruri și Elbrusuri) să nu fiu pupincuristul nimănui, cu atât mai mult al zeilor.

      – Da, Promy, vai de tine, ai ajuns un pupincurist. Pupincuristul meu. Și, desigur, adică probabil, lumea bârfește că poți să pupi în cur o vampiruță, fata lui Dracula, o mutantă, o handicapată, un gunoi, un zombie, o fantomă, un animal nazist, terorist și trădător (altfel de neidentificat) și o legumă de nu mai știu ce fel (a, ba da, varză), o catastrofă, un dezastru, un dottore el-Gol și un Don Quijote castrat și fără vise. Deși nu îi mai surprinde nimic de la tine. Pe mine mă deranjează atât încât vreau să recidivezi și să-mi mângâi și să-mi pupi curul în fiecare zi. Și eu îți fac masaj cu ulei de cocos la cur și la coaie la baie, apoi în pat, iar după aceea îți sărut curul mereu. Sunt și eu pupincurista ta. Ce obiceiuri bune! Vezi, ai reușit, în sfârșit, după mizeria, chinurile și teroarea de pe Elbrus, să îți faci niște obiceiuri bune!

      – Apropo de obiceiuri bune, dacă e să mă mănânce cineva, te rog să o faci tu, Ile!

      – Eu abia aștept să te mănânc, o să te savurez ca pe o felie de Maretti (nu, ești și mai delicios), iubire. Jur pe ce am mai sfânt: pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe tine, iubire, dacă vrei. N-am nevoie decât de partea de sub buric. Asta e cea mai importantă și mai apetisantă.

      – Știu, Ile, așa mă gândeam și eu, știam de mult că yahoo-ii n-au nevoie de cap, cel puțin de când Kim Kardashian, un guru, o vizionară, un trend-setter, a trecut de la selfie (imaginea feței) la telfie (imaginea de la buric în jos). Oricum, de la buric în sus, la mine ficatul și inima sunt nu tocmai funcționale, iar de cap ce să mai zic, toată lumea știe ce dus cu capu’ sunt.

      – Împărtășesc nebunia ta frumoasă și nu vreau s-o pierzi. Iar, în legătură cu partea de la buric în jos, deși o ador, am glumit, nu vreau să mă limitez la ea. Mai știi? În filmul ”Eclipsă totală”, pus să aleagă între cur și suflet de partenerul său, Rimbaud, Verlaine a ales curul lui Rimbaud. În ce te privește, eu le aleg pe amândouă. 

      Ca dovadă, în timp că mă scol (cu greu, ținându-mă de masă, abia răsuflând, horcăind și tușind) să pregătesc micul dejun, Ile îmi mângâie fundul încă tare și musculos (fără piei atârnând chiar dacă sunt bolnav și slăbit). Probabil ea crede că sufletul se ascunde tot acolo. Interconectare pro...fundă. Mă bucur. Vreau să mă mai mângâie. Mă aplec (și mai dificil decât m-am ridicat, cu o durere cumplită în șale și în spatele aproape complet anchilozat de mileniile în lanțuri pe Elbrus, apoi în Tartar, cu toate oasele trosnindu-mi ca lemnele de foc în sobă) și iau de pe un raft inferior din frigider laptele (slab, 1,5% grăsime, bio), apoi cerealele Vitalis - musli cu ciocolată, patru batoane Kinder și două banane. Mă forțez să mănânc, chiar dacă mi-e greață (fizică și psihică), și stau cu ochii pe Ile să înghită și ea ceva (are și ea mai tot timpul o stare de vomă de la rinită și de la politică și atrocitățile astea). Cel mai mult îmi place cum înfulecă banana. Abia aștept să mi-o devoreze și pe a mea, împreună cu mandarinele.

***

      Poate acum, la baie și, dacă nu avem timp acum, după-amiază. Azi e o zi specială de vineri, zi dedicată memoriei holocausturilor noastre, dar și puterii focului sacru care răzbate în aceste holocausturi și, în particular, iubirii noastre. Mergem deocamdată la baie să încercăm ”marea creație” și ”mica creație” sau ”pisu, pisu”, să ne spălăm pe dinți, să ne pieptănăm și să facem duș (poate și altfel de masă... de înfulecat banana și mandarinele la duș). Iar uită Ile de toate dacă nu vin cu ea și nu i le amintesc pe toate. Mai întâi, încercăm ”mica” și ”marea creație”, dar, deși ne doare și avem senzația, nu reușim niciunul niciun strop (are și Ile probleme urinare din cauza bolii Huntington, frigului, ținutului și infecțiilor urinare, apoi din cele de defecare din cauza bolii Huntington și uneori a hemoroizilor). Nu-i nimic, vedem mai târziu.

      De ras nu trebuie să mă rad (m-am epilat definitiv pe tot corpul pentru a avea un look mai îngrijit și nu-mi mai crește nici barba, numai eu știu ce barbă sălbatică, mai mare decât rădăcinile de baobab de la unghii, mă împodobea pe Elbrus ori în Tartar). Trecem la pieptănat (la mine claia creață, alb cu negru cu ditamai peria, la Ile părul brunet, cu șuvițe aurii și albe, drept, lung și mătăsos, dar dimineața noduros cu un pieptăn mare gri-perlat). După aceea, deschidem robinetul cu senzor din chiuveta floare de lotus, punem pastă de dinți Colgate Total (bună și pentru sângerările gingivale ale lui Ile) și ne spălăm pe dinți. Ea își aduce aminte iar de fetița-yazidi, sclavă sexuală la Statul Islamic, ce se tot spăla pe dinți și nu reușea să înlăture mirosul din gură, nici senzația de mizerie. Parcă noi nu știm cum e cu jegul ăsta fizic și psihic care nu se mai curăță. Și simt și murdăria ei, la fel ca Ile.

      Să intrăm atunci în cadă, să facem nu doar duș împreună, ci să ne lingem rănile fizice și psihice  cu limbuța noastră și să le spălăm cu lacrimile noastre. Așa ne vom simți purificați, și-i dorim acest lucru și fetiței-yazidi și tuturor celor ca ea. Noi am mai reușit astfel să curățăm ceva din mizeria fizică și psihică. Înainte pun însă în cadă o folie antiderapantă roșie ca să nu alunecăm (în special pentru Ile, ea se dezechilibrează și cade din cauza bolii, dar și eu sunt bolnav și slăbit și abia mă țin pe picioare).

      Inhalând aroma delicată de vanilie emisă de lămpile în formă de lebede și lotuși și ascultând cântecul dulce-sfâșietor ca lumina stelelor ce se sting a cântecului lui Marsias, pășesc în cada mare, albă, în formă de scoică, cu vibromasaj. Deschid dușul care picură perluțe parfumate Davidoff Cool Water ce ne împrospătează și ne revigorează și mă săpunesc (destul de greu, că de-abia mă mișc și de-abia respir, mă ajută și Ile în zonele de jos, deși i-e dificil și pentru ea să se aplece, dulce paralizie!). Ei, dacă nu putem îndoi spatele și genunchii și ne dor, să nu uit, suntem amândoi drepți și demni.

      La sfârșit, după ce mă șterg repede, nerăbdător (pe corp, nu și pe picioare), fără a ieși din cadă, o ung cu ulei de cocos la fund, la sfârcuri și la cicatricele comune de la piept (urma pironului) și de la ficat (urma ciocului vulturului) și o masez. Mă dă și ea la cicatricele comune, la sfârcuri, la fund și la testicule. Nu prea are răbdare din cauza bolii Huntington, dar se străduiește să-mi arate atenție. Mă face să torc de plăcere. Da, titanul Prometeu toarce ca o autentică pisicuță de Cheshire dacă e mângâiat și el.

      Și mă gândesc că baia, deși presărată cu dificultăți, e totuși plină de farmec. Cu câțiva ani în urmă, pradă coșmarurilor (încă și mai rău ca acum, ni se părea, de pildă, că ieșea Știi Tu Cine... Zeus până și din jocuri video și venea să ne răpească), ne lingeam ore la rând, zi și noapte, uleiul de cocos, spuma de baie, iaurtul cu stracciatella, zăpada roz de căpșuni până ni se părea că e real și asta (nu doar coșmarurile) și atunci ne simțeam vinovați că ne răsfățăm când alții doar suferă.

      Eu nu mă mai simt acum vinovat și aș vrea să nu se mai simtă nici Ile. Am fost destul condamnați pentru toate aberațiile și ne mai condamnăm și noi, ba că de ce am făcut aia sau ailaltă, de ce am făcut prea mult sau prea puțin, de ce suntem proști și suferim, de ce suferă cei dragi, de ce suferă toată lumea. Aș vrea ca nimeni să nu mai sufere, dar știu că nu e posibil, fiecare își are crucea, potopul și holocausturile lui pe care trebuie să le suportăm și să le respectăm, încercând să aducem o gură de aer, una de apă, un foc în cămin, o îmbrățișare titanică zdrobitoare, un sărut gay salvator sau o limbuță de-a lui Pesi (motanul Piersicuță).

***

      Îi dau, așadar, un sărut gay salvator lui Ile și ies valvârtej din cadă, apoi din baie (adică abia târându-mă, un pas pe mileniu, hm, dar important e că avansez), gol, desculț, fără să mă șterg pe picioare, deși Ile mă va certa (dacă nu uită) și mă îndrept spre oglindă. Să ne privim în oglinda mare de cristal venețian din dormitor, din dulap, să ne uităm ce animale frumoase suntem, sper că ne vedem și ne simțim pisicuțe de Cheshire.  

      Oricum, pentru mine Ile e cea mai frumoasă dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele, vampirii, mutanții, teroriștii, trădătorii, dușmanii poporului, monștrii, diavolii, castrofele, dezastrele și coșmarurile. Și eu sunt cel mai frumos pentru ea din aceeași listă, chiar dacă sunt un os strâmb cu o crustă enormă de jeg pe care n-o mai curăță nici potopul. Sunt dottore el-Gol (maestrul transparenței, mereu în curul gol, din care totul curge în public până nu mai are ce), Monsieur Dezastru (dansator cu dezastrele, alături de Madame Dezastru) și Don Quijote castrat și... cu vise de moarte de cancer de la sex oral (sau infarct de prea mult sex) și o înmormântare frumoasă la care să-mi plângă toate nevestele și amantele, cu multe flori albastre de cactus de pe Gliese (de un albastru luminos, neverosimil ca ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”) și manele cathartice în versuri albe în interpretarea lui Dio (Dionysos).

      Mă mai uit o dată în oglindă ca să mă conving mai bine că sunt pisicuță de Cheshire și să mă încurajez. Sunt atât de frumos că pot să fac și-o poză pentru albumul de animale și legume al familiei. Sunt slab (67 de kile la doi metri înălțime, dar nici 30-40 ca pe Elbrus ori în Tartar), mi se văd coastele, mâinile și picioarele mele sunt descărnate (în mod bizar, fundul mi-a rămas tare și încă destul de musculos). Însă nu puterea fizică e cea care contează, ci forța spiritului și să fii liber și în control asupra ta. Când aveam 280 de ani, eram în putere, dar nu la putere. Nu mă lăsam controlat, dar nici nu eram liber. Nici nu puteam să mă simt la putere pe vremea vechiului regim tiranic, nu numai pe Elbrus ori în Tartar, dar și la palat unde vedeam tablourile cu mărețele realizări ale glorioșilor conducători ca propria mea execuție de pe Elbrus, Cutia Pandorei și potopul, odată cu statuile lor și le auzeam râsetele sfidătoare și comentariile batjocoritoare. M-am simțit un pic eliberat și renăscut (nu doar resuscitat) abia când am profanat tronul zeilor Mytikas, jucându-mă cu Ile de-a ”Bill și Monica în Biroul Oral”, veche fantezie din adolescență.

      Mă mai privesc odată în oglindă înainte să mă îmbrac ca să mă asigur că sunt eliberat, renăscut, cu poftă de viață și... de a profana tronurile zeilor. Da, au rămas din mine numai ochii negri, migdalați, melancolici și adânci, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi pe fața subțire și trasă, ovală, de o frumusețe clasică, cu fruntea înaltă, nasul fin și buzele vineții, dar cărnoase și senzuale, încadrată de păr cârlionțat alb-negru (vopsit negru cu vârfurile albe), cu breton lung, asimetric. Ziceam uneori: ”mâncați-mi și ochii, de ce mi-i mai lăsați, dacă tot mi-ați mâncat tot, timpul, viața, corpul și sufletul?!” Ile, tu poți să mi-i înfuleci! Poți să mă hăpăi tot, dacă mai găsești vreo bucățică din mine, fie și un ochi. Ai aprobare de la mine. Sunt prizonierul tău, poți să faci ce vrei cu mine. Drept mulțumire, îți voi arunca privirile alea ale mele seducătoare și pline de subînțeles:

Privirile tale

Privirea ta fără privire,

cu ochii arși și goi,

privirea cuiva care nu mai are nimic de privit

sau e prea epuizat ca să mai poată privi.

Privirea ta despicată cu bombele-butoi,

privirea cuiva exasperat,

care încă se străduiește să comunice,

deși știe că adesea comunicarea e imposibilă.

Privirea ta obosită

și nu complet resemnată

a cuiva obișnuit să fie resuscitat la nesfârșit,

deși și-ar dori învierea.

Privirea ta veselă și tristă în același timp,

zâmbind printre lacrimi,

clipind din ochiul stâng

- din solidaritate de stângaci.

Privirea ta melancolică,

sfâșietoare

și adâncă precum un abis,

strălucitoare ca stelele ce se sting.

Adesea îți vedeam genele negre, lungi, arcuite

zbătându-se în piatră, în Zid,

în stânca de care erai înlănțuit

și unde îți mânca vulturul ficatul.

Atunci, plângeam,

zile și nopți la rând,

până topeam piatra în lacrimi,

iar genele tale ude

tremurau

în obrazul meu.

Comori din ruine 11. O gură de aer

     

Ianuarie 2018

     

      Aș vrea eu ca frumusețea să salveze lumea, est-etica să elibereze și să se prăbușească Zidul (”The Wall” ca-n Pink Floyd) și în Iran. În ce mă privește, voi continua să-l râcâi constant, cu încăpățânare, până voi vedea măcar o crăpătură în el.

      O breșă în Zidul sistemului au încercat să dea și protestele din Iran din ianuarie 2018. Acestea au reprezentat o reacție anti-corupție (anti-sistem) și pentru îmbunătățirea condițiilor de trai (”revoluția ouălor”). Protestele au început pe 28 decembrie în oraşul Mashhad (nord-est) în urma închiderii unor instituții de credit. În plus prețul unor alimente de bază ca ouăle și carnea de pasăre a crescut, atingând o creştere de 50% pe an, potrivit cifrelor băncii centrale iraniene. Mai bine de 40 la sută din locuitori trăiesc sub limita relativă a sărăciei. Protestele au demarat din rațiuni economice, dar au continuat politic, anti-guvern și anti-sistem, participanții fiind în majoritate oameni săraci din mediul urban. Manifestațiile au fost provocate de forţele conservatoare, dar au fost deturnate de reformişti, care se opun regimului ayatollahului Ali Khomeini.

      Numeroase imagini video postate pe reţelele de socializare înfăţişează protestatari scandând pe străzile capitalei iraniene „Moarte Dictatorului!”, în vreme ce unii rup imensele panouri stradale cu chipul liderului suprem, ayatollahul Ali Khomeini (liderul revoluției din 1979). Protestatarii au scandat, între altele: „Oamenii cerşesc iar clericii se poartă de parcă ar fi zei“. Exact ca zeii din Olimp și din România, știm și noi (moguli, baroni și beizadele cu vile de fițe cu piscine, Maserati și sandale Hermes (atât de inspirat denumite, după numele ticălosului care a fost torționarul meu și mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine și cel care l-a stimulat și ajutat la rău, ah, bine că eu și Ile suntem stângaci, am înghețat de groază când le-am văzut numele, m-a luat cu leșin și mi-a venit să vomit).

      Puterea a acuzat agenturili străini ale Statelor Unite de declanșarea protestelor și a organizat contramanifestații în favoarea ayatollahului Ali Khamenei, liderul actual, cu zeci de mii de participanți. Totodată, au fost arestări (peste 3.700 de protestatari) și protestatari uciși (la proteste și în detenție – torturați până la moarte). Să piară câinii ăștia de teroriști, trădători, bandiții și dușmanii poporului și ai Islamului, logic, nu? Din fericire, la noi în România și Olimp măcar se poate protesta (relativ) liber în ziua de azi, fără să fii arestat pentru mult timp sau ucis. Am transmis și noi un mesaj de solidaritate cu cei uciși și arestați și unul anti-corupție.

      Ile și-a amintit că romanul ”Cui protest?” a plecat de la taxa de execuție de la protestele din Iran din 2009, circa 3.000 de euro pentru un glonț. Scump, domne, scump, dincolo era mai ieftin! Noi nu ne permitem așa ceva. Iar în 2013, după vizita în Iran, Ile a venit atât de marcată încât timp de o lună nu a deschis internetul (nu era acces la internet, nu funcționa nici rețeaua locală, oricum, Facebook, Twitter, youtube, Google erau, din start interzise și... orice imagine porno... adică o fată cu părul descoperit, de pildă), nu a băut (băuturile alcoolice sunt interzise și ele), nu a dat jos chadorul (vălul integral iranian) și nu a vrut să atingă pe nimeni, nici pe mine, nici pisica (căci în Iran ca femeie trebuie să te acoperi complet și nu ai voie să atingi în public decât persoanele de același sex (nici rudele de sex opus)).

      Obligatoriu în public este vălul pe cap (hijab), dar multe femei mai conservatoare, mai în vârstă sau mai religioase poartă vălul integral, chadorul. Pe stradă, când a probat chadorul, Ile se împiedica și cădea tot timpul și le vedea pe toate femeile curve, iar pe bărbați porci de violatori. Apoi, a trecut la ținută neregulamentară (păr afară din hijab și jacheta descheiată) căci femeile trebuie să acopere tot părul și corpul și să poarte mantou / jachetă peste pantaloni, ca să nu se vadă cumva vreo bucă prin pantaloni. Pentru asta avea să-și ia 85.000 de bice la curul gol (câte 85 pentru fiecare încălcare a legii). Astea cât or fi costat?

      A marcat-o și închisoarea șahului, ajunsă acum o ruină. Prietenii cu care era spuneau că auzeau țipete de acolo când erau mici și se jucau pe stradă, lângă ea. Cum o fi să te joci lângă o închisoare în care se aud țipete (că doar nu o să se audă ”Oda bucuriei”, nici altă muzică)? Ile parcă le auzea și atunci, ascuțite și pătrunzătoare ca cele ale unui copil neajutorat. În prezent se aude muzica urletelor de la închisorile ayatollahilor. Însă, dacă închisoarea șahului a ajuns o ruină, și cea a ayatollahilor va fi la fel. Până la urmă, toate Zidurile se prăbușesc.

      De asemenea, Ile și-a adus aminte de statuia pe care a văzut-o la muzeul de artă din Teheran când a fost în vizită, acum 5 ani, una atipică în contextul festivist, cenzurat și ideologizat de acolo (îngerași cu hijab/chador, picturi revoluționare anti-americane etc.): niște oameni de bronz cu un sac de gunoi pe cap. Corespundea situației asfixiante din Iran. Puneți-vă un sac de gunoi pe cap și strângeți tare (nu, nu faceți asta, cred că știți deja ca mine și ca Ile cum e, am experimentat cu toții diverse feluri de sufocare). Să sperăm însă că oamenii mai puternici, de bronz, vor sfâșia până la urmă plasticul (mai subțire) al gunoiului-regim care-i sufocă și vor respira.

     

Februarie – aprilie 2018

      După o lună ianuarie în care Ile n-a dormit, a zăcut pe jos și a plâns, zdrobită de durere, frică și neputință în fața represiunii protestelor (similare celei din Siria, deși în Siria situația e mai gravă, sute de mii au fost arestați arbitrar și zeci de mii torturați până la moarte), cu toate că, altminteri aprecia curajul și spiritul de sacrificiu al protestatarilor (la fel ca-n Siria), până la urmă s-a hotărât să se ridice și să dea o gaură în Zid (în sacul de gunoi de plastic ce asfixiază lumea). S-a decis așadar să meargă să protesteze direct în Iran, în ciuda bolii Huntington și a potențialului voucher de execuție mult prea scump pentru noi. Trebuia să facă acest gest de solidaritate la fața locului. Până atunci reacționase prin mesaje de susținere a protestelor din 2009 și 2018, ținuta neregulamentară din Iran (pentru care trebuia să-și ia 85.000 de bice) și prin ce scrisese (îi era frică atunci când a fost în Iran în 2013 mai mult că o să-i confiște și o să-i șteargă materialele anti-regim decât de bice și o înțeleg).

      Cum era cu moralul scăzut și după o lună de zăcut pe jos și plâns, filmul ”Darkest hour” al lui Joe Wright (cu Gary Oldman în rol principal), vizionat în februarie, a venit la fix pentru a o motiva. În cele mai tensionate 4 săptămâni din 1940 (când Germania fascistă aservise aproape toată Europa, iar Franța era pe punctul să cedeze), Churchill a scos lumea de sub chadorul / sacul de gunoi de plastic nazist (mai negru ca vălul integral iranian ori sacul de gunoi) și a adus lumina focului sacru în întunericul epocii printr-o decizie care a schimbat cursul istoriei. Filmul este realizat și el pe un fond întunecat (la parlament, în sălile de consiliu), abia se disting persoanele, iar fundalul e negru, dar se luminează puțin, la sfârșit, odată cu decizia lui Churchill.

      Incredibil, Churchill a refuzat negocierile de pace cu naziștii germani și a continuat lupta, deși cu șanse minime (o cauză pierdută pentru mulți). Chiar la investirea lui ca premier promisese ”sânge, lacrimi și sudoare”.  Nu contează succesele ori eșecurile, ci lupta și rezistența, spunea el. Iar Steinhardt amintea în ”Jurnalul fericirii”, pe lângă cele două strategii de rezistență la totalitarism (prima, a lui Soljenițân – să te consideri mort, astfel încât să nu mai aibă ce să-ți facă și a doua, a lui Zinoviev – a totalei inadaptări la sistem și a respingerii lui ca vagabond care spune ce gândește, în ciuda riscurilor... dar nu mai ai ce pierde și ești liber) și pe cea de-a treia, a luptei, a lui Churchill și a lui Bukovski (a luptei cu pasiune și dorință de a lupta cu atât mai mare cu cât e mai rău și șansele sunt reduse): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din Imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (Churchill, în martie 1939, o scrisoare către Martha Bibescu).

      Și, apropo de Steinhardt, tatăl lui, deși era bătrân și bolnav și nu vroia să rămână singur acasă, l-a încurajat pe acesta să nu fie martor al acuzării (într-un fals proces comunist împotriva prietenilor săi Noica, Paleologu și Dinu Pillat, deveniți bandiți și dușmanii poporului), să meargă la închisoare și el, alături de prietenii săi și ”să nu fie jidan fricos, să nu se cace în pantaloni”.

      Așadar, inspirată de curajul și lupta lui Churchill, de ale lui Steinhardt și ale tatălui său, Ile începe să se ocupe de formalitățile de viză Pentru Iran trebuie cazier judiciar, asigurare medicală de călătorie, adeverință medicală că poți călători, pașaport, formulare, poze, taxe, bilete avion și hotel și, cel mai complicat, invitație. Poate să aibă restricții și din cauza campaniilor la care a participat (referitoare la victimele represiunii din Siria (Iranul fiind aliatul regimului sirian, deci, cumva, co-autor al crimelor împotriva umanității comise de acesta) și Iran), să vedem dacă s-au uitat bine pe Facebook, blog, Twitter și youtube și, mai ales, dacă au citit cărțile, rușinică dacă nu au făcut-o! În China erau și acolo numeroase documente lungi și stufoase, cu multe date personale, supraveghere (de exemplu, să scrii programul pe zile) și birocrație.

      Legat de invitație (la sugestia cuiva de pe net, că nu știa cum să procedeze altminteri, mulțumește), a intrat pe site-ul unei agenții de turism iraniene (key2persia.com): trebuie să completezi un formular, să trimiți o copie scanată a paginii cu fotografia ta de pe pașaport și o altă fotografie pe background alb. După ce primești confirmarea agenției că ai dat documentele potrivite, trebuie să depui 35$ în contul agenției. Apoi vine invitația vizată de Ministerul de Externe iranian, expediată către consulat / ambasadă. Durează circa două săptămâni numai aprobarea pentru invitație, apoi se trimite la consulat / ambasadă (invitația nu ține decât o lună, i se spune, iar între timp trebuie să îndeplinești toate formalitățile de viză, inclusiv asigurarea medicală de călătorie care nu se dă de regulă decât cu circa o lună înainte de plecare, dar mai poți obține o derogare sau aplica la o firmă ce face asigurări în avans).

      Cum se fac trei săptămâni și tipa de la agenție nu răspunde, îi scrie: ”any news?”. Își aduce aminte că odată, când lucra în cercetare de piață zi și noapte, cu deadline-uri de azi până ieri, un coleg din străinătate îi tot scria, din minut în minut, despre un proiect: ”any news?”, iar Ile răspundea invariabil: ”ASAP. I’m doing my best”. La un moment dat, la patru fără douăzeci (dimineața!), colegul nu a mai scris nimic, ci a trimis o poză sugestivă: una cu un pistol! Să-i trimită și Ile una de acest gen tipei de la agenție? Ei sau ayatollahilor mai bine? O întreabă pe tipă, iar ea îi răspunde că a expediat deja la ambasadă invitația (cu 12 zile în urmă, dar fără să o informeze pe ea pe mail). Ile nu știe de ce să se supere mai mult: că nu i s-au citit cum trebuie cărțile și postările de pe blog, Facebook, twitter și youtube de i-au dat invitația ori că expiră curând invitația. A fost emisă pe 19 februarie, ține până pe 19 martie, trebuie să se intereseze rapid la ambasadă și să rezolve cu viza.

      La ambasadă află că invitația durează, de fapt, trei luni și i se dă o adresă de mail la care să se intereseze de invitație. În câteva zile, sosește invitația, iar Ile plătește taxa de viză, 230 de lei la CEC. Depune și restul documentelor la ambasadă împreună cu ultimul formular foarte complicat și cu multe detalii de la ambasadă, apoi merge și-și ia, în sfârșit, după o săptămână, viza.               

      Viză pentru a avea onoarea de a fi catalogată ca spioană? Nici nu are bani pentru voucherul de execuție. Dar poate o ajută ONU, Obama și fostul șef fantomă al lui Ile (pe care Ile încă îi mai cheamă în ajutor, din reflex, deși nu au răspuns niciodată)... să plătească voucherul de execuție, acum la ofertă specială și să-i aducă un sedatif PC.  Hm, poate îl achită din indemnizația ei de persoană cu handicap în valoare de 50 de lei (alt voucher de execuție, ba nu, pardon, unul din care trăiești bine – să trăiți bine și voi ăștia de la ONU sau  politicienii așa!).

      Prietenii la care a fost acum cinci ani, ajunși în prezent în Statele Unite (cu loteria vizelor), o avertizează și ei să nu cumva să protesteze: ei au o experiență tragică a Iranului  - revoluția islamică a ayatollahilor anti-șah, război cu Irakul, proteste anti-ayatollahi, totul rău, jde mii de morți și arestați (inclusiv cetățeni străini torturați și executați, chiar dacă au plătit răscumpărare de jde mii de euro), sacrificii degeaba, nimic schimbat vreodată, nicio șansă în lupta cu sistemul, oricare ar fi el, plus, bomboana de pe colivă sau îndulcitorul pentru berea aia scârboasă, tutti-frutti fără alcool, pe lângă arestarea ei, chiar arestarea rudelor și a prietenilor (ca-n Siria, Coreea de Nord, China sau în România comunistă) – în cazul ei, poate și pentru campania cu Siria (Iranul fiind aliatul regimului, iar Ile condamnând crimele împotriva umanității ale regimului sirian), nu doar pentru protestele referitoare la Iran.

      Îi mai spun de cetățenii străini ori cu dublă cetățenie arestați, torturați sau morți în închisoare. Unul dintre ei este Seyed Emami, sociolog, cetățean iranian-canadian, activist de mediu, ucis în prima săptămână de închisoare. Doctorul Ahmadreza Djalali, cetățean iranian-suedez, a fost condamnat la moarte pentru spionaj. Jurnalista iraniană-britanică Zaghari-Ratcliffe a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru spionaj. Sunt și cetățeni străini condamnați, nu doar cu dublă-cetățenie. Și tot așa.        

      Ile le răspunde că orice gest, cât de mic, contează și merită sacrificii. Dar starea lor de frică și neputință (pe care o știe și ea în România și în alte părți, inclusiv la ea) o deprimă iar pentru o săptămână-două. Și o sperie. Doarme prost și dă iar din picioare ca pe vremuri (ca-n ianuarie). Într-o noapte are chiar un coșmar că se află la închisoarea iraniană, iar un gardian îi pune pistolul în fund, apoi în vagin și trage. Simte țeava rece a pistolului, apoi explozia fierbinte și durerea năucitoare. Se trezește tremurând, cuprinsă de frisoane și de o transpirație rece. Într-o altă dimineață, îmi povestește la cafea că de data asta a avut un vis frumos: a evadat de la închisoarea iraniană și a ascuns-o un tip cunoscut în excursie cu care m-a înșelat. Cum așa, vis frumos – să mă înșele pe mine?         

      Dar să  vedem ce-i cu arestările astea ale tuturor. Dacă sunt arestați prietenii și rudele pentru campaniile referitoare la Siria și Iran, cine e de vină? Ea sau sistemul? Ea și-a dat seama cine e de vină în clasa a cincea când a trebuit să spună la Cântarea României poezii omagiale (luate dintr-o cutie plină cu bilețele-poezii alb-gălbui, de mărimea unor post-it-uri), iar ea nu vroia să recite una cu Toarșu. A fost teribil de șocată și înspăimântată când tipa care adusese poeziile i-a zis pe un ton acru, tipic comunist, ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel”, apoi aceasta a presat-o să aleagă una, dar toate păreau, într-adevăr, la fel... de urâte și dezgustătoare și, în plus, dedicate lui Toarșu, mărețul și gloriosul conducător, lumina țării și tatăl pionierilor (și căuta deja de aproape o oră). Ile s-a gândit că, dacă nu acceptă, o vor aresta și nu numai pe ea, ci și vecinii, și cățelul, și bunica și doar ea era de vină. Apoi a înțeles că nu ea era de vină, ci cine arestează copii, bunici și căței pentru o poezie și că ea nu e dispusă să spună nicio poezie cu Toarșu.

      Dacă o va face, va fi și ea la fel... la fel ca Toarșii ăștia. Dacă refuza să recite, atunci ea era altfel și principiul ”toate sunt la fel” cădea având în vedere că cineva era altfel. Și dacă îi aresta pe toți, erau de vină tot toarșii ăștia, nu ea. În momentul în care s-a hotărât să nu spună nicio poezie cu Toarșu, orice ar fi, s-a întâmplat un miracol: a găsit una cu pionierii. Atunci, a mai avut o revelație: cineva acolo sus o ajutase. Tatăl nostru, niciun alt Tovarăș.

      Și totuși, chiar și așa, e îngrijorată pentru prietenii și rudele lor din Iran și pentru ea însăși și se simte îngrozitor de vinovată (pe punctul de a se sări în aer sau pe geam)... vinovată și dacă protestează, vinovată și dacă nu protestează (că nu o lasă și o chinuie conștiința). Însă, până la urmă, a înțeles că trebuie să se lupte cu atât mai mult, pentru toți cei ce suferă acum și pentru cei ce au suferit și au murit în închisoare. Încercând să se încurajeze, Ile își pregătește (iar, a jde mia oară) ultimele cuvinte... ultimele cuvinte în limba dacă (barzăcopilviezure – se spune când nu e altceva de spus, la fel ca supercalifragilisticexpialidocious ori pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză), pizda mă-sii pentru Big Brotheri și sisteme (”kess emak” în arabă, ”kuze dia te” în kurdă, ”cao ni ma” în chineză, ”kuss madar” în farsi, ”mesti elad” în limba unicornilor) și pentru restul ”vă iubesc”, ”sunteți hobbiti”, ”mai bine condamnat pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură sau indiferență”, chit că e convinsă că o să-i fie prea rău ca să le poată articula ori o să le uite.

      Apoi își pregătește pancarta cu care voi face poză, ”Freedom” (libertate pentru femei să poarte capul descoperit, libertate a cuvântului, libertate de proteste, libertate a internetului etc.). Din solidaritate cu femeile iraniene, Ile și-a propus să stea puțin cu capul descoperit, fără văl și să se fotografieze. Dacă va fi arestată, să spună că și-a uitat vălul (are boala Huntington și uită tot) și că o așteaptă pe o turistă americană cu numele ”Freedom”?

      Trebuie să-și facă curaj. Au fost și recent proteste pentru eliminarea obligativității vălului (astfel ca femeile să aibă singure libertatea de decizie și să-și poată exprima identitatea) ca cel ale Videi Movahed (arestate ulterior) care a îndrăznit să-și scoată vălul și să-l pună agățat pe un băț. Poliția din Iran amenință asemenea curve cu închisoarea pe 10 ani pentru încurajarea desfrânării și a prostituției (culmea, când îți pui chadorul, vălul integral, toate muierile par curve și bărbați porci de violatori, deci, contează cât de lung am vălul pe lângă cât și cum gândesc). Shaparak Shajarizadeh a protestat și ea cu capul descoperit și a fost arestată și bătută în arest. Maryam Shariatmadari și-a scos și ea vălul și acum se află la închisoare cu un picior rupt, fără a primi antibioticele necesare anti-infecții (oare lui Ile i-or da medicamentele pentru boala Huntington, hipotiroidie, colesterol, lipsă de calciu, problemele cu stomacul și ficatul, dacă or aresta-o? Fără tetrabenazina pentru Huntington e legumă complet). Alinejad a făcut și ea campanie în acest sens și a îndemnat femeile să-și dea jos vălul și să facă poze, apoi să le posteze pe Facebook.   

      Protestul e organizat strategic de ziua lui Ile, pe 17 mai, așa cum a început greva foamei în 2015 pentru a primi cadou de ziua ei oprirea crimelor împotriva umanității, pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la Santa Klaus. Acum își dorește în continuare toate acestea pentru Siria, respectiv libertate în Iran. Și, în acest sens, speră că, atunci când își va da jos vălul, se va simți ca în clipa în care și l-a smuls în livada de piersici în 2013, la vizita anterioară în Iran, într-un moment (rar) de singurătate: liberă și ninsă de flori de piersici, roz ca la Paris, ca la vie en rose, devenită și ea o petală plutind lent, hipnotic, dusă de o adiere dulce-parfumată.

Mai 2018

      Pe 16 mai, pleacă așadar, luându-și la revedere de la mine (sau poate adio?), îngrijorată nu doar de drum și de voucherul de execuție acum la ofertă  specială, ci și că nu va auzi alarma și nu va nimeri nici până la budă. Însă pe drumul spre aeroport ca prin miracol vede ceva din taxi ce pentru o clipă îi dă aripi (înainte să urce în avion): strada Prometeu. Ajunsă în Iran, la Teheran observă iar ce puțini turiști străini sunt (ca dovadă ce deschisă e țara). O întâmpină portretele mărețului și gloriosului conducător al revoluției islamice din anii ‘80, ayatollahul Khomeini (al cărui nume îl poartă aeroportul), cel care a pus bazele actualului stat islamic. Privirea lui e atât de prietenoasă încât îi dă lui Ile fiori și o paralizează de parcă s-ar uita la o gorgonă. Și la hotel, la recepție, sunt instalate portretele liderilor-ayatollahi (Khomeini și Kamenei, actualul conducător). Aceeași privire amabilă și prietenoasă, numai bună de atras turiștii.

      Încurajată așadar de aceste priviri calde și primitoare, Ile intră în camera ei de hotel și (re)descoperă că nu merg Facebook, Twitter, youtube, blogul ei, presa românească (din cauza vreunei imagini porno cu vreo fată în tricou), presa occidentală (BBC, CNN). În mod bizar, poate accesa site-urile OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului) și Syrian Network for Human Rights (pe astea au uitat să le închidă). Canale TV (generaliste, de sport, știri, filme etc.) sunt disponibile, dar ideologizate și cenzurate, respectând cu strictețe regulile de vestimentație și comportament (acum cinci ani, în 2013, cine avea satelit se uita pe un canal TV generalist Manoto unde se difuza ”Suleyman Magnificul” pe care-l urmărea în transă toată familia). Din fericire funcționează Gmail, așa că poate trimite mesaje pe Gmail... ca să nu fac infarct eu sau maică-sa.

       Pe 17 mai, de ziua ei, dimineața pe la prânz (când se trezește), ia pancarta și telefonul și iese pe stradă. Se oprește undeva în apropierea hotelului (să nu se rătăcească), scoate pancarta, apoi vălul și face poză. Cu o stare de petală roz, plutind dusă de o adiere de la Parisul de vis? Nu, cuprinsă de o groază paralizantă ca privirile ayatollahilor, căci vede voucherul de execuție, imposibil de plătit chiar dacă e la ofertă specială cu toată indemnizația ei de persoană cu handicap (50 de lei). Cu atât mai dificil că e multă lume pe stradă. Și ce cadou frumos de ziua ei: un voucher de execuție! Își spune însă: ”suntem mult prea slabi ca să ne permitem să fim învinși” (Romain Gary, ”Clar de femeie”). Și Dumnezeu o ajută să reușească fără să fie arestată și se întoarce la hotel fără probleme. Je suis iranienne, zice ea.

       La întoarcere, în avion, vede că femeile (majoritatea iraniene) își scot vălul imediat cum intră, așa de mult le place să stea cu el pe cap. Ile zâmbește atunci, ușor amar, gândindu-se la cele obligate să-l poarte în Iran, parcă neîndurându-se să-și dea jos propriul văl. Îl lasă cu greu, cu ochii umezi, obrajii aprinși și mâinile tremurătoare. Deși nu complet împăcată, speră totuși că a adus o breșă, fie cât de mică, în Zidul sistemului și pentru cei sufocați de chador și de sacul de gunoi o gură de aer.