Examen cu Big Brother. Vol. 1. XVIII. Un Cronos flămând, gata să înghită și noua închisoare de fițe, Startar, întrerupe jocul ”de-a ”Bill și Monica” pe Mytikas

Ridicarea noii închisori din Tartar, realizată de Bebe unicornul după planurile lui Promy, avansează în ritm rapid: în două zile va fi gata. Dacă s-ar construi și la noi cu aceeași viteză! Autostrada București-Constanța a durat circa un sfert de secol. Deocamdată, Chiron se ocupă de anchetă, Bebe supervizează, iar Promy monitorizează pe iPhone 11: nu a avut dreptate Antenuța, infernul cu tot cu Tartar poate fi excelent vizualizat pe mobil. Poate că imaginile au fost bruiate intenționat atunci când Promy, Her și Pegas erau captivi. Bebe l-a sfătuit pe Promy să stea la distanță: îi face rău să meargă acolo, nu e credibil și ar pune paie peste foc. Mai bine să se abțină o vreme să se joace cu focul. Fie el și sacru. Însă Promy vrea să viziteze închisoarea, moare de curiozitate să o inspecteze cu ochii lui, să vadă cum a ieșit. Mai e puțin până când vor fi eliberați aproape toți zeii și acoliții lor, din lipsă de probe, poate și nepoțelul lui Promy, Hermes, torționar de treabă. Promy a depus deja mărturie că acesta din urmă l-a dezbrăcat, l-a înlănțuit, i-a înfipt pironul în piept, l-a scuipat, l-a tras de păr și l-a lovit cu sălbăticie. Dar cine ne crede pe noi chiar când suntem la putere?

Coborâm în infern la ultimul subnivel și ne izbește lumina primăvăratică din Tartar: cred că e de la terasa și părculețul plin de flori din noua închisoare. Aceasta nu are Ziduri care să o înconjoare, ci doar un scut energetic (dublat de unul mental) de protecție exterior de care nu pot trece decât anchetatorii. Deținuții pot circula liber în interior. Închisoarea e imensă, de mărimea unui orășel și cu un cer simulat de un albastru intens, fără nor, ce griji au ei? Poate de a nu rata ultima promoție de la mall, căci închisoarea e dotată cu hypermarketuri, malluri, hoteluri de fițe, parc de distracții (inclusiv acvatic), săli de sport și de conferințe, agora, amifiteatre/săli de spectacole, bibliotecă, părculeț cu lac și hidroscutere, cluburi și terase. Infractorii stau la hotel de 7 stele. Ăsta nu e Tartar, e STARtar. Cum o fi o anchetă la terasă, la o berică? Sau la un pahar de vin ori nectar?!

Promy arde de nerăbdare să vorbească cu Pan, așa că mergem la terasă, unde zeul-țap bea un pahar de vin cu Hefaistos. Noroc că e aproape de scutul de protecție. Promy încearcă să ignore privirile prietenoase care-l tranșează mărunt și să discute doar cu Pan. Măcar 5 minute. Ne așezăm la masă, sub o umbreluță roșie-albastră de Pepsi, dar nu apucă Promy să comande ceva, că cineva se repede asupra mea și îmi sfâșie hainele. Hermes! E descheiat la șliț și cu scula scoasă. Promy îi dă brânci și îl azvârle cât colo, apoi activează dispozitivul de teleportare pe care-l luase, prevăzător, cu el. Ajuns acasă, se agită toată noaptea, fără a închide un ochi. Tremură de furie, se sucește, se răsucește, se zvârcolește, îi vine să urle, dar își mușcă buzele și se abține. ”Cum e posibil?! Să încerce să te violeze în fața mea, la terasă, când noi suntem la putere?! Ticălosul! În fața mea?!”

Reacția lui Hermes și perspectiva eliberării Olimpului în bloc, îl fac pe Promy să caute iar soluții, fie și din cele mai originale. Să sperăm că nu la fel ca ”democrația originală” a lui Iliescu de pe vremuri. Așadar, Promy discută cu Chiron centaurul, cu Her, cu Bebe, apoi cu familia și muritorii. El consultă de obicei alte opinii, chiar dacă, în cele din urmă, decizia îi aparține. Astfel, încep să se contureze perspective noi. Ce-ar fi dacă zeii (cu excepția lui Hermes și a Antenuței împotriva cărora există probe și mărturii clare), cu perspective frumoase de eliberare din lipsă de probe, să nu mai vrea să plece din închisoare, din noul Tartar? Sau mai bine zis Startar?

– Să le dăm olimpienilor următoarele alternative, spune Promy cu glas tremurător și obrajii în flăcări, suflându-și bretonul și privindu-ne cu ochii săi mari, negri, migdalați, tot mai vii și mai strălucitori. Deci decât: 1. rămâneți în Startar cu tot ce aveți (și veți mai primi în timp) și 2. plecați din Startar, sunteți liberi, dar renunțați la toate privilegiile din închisoare (hotel de 7 stele, iPhone 11 și alte gadgeturi, țoale de fițe din mall, cel mai tare parc de distracții din univers etc.). Dacă voi considerați că vă puteți procura singuri de pe pământ gadgeturile, hainele trendy și distracțiile, da, într-adevăr e posibil, dar nu veți beneficia de aceeași calitate (și voi vă dați seama imediat, că aveți simțurile fine), și, în plus, veți trăi umilința cumplită de a vedea că muritorii vor avea acces înaintea voastră la toate (o să mă asigur de asta, știți că prefer muritorii și o să le dau lor primii, abia aștept). Va trebui să vă cumpărați țoalele și gadgeturile din magazin, veți sta la coadă la casă, veți aștepta la rând, în urma muritorilor. Vă veți călca în picioare la ”Black Friday” pentru o ofertă specială și nu veți reuși să prindeți mai mult de 1% din ce v-ați propus. Fraților, trebuie să facem închisoarea irezistibilă, continuă Promy entuziasmat, clipind din ochiul stâng, funcțional care devine albastru fosforescent ca al extratereștrilor rebeli din ”Dune” sau coralul din presse-papierul de pe Gliese. La cât de proști, șmecheri și fițoși sunt, ar trebui să meargă. Și respectăm, în același timp, justiția și dreptul individual de a alege. Iar apoi (imediat după anchetă) facem alegeri libere (noi, cei care am rămas) și votăm pe cineva cel puțin la fel de bun ca Her, eventual cu și mai multă experiență, înțelepciune, încredere în sine și în viitor (nu ca mine care îmi număr mereu minutele și secundele de libertate și fericire), o persoană cât mai populară, cu rețele sociale cât mai largi și, ”the last but not the least”, cu cea mai mare susținere sau, mă rog, cu cel mai mic potențial de respingere (pe Her și, în mod special, pe mine ne ”iubesc” foarte mult, într-adevăr, pentru că suntem mai apropiați de muritori și i-am sfidat mereu).

– Ai grijă, Promy, să nu numeri voturile ca Roberta Anastase! sar eu.

– Nu, că mă vede mami!

***

Între timp, trebuie să păzim și tronul de pe Mytikas, pe muntele Olimp de potențialii pretendenți inopinați. Într-o zi, îmi vine și mie rândul să stau de veghe sus, pe Mytikas, în Olimp, să supraveghez tronul și sceptrul cu fulgerașe. N-am scăpat. Scaunul cel nou e așa de confortabil că adorm imediat, noroc că Promy e cu mine și prinde sceptrul căzut din mâna mea. Mai e și Rocinante de pază, dar acum mănâncă o porție de trifoi cu patru foi (preferatul ei), iar apoi își va face siesta. De voie de nevoie, rămâne și Promy de veghe. El are obsesia confortului, după cât a suferit. Disconfortul fizic și pshic prelungit e devastator, dar și prea mult confort strică. Uite, dormi în sala tronului, la birou sau în Parlament.

– Mai bine să dormi decât să faci porcării, zice Promy absolut convins. Bine, eu aș prefera, totuși, altceva, continuă el, zâmbind cu subînțeles și privindu-mă cu ochii lui vioi, tot mai jucăuși. Mai sunt și alte lucruri de făcut. Am o fantezie din copilărie, de când eram cu mâinile pe țâțele Antenuței: să mă joc ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” pe tronul lui Știi Tu Cine, pe Mytikas, în Olimp. Am și havane cubaneze, iar sperma mi-o pot face cu gust de whisky (doar îi schimb aroma când am chef). Dacă nu mi-ar fi atât de scârbă de tot Olimpul, mai ales de locul unde a stat Știi Tu Cine... Compensația se anunță însă irezistibilă. Merită să fi așteptat mii de ani pentru asta, e ceva aproape la fel de bun ca Maretti. Și cred că mi-ar mai trebui o secretară permanentă, poate una asiatică. Am văzut niște spoturi XXX pe youtube foarte edificatoare care mi-au confirmat performanțele asiaticelor. Frate-miu, Meneceu, a învățat deja chineza în dimineața asta: poate din același motiv.

– Zâna-Speranță Made in China?

– Nu, e prea mică, doar nu sunt pedofil. Și e deja consumată de atâta muncă, în pragul sinuciderii. Sunt milioane care abia așteaptă. O să-i dau și un iPhone 11 de serviciu.

– Îmi vine să înnebunesc: când o să am nevoie de tine, o să o apelez pe secretara asiatică?! mă impacientez eu.

Promy îmi închide gura cu un sărut. Se așază apoi tacticos, cu mișcări largi, hieratice, pe tron, se descheie la șliț, își aprinde o havană și se învăluie în nori de fum. Cum? Vrea să începem deja să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”? Păi asta înseamnă să profanăm tronul de pe Mytikas. Și ne vede și Obama. E mai rău ca o ilegalitate, e un păcat. Unul foarte grav, cum ar spune mama lui Ali în Iran. Dar, la urma urmei, de ce să nu-i satisfac o fantezie din copilărie a cărei împlinire o așteaptă, săracul, de mii de ani pentru a-și lua revanșa? Doar n-o să-l las să apeleze la secretara asiatică.

Îi scot penisul din blugi, îl sărut și i-l iau în gură, masându-i în același timp testiculele. Geme de plăcere. În sfârșit, plăcere.

Am așteptat asta mii de ani, de când eram mic și puneam mâna pe țâțele Antenuței. Cât am tânjit!... Până când mi s-a zgârcit carnea, mi s-au tasat organele (mă rog, ce mi-a rămas din ele), fruntea mi s-a teșit, nasul mi s-a turtit și ochii mi s-au înfundat în orbite, storși și uscați ca niște deșerturi fără sfârșit. Nu pot să cred. ”Răzbunarea e dulce”, bine zice sloganul de promovare a biscuiților ”Rom Sandviș” și a caramelelor ”RomToff” de la fabrica de ciocolată unde lucrează mama lui Ile. Într-o campanie inspirată, lansată de Kandia Dulce și iubitorii de ciocolată ”Rom”, se strâng semnături la greu pe o petiție prin care li se cere americanilor să recunoască că baseballul se trage din oină sau că l-au furat pe Dracula la Hollywood și se umplu de bani pe seama românilor. Acum fac și eu istorie. Iată-mă acum stăpânul Olimpului, al lumii întregi.

”Eu când vreau să fluier, fluier”. Nimeni nu poate sta în calea unui titan. Holbează-te, Obama, și salivează, n-ai decât, nu poți ajunge la mine, sunt în Olimp, pe Mytikas, deasupra norilor... de fum. Impecabil coafat, ca-n reclame, vedetă de Hollywood, ce mai (și n-am nevoie de Photoshop pentru asta ca alții), mai tare ca Dracula, stau pe tron confortabil, trag din havană sus, pe Mytikas, iar Ile îmi face terapia ”Bill și Monica”. E cea mai bună terapie. Depășește chiar Maretti cu pizza sau noul iPhone 11. Știu precis, eu am inventat medicina. Iar sperma mea va avea gust de whisky ”Chivas”. Ce, vrei și tu? Pune-ți pofta-n cui! Sunt fericit. Liber. La putere.

Încerc să controlez fluxul spermei cu aromă de whisky, să mai aștept puțin înainte să termin, să prelungesc plăcerea la nesfârșit. Răscolit de dorință, inspir adânc aerul dulce-otrăvit al Olimpului, corpul mi se cambrează, mușchii îmi tresaltă, penisul îmi vibrează, inima îmi bate tare. Transpir. Sângele, limfa și țesuturile îmi iau foc. Excitate, moleculele sar bezmetic și dansează sălbatic, iar neuronii-mi explodează. ”Big Bang”. ”Umezeala de canal, mirosul fatal îmi intră în creier și devin un animal. / Mai dau volum la bas, îmi dă sangele pe nas / Și aștept adrenalina să mă bage în extaz. / Creierul cedează, muschii se-ncordează, inima-mi pompează tare... / Basul și cu toba mare!” Ce tare, puterea scoate animalul din tine! ”Măi, animalule!”

În curând, oceanul de lacrimi reprimate se va revărsa, iar un urlet cumplit, devastator, acumulat în milenii de frustrări și umilințe se va dezlănțui și va pulveriza universul întreg. Încă respir! Trăiesc! Sunt la putere, ce pula mea!

***

Într-o seară, îl luăm și pe Meneceu să stăm împreună de veghe pe Mytikas, în Olimp, în sala tronului. Avem la noi prăjituri cu vișine, mere, nuci, caise și pască cu brânză dulce și stafide de la maică-mea. Meneceu e în delir: îi place la nebunie prăjitura cu vișine și-i mulțumește maică-mii de milioane de ori pentru ea, cu lacrimi în ochi. Își linge firimiturile de pe degete cu o poftă insațiabilă. Mă uit la el (un pic jenată, dar plăcut surprinsă), arată din ce în ce mai bine, se reface într-un ritm ultrarapid cu ajutorul siropurilor revitalizante și energizante ale lui Bebe și ale lui Promy. Nu vreau să-i întrerupă nimeni procesul de recuperare, nici să-i mai strice liniștea lui Promy.

Cum e târziu și scaunul mă îmbie din nou la somn, ne hotărâm să ne uităm la un film. Mi-e deja atât de somn că n-aș mai putea procesa Tarkovski, Terry Gilliam, Woody Allen sau măcar Charlie Chaplin, așa că optăm.... adică optez pentru un film siropos cu vampiri, ”Twilight – Breaking Dawn 1”. Meneceu adoarme în timpul filmului, dar eu și Promy rezistăm eroic până la sfârșit. S-a făcut iar patru dimineața, iar Promy începe să-și pună întrebări dacă și-a valorificat timpul satisfuckator. Îl rog să nu se mai gândească. Locul ăsta nu e unul care să te predispună la așa ceva. Mai bine să-l ducă pe Meneceu la culcare, apoi să vină cu altcineva care să preia tura, poate Atlas, căci n-a mai fost de mult. Promy pleacă împreună cu Meneceu, iar eu rămân de pază, un pic speriată, dar foarte hotărâtă, cu mâna încleștată pe sceptrul cu fulgerașe.

După nici zece minute, văd o ființă umanoidă în zona interzisă, înaintând implacabil spre tron. Am halucinații? N-am mai zărit pe nimeni de trei zile, credeam că toți sunt în Startar și că niciunul nu mai vrea să plece de acolo. Ființa umanoidă se apropie suspect de mult, așa încât îi văd îmbrăcămintea (clasică, olimpiană) și chiar chipul. E un tip înalt, slab, cu fața osoasă, mai creolă și părul scurt, țepos, roșcat, seamănă ciudat de mult cu Meneceu, doar că poartă barbă. Habar n-am cine e. Cu o voce din fundul pământului (foarte convingătoare), îl avertizez verbal să se oprească și să se întoarcă, altfel voi folosi fulgerașele.

Cum atacatorul continuă să înainteze spre tron netulburat, tremurând ca scuturată de friguri, ridic sceptrul și încep să arunc fulgerașe. În cele din urmă, intrusul pleacă, iar eu răsuflu ușurată pentru câteva secunde. În timp ce-l urmăresc cum se retrage, simt deodată gheare ascuțite, parcă metalice, înfigându-mi-se în spate. Fac o sforțare să mă întorc, cu sceptrul ridicat, aruncând întruna fulgerașe. Sceptrul e gata să-mi cadă, deși îl țin atât de strâns că am făcut deja febră musculară. Un ciclop! Se dă un pas înapoi când vede sceptrul și simte fulgerașele, dar, înainte să dispară, întinde o labă păroasă și-mi sfâșie pieptul cu ghearele, apoi se volatilizează.  

Din fericire, Promy apare imediat cu Atlas, înainte de a apuca să-l strig. Îi explic ce s-a întâmplat, Promy mă felicită pentru reacția fermă, apoi verifică rănile, mă asigură că nu e nimic grav și mă unge cu cremă reparatoare cu ambrozie și nectar de-a lui. Zâmbind placid, ca și când nimic nu s-ar fi întânplat, Atlas se așază pe jos, lângă tron (că nu are loc) și începe să joace pe consolă ”Plante vs. Zombie”. Fără să-l bage în seamă pe Atlas, Promy mă teleportează acasă la el și mă trimite urgent la culcare.  

A doua zi, după un somn agitat, cu multe întreruperi, Promy mă întâmpină la trezire cu cafeaua aburindă (Lavazza cu lapte și zahăr, nu neagră cum consum de obicei) și cu o felie de cozonac italienesc tradițional, pufos și aromat, cu stafide și portocale, Panettone de la Maina. Stai, Promy, eu beau cafeaua neagră, tare, fără zahăr, iar cozonac din ăsta mănânc numai de Crăciun, iar acum e iulie. Sau am dormit așa de mult că a venit Crăciunul? Promy îmi zâmbește ușor stingherit, mă sărută și mă invită să bem cafeaua în sufragerie.

Mână în mână cu el, intru în sufrageria uriașă, cu pereții și plafonul îmbrăcați în rododendroni și petunii. Mă simt absorbită complet de natură ca-n sala circulară de la ”Orangerie” cu ”Nuferii” lui Monet. Imersiune în natură... Parcă și plasma gigantică e plină de flori, o jerbă de petunii izvorăște chiar din mijlocul ecranului. Bine că măcar aici natura și cultura sunt în comuniune. Mă așez pe canapeaua imensă, moale și pufoasă, învelită cu o cuvertură matlasată, decorată cu motive florale, discret pictate, în culori pale (roz, banan, bleu, vernil). Când te așezi pe ea, te simți ușor ca un fulg. Cred că e concepută special pentru a aduce alinare trupurilor și sufletelor chinuite de titan. O fi pe-aici, pe undeva, ceva din puful lebedelor mele care mi-au zburat din desen când se trăgea în cartier, la Revoluție?

Mă străduiesc să fac loc ceștii de cafea pe măsuța rotundă din lemn de pin negru, printre nenumărate tablete și telefoane mobile, apoi iau o pernă înflorată, umplută cu puf și-mi înfund fața în ea. Petale de petunii îmi mângâie obrajii. Parcă încep să simt și puful lebedelor dispărute la Revoluție. Alb imaculat, ușor, luminos. Aș putea fi și eu un fulg de lebădă, nu, nu să zbor, m-ar împușca și pe mine, desigur, dar măcar să mângâi fruntea înaltă a lui Promy și să mă agăț de genele lui negre, lungi, arcuite. ”Un anotimp, un an, un timp”...

Dar Promy îmi întrerupe reveria și nu mă lasă să mă ascund: îmi desprinde delicat fața din pernă, îmi dezmiardă ușor părul și mă sărută pe gât. Mă întreabă din nou ce s-a-ntâmplat și mă roagă să-l las să se mai uite o dată la urmele ghearelor ciclopului. Ciudat! Nu doar că ciclopul avea gheare, dar acestea au scris parcă un mesaj, din păcate, prea șters, pe care nu-l poate descifra singur. O să-l cheme pe Bebe care, cu această ocazie, mă poate scana, să vadă dacă nu sunt și eu cumva intoxicată cu cine știe ce substanțe nocive. Ar putea să-mi preleveze sânge și să recurgă la analize de laborator obișnuite, dar asta durează. Bebe vine imediat și mai întâi mă scanează: totul e în regulă, pot să stau liniștită, nu s-a întâmplat nimic grav. Apoi, detectează mesajul, îl intensifică și-l luminează astfel încât să fie vizibil. Promy a avut dreptate, e un mesaj, ba chiar mai multe: pe spate, ”Ce căutași aici, Fata lui Dracula? Cară-te!” (în română) și ”Your time is running out!” (în engleză), iar pe piept, ”vacă proastă” (în greaca veche, câte un cuvânt pe fiecare sân - βοῦς & ἀμαθής). Uau, un mesaj destul de subtil și de targetat reprezintă un avertisment și pentru Promy, nu doar pentru mine. ”Casa de copii Olimp nu e acasă!”

Pentru o clipă, Promy se întunecă la față și capătă iar figura încrâncenată de Harry Potter. Își ia iPhone-ul și mă roagă să verificăm în baza de date tridimensională persoanele rămase afară din Startar, inclusiv pe titanii din familia lui, proaspăt eliberați, poate reușim să identificăm agresorul. Când îl văd pe titanul mai slăbuț și mai tras la față (doar a stat mult în Tartar), cu păr scurt, roșcat, țepos și cu barbă, cel care seamănă cu Meneceu, tresar ca electrocutată. Nu mai încape îndoială, el e! La fel de clar ca atunci când fii-miu l-a recunoscut pe Al Gore, maidanezul care l-a mușcat la școala de muzică. Cronos sau, mai exact... nenea Cronos!

Bebe îi aruncă lui Promy privirea lui ironic-superioară ca de la houyhnhnm la yahoo, iar acesta din urmă se ia cu mâinile de cap. Atâta ne mai lipsea: să-l avem adversar acum pe nenea Cronos, parcă nu era destul că ne făcuse de rușine cu purtarea lui de căpcăun. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Și-a mâncat aproape toți copiii, cu excepția lui Știi Tu Cine... Zeus (aici nu mai sunt sigur dacă a procedat bine, poate că trebuia să-l hăpăie și pe Știi Tu Cine, ar fi preîntâmpinat multe nenorociri). Să nu uit, Zeus și cu mine suntem verișori primari, iar Hermes – nepoțelul meu, ce mică e lumea! Știi Tu Cine s-a răzbunat crunt și l-a expediat pe tăticuțul său într-o scurtă vacanță într-unul dintre cele mai exotice locuri din lume, în Tartar. Pentru următorii 100.000 de ani.

Nenea Cronos e isteț, abil, înșelător și foarte fluctuant (de aceea, e și stăpânul timpului). A asimilat în câteva zile cunoștințe de IT la un nivel aproape de mine. Îi place să întindă capcane, să vâneze, să facă farse, are un spirit ludic, investigator și-și bagă nasul peste tot la fel ca mine, asta e moștenire genetică. Și culturală. Mai mult, e capabil de orice. Aici nu mai seamănă cu mine deloc. Și nici nu împărtășește dragostea mea față de muritori, după cum am aflat chiar azi. Într-un fel, îmi reproșez că l-am eliberat, dar nu aveam cum să ne dăm seama cu certitudine mai înainte. Nimic nu e sigur, ci doar probabil.

Avea antecedente, era probabil să recidiveze, dar nu sigur. Nici nu știam dacă o să-și revină vreodată. Și, oricum, dacă nu-i dădeam noi drumul, o făceau ceilalți titani, acuzându-ne, totodată, că l-am lăsat tocmai pe nenea Cronos să putrezească în Tartar. Era mare scandal. Pe mine nu m-au iertat și nu o să mă ierte niciodată că am trecut de la titani la zei, apoi de la zei la muritori. Sunt ultimul vierme de trădător pentru ei, la fel ca pentru zei. Da, am trecut de la titanul Cronos la zeul Știi Tu Cine tocmai pentru că titanul Cronos era cum era (o rușine pentru titani și un dezastru pentru univers) și nu mai vreau să trec acum de la zeul Știi Tu Cine înapoi la titanul Cronos. M-am săturat să aleg între talibani. Și să rotesc la putere aceiași talibani. Nu înțeleg de ce trebuie să ajungă la putere mereu cei care sunt rușinea familiei și un dezastru pentru univers.

Iar nenea Cronos și-a petrecut mai toată viața la pușcărie, inspira atâta milă când l-am eliberat, la fel ca Mene! Nici nu știa, săracul, de muritori. Și s-ar putea să fi acumulat multă bunăvoință, dragoste și spirit de sacrificiu în Tartar, într-un mediu atât de motivant. Cineva care a trăit atât de mult la închisoare, poate fi înțeles până la un punct, vrea să-și ia revanșa. E condamnabil? Cine nu e, într-un anume sens, condamnabil? Dar de ce să se răzbune pe noi, cei care l-am salvat? Când o să mă învăț minte să nu mai fac fapte bune?! Acum, oricum, e prea târziu, faptul e consumat. Mai târziu e prea târziu.

– Din păcate, avem și noi, titanii, talibanii noștri, spune Promy încet, cu glas întretăiat, înecându-se și trăgându-și bretonul pe față. Mi-e atât de rușine... Nu că mănâncă coaie, dar pot să ne înghită pe toți dintr-o suflare. Nenea Cronos n-are milă nici de bebeluși, doar și i-a devorat pe ai lui, fără să clipească. Și cred că zeii jubilează acum, că sunt conflicte chiar între noi, titanii. Când te gândești că tocmai noi l-am eliberat din Tartar! Ce răsplată! Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești.

Promy înghite în sec, își suflă bretonul, astfel încât îi putem vedea fața încinsă și transpirată, apoi continuă tot mai tare și mai alert, dezlănțuindu-se ca un torent:

– I-am dat drumul nemernicului ăstuia din Tartar cu toate că știam că e capabil de orice și că se poate întoarce oricând împotriva noastră. Îmi reproșez asta cumva acum, dar ne era tuturor foarte milă de el, nu știam sigur ce va face și ar fi fost, oricum, eliberat. Nici nu înțeleg cum a atras ciclopii de partea sa, înainte ciclopii au fost aliații zeilor, contra titanilor, poate i-a captat cu noul iPhone 12, al meu s-o fi perimat deja. Și mă tem că are de partea sa nu doar ciclopii, ci altceva mult mai important. Avantajul tehnologic, ce întorsătură! E un șmecher și jumătate, ne întrece pe mine, Hermes și Hefaistos la un loc. Ia te uită cum ni s-au dat peste cap toate planurile din nou! Iar ne numărăm minutele și secundele? Dar nu renunțăm, vom continua să ne facem planuri, orice s-ar întâmpla. Singura șansă e să ne ținem ferm pe poziție, folosind toate mijloacele... admise. Trebuie să apărăm tronul din Olimp, să-l sfidăm pe nenea Cronos și, în același timp, să comunicăm clar și consecvent poziția noastră favorabilă muritorilor și reformei, conchide Promy foarte hotărât. Tu, Ile, trebuie să-ți reiei paza pe Mytikas, în Olimp. Pregătită să-ți reocupi locul pe tron, măcar să facă spume nenea Cronos?

– Nu știu, Promy, răspund cu jumătate de gură.

– Păi, eu zic să te instalezi comod pe tron, pe Mytikas, chiar cu riscul de a trece de la filme siropoase cu vampiri la telenovele ca Madame Hera! Să-i arătăm lui nenea Cronos că pe tronul din Olimp poate să stea și, sincer, chiar are mai mult dreptul (comparativ cu nenorociții și ticăloșii ăștia, inclusiv din familie)... o femeie, muritoare, Madame Dezastru, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, trădătoare și teroristă pe deasupra! Eu sunt mândru de tine și sunt alături de tine. Stai liniștită, îl voi urmări permanent pe nenea Cronos, am capacitățile tehnologice necesare, va fi filat în continuu și înregistrat, oricâte măsuri de precauție și-ar lua. O să-l aducem și pe Atlas cu noi la pază, el e mai puternic decât Her și îi dăm jocul video ca să nu se plictisească. La nevoie, apelăm și la Her, cred că a rămas ”prietena” mea în străfundul sufletului. Iar Bebe ne va monitoriza pe toți nonstop (chiar dacă acum supervizează și ancheta din Startar). Bine că Bebe era negru deja când a venit în Olimp, altfel se făcea ca smoala în cinci secunde și mă învinovățea tot pe mine!

Îi strâng mâna lui Promy: e fierbinte și umedă acum. Nu vreau ca ea să înghețe în Tartar sau pe Elbrus. Vreau ca Promy și Meneceu să trăiască, să respire, să se bucure (fie și de o plăcintă cu vișine de la mama), să ciocnească un pahar de vin sau de nectar cu ai lor acasă, să se uite noaptea la cei dragi cum dorm (lui Promy îi place la nebunie asta, mai ales de când i s-au reunit frații), să țină în brațe femei, fie și pe afurisitele de secretare asiatice! E ca și cum aș vrea ca Bebe să fie alb din nou sau să se întoarcă lebedele care mi-au zburat din desen când se trăgea în cartier, la Revoluție. Dar, în ce mă privește, mă voi ține cu dinții de tronul de pe Mytikas, mă voi lega de el (până la alegeri), îl voi apăra, încă o dată, cu sângele meu dacă trebuie. Din dragoste și disperare. La urma urmei, sunt o olteancă golancă și ciumpalacă, teroristă și trădătoare, urmașă a lui Dracula. ”Pe-aici nu se trece!”

– Ce nu fac eu pentru tine, Promy?! Nu doar că mă lupt cu tot Olimpul și, mai nou, cu... nenea Cronos al tău, dar o să mă tâmpesc complet pe tronul ăla, chiar că ajung la telenovele.

– Ce nu fac eu pentru tine, Ile? Uite, am ajuns și Big Brother.

***

Așadar, îl luăm pe Atlas cu noi și plecăm din nou pe muntele Olimp să stăm de pază. Eu pun filmul ”Twilight Breaking Dawn 2” pe căști, ca să nu-l deranjez pe Promy. E clar, de data asta mă voi uita singură: Atlas vrea să joace jocul video ”Plante vs. Zombie”, iar Promy trebuie să se concentreze să-l găsească pe nenea Cronos. Atlas e atât de absorbit de joc că nu aude nici dacă urli la el sau îl zgâlțâi. Am permisiune de la Promy să folosesc fulgerașele ca să-l trezesc la nevoie. Pe cât de nereceptiv e Atlas, pe atât de sensibil e fra-su, Promy, atât fizic, cât și sufletește. Are o acuitate perceptivă uluitoare: poate recepta cel mai mic zgomot, cel mai delicat miros, cea mai fină schimbare de nuanțe, dar și cea mai ușoară tristețe sau melancolie.

Așezat pe jos, lângă tron, pe o saltea, Promy se pregătește să-l intercepteze pe nenea Cronos. Începe surâzând cu ”Salut, Obama! Ai citit deja pe mail sau pe Facebook că mama lui Ile a făcut plăcintă cu vișine și că lui Meneceu i-a plăcut foarte mult, că tu știi că eu nu mănânc asemenea porcării, doar nectar, ambrozie și Maretti! Vrei și tu un pic de plăcintă cu vișine? Nu știu dacă meriți. Ajung imediat la tine să te servesc personal, cu nenea Cronos am ceva de furcă, ai cumva vreo sugestie?” Promy se chinuie să-l găsească pe Cronos, dar intervin mereu blocaje. Cronos parcă se joacă cu el ca șoarecele cu pisica.

La un moment dat, îl detectează pe Cronos în infern, în Startar, dar îl pierde în câteva secunde. ”Afurisita de tehnologie! Se întoarce împotriva mea, îmi scapă de sub control”. Își suflă bretonul slab, îi tremură buzele, bărbia și mâinile, e alb ca varul la față, încordat, iar corpul îi e acoperit de o sudoare rece. Nu reușește să treacă de filtre, blocaje și scuturi, oricât s-ar strădui, dar continuă. Nu-i asta toată filosofia până la urmă: să mergi mai departe, indiferent ce s-ar întâmpla? ”There must be an answer / Let it be”.

După-amiază, Promy pleacă să vorbească cu Bebe și Chiron, să se intereseze de avansarea anchetei și să caute sugestii pentru spargerea blocajelor lui Cronos. După două ore, îl chem pe Promy. Nu răspunde. Necontactabil iar? Să o sun pe secretara asiatică? Mai încerc, dar fără rezultat. Intru și eu în panică și nu e bine. Mi-e teamă pentru Promy, e la marginea prăpastiei. Dar poate va sări peste ea. Parkour. E un ”sport” la modă. Deocamdată o să aștept, poate dă el un semn curând. Nu mi-a zis chiar el că trebuie să învăț să am răbdare?

Seara, ajung pe Mytikas Bebe cu Her, Rocinante și Pegas. Surpriză: Rocinante zboară. Bebe i-a făcut cadou o pereche de aripi ca să poată zbura împreună cu Pegas. I s-au cam aprins călcâiele... copitele după Pegas. I-a dăruit porția ei de trifoi cu patru foi (desertul ei preferat), iar Pegas (care mănâncă numai jăratic cu ambrozie) a acceptat-o. Mi-e teamă s-o mai încalec: se pare că are și ea mania vitezei, la fel ca Pegas sau s-a molipsit de la el. Cu acordul lui Her (”stăpân” interimar până la alegeri), Bebe instalează scuturi bioenergetice și energetice și aici sus, pe Mytikas, astfel încât nimic să nu mai fie interceptat/înregistrat și numai noi să avem acces. De ce nu existau până acum? Păi, nu erau legale. Doar cu acordul explicit al lui Her se poate lua o decizie privind Olimpul și tronul. Măcar în problemele importante să respectăm legea.

După instalarea scuturilor pe Mytikas, mergem acasă la Promy, la ședință. Ce bine, Promy e chiar acolo! Îmi făcusem atâtea griji. Stă la masă încruntat, cu buzele strânse și cu corpul contorsionat bizar, așa că Alex îi amintește de ”fața de Harry Potter” care ar trebui înlocuită măcar cu ”zâmbetul american”. Dar Promy nu-și mai găsește ”smiling face”-ul. Poate că nenea Cronos i l-a înghițit. Nenea Cronos l-a devansat deja sub toate aspectele (mental și tehnologic), pregătește probabil superoferte pentru cei din Startar, nu doar pentru ciclopi, inclusiv noul iPhone 12. Nu a reușit să-l detecteze și poate că nici n-o s-o facă vreodată. Mai încearcă totuși, el nu renunță niciodată. Îmi cere scuze: nu putea să vorbească, era cu Bebe, Chiron, apoi cu părinții și, la urma urmei, nu e întotdeauna indicat să simt tot ce simte el. Nici pentru el, nici pentru mine. Poate că nu sunt pregătită, ori el nu e, ori nu e momentul. Acum puteam fi și interceptați. Aici, acasă, au fost amplasate scuturi energetice, dar pe muntele Olimp nu existau până acum câteva minute.

Bebe ne privește cu o ușoară condescendență. Doar ușoară. E aproape prietenos. Ne încurajează să găsim soluții, el ne susține. Nu vrea să ne spună dacă l-a scanat bio-chimic și mental pe Cronos și știe acum lista ingredientelor din sânge sau din gânduri. Și astea se schimbă, oricum, mereu. Mai ales în cazul lui Cronos care e foarte alunecos și flexibil. Inspirat poate de propria experiență cu nenea, Promy propune să-l provocăm pe Cronos astfel încât să-l aducem pe marginea prăpastiei, folosind psihologia titanilor. Ce ar fi insuportabil pentru el?

– Uite, de exemplu, ce a fost insuportabil pentru tine, Mene, în închisoare?

Chipul lui Meneceu devine cenușiu. Acesta tace îndelung, presând ritmic în brațe o pernă pufoasă de pe canapea. Apoi spune cu glas scăzut, înecându-se și tușind:

– Păi, pentru un titan, cred, sunt foarte greu de suportat lanțurile și pironul, Promy, tu știi.

Chipul lui Promy se întunecă și mai mult, iar corpul i se contorsionează și mai puternic pe canapea, cuprins de convulsii. Promy își încleștează mâna pe brațul lui Meneceu și i-l strânge spasmodic, aproape să i-l rupă. Apoi, își revine, aruncă o privire relativ resemnată în jur și continuă pe un ton sec:

– OK, Chiron o să îl aresteze pe nenea Ocean, fratele mai mare al lui nenea Cronos, la care chiar ține... Pentru tolerarea exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice de pildă, nu știu, orice. Îl punem în lanțuri cu un piron simulat, iar nenea Cronos va fi nevoit să spargă scutul închisorii ca să-l salveze și așa va exista pretextul legal să fie arestat. Nenea Cronos a dat deja târcoale Startarului, e curios, se gândește poate la alte oferte mai tentante pentru zei și arde de nerăbdare să-și încerce forțele cu scuturile.

– Voi slăbi și eu puțin scuturile atunci când Cronos va ataca. Vreau să-l ajut, mi-e milă de el, spune Bebe, privindu-ne jucăuș. Până atunci, Promy, poate reușești să-l detectezi. Dacă nu, măcar îl înfurii și-l obosești un pic. În același timp, toți vom încerca pe diferite căi să-l extenuăm și să-l aducem pe Cronos la exasperare, să comită o greșeală gravă. Uite, de pildă, tu, Her, ca stăpân interimar... sper că vei interzice și mai multe lucruri, fie și pentru trei zile.

– O, da, abia aștept, zice Her râzând. De exemplu, să nu poată să deschidă laborator/centru de cercetare fără licență de la Promy și să-și facă analizele complete zi de zi la clinică la Promy. Apoi, pe lângă pizza, ketchup, snackuri și hamburgeri, vor fi interzise gogoașele ”înfuriate”, pateurile cu brânză și shaorma, iar rațiile de ambrozie și nectar vor fi reduse (că-s nocive pentru sănătate și e criză). Mai mult, e interzis consumul propriilor copii (pentru consumul copiilor compatrioților se va plăti o amendă foarte mare) și, de asemenea, interzisă violarea nimfelor minore. A, și interzisă viteza... ba nu, interzisă circulația complet, că riscul de accidente e prea mare. O să fiu aproape la fel de iubit ca Promy, iar Promy însuși o să organizeze proteste la mine la palat, ha-ha-ha!

– Cum, Her, ai înnebunit de tot? sare Promy. Interzisă circulația și pe sus, în zbor, și pe jos, cu mijloace de transport (fie și o tricicletă) sau cu autopicioarele, și pe apă, și sub pământ?

– Da, Promy, exact, riscul de accidente e prea mare.

– Nu se poate, Her. În cazul ăsta, olimpienii, inclusiv tu, nu se vor putea deplasa decât prin parkour: prin sărituri de pe un munte/stâncă/palat pe altul, iar asta va spori numărul accidentelor. Cei mai norocoși vor ajunge șchiopi ca Hefaistos.

– Ba nu, Promy, accidentele se vor reduce.

– Ba vor crește, frățioare. O să vezi statisticile. Facem pariu pe un pachet de Maretti, interzis evident, Her?

– Bine, Promy, te sparg. 

– Vezi că mai am un pic și-ți compun o ”Odă pentru Kim Jong Her” de să mă ții minte.

Promy râde iar. Din păcate, îi îngheață râsul curând. Cronos devine din ce în ce mai puternic de la o secundă la alta, în două-trei zile ar putea ajunge pe altă planetă sau în alte dimensiuni, poate chiar pe Gliese, iar obsesia lui pentru control e tot mai mare. Promy nu a reușit încă să-l detecteze, dar continuă eforturile. E foarte dificil pentru că are niște programe de tip malware (mereu altele) care atacă, virusează și dezintegrează aproape instantaneu orice soft de detecție, iar apoi se autoneutralizează. De fiecare dată, apar alte astfel de programe, tot timpul noi și năucitoare pentru Promy. Nu poate să detecteze niciun pattern comun, nu există niciun model recurent, nicio amprentă personală. Și nu poate învinge softul de distrugere sub nicio formă, oricât s-ar strădui.

Dar poate că tocmai în asta constă stilul lui Cronos. După nenumărate încercări eșuate, când e pe punctul de a exploda, Promy realizează: dacă, în loc să se lupte disperat și absurd și să fie distrus întotdeauna, ar apela la altă tactică? Pur și simplu, să lase softul de tip malware să-i facă praf – aparent sau nu – softul de detecție, să-l convingă că e distrus, să aștepte ca programul lui Cronos să se autodezintegreze, iar apoi să resusciteze propriul soft, să atace brusc și să-l localizeze pe ”nenea”? Moarte și reînviere. (Auto)devorare. E mai în spiritul lui Cronos. Așa poate va păcăli timpul. După trei zile și trei nopți de eforturi continue, Promy, tras la față, dar cu ochii strălucitori ca niște supernove, vine să ne anunțe că a reușit. A atacat, programul lui Cronos l-a ”ucis”, mai exact, Promy s-a prefăcut ”mort” în mod foarte credibil, softul lui ”nenea” s-a autoanihilat, Promy a ”înviat”, a revenit și a câștigat. Cronos bântuia pe undeva prin Patagonia: poate căuta oase de dinozauri, titanii au gusturi mai excentrice. Dacă vroia unii reali, putea să încerce la mine la fuckultate.

Yeah! ”We are the champions!” Promy e obosit, dar fericit. Dar și Cronos e extenuat și îl știe acum de adversar redutabil pe Promy, exact cum ne-am dorit.

– Sunt oboshit, suspină Promy.

Se așază cu picioarele pe masă și se întinde un pic. Parcă niciodată nu are loc (la București, în Titan, se plânge și că nu-i încape scula în baie). Totul îl strânge, îl apasă, îl sufocă. Obsesia lanțurilor și nevoia insațiabilă de a compensa?

– Oboshit? Credeam că titanii nu obosesc niciodată, spune Bebe, aruncându-i lui Promy o privire caldă, protectoare, aproape părintească. Tocmai vroiam să-ți mai dau o mică sarcină, nimica toată pentru tine, Promy.

– Vai, Bebe, și tu mă chinuiești? Lasă-mă să respir o secundă. ”Let me breathe”.

– Nu, nu eu te chinuiesc, Promy. De data asta a fost chiar unchiul tău, nenea Cronos. Eu nu sunt nepotul tău, Hermes, verișorul tău, Zeus, nenea Cronos sau vreo muritoare enervantă, cu fițe și pretenții exagerate. Sunt un houyhnhnm. Și-așa m-am făcut destul de râs până acum. Toată lumea se întreabă: ”Ce mai caută și animalu’ ăsta aici?” Încă o dovadă pentru ei că Promy iubește mai mult animalele și muritorii decât zeii și chiar titanii. Iar aerul de aici e aproape irespirabil. Dar vreau să te ajut, chiar dacă asta îți depășește capacitatea de înțelegere. Așa că te rog să mă asculți. Totul merge perfect, nenea Cronos e pe cale să cedeze și să cadă în capcană. Vreau să-l arestăm mâine seară, așa că ne vom asigura că am pregătit totul cum se cuvine, cum îți place și ție, de altfel. Uite, acum, în seara asta, vreau să-ți instalezi un scut mental și să-l lași pe nenea Cronos să ți-l spargă. Nu imediat, în circa o oră, trebuie să te lupți cu el, să fie convingător. Să-l lași să-ți citească gândurile și viitorul... care ne interesează pe noi: până la arestarea lui Ocean inclusiv, fără restul, doar n-o să ne deconspirăm. Și mai bagi unu-două gânduri de putere, doar ești obsedat de control, Promy și vrei să-ți iei partea ta de ciolan... dacă nu pe tot. De-aia îl arestezi pe Ocean... nenea Ocean. Cred că poți fi credibil, ai talent dramatic... chiar și în softuri. Dacă nu știi cum să-ți izolezi gândurile și să etalezi doar ce ne interesează pe noi, îți arăt eu imediat. Tu prinzi repede și reții pe termen lung, am văzut. Și te concentrezi bine. Eventual, mă voi conecta cu tine, la nevoie, și te voi ajuta să direcționezi fluxul gândurilor, păstrându-mi invizibilitatea pentru Cronos. După aia, nenea Cronos, fericit că te-a învins pe tine și că-ți știe intențiile, își va încerca puterile cu mine. Vom lupta până la răsăritul soarelui sau până la prânz, apoi o să-i permit și eu să-mi spargă scutul și să vadă același lucru. Minunat! Nenea Cronos va crede în planul nostru (mai ales dacă vede două versiuni similare), va fi și mai ahtiat după ciolan, se va simți mai puternic, mai sigur pe el și mai decis să acționeze: să ajungă în Startar și să dezactiveze scutul de la închisoare. Chiar dacă va fi epuizat. Titanii nu renunță niciodată, nu? Propria lui siguranță de sine, beția succesului, curiozitatea morbidă, jocul necontrolat, dorința disperată de putere și revanșă, plus surmenajul îl vor pierde. Sunt convins.

– Vai, Bebe, m-ai șocat iar, nu știam că unicornii houyhnhnmi pot fi așa de machiavelici!

– Cine vorbea, Big Brother! zice, Bebe făcându-i cu ochiul lui Promy.

Un ochi albastru fosforescent ca al extratereștrilor rebeli din ”Dune” ori coralul din presse-papier-ul de pe Gliese.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XVII. (Re)întâlnire (de gradul - 25) cu un torționar de treabă

Cum majoritatea zeilor olimpieni se află încă în Tartar, captivi în lanțurile lui Bebe, și trebuie luată rapid o decizie în privința lor, ca și în problema reasumării puterii, Promy se frământă foarte mult și e iar pe punctul să explodeze. Sunt multe variante și toate aparent la fel de satisfuckătoare. ”I can get no satisfaction”. Just satisfucktion.

Dacă-i lăsăm acolo pur și simplu (cum zice Her, stăpânul alungat, care condamnă vehement lovitura de stat împotriva lui, deși el însuși a ajuns la putere prin mijloace cvasi-similare), ar însemna că tratăm în bloc, omogenizator, problema, cu toate că ar putea fi grade diferite de vinovăție, iar unii dintre zei chiar nevinovați. Și oricine îi poate elibera (pe toți sau pe unii dintre ei), oricând, chiar și acum, răsturnând situația iar. Mereu provizoratul ăsta nenorocit, planurile anulate, visele năruite, viața futută. Entropia. Principiul II al termodinamicii.

Dacă îi teleportăm pe SPP1001 (cum susține Don Quijote și chiar Promy înclină, asta e fix ce și-ar dori), înseamnă să rămână Olimpul fără zei (nu știm dacă e mare pagubă), și, de asemenea, să aplicăm pedeapsa globală, nediferențiată a exilului pentru toți, indiferent de gradul de vinovăție.

Dacă îi ducem la închisoare și începem o anchetă ca să aflam cine e vinovat și în ce măsură, teoretic trebuie să folosim mijloacele lor... foarte delicate, evident. Promy nu se încumetă să acționeze așa, știe foarte bine ce înseamnă lanțurile și tortura. Nu suportă să-l vadă în lanțuri nici măcar pe Zeus. Și nu mai vrea să dea ochii cu niciunul dintre zei niciodată, își dorește cu disperare să-i știe pe toți la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină, pe SPP1001 sau în altă parte, undeva, cât mai departe. Ar face stop cardiac și ar reintra în comă dacă ar trebui să-i reîntâlnească la anchetă. Să le facem atunci tuturor o închisoare cu jacuzzi, grădină, izvorașe de ambrozie și nectar și, eventual, plasmă, iPhone 11 și Tonciuri cum are Zeus pe SPP1001? Sau numai celor care se demonstrează cooperanți? Parcă nici așa nu merge. Oricum, mama lui Promy, Temis, zeița justiției (al cărei spirit l-a moștenit și el), se pronunță ferm împotriva unei pedepse nediferențiate și arbitrare.

Indiferent de soluția aleasă, pentru început trebuie să facem investigații. Vom merge probabil din nou în Tartar să vedem exact cine a rămas acolo, în locul destinat trădătorilor. Prima oară n-am observat mare lucru (noi ăștia care eram atunci bacterii probiotice), iar Promy, Her și Pegas nu-și amintesc nici ei – au fost mai mult leșinați. Her i-ar abandona pe toți acolo, fără nicio judecată: ”Sunt trădători, acolo e locul lor, au vrut să mă răstoarne pe mine. Cine sapă groapa altuia cade singur în ea. Și, oricum, indiferent ce au făcut acum, merită să rămână acolo”. Promy vrea totuși să investigăm, chiar dacă îi e groază și silă să mai calce acolo.

Iar în infern, în Tartar?! Toată lumea sare ca arsă. Ah, urăsc cuvântul ăsta, ”ars”, îmi aduce aminte de fulgerașe. Promy e primul care ar refuza să se ducă, dacă s-ar lăsa călăuzit de afecte și nu de rațiune. Dar el e și a fost mereu Vocea Rațiunii, va reuși și de această dată să se controleze. Deși nu are niciun chef, înțelegând că mai târziu poate fi prea târziu și, totodată, că trebuie neapărat să se informeze, Promy solicită să se organizeze o nouă coborâre în Tartar, împreună cu Her cel puțin. Bebe vine și el, dar, de data asta, nu va interveni, îi va lăsa pe Promy și Her să se descurce. Doar dacă vor fi în pericol, îi va scoate de acolo imediat. La fel, în ce privește decizia, nu e treaba lui, dar își rezervă dreptul de a evalua hotărârile yahoo-ilor.

Așadar, ne pregătim de noua incursiune în infern. Alegem ca formă de acces în Tartar chiar focul sacru (simbolic și destul de practic în condițiile date). Vom face impresie. Eu, Promy, Her și Bebe vom fi toți scântei din focul sacru. Vom intra prin gaura uriașă făcută de Bebe în Zidurile infernului la ieșire. Înainte de plecare, Promy bea nu o votcă, ci o ceașcă de cafea neagră, tare, fără zahăr, Her – suc bio de roșii, eu – o bere, iar Bebe mănâncă jăratic, ca să se obișnuiască puțin cu focul. În cinci minute, suntem deja în fundul infernului, la ultimul subnivel. Ce frumos cred că se vede foculețul nostru în bezna Tartarului! Parcă ar fi ”luminița de la capătul tunelului”.  

Când ajungem pe scena unde se desfășurase spectacolul, Promy, Her și cu mine ne recăpătăm forma umanoidă, iar Bebe se arată în toată splendoarea lui de inorog – mare, negru, mândru, cu ochi de foc și cornul strălucitor ca o sabie de lumină a unui cavaler Jedi. Promy se uită năucit la scena amfiteatrului: în dreptul stâncii de care a fost înlănțuit sunt pete mari de sânge închegat. Al lui.

Nimic neobișnuit... De ce trebuie să fie mereu așa? Deși leșinasem, la un moment dat, scuipatul lui Hermes mă arsese mai puternic decât fulgerașele lui Știi Tu Cine și mă trezise. Îl simțisem pe Hermes trăgându-mă de păr și stricându-mi coafura la care muncesc zilnic mai bine de o oră. Țin la ea mai mult decât Golum la inelul puterii. ”My precious!” Apoi îl văzusem pe Hermes înfigându-mi mai adânc pironul în piept, să nu cadă cumva. Plăcerea lui. Așa făcea și atunci. Așa face și acum. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Al Gore, câine turbat ce ești! O să te obișnuiești. Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare!

Hermes a fost mereu mâna dreaptă a lui Zeus, a vorbit în locul lui și i-a pus în practică toate fanteziile distructive (violuri, crime politice, genociduri), căci stăpânul singur nu se putea descurca, nu era capabil să emită altceva decât fulgerașe și onomatopee. Cutia Pandorei și potopul n-ar fi existat fără el. Hermes e genul de băiat simpatic, de treabă, care bea un pahar de vin de la Chiron sau Dionysos cu tine, te servește cu chipsuri, joacă ”Plante vs. Zombie” cu tine, postează pe pagina ta de Facebook cauzele lui ecologiste, te pupă și te îmbrățișează când te vede pe stradă, apoi te scuipă și te torturează cu mâna lui. Și e nepotul meu, vă vine să credeți?!

 Un băiat de treabă ca bătrânelul ăla simpatic, torționarul Vișinescu, care sparge capetele deținuților politici și ale reporterilor. Nebunule, hoțule, mincinosule, porcule, ticălosule, nesimțitule, violatorule, trădătorule, câine rău ce ești, numai tu ești de vină! Ai mușcat din nou mâna stăpânului care te-a hrănit. Ai venit aici ca să ne sfidezi iar. Cum ți-ai permis? Ce vrei? Ce mai vrei? Nu te mai înveți minte? O să te arunc din nou în beznă și frig, în lanțuri, să te străpungă piroanele și să te sfâșie bestiile înaripate. Acolo o să zaci pentru totdeauna, ha-ha-ha! Nici scuipatul meu nu-l meriți. Mișcă, porcule!

Da, sunt vinovat, așa e, recunosc. Vinovat pentru că iubesc oamenii. Și sunt mândru de asta.

Mai bine pedepsit pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură.

Hai, scuipă-mă, Hermes, nu ezita! Flegmele tale mă onorează. Mai bine în lanțuri, devorat de bestii antropofage și împroșcat de balele tale decât să te ascult. Măcar dacă ați scoate din voi altceva decât o ploaie fierbinte și otrăvită de etichete sau onomatopee. Tu măcar ești capabil să etichetezi, alții știu doar să urle. Și totuși, Hermes, m-am săturat să te ascult. Voi înceta să vorbesc cu Zidurile. Dezbarcă-mă, leagă-mă iar, aruncă peste mine apă clocotită și otrăvită, îneacă-mă în potopul tău de etichete și în balele tale! Paralizează-mă cu privirea ta de reptilă și strânge-mă până la sufocare! Batjocorește-mă, stoarce-mi sângele și limfa, storcește-mi ficatul, fă-mă praf! Praf de stele... voi zbura iar, cu Ile și Her alături.

”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”! Mai bine o crustă de puroi și de jeg decât să fiu ca voi. Da, dar de ce trebuie să fiu mereu redus la asta, o crustă de puroi și  jeg, o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile? Vorba lui Marin Sorescu: ”De ce ficatul?” Asta chiar era o poezie dedicată mie, ce tare! De ce ficatul? Credeați că, astfel, îmi veți distruge sufletul? În acele vremuri, ficatul era considerat un fel de inimă, sursa emoțiilor. Ați vrut să nu mai simt nimic... în afară de durere și de frică, v-a deranjat foarte mult că-i iubeam pe jegoșii ăia de muritori.

Știți ce, aproape că ați reușit să-mi ucideți sufletul: m-ați lăsat mii de ani în comă, abandonat pe Elbrus. ”I can get no satisfaction”. Just satisfucktion. Am trăit într-o lume în care erau numai starturi (intenționat) greșite, unde alergătorii se călcau în picioare între ei ca la promoție la ”Black Friday”, iar cursele erau dinainte câștigate. Când am luat o supradoză de absurd (genocidul pregătit pentru... împuțiții de muritori), n-am mai putut răbda, am intervenit. Am dat startul chiar eu, împușcându-mă singur în cap, ca-n altă poezie a lui Sorescu, că tot l-am pomenit. ”Start”... Și așa lucrurile au mers bine. Stați puțin, m-am împușcat singur sau altcineva a făcut-o?

M-am săturat de procesele trucate, de injustiția asta revoltătoare, cumplită, fără sfârșit, aș da orice pentru un strop de dreptate. Întotdeauna am avut dreptate. Dreptate și nu drepturi. Când eram pe Elbrus, le-am chemat pe bunica Geea, zeița-Pământ și pe mami, zeița justiției (!), să vadă ce nedreptăți îndur! Mami e zeița justiției, dacă puteți să credeți! Ah, aveam nevoie disperată de un martor. Cineva care să vadă și căruia să îi pese. Mă prăbușeam în abisul indiferenței. În lanțuri, gol, singur, abandonat, sălbăticit... Până la urmă și tu m-ai uitat, Zeus! Chiar și tu, Hermes, după câteva sute de ani. Am crezut că pe mine n-o să mă uitați, dar în câteva secole nimeni nu-și mai aducea aminte de mine. M-ați abandonat toți acolo, în pustiu. M-ați lăsat singur pe cruce...

Născut în lanțuri. Născut vinovat. God created, natural born bound. Mă simt ca ”Muntele” (din poezia aceluiași Sorescu, cu siguranță, tot mie închinată): ”Am ajuns aici / printr-o regretabilă confuzie (...) Și cu toate că-mi suport / Cu destul stoicism / Soarta mea de granit / Câteodată mă pomenesc urlând: / Circulați numai pe partea carosabilă / A sufletului meu, / Barbarilor!” De fapt, Muntele e mai puțin chinuit ca mine, el se manifestă, pe când eu trebuie să mă controlez permanent. Muntele se cutremură și urlă, dar eu mă închid în tăcerea mea eroică ce mă apasă și mă strânge mai tare ca lanțurile. Aș vrea să pot urla și eu, dar știu că, dacă aș face-o, tot universul s-ar pulveriza într-o fracțiune de secundă.

Mi-e silă. ”În jurul cochiliei / E lumea, / Restul lumii, / Dispusă încolo și încoace, / După anumite legi / De care mi-e silă. / Și-n centrul acestei / Sile universale / Mă aflu eu, /  Melcul, / De care mi-e silă.” Am ajuns un melc. M-ați transformat într-un melc. Mi-e silă de voi. Mi-e silă de mine. Mi-e silă de tot. M-ați făcut să-mi fie silă de tot. Îmi vine să vomit când văd fețele voastre descompuse de ură, mai ales chipul tău, Hermes. Fața ta e încinsă și nădușită, schimonosită de un rânjet barbar, mâinile – umede și lipicioase, curg apele pe tine pe gerul ăsta siberian, te zvârcolești ca o fiară în călduri și urli. Erai singurul care bătea atâta cale până pe Elbrus ca să mă onorezi cu scuipatul tău, asta chiar și după o sută de ani. Întotdeauna am apreciat devotamentul tău. Dar și tu m-ai uitat, în cele din urmă.

Aș vrea să mă ascund sub breton, să nu te mai văd niciodată, nici pe tine, nici pe ceilalți. Să nu mai am niciun contact cu tine, să nu te mai apropii de mine, să nu mă mai atingi. Nici o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină (de-aici până la SPP1001) nu e de ajuns. Și totuși, nu pot să dispar sub breton, nu-mi pot desprinde privirea de chipul tău congestionat, desfigurat de ură, de rânjetul tău sarcastic, de ochii tăi galbeni de fiară (de un galben bolnav, hepatic), de pumnii tăi strânși și ridicați. În curând, voi fi iar gol, în lanțuri în fața ta și a lor, mâinile tale mă vor pipăi, îmi vor zdrobi coaiele, îmi vor storci ficatul să-l facă pateu, iar scuipatul tău îmi va lăsa cratere pe față și pe corp. Sunt în mâinile tale, fă ce vrei cu mine! Mă uit la tine narcotizat, paralizat, fascinat de propriul meu sfârșit pe care-l ghicesc în tine. ”Baba Promida” știe. ”Două minute de ură!” Dar ce am? Iar vorbesc cu tine? Cu Zidurile? Am venit aici să anchetez, de ce mă port ca un condamnat?

***

Promy se clatină. Îi vine să vomite și i s-au tăiat picioarele. Mă strânge spasmodic de mâna dreaptă. Aruncă o privire spre zeii olimpieni din sală: l-au recunoscut, își zornăie lanțurile, urlă, se tăvălesc, scuipă spre scenă, își agită pumnii în aer. E și Hermes, undeva aproape, chiar lângă scenă. Spumegă de furie și azvârle din priviri săgeți de foc mai fierbinți și mai tăioase ca cele îmbibate în veninul otrăvit al Hidrei. Antenuța nu spune nimic, își acoperă fața cu mâinile. Promy s-ar întoarce cu spatele, dar nu are cum pentru că scena e înconjurată de public, așa că inspiră cât poate de adânc și le înfruntă privirea. Eu mă lipesc de el. Ne susținem reciproc. Her face o piruetă ca să-i vadă pe toți, apoi izbucnește într-un râs isteric: ”E tot Olimpul acolo, inclusiv Pan, soțul Antenuței. Ăsta e un noroc sau un ghinion pentru noi? Ia te uită, au ajuns ei acum în sala trădătorilor, ce baftă pe ei! Așa le trebuie dacă au vrut să-mi uzurpe tronul. Până mâine dimineață suntem noi acolo, în locul lor.” Numai Bebe rămâne drept, semeț, dominând scena și publicul cu aerul lui hieratic și aruncând flăcări din priviri.

Cum Promy pare incapabil să mai facă ceva, Her îi ia repede telefonul mobil din mâna stângă și, continuând să râdă nervos, fotografiază și filmează rapid sala pe iPhone 11, ca să-i avem pe toți înregistrați. Vom verifica înregistrarea cât de curând, îndată ce își revine Promy un pic. Cu mâna încleștată de a mea, înfigându-mi unghiile în carne, alb ca varul și scuturat de spasme cumplite, Promy îi șoptește lui Bebe: ”Să plecăm! Te rog! Acum”.

De voie, de nevoie, Bebe îi face pe plac lui Promy: ne întoarcem imediat la masă, acasă la Promy, unde familia ne așteaptă cu un grătărel în grădină. Nu vrem să întârziem, Promy a promis că o să fie la timp la dejun. Bebe verifică scuturile din jurul casei, le mai încarcă puțin și îl roagă pe Promy să le dubleze cu propriile lui scuturi energetice. Ce bine e să lucrezi în echipă! Ne așezăm la masa din grădină unde ne întâmpină un souvlaki delicios de miel, vițel, pui și porc, cu garnitură de pâine prăjită cu usturoi și lămâi. Și vin roșu, sec, tare și aromat de la Chiron.  

În sfârșit, arunc și eu o privire în jur, pentru că înainte nu-mi arsese de așa ceva (Aoleu, iar? De ce vorbesc astfel? M-am săturat de fulgerașe!): e o casă ecologică proiectată de Promy recent, mare (normal, pentru titani), dar prietenoasă, nu foarte înaltă, cu forme curbate, naturale, feminine, vii și expresive, suprinse parcă în mișcare precum clădirile lui Gaudi din Barcelona (Batlo, de pildă). Culori calde, nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate hipnotic, dansând  un ultim tango cu pământul ca frunzele de arțari canadieni toamna târziu, într-o explozie de lumină și culoare. Un dans al forței și al echilibrului, în același timp aristocrat și plebeu, pe de o parte controlat, elegant, precis, păstrând ritmul și pașii cu acuratețe, iar pe de alta explorând abisuri, pasional, dezlănțuit, fără limite. Controlul rațiunii și puterea iubirii nemăsurate, interzise. Tandrețea dulce-sfâșietoare a ultimelor mângâieri... Mai strânge-mă o dată în brațe înainte să mă cufund în întuneric și să fiu devorat de spaime!

Casa are și un design special: ferestre cu margini aurite, în formă de frunze sau de ochi, prin care se zăresc nenumăratele plante decorative de pe holuri, din camere sau din grădină. Sute de ochi scânteietori de aur clipind în întuneric. Lumina nu se vede decât în întuneric. Și doar dacă o aprinde cineva. Logic, nu? Întrebați-l pe Promy. Sau pe Dumnezeu. Și încă ceva: un miros de ars plutește în aer și, surprinzător, îmi place. E un miros dulce de ars care mă face să-mi doresc să mănânc căsuța din povești întreagă precum Hansel și Gretel. Un miros dulce-răvășitor de cremă de zahăr ars, cum îmi făcea mama demult, în copilărie...

Pereții sunt rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice cum ar fi membrana rezistentă la umezeală. Se simte finețea, forța și siguranța mâinii de titan. Aer... E atâta nevoie de o gură de aer proaspăt în Olimp. Aici e singurul loc respirabil. Surse de încălzire? Energie solară, eoliană, biogaz (ultima ceva mai puțin, în ciuda potențialului, pentru că nu există un cadru legal corespunzător, nici subvenții suficiente). Arhitectură sustenabilă: totul construit ingenios, fiabil, economic din punct de vedere energetic, prietenos cu mediul, deopotrivă elegant și practic. Nimic nu se pierde, totul este reciclabil, de la materialele de construcții la apa de la toaletă (provenită din apa de ploaie). Titanii știu ce înseamnă să pierzi totul și nu vor să risipească nimic.

Curtea e străjuită de pini negri, iar masa mare, ovală, din lemnul aceluiași arbore, e plină de souvlaki aburind. Mor de poftă și de foame, dar nu îndrăznesc să mă ating de nimic, nici să comentez ceva. E și ”soacră-mea”, titanida Temis, zeița justiției, în capul mesei. Toate lumea stă la masă... cu excepția lui Bebe care se află la o distanță nu tocmai igienică, de numai 3 metri în raport cu noi. Înainte să apuc să sparg liniștea apăsătoare și să iau o bucată de souvlaki de pe masă, cu un aer aparent nepăsător și vesel, Bebe deschide discuția:

– Ce-aveți de gând, yahoo-ilor?

– Păi, ai văzut ce ne-nghesuim să preluăm iar puterea și să pedepsim, zice Promy, cu glas înăbușit. Her, vrei să-ți reiei tronul?

– Până o să-mi reiau eu tronul, o să fim înapoi în Tartar, mormăie Her. O să-i elibereze cineva.

– Asta nu-i chiar așa de simplu, intervine Bebe. Lanțurile mele nu pot fi desfăcute decât de mine. Iar oricine vrea să-i elibereze, fie și unul dintre voi, va ajunge el însuși în lanțuri. Așa e formula. Tare, nu?

Promy rămâne cu gura căscată. Îi cade souvlaki din gură la propriu. ”Cum așa? Face mișto? Sau formula e reală? Și eu de ce n-o știu? Nu că n-aș putea s-o învăț... Dar, în cazul ăsta, se schimbă lucrurile.”

– Acum, măcar un lucru e clar, rostește Bebe, privindu-ne cu un aer poznaș. Depindeți toți de mine. Numai eu pot să desfac lanțurile. Și le voi desprinde sau nu, în funcție de decizia voastră. Îmi rezerv dreptul de a analiza și de a evalua hotărârile voastre de yahoo-i. Și voi acționa în consecință.

– Bebe, ce naiba e asta? zice Promy, încă foarte șocat și bulversat. Faci mișto? E un test ca să vezi dacă merită să încerci să ne împr... să mă domesticești?   

– N-ai decât să te întrebi, deși nu prea cred că tu poți fi domesticit. Mă dau în vânt după yahoo-ii care-și pun întrebări. Procesele voastre de gândire și de conștiință sunt distracția mea preferată. Cam puțină, din păcate, în ultima vreme... Din ce în ce mai puțină.  

– Atunci mă bucur că ai dat peste mine, probabil că sunt destul de distractiv pentru tine. Nici eu nu prea cred că pot fi domesticit. Te rog însă să nu ne mai zici ”yahoo-i”. Nu e politically correct. Ori ne spui pe nume ori, nu știu, ”umanoizi”. Ce ziceți, fraților, se acceptă ”umanoizi”?

Lumea pare să fie de acord. ”Umanoid” e un termen acceptabil comparativ cu ”yahoo”, deși s-ar putea ca Bebe să nu fie foarte departe de adevăr.

– Bine... umanoizilor, să vedem ce-ați hotărât. 

– Încă nu am hotărât, răspunde Promy. Vom vota. Deci decât avem două variante (așa se zice la București, nu?): a. propunerea lui Her – îi lăsăm pe olimpieni acolo, în Tartar, așa cum sunt și ne băgăm picioarele; b. propunerea mea și a lui mami – îi ducem deocamdată la închisoare (una cât de cât confortabilă), facem investigații (Chiron, chiar eu, la nevoie, în măsura în care suport, să vedem, poate găsim totuși pe cineva mai neutru) și pedepsim diferențiat, în funcție de gravitatea vinei. Haideți să votăm! Alex...

– Stai puțin, frate, de ce votează Alex? Ce treabă are el? sare Epi (Epimeteu). Numai noi, ăștia de-aici, trebuie să avem drept de vot. 

– Frățioare, trăim într-o lume deschisă, multiculturală, a fluxurilor și rețelelor comunicaționale, a unei conștiințe globale, în ”societatea cunoașterii” și a solidarității comunității internaționale, zice Promy, gesticulând dramatic. Toată lumea trebuie să se implice și să voteze. Noi nu am intervenit în treburile lor? Ei, și ei trebuie să participe la acțiunile noastre, așa cum au și făcut până acum. Nu ne-au ajutat pe mine și pe Ile când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine, apoi să-l teleportăm pe tăticuțu’ pe SPP1001, să scăpăm de Antenuța și să recucerim Olimpul? Așa le mulțumim noi?

– Hei, Promy, lasă vrăjeala! Să știi că sunt de partea lui Epi de data asta, să votăm exclusiv noi, cei de-aici, intervine și Her. Noi știm mai bine cum stau lucrurile aici.

– Vă rog, votul trebuie să fie universal, nu facem discriminare, intervine mama lui Promy, Temis.

Cei prezenți continuă să se agite și să țipe. Cine-o ascultă pe Temis? Balanța ei, a justiției, nu e niciodată în echilibru, ci se învârtește haotic, nebunește, în sensul acelor de ceasornic sau în sens trigonometric, după cum bate vântul... puterii. Oricât s-ar strădui Temis sau Promy, dreptatea e strâmbă și tocmai cei care tânjesc după un strop de justiție sunt primii pedepsiți. ”Vinovații fără vină”...

Cum lumea vociferează și lucrurile nu sunt tocmai clare și acceptate de toți, Bebe bate cu piciorul (mă rog, copita) în pământ, apoi suflă flăcări pe nas și aprinde lumânarea parfumată cu aromă de vanilie, în formă de flacără olimpică, de pe masă.

– Toată lumea votează, spune Bebe grav. Toți. Sper că e clar. Altfel îmi retrag sprijinul.

Vocile amuțesc. Fără Bebe totul e pierdut, așa că votul se reia în liniște.  

– Acum, că votul universal a fost... impus democratic, Alex, te rog să începi. Ești primul care va vota, spune Promy.

– Varianta mai puțin arbitrară, ceva mai corectă și mai individualizată, deși prezintă un grad mai ridicat de instabilitate... entropie, ca să nu spun că vom ajunge toți iar în Tartar, că și eu sunt acum ”prietena” ta, Promy. Varianta b.  

– OK, 1-0 pentru varianta b. Her... 

– Varianta a, evident. Promy, m-ai înnebunit, ai grijă, faci totul ca să nu mai fiu ”prietena” ta! După ce că mi-ai ridicat Olimpul în cap, acum nu mai vrei să scăpăm de ei, când avem, în sfârșit, ocazia. O să ajung să am aceeași relație cu tronul ca Bahmu cu Prigo. Her și tronul – Bahmu și Prigo. Încă un pic și o să mă însor cu Olimpul a 1243-a oară, după jde mii de scandaluri. Cred că încep și eu să mă pricep la cuantificat și predicții, am învățat de la tine.

– OK, 1-1 pentru varianta b. Pegas... 

– Varianta a. Trebuie să gândim raportat la Olimp și la noi. Varianta ta e prea exotică, extravagantă și riscantă deopotrivă.

– OK, 2-1 pentru varianta a. Epi...

– Varianta a. Ce mă mai întrebi?

– OK, 3-1 pentru varianta a. Atlas...

– Tot a. Nu am ce să comentez.

– OK, 4-1 pentru varianta a. Don Quijote...

– Aș spune varianta a, dar e Bebe de față. Așa că aleg b. Varianta b. 

– OK, 4-2 pentru varianta a. Meneceu...

– Frate, mi-e foarte greu. Pe de o parte, știu ce înseamnă lanțurile, la fel ca și tine, și nu sunt de acord cu ele. Pe de altă parte, vreau să trăiesc, să fie liniște, să stau acasă și să fiu alături de frații și prietenii mei. Iar ei acum înclină spre varianta a. Așa că mă abțin.  

– OK, 4-2 pentru varianta a, cu o abținere. Ile...

– Varianta b. Pare soluția cea mai democratică, deși știu că e foarte dureroasă și ingrată pentru tine, Promy, și, totodată, implică nenumărate riscuri.

– OK, 4-3 pentru varianta b, cu o abținere. Chiron...

– Mă abțin. Teoretic, aș fi pentru varianta b. Practic, pentru a. Nu corespund teoria cu practica, așa că mă abțin și eu. 

– OK, 4-3 pentru varianta b, cu două abțineri. Eu, c-am ajuns la mine... Oops. Votez b, cu riscul să spuneți chiar voi, ai mei, că sunt dușmanul vostru. Parcă e prima oară când mă considerați trădător! Deci, acum avem egalitate 4-4, cu două abțineri. Continuăm, mami...

– Promy, nu, acum pe bune, ai votat împotriva ta și a noastră, intervine Pegas, spumegând de furie.

– Îmi pare rău că asta e percepția, dar e dreptul meu să aleg și cred că pe termen lung opțiunea mea se va dovedi funcțională. Trebuie să avem viziune. Mai știți, un pic mai devreme, am coborât în Tartar sub formă de foc sacru... Focul sacru trebuie să ne ilumineze, nu să ne ardă, să ne facă scrum. Asta-i și diferența între mine și Știi Tu Cine... Zeus, suspină Promy. Mami, te rog...   

– Varianta b. Chiar eu am sugerat-o. Cred că ăsta e spiritul justiției. Iar spiritul justiției trebuie să se detașeze de problemele personale, de fantasmele bovarice locale, de etnocentrismul îngust, precum și de diferențele de status socio-economic, spune Temis privindu-ne îmbujorată și cu ochi strălucitori.

– OK, 5-4 pentru varianta b, cu două abțineri. Tati...

– Varianta a. Ai înnebunit de tot, Promy? În ce căcat ne mai bagi? Dacă nu-ți pasă ce faci cu tine, ar trebui să te intereseze ce faci cu noi.

– OK, egalitate, 5-5 pentru varianta b, cu două abțineri. Pando, te rog... 

– Păi, și eu știu ce înseamnă să fii condamnat fără vină. Multă lume m-a considerat pe mine vinovată pentru că am adus Cutia cu tot răul din ea pe pământ. Frecvent, femeile în bloc au fost culpabilizate pentru asta. Femeia e sâmburele răului din lume, nu-i așa? Stați puțin, eu am făcut Cutia cu tot ce era în ea sau Zeus? Eu am dăruit-o oamenilor? În spiritul unei justiții reformate, aș vota pentru b, dar, având în vedere instabilitatea permanentă și contextul de acum, pe de altă parte, mă solidarizez și cu cei care au votat a. Așa că, în cele din urmă, mă abțin.

– 5-5 pentru varianta b, cu trei abțineri. Bebe, tu votezi? Cred că e rândul tău, spune Promy.

– Doar n-o să mă cobor la nivelul ăsta, comentează Bebe. Treci la Jill, să nu uiți de ea, e ultima și cred că are votul decisiv. 

– Jill, te rog...

– Varianta b. Dacă vreți într-adevăr o schimbare, trebuie să mergeți pe ea.

– Deci, 6-5 pentru varianta b, cu trei abțineri.  

– Promy, nu trebuie să fac cine știe ce calcule ca tine ca să observ că voturile și opiniile sunt divizate: noi vs. muritorii, spune Her pe un ton ridicat, întunecându-se la față. Muritorii au înclinat balanța... lui mami a ta. Și, ca întotdeauna, ai fost de partea muritorilor, nu a Olimpului.

– Atunci nu e nicio surpriză, v-ați obișnuit deja. Yeah, a câștigat propunerea mea și a lui mami! Am câștigat! Am câștigat! Îmi vine să plâng de ciudă și să mă criogenez. Cât am sperat să iasă învingătoare varianta a!