SALVAȚI ”COROLA DE MINUNI” A VAMEI DE GAZELE DE ȘIST!

”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte” (Blaga)

Vama, cum am mai spus de atâtea ori, e pentru mine un spațiu sacru, Zona sau Solaris (din filmele lui Tarkovski). Aici se află și Camera din Zonă, punctul cel mai sacru, locul în care toate visele se împlinesc, Centrul, Casa lui Dumnezeu - golfulețul de lângă Cherhana, înainte de drumul spre 2 Mai, unde vin cu cortul vară de vară. Aici mă simt cu adevărat Acasă. Aici am găsit libertate, deschidere totală, tinerețe, frumusețe, viață, dragoste, poezie, mister. Liniștea binecuvântată a nopților înstelate și lumina aurorală a Învierii. Aici poți experimenta paradisul direct. Un paradis concret, autentic, unde oricine poate avea acces, numai să ajungă în acest loc (cu sau fără o ”Călăuză”) și să creadă. Și nu sunt multe locuri sacre atât de accesibile pe pământ. Dacă nu mă credeți, vă rog, căutați Shangri-La! Oricum, ca să vezi raportul paradis/infern nu trebuie să faci calcule complicate, e suficient să arunci o privire în jurul vostru. Și aici cu siguranță îți iese socoteala aia nenorocită de ”2+2=4”. Și poți respira în voie. O sursă inestimabilă de aer! În Camera din Zona noastră intri simplu, pe ușa de la Cherhana: o ușă înfiptă direct în pământ, întotdeauna deschisă, în aer liber, fără pereți care să o susțină. Aici nu există Ziduri. Totul e deschis. Neconvențional. Și nu există restricții. Frumos, nu? Dar toată frumusețea asta înseamnă și vulnerabilitate. Paradisul poate fi oricând aruncat în aer.



Mă bate gândul să ridic Ziduri numai când văd cocalari, pițipoance, perverși, tot soiul de lume care nu respectă spiritul locului. E, ei nu înțeleg, dar cel puțin nu distrug complet. Și poate o să vină alții care or să înțeleagă. Dar când e vorba nu doar să pervertească spiritul, ci să arunce paradisul în aer, aș înălța Ziduri inexpugnabile, să nu se mai apropie nimeni. O formă de a-l arunca în aer: simplu, exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. O decizie politică, bineînțeles. Totul e politic. Ăsta-i sistemul. Pardon, ”șistemul”. Anul trecut, Ponta era contra, considerase concesiunile către Chevorn drept un motiv de demitere a Guvernului Ungureanu și impusese un moratoriu asupra explorării gazelor de şist în mai 2012 ( atitudine Ponta - explorare gaze de șist 2012 ), iar acum e pro: "Explorare, da. După confirmarea existenței sau inexistenței resurselor de gaz (aproximativ 5 ani) vom lua o decizie finală care presupune da, exploatăm gaze de sist, cu respectarea tuturor standardelor europene și mondiale de protecția mediului" ( declarație Ponta - explorare gaze de șist 2013 ). Ministrul Mediului, Rovana Plumb a dat aviz favorabil prospectării (doi ani) și explorării (cinci ani) gazelor de șist la Bârlad, Costinești, Adamclisi și Vama Veche, iar apoi, după circa 7 ani poate începe exploatarea. S-au organizat și referendumuri locale pentru a se lua o decizie în problema exploatării gazelor de șist. În Vamă referendumul a fost invalidat din lipsă de cvorum, dar în Costinești, deși referendumul a fost validat (cu prezența de 50,7%) și cu un rezultat clar anti-exploatare (aproape 95% anti), Ministerul Mediului a nesocotit voința democratică a cetățenilor și a dat aviz favorabil prospectării și explorării. Parcă e prima oară când încalcă USL constituția...





Nu gazele de șist în sine sunt nocive, ci metoda de exploatare a lor. Fracturarea hidraulică presupune forajul săpat vertical și apoi orizontal la adâncimi mari (până la 3-6 km) și injectarea în roci a unui amestec de apă, nisip și substanțe chimice (vreo 750, a spus chiar ministrul), la presiuni mari. În faza de prospectare și explorare se folosesc metodele tradiționale, fără impact asupra mediului, dar în faza de exploatare utilizarea metodei fracturării hidraulice poate conduce la poluarea apei (dacă sondele de foraj nu sunt bine cimentate), la cutremure (mai ales dacă se forează în apropierea unei falii), reducerea resurselor de apă (pentru că această tehnologie necesită consumul unor cantități foarte mari de apă), depozitarea dificilă și riscantă a apei reziduale (rezultate în urma fracturării și care conține substanțe radioactive), accelerarea schimbărilor climatice etc. Un preț cam scump pentru independența energetică și cu efecte pe termen mediu și lung! Sigur, în timpul explorării, pot apărea alte metode de exploatare, mai prietenoase cu mediul. De exemplu, chiar și în cazul fracturării hidraulice, în locul celor 750 de substanțe chimice periculoase (pe care le recunoaște și ministrul Mediului), s-ar putea utiliza amidonul, declară Rovana Plumb: ”În fracturarea hidraulică se folosesc 750 de substanţe chimice periculoase. Deja, una dintre tehnologii foloseşte înlocuirea substanţelor cu amidonul care nu reprezintă niciun fel de risc” ( declarație Rovana Plumb ).





Uniunea Europeană lasă statele membre să decidă fiecare pentru sine, Van Rompuy a declarat recent că ”Gazul de şist poate deveni parte a mixului energetic pentru unele state UE” ( declarație Van Rompuy, Președinte PE ),deci se acceptă includerea gazului de șist ca alternativă energetică, pentru diversificarea surselor. Franța și Bulgaria au interzis deja metoda, Danemarca, Olanda, Cehia, Irlanda și unele landuri germane au instituit moratorii, iar în Marea Britanie au fost suspendate lucrări de exploatare în urma unor cutremure apărute la Blackpool. În SUA, unele state precum Vermont au interzis exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice, iar altele (Virginia, New Jersey, Ohio, New York, Pennysilvania) au impus moratorii.





Simpla idee că paradisul ar putea dispărea (și chiar poate) mă îngrozește. Dar nu e mare lucru să găsim altul, nu trebuie să-l căutăm pe alte planete: sunt pe toate străzile, am și eu unul la colț, la minimarket. La mall, la Senzaționescu, la Gigi, la vrăjitoarele Melisa și Vanessa, la Muzeul de Artă Modernă din Teheran (îngerași cu hijab), la festivități comuniste coreene etc. Peste tot e paradisul. Infernul nu există. ”Oficial ne merge bine”.

Sincer, mi-e milă de tine, Doamne. Tu te-ai sacrificat pe Tine. Ne-ai oferit totul. Totul! Inclusiv locuri binecuvântate și luminate ca Zona/Solaris/Vama Veche, iar noi punem bombe, raze X sau... îți otrăvim paradisul cu gaze de șist și facem marea să clocotească. Transformăm paradisul în infern. Tu creezi, noi facem praf. Tu ne dăruiești Învierea, iar noi îți oferim degradarea și moartea. Tu ne dai dragoste, iar noi îți răspundem cu ură. Nici nu știm să primim dragostea Ta și fericirea, darămite să oferim. Nu înțelegem. Dar, dacă nu înțelegem, măcar să nu distrugem. Și pentru cine ai creat paradisul? Pentru Tine? Îți trebuia Ție personal să-ți petreci vacanțele? Care vacanțe? De maxim o fracțiune de secundă o dată la un milion de ani, vacanțele în care e liniște, nu auzi urletul de durere de pe pământ, multiplicat (deocamdată) de șapte miliarde de ori (să nu ne gândim mai departe)!? Poate că de acum te vei duce pe altă planetă mai prietenoasă. Sau poate vei opta pentru un paradis convențional, comercial și/sau ideologizat. Ai de unde alege. La fel ca și noi.




Eu una, indiferent dacă marea va fi neagră precum pucioasa și va fierbe, iar plaja va fi invadată de cadavre de delfini și pescăruși, peste leșurile lor putrezite eu voi pune cortul vară de vară, lângă ușa ”Camerei”, de lângă Cherhana, de-ar fora și sub nasul meu. Și niciun tsunami nu va lua cortul meu! Nu o să arunc bombe ca să apăr Vama-Zonă, nici n-o să pun Ziduri, altminteri aș anula chiar esența ei. Ăsta e spiritul ei. Liber, deschis, fără Ziduri. Aici ”the Wall” nu mai funcționează, nu mai suntem cărămizi în Zid, e o altă lume. Mi-e groază că ar putea să dispară. Fără Vama-Zonă ne-am putea sufoca. Nu trebuie să o lăsăm să dispară. E păcat. Să nu lăsăm să se distrugă ”un spațiu al sufletului”, cum a spus inspirat un participant la o dezbatere pe tema gazelor de șist de la Realitatea TV. Trebuie să facem ceva, în spiritul locului, bineînțeles, scopul nu scuză mijloacele. Noi, oamenii. Politicieni, companii, ONG-uri, experți/cercetători și oameni obișnuiți. Împreună. Chiar noi trebuie să avem grijă de paradis. Să protejăm Zona, să salvăm împreună ”corola de minuni a lumii”!



SEMNATI PETIȚIA! SPUNE NU FRACTURARII HIDRAULICE IN ROMANIA

“Lirica primăverii” – o frescă în carnavalul de cerneală

O nouă antologie a cenaclului literar online “Noduri și Semne” din Galați a apărut la editura InfoRapArt, sub coordonarea unui grup de scriitori profesioniști, membri ai asociației A.S.P.R.A. (Asociația Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice). Antologia “Lirica primăverii” a adunat sub streașina paginilor sale 20 de autori, prezentați în prefață de scriitorul și coordonatorul proiectului, Petre Rău: “Lira aparține autorilor, ei au smuls-o din brațele primăverii ca să ne arate cu ce pot să ne încânte. Și cred că au ce oferi.” Volumul este deschis de Mihaela Aionesei, “poeta este înarmată cu metafore cuceritoare”, Maria Chiriac “e mai apropiată de proză decât de poezie”, Maria Ciobotariu “trăiește din plin fascinația creației poetice”, Viorel Darie “este de acum scriitorul pentru care povestirea rămâne prima și ultima sa dragoste pe tărâmul creației literare”, Cristian Ovidiu Dinică “pare a nu vâna cuvintele, ci mai degrabă se lasă el vânat de ele”, Lucreția Ionescu Buiciuc face “o poezie meditativă, orientată spre sensul iluzoriu al vieții și impregnată de un lirism autentic”, Aurica Istrate are un vers “plin de sensibilitate și profunzime”, Violeta Sabina Lazăr “are o sensibilitate necesară”, Denisa Lepădatu “vine din nou sa ne convingă că știe să scrie poezie”, Iulia Mirela Lixandru “are o poveste de viață pe care și-o deapănă în versuri”, Mihaela Meravei “se lasă copleșită de starea de inefabil”, Elena Mlădinoiu “vede lumea de la distanță care îi permite să o transfigureze perfect”, Ștefan Lucian Mureșanu “are trei studii de excepție”, Gerra Orivera este “o poetă plină de pioșenie și decență în fața cuvântului așternut”, Lucia Pătrașcu “vine în această antologie cu câteva poezii scrise în stil tradițional, bine strunite prozodic”, la Tatiana Scurtu-Munteanu “avem de sesizat o poezie plăcută, bine organizată, profundă, contemplativă, sensibilă, cu unele accente romantice”, Ileana Todoran “ne prezintă o scriere densă, cu multă atenție pentru detaliu”, Roland Florin Voinescu “excelează prin arta dialogului, prin parafrazarea subconștientului public, prin umor”, Gabriel Zaharia ne prezintă o proză scurtă în care există “o anumită ingenuitate și simplicitate de bun augur”, iar în final Marian Zaharia “ne pune pe tapet o serie întreagă de construcții și definiții aforistice, majoritatea impregnate cu un umor de bună calitate”. LIRICA PRIMAVERII

Obama doar latră, nu mușcă!

Acum câteva săptămâni, s-a întâmplat ceva banal, ceva care intră în experiența de viață a oricărui bucureștean adevărat. Specificul local. Fi-miu, Alex, a fost mușcat de un câine. Pe stradă? Nu, chiar la intrarea în școala de muzică, în timp ce se ducea la ora de teorie. Câinele l-a atacat brusc, în timp ce urca treptele școlii, așa că nu a apucat să se sperie înainte. Abia după. Acum, de fiecare dată când vede un câine, fuge mâncând pământul. Exact de asta mă temeam: el, un mare iubitor de animăluțe, să ajungă să se teamă de câini. Și nici nu vrea să mai audă de școala de muzică.

Acasă, nu lăsăm problema nedezbătută, vedem apoi dacă putem rezolva ceva. Discut cu copilul, clarificăm împreună că nu e de vină câinele, el e doar un biet animal care-și apără teritoriul, ci oamenii care i-au permis să stea acolo. Doar nu o să responsabilizăm câinele pentru asta. Atunci pe cine? Păi să-i luăm la rând, de la portar la primar. Scriu o reclamație pentru doamna directoare și ne apucăm să facem investigații la școală. Doamna profesoară de pian a lui Alex e speriată, spune că și pe ea au mârâit-o niște câini, că au mai fost și alții mușcați și că nimeni nu face nimic. Un bunic vine la școală cu bâta. După ea, pot fi și 5-10 câini în școală. Un alt domn profesor ne atrage atenția că un câine nu mușcă niciodată degeaba: câinele simte, poate că lui fi-miu i-a fost frică. Alex repetă că nu i-a fost frică deloc (pentru că totul s-a întâmplat prea brusc și s-a trezit cu câinele înfipt în picior). Abia acum îi este. Și nu mai vrea să meargă la școală. Un portar declară că numai unii câini sunt agresivi din cei cinci pe care-i știe acolo în școală. Alt portar ne confirmă că a fost și el victimă, poate chiar a câinelui care l-a mușcat pe Alex, dar nu sunt cinci, sunt trei. O căutăm pe doamna directoare, nu o găsim și, în lipsa ei, ne ducem la administrator. Bună idee, administratorul știe mai multe detalii. De fapt, sunt patru câini: doi frați, Al Gore (maro) și Obama (negru, bineînțeles), Michelle (soția lui Obama) și o altă cățelușă, fără nume săraca, ce-i dă târcoale lui Obama și ea. Se pare că Al Gore și Obama, culmea, au stăpân: o tanti de la minimarketul de lângă școală. Le dă drumul noaptea și dimineața, teoretic, îi pune în lanț. Doar teoretic. Michelle a ajuns în familia lui Obama prin alianță. Mâine-poimâine și puii lor o să fie acolo – tot în școală, evident. Poate și ai cățelușei fără nume care se ține după Obama. Mai aflăm un amănunt important: administratorul nu crede că Obama și Michelle sunt periculoși, chiar dacă mai latră ei, dar ne avertizează că Al Gore e rău: l-a atacat și pe el, și pe portar.

Așadar, mergem la minimarket la tanti pentru recunoașterea infractorilor. Fi-miu nu prea vrea să-i revadă, dar îl asigur că vor fi legați când va face identificarea. Tanti ne primește cu un zâmbet larg și ne mărturisește că nici ea nu știe ce să mai facă cu Al Gore. Nu o ascultă deloc. Obama e mai cuminte, săracu’. Michelle nu e a ei, e bagaboantă și, contrar vorbelor administratorului, mușcă. A mușcat-o chiar pe ea. O știe și pe cealaltă cățelușă care-l curtează pe Obama, dar se pare că nu e singura admiratoare. A mai văzut și alte cățelușe disperate după Obama. Deci, în școală, trebuie să fie o haită întreagă.

Și acum, marea confruntare! Alex rămâne încremenit la intrarea în curte, în timp ce tanti ne linștește că băieții sunt legați. Obama doarme liniștit, în schimb Al Gore țâșnește din coteț lătrând furibund, cu bale la gură și ochii injectați. Alex tresare și face un pas înapoi. Nici urmă de îndoială, Al Gore l-a mușcat. Tanti confirmă și ea: ”Al Gore e rău. V-am spus că nu-i cuminte, nu știu ce să mă mai fac cu el”. Tanti ne promite să-l pună pe Al Gore în lanț de seara (imediat după ce-și face nevoile) și să-l țină legat în timpul zilei, când sunt copiii la școală. Noi mulțumim și apoi cumpărăm niște țigări și chipsuri de la minimarket ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. La urma urmei, am identificat vinovatul: Al Gore, cine altminteri? Iar tanti ne jură că-l va supraveghea pe Al Gore foarte strict.

Fumând și ronțăind chipsuri, plecăm de la minimarket frământați de întrebări metafizice. Oare câți câini trebuie să fie într-o școală: 1, 2, 3, 4, 5 sau mai mulți? Cum vor evolua relațiile în familia lui Obama și Michelle și cât o să crească haita din școală? Să le permitem accesul doar celor cuminți și studioși ca Obama sau și celor mai obranici și violenți ca Al Gore, în speranța că educația o să-i îndrepte? Oricum, tot am aflat ceva. Al Gore e rău. Feriți-vă de el! Și, o veste bună: Obama doar latră, nu mușcă!

BUNJEE JUMPING ÎN CUTIA PANDOREI (volum de povestiri)

Daca traiti astazi, in Romania de tranzitie, in plina criza economica, plonjati zi de zi in “cutia Pandorei”. Probabil ca exercitiile de supravietuire fac parte din cotidian si va sunt relativ familiare. Aceasta carte va poate ajuta, cu spirit critic, sensibilitate si umor, sa va ameliorati tehnicile de „bunjee jumping" si, de asemenea, va invita sa va aventurati in paradisul artificial si dezumaninzant al companiilor multinationale din Romania contemporana.



Lucrarea „Poveste cu fete naive, diavoli de firma si ingeri pazitori" prezinta o Romanie in tranzitie in care progresul este asigurat si stimulat in special de catre companiile multinationale, intr-o forma standardizata, uniformizanta, reificatoare. Totul este sistematizat si cuantificat (de la calitatile profesionale la cele general umane ca prietenia sau spiritul de echipa), iar fericirea este obligatorie. In paradisul entuziast si calculat al corporatiilor multinationale, este o adevarata provocare sa-ti pastrezi umanitatea. In perioada tumultoasa de tranzitie, ingerii pazitori ai oamenilor fac o „reconversie profesionala", se indeparteaza de oameni si se transforma in... ingeri de companie, in special protectori ai corporatiilor multinationale. In schimb, diavolii se apropie de oameni, devin „diavoli pazitori"si incearca sa-i corupa pe acestia prin distractii stupide si abrutizante.

Povestirea creioneaza in paralel destinele a patru personaje: o tanara devoratoare de telenovele, angajata la o companie multinationala din domeniul telefoniei mobile (Elena) si trei barbati care si-o disputa: „diavolul pazitor", Lucian (un „macho" ca in telenovele), „ingerul de firma", Cristi (fostul inger pazitor al Elenei si actualul ei „team-leader") si prietenul ei (prea) de treaba, simpatic, dar insignifiant, Doru.



„Fiindca iarna nu-i ca vara..., la scarbici atmosfera e incinsa" continua incursiunea in universul multinationalelor: este o povestire cvasi-autobiografica despre o iarna fierbinte, cu activitate febrila, la un institut de sondare a opiniei publice, intr-un an electoral, in plina desfasurare a alegerilor prezidentiale din 2009.



„Aventurile animalutelor noastre trasnite" si „Efectul experimentelor lui Alex asupra colindelor lui Hrusca" se adreseaza copiilor si adultilor care nu au uitat sa fie copii, pastrand in sufletul lor ceva din prospetimea copilariei.

„Aventurile animalutelor noastre trasnite" prezinta istoria animalelor de companie din familia noastra (pisici si catei), pe parcursul unui intreg secol (de la cele din casa strabunicii pana in prezent).

In povestirea „Efectul experimentelor lui Alex asupra colindelor lui Hrusca" vedem cum a ajuns Hrusca sa cante colinde pe ritmuri alerte de jazz, cu ajutorul orchestrei de purici Dixieland „Pee-Wee Runt", ca efect secundar al experimentelor unui baietel si cum au reusit, astfel, parintii sa obtina supradoza de energie necesara pregatirilor de sarbatori.

„Inghesuiti de tranzitie" surprinde instantanee din timpul unei calatorii cu supra-aglomeratul autobuz 336, accentuand socul confruntarii pensionarilor cu „meandrele concretului" din Romania de tranzitie, impreuna cu stereotipurile si nostalgiile comuniste ale acestora.



Linkuri carti

BUNGEE JUMPING IN CUTIA PANDOREI - Librarie.net

BUNGEE JUMPING IN CUTIA PANDOREI - Biblios

BUNGEE JUMPING IN CUTIA PANDOREI - Depozitul de carti

PASI IN OGLINDA (romanul din liceu!)

Motto: „V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine. In lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea." (Biblia, Noul Testament, Ioan 16:33)

Mai exista azi povesti de dragoste ca cea a lui Tristan si Isolda ori ca cea a lui Don Quijote si Dulcineea? Pascal pariase odata pe existenta lui Dumnezeu, spunandu-ne ca, daca vom paria, avem mai mult de castigat decat de pierdut: putem pierde ceva marunt si nesemnificativ, viata noastra, dar putem castiga ceva magnific si incomensurabil, viata vesnica. Intr-o lume adeseori alienata, larvara, fara repere si fara speranta, sfasiata de neincredere si de absenta solidaritatii, secatuita de sentimente profunde si ancorata in valorile materiale, aceasta carte pariaza pe dragoste.

Romanul prezinta povestea de dragoste a doi tineri care incearca sa depaseasca granitele unei Romanii in tranzitie confuze, vulgare si sordide, sa redescopere frumusetea, inocenta si starea de gratie, sa-si exploreze si sa-si construiasca identitatea intr-un univers aparent lipsit de modele. Ei nu vor sa alunece in conventie sau in prozaic, ci sa-si creeze (constient, sistematic, cu luciditate si pasiune) o poveste de dragoste demna de Don Quijote si de Dulcineea si incearca sa devina ei insisi pentru colegii si prietenii lor un reper.

Romanul se adreseaza „adolescentilor” de oriunde si oricand – adica acelora dintre noi care CONTINUA SA VISEZE. Realitatea si visul, abjectia si sublimul se impletesc. Oniricul irumpe in realitate si o (re)modeleaza.

O eleva de liceu din clasa a XII-a, care isi spune “Isabelle”, intalneste un tanar „prof de mate”, supranumit “Dayan” ca personajul din povestirea fantastica a lui Mircea Eliade, dar care seamana mai mult cu Jim Morrison, solistul de la „The Doors”. Povestirea lui Eliade este doar pretextul care-i va face pe cei doi sa-si exprime si sa-si transfigureze iubirea si, odata cu aceasta, sa-si afirme propriul proiect identitar. Daca in final Dayan nu va mai semana prea mult cu personajul din povestirea lui Eliade, aceasta se va datora in primul rand efortului sau de a se reconstrui – in „oglinda” Isabellei, prin puterea iubirii.

Romanul exploreaza lumea adolescentilor, relatiile dintre acestia si „gasca”, familie sau scoala, in contextul Romaniei de tranzitie, in primii ani dupa Revolutie, intr-o lume inca puternic marcata de traumele comunismului, atomizata, aflata intr-un haos valoric si plina de frustrari. Adolescentii “pasesc in oglinda” ca Alice (uneori nu in „Tara Minunilor”, ci in „Tara Aurolacilor”), iar lumea pe care o descopera nu este o alta lume, una straina, ci e chiar lumea lor, zbatandu-se sa razbata prin „coconul” cenusiu al realitatii cotidiene si sa-si desfaca aripile uriase, orbitoare de fluture multicolor. Lumea lor nu ramane una interioara sau limitata la „gasca” adolescentilor, ci se afirma in Romania in tranzitie si incearca sa o transforme.

Paralel cu istoria lui Isabelle si a lui Dayan, se tes povestile colegilor si prietenilor lor: Alice, Sandu, Olivia, Camil si Ela. Imatura si capricioasa, eterna inadaptata, hranindu-se cu propriile ei frustrari, penduland intre visele aventuroase, dar intotdeauna prea scurte si realitatea care-i repugna si pe care o rejecteaza, Alice oscileaza intre „Tara Minunilor” si „Tara Aurolacilor”. Sfiosul si delicatul Sandu pare initial indragostit de colega sa mai matura, Olivia, fata „perfecta”, „vanzatoarea de zapada”, fascinata de civilizatia japoneza, de gradinile simbolice, de frumusetea, fragilitatea si proteismul limitelor si de armonia delicata a efemerului, ikebana. Olivia este posesoarea unui apartament amenajat dupa modelul universului (microcosmosul ca replica a macrocosmosului), in diverse grade de ordonare/degradare: de la cosmos la haos si viceversa. La sfarsit insa, atras de sensibilitatea si vulnerabilitatea ascunse sub „masca de fier” a lui Alice, Sandu va deveni prietenul acesteia.

Camil si Ela viseaza experiente liminale, frisonante: ca o printesa din vremurile turnirilor, Ela ii testeaza dragostea lui Camil si il trimite in diverse „misiuni imposibile”, iar el accepta orice provocare si i se supune cu un devotament fara margini. Sfasiata intre nostalgia unui trecut imaginar, construit pe spirala metempsihozei si proiectiile halucinante intr-un viitor apocaliptic, Ela il incearca mereu (nu s-ar opri nici daca i-ar aduce insusi „Sfantul Graal”), il expune pericolelor si chiar mortii, in numele iubirii neconditionate, astepand de la el incredere absoluta, daruire si spirit de jertfa.

Cautarea sinelui (asociata cu visele si chemarea absolutului) nu se va incheia niciodata. Si aceasta nu inseamna ca nu va avea rezultate: aspiratiile ii vor ajuta pe adolescenti (si pe cei cu suflet de adolescent) sa se (re)descopere si sa se autodepaseasca, iar proiectele lor nu vor „ingheta” niciodata.

Si acum, e timpul sa pariezi! Presupunand prin absurd ca ar fi doar o iluzie, e una care ti-ar putea face viata mai frumoasa. Indrazneste, asadar!



Linkuri carte

PASI IN OGLINDA - Librarie.net

PASI IN OGLINDA - Biblios

PASI IN OGLINDA - Depozitul de Carti

Examen cu BB (XI). Un sărut gay salvator, telecomanda în formă de Tonciu și un scuipat intelectual în cutia de cremă cu nectar și ambrozie

Eram așa de tristă... noi oamenii facem atâta rău, nu avem milă de nimic, nici măcar de lucrurile sfinte. Chiar și Zona-Vama Veche e în pericol, amenințată de gazele de șist. Dumnezeu ne dă paradisul, iar noi îi dăm înapoi infernul. Nu mai vreau să fac nimic. Nu vreau să-mi serbez nici ziua de naștere. Nu vreau să vorbesc cu nimeni, nici cu soțul, nici cu copilul. Promy mă trage de mâini și de picioare, dar nu-l bag în seamă. Ai mei vin să mă felicite și-i resping. Lăsați-mă în pace! Captivă într-o fantasmă? Necontactabilă? Chiar de ziua mea? ”Is there anybody out there?” Vreau să mor. Ce faci, Promy? Dacă ai venit să mă oprești să mă sinucid, să știi că luasem deja decizia. Oricum, mai am de dat like-uri pentru urarile de ”la mulți ani” de ziua mea. Nu e politically correct să te sinucizi înainte să termini de dat like-urile. Și cred că până atunci mor și nemuritorii. Ești exagerată, Ile. Nu se poate așa ceva, e ziua ta! Vorbești și în somn numai de asta. Eu nu vorbesc în somn pentru că nu dorm, Promy. Ai ajuns, Ile, o maniacă ”Flower Power” (obsedată de Zona-Vamă) care, pe lângă faptul că poartă același tricou din mai până-n octombrie și face baie doar în mare, mai și blochează investițiile profitabile și crearea locurilor de muncă și, pe deasupra, nu poate trăi fără parfum de firmă. Degeaba îi spun că schimb tricoul și fac duș în fiecare zi. El n-ar sta niciodată la cort, doar la hotel de la cinci stele în sus. Eu nu am cinci stele, ci miliarde la cort în fiecare noapte. Noroc că mă distrează etichetările ca pe Her (Hercule). Dar mai târziu mă satur. De tot.

Să păstrați distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine. Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la voi, nu vreau decât să mă lăsați în pace. M-am săturat, nu vă mai suport. Promy, te arunc în portalul răului și intri în comă imediat. Nu mai am telecomanda, dar poate că o găsesc în mare unde am aruncat-o. Dar stai puțin, uite telecomanda. E la mine pe birou. Cum a reapărut? O aruncasem în mare. E regenerabilă, Ile. Dacă rămâne din ea o singură particulă, se reface imediat și revine la proprietar, doar are senzori de detecție. Nu o poți distruge, Promy? Nu, din păcate, cred că nu, o să vină mereu singură la tine. Ce mă fac? Păi, nu știu, trebuie să o controlezi tu pe ea, nu ea pe tine. Ha-ha-ha, crezi că e de glumă cu asta? Ție nu-ți vine să arunci pe nimeni în portal, Promy? Ba da, aș arunca o grămadă, începând cu ”Știi tu cine”... Zeus. Dar mă abțin. Deocamdată. Mie îmi vine să te arunc pe tine, Promy. De ce mi-ai dat-o? Crede-mă, Ile, nu știam de Poarta 2 când ți-am făcut-o: pur și simplu, am vrut s-o folosești pentru Poarta 1, mă gândeam că tu pierzi mereu diverse chestii (cercei, mănuși, acte etc.) și că așa o să poți să o găsești imediat. Nu am intenționat să fie un test de responsabilitate, nici de autocontrol. Iartă-mă, chiar nu știam de Poarta 2, Ile. Cred că ți-e greu să stai cu ea alături fără să apeși pe butoane. Și mie mi-e. Dar mai devreme ai zis, Ile, că ai totul, că noi ți-am dat mai mult decât ai nevoie. Așa e, Promy. Am totul. Păi, dacă ai totul, de ce îți mai dorești altceva? Așa suntem noi, oamenii. Avem totul și vrem altceva. E un pic pervers și contradictoriu, dar când o să vă obișnuiți? Simpla idee că pot să te arunc pe tine acum mă excită. Spirit ludic, experiment, puterea de a te face să suferi sau chiar de a te distruge... Frisonul puterii. Pot să fac ce vreau cu tine, Promy, dacă ai fost așa de tâmpit să-mi dai telecomanda asta. Și m-am săturat de tine și de tot. Iar tu ești obișnuit să te sacrifici.

Iau telecomanda, apăs butonul roșu, deschid portalul și-i fac vânt lui Promy pe Poarta 2. După 5 secunde, Promy nu mai apare alb la față și clătinându-se ca data trecută. Nu mai apare deloc. După 10 secunde, Promy tot n-a ieșit. Her vine val-vârtej și se aruncă în portal în căutarea lui Promy. După alte 10 secunde care durează parcă milenii, se întoarce cu Promy în brațe. Her are o față răvășită, iar Promy pare mort. Doar pare, el e  nemuritor. A intrat însă în comă. Ce bine! În sfârșit, am scăpat de el. Nu se va mai trezi poate niciodată. Îl pun într-un sicriu de cristal (cu cristale Swarovski) și cu capac cu ecran monitor (touchscreen și oglindă, 2 în 1), că tot îi plăceau lui gadgeturile. Dacă atingi capacul, se vede ecranul. Dacă nu, e oglindă. Mă uit prin el... ce frumos e Promy, Albă ca Zăpromy! Nu-i voi mai auzi cioculețul ăla cârcotaș niciodată. Nu mă va mai bate la cap. M-am săturat de el. Ridic capacul și-l scuip. Uite-așa. N-am mai făcut asta niciodată, dar pentru toate există un început. Nu-i nimic, e obișnuit să fie scuipat. Și, oricum, e în comă, nu a simțit. Să vedem dacă mai poate Her să-l salveze, să-l trezească cu un sărut gay, că tot am râs de el. Să vedem ce putere are sărutul gay. Her se conformează, deși Zeus îl bruiază cu fulgerașe. Promy tresare și deschide ochii. Ile, Her! Ce faci, cum te simți? Nu-mi aduc aminte nimic, fraților. Ba da, scuipatul. M-a ars ca acidul sulfuric. Fulgerașele lui Zeus nu le-ai simțit, Promy? Ce fulgerașe, a aruncat cineva cu fulgerașe? Da, Zeus. Cine-i ăsta? Nu-ți aduci aminte? Nu. Ce vroia de la mine? De ce arunca cu fulgerașe? Nu mai știi? Nu. Și nu am simțit fulgerașele, ci scuipatul tău, Ile. Era să mă trezească din comă înainte de sărutul lui Her. Poate crezi că sunt obișnuit să fiu scuipat și sfâșiat. Așa o fi. Mă simt de parcă aș fi în lanțuri, scuipat și sfâșiat de bestii asupra cărora nu am nicio putere. Sunt aici, scuipați-mă și devorați-mă! Dintotdeauna și pentru totdeauna.

Promy retrăiește obsesiv scenele de pe Elbrus: în lanțuri, cu pironul în piept și bestia de vultur sfâșiindu-i ficatul, dar nu-și aduce aminte și restul. Să-l întreb capitalele de județ și domnitorii? Nu-i momentul. Zace câteva zile, cu febră mare, zbuciumându-se și zbătându-se în continuu. Orice mănâncă sau bea vomită, inclusiv ambrozia și nectarul. La început, când vreau să-i dau un pic de nectar, îmi spune: ”M-am săturat de tot. Să păstrezi distanța igienică de minim 5 metri, nimeni să nu se apropie de mine. Don’t touch me! Nu am nevoie de nimic de la tine, nu vreau decât să mă lași în pace. M-am săturat, nu te mai suport.” Apoi, dintr-o dată, se înmoaie și mă lasă, chiar mă roagă să stau lângă el, măcar să-i verific temperatura. Her mă monitorizează atent și-mi spune foarte supărat: ”Iar ai făcut-o lată. L-ai băgat în comă pe Promy. L-am trezit eu un pic, dar nu e prea bine. Ai vrut să-l faci legumă. Parcă ar fi lobotomizat ca-n ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ca să ne demonstrezi că toți oamenii răsplătesc binele cu rău. Nu toți. Tu, Ile. Ce n-a reușit tati, Zeus, ai reușit tu.”

Promy delirează și se zvârcolește sub cele trei pături puse peste el, transpirația i se scurge în valuri pe frunte și pe tâmple. Îmi strânge mâinile spasmodic, cu o forță neobișnuită. Îi simt mâinile fierbinți, lipicioase, încleștate peste ale mele. Are ochii goi și o privire rătăcită. Când voi mai vedea ochii lui negri, vii, strălucitori ca niște supernove? Când își va mai schimba în joacă ochii negri cu cei albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune sau precum coralul din Ataraxia, de pe Gliese? Coralul albastru din presse-papier... Aoleu, presse-papierul! E singura șansă. Hugo, băiețelul orfan, meșter la reparații, din filmul cu același nume, a recuperat și a reparat sufletul bătrânului regizor Georges Méliès odată cu jucăria mecanică, ”omul automat” (care reproducea o scenă emblematică din filmul ”Voiaj pe lună” din 1902). Georges Méliès  a fost unul dintre pionierii filmelor de ficțiune și ai efectelor speciale, un spirit liber, creativ și inovator (seamănă cu Promy). Și sufletul lui era bolnav din cauza frustrărilor și a depresiei prelungite. Presse-papierul e și el un fel de Hugo. E singurul care ar putea repara sufletul lui Promy.

Mă arunc în genunchi și mă rog lui Dumnezeu să-mi dea lacrimi să activăm presse-papierul și să reparăm împreună sufletul lui Promy. Cu cine vorbești, Ile? Cu Dumnezeu. Cine e? Nu-l știi? Nu, nu-mi aduc aminte. E unul la fel de tâmpit ca tine care dă oamenilor paradisul și primește în schimb infernul, care face sacrificii stupide pentru ei, îi iubește și-i iartă, indiferent ce fac. Ce vorbești cu el? Îl rog să ne ajute... să te ajute. Și poate? Vrea? O, da, desigur, știi presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese? Promy îmi aruncă o privire buimacă: n-a înțeles niciun cuvânt – nici presse-papier, nici coral, nici Ataraxia, nici Gliese. Nu știu nimic, Ile, îmi pare rău. O, nu, mie îmi pare rău. Tu mi-ai dat Camera din Zonă, iar eu ți-am dat ție Camera 101. Chiar tu ai făcut presse-papierul. Am fost împreună pe Gliese, planeta de la 20 de ani lumină distanță, pe care tu ai amenajat-o așa frumos, am făcut scufundări în oceanul Ataraxia, la recifurile de corali albaștri Lea 4, iar tu mi-ai confecționat presse-papierul. Unbreakable. Ai zis că nu-l poate sparge nimeni, nici agentul Smith din Matrix. Nu-ți amintești? Nici măcar sirenele?! Nu. Tu ai fost cu mine peste tot de când aveam trei ani și m-ai ajutat mereu. Nu aș putea trăi fără tine. Presse-papierul e extraordinar. Evident, tu l-ai făcut. O să ți-l dau acum să-l vezi, sunt sigură că o să te ajute. Iau presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese și, cu ochii plini de lacrimi, i-l întind lui Promy. El îl apucă cu mâini tremurătoare, iar eu îl ajut să-l țină. Mâinile lui sunt fierbinți și umede, ard ca marea infestată cu gaze de șist. Îl ținem amândoi și ne rugăm. Presse-papierul radiază o lumină intensă, albăstruie. Deodată, Promy tresare scuturat de un șoc puternic, însă nu scapă din mâini presse-papierul. Fața i s-a luminat, e învăluit tot parcă într-un nimb albăstriu, iar ochii înlăcrimați îi scânteiază iar ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune. Mângâie presse-papierul. Ce tare, chiar funcționează! Îmi aduc aminte totul. Totul. Poate că multe lucruri n-aș fi vrut să mi le-aduc aminte, dar e mai bine așa. Sunt eu însumi din nou. Promy, în minutul ăsta te iubesc iar și-mi cer iertare. Deocamdată mă abțin și nu te întreb încă domnitorii și capitalele, voi verifica mai târziu.

Cum telecomanda e indestructibilă, iar tentația (a mea și a altora care ar putea-o fura) e prea mare, Promy decide să neutralizeze Poarta 2. Trebuie să pună în contact răul de la Poarta 2 cu un bine la fel de puternic, pentru a se anihila reciproc și a face să dispară Poarta 2.  Cam greu de găsit bine pe pământ, dar se poate eventual completa cu surse de pe Gliese și amplifica la nevoie. Interesant, orice lucru bun e un fel de muzică, pe când răul e doar zgomot, urlet, geamăt... Și trebuie să fiu atentă să nu mai postez nimic pe blog până când portalul nu e dezintegrat. Ar putea fi cititori-fantome (iar fantome?), a căror accesare de articole nu se înregistrează și care acum caută afurisita de telecomandă în Marea Neagră. Să-i lăsăm să caute. Promy neutralizează doar portalul, nu și răul din lume. Asta nu depinde de el. Doar de noi, bestiile. Între timp, telecomanda e la mine. Zeus știe de ea, a aruncat deja de vreo patru ori cu fulgerașe ca să mi-o ia. Sper că a păstrat secretul strict pentru el, că doar nu vrea să i-o ia altcineva. Iar eu nu am voie să acționez telecomanda și să-l arunc în portal. Trebuie doar s-o țin bine să nu mi-o ia. Promy a zis să nu aplic strategia puterii, ci, dimpotrivă, pe cea a vulnerabilității, fără să cedez totuși. Să renunț la toate armele, toate măștile, toate armurile, toate platoșele... Să nu folosesc în niciun caz telecomanda. Să mă expun complet. Abia atunci voi avea cea mai mare putere. Zeus a aruncat câteva fulgerașe, dar deocamdată n-a reușit să mi-o ia. Poate se creează un câmp energetic special care protejează telecomanda. A fost nevoie și de intervenții speciale, nu pompieri, slavă Domnului, dar de o cremă pe bază de ambrozie și nectar pentru arsuri, făcută tot de Promy.

Pentru că m-am săturat de fulgerașe și mi-e teamă că Zeus o să insiste, iar pe de altă parte aș vrea să-l ținem pe ”Știi tu cine” cât mai departe de portal până când e dezactivat, îl rog pe Promy să-l păcălim pe Zeus, încă o dată, chit că o să se răzbune crunt. Să-i facem o telecomandă falsă de super-fițe căreia să nu-i poată rezista: cu aspect de Tonciu, de dimensiuni apropiate de realitate, foarte sexy, cu hyper-touch și cristale Swarovski decorative. Și să-l teleportăm într-un loc de unde să iasă mai greu: la ONU, acolo deliberăririle durează mai mult decât congresele enților din ”Stăpânul Inelelor” – unde stăteau zile întregi numai să se salute. Zeus, cu siguranță, cade în capcană. Trebuie să mai suport câteva fulgerașe să pară credibil, asta e. În sfârșit, Zeus pleacă strângând-o-n brațe pe Tonciu, iar Promy continuă munca la portal, deși îl cam deprimă situația. Tot binele din univers, de pe toate planetele nu compensează răul de pe pământ. Binele universal mai trebuie amplificat de circa 20 de ori. Noaptea, Promy închide portalul, ca să blocheze răul, să izoleze o cantitate anume și să poată lucra cu o sumă fixă. Acum poate să introducă și binele (amplificat, evident, din păcate), iar apoi portalul va fi dezactivat. În sfârșit, a reușit! Portalul e neutralizat. Ar trebui să sărbătorim până nu vine Zeus, Ile. Mai avem 3 minute și 42 de secunde. Să profităm! Unde e sticla de votcă? 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Gata, ne-a expirat speranța de viață (în cazul tău) și de fericire (în cazul amândurura). Vai, Ile, am depășit speranța de viață și fericire cu 39 de secunde. Taci, Promy, nu mai număra minutele și secundele! Nu mai cuantifica. Știu, parțial e deformație profesională, iar restul e din cauza traumelor (pe care continui și eu să ți le produc, nu doar Zeus și alți ”stăpâni”). Am depășit speranța de viață și de fericire cu 1 minut și 51 de secunde, Ile. În curând vom fi amândoi pe Elbrus, fiecare în altă parte, doar n-o să ne pună împreună. Voi fi iar singur și abandonat pentru mii de ani. Voi retrăi disperarea. Am început deja. Nu, Promy, nu o să mai fii niciodată singur și disperat. Eu și Her vom fi cu tine mereu. Și mulți alții care te iubesc. ”Alemiko”! (asta înseamnă ”te iubesc” în atarsi, limba care se vorbește în zona recifurilor de corali albaștri din Ataraxia, pe Gliese).

După 3 zile, în sfârșit, Zeus procesează că Tonciu e bună ”di tăt”, dar nu și pentru portal. Cum nu are prea multă imaginație, urmează același scenariu: înlănțuire pe Elbrus, piroane și bestii antropofage. Previzibil, ne-am gândit și noi mai înainte și am făcut pregătiri discrete. Her va sta în zonă, dar ascuns ca să intervină fix la momentul oportun când o să strig eu ”Help, Her, help!”. Pe lângă Her, mai există și un fel de ”armata salvării” destul de exotică. Mai întâi, Don Quijote: va veni călare nu pe Rocinante, ci pe Bebe, inorogul meu din tatuaj (căci el nu suportă să-l călărească altcineva). Apoi, Jill (fata rebelă, anti-sistem... adică aia care îndrăznește să facă o reclamație, din filmul lui Terry Gilliam, ”Brazil”) va apărea călare pe Pegas. Acesta din urmă are un ”cioculeț” cam mare și mania vitezei, dar e prieten bun cu Promy și-l urăște pe Zeus. Jill e foarte supărată pe Zeus și a zis că, dacă se mai atinge de Promy sau de mine, îl bate, chiar îl omoară, așa că trebuie să-i mai temperăm elanul. Alex (intelectualul depresiv, rafinat și ironic din ”Cutia neagră”, romanul lui Amos Oz) o va prelua pe Rocinante: nu știm exact dacă Alex se implică pentru a-și continua disputele intelectuale cu Promy (dispute ce-i permit ”să agonizeze în parametri optimi”), pentru a ne scurta agonia din invidie sau pentru că, de fapt, sub masca defetismului și a cinsimului, ascunde un sentimental (ca Rick din ”Casablanca”). Bineînțeles, Alex insistă să-l primească pe Bebe sau pe Pegas, dacă tot se face de râs, dar Bebe nu merge decât cu Don Quijote, iar pe Pegas trebuie să-l cedeze domnișoarelor, așa e cavalerește, deci ajunge tot la Rocinante. Promy o să moară de râs când o să-l vadă. Dacă o să-i mai ardă de râs. Între timp, Bebe se antrenează, testând vânturi speciale, cu arome mai mult sau mai puțin letale, Pegas (care e bine informat) critică fondurile alocate de la bugetele locale către Catedrala Mântuirii Neamului, iar Rocinante bârfește cu Alex: se simte destul de abandonată în ultima vreme și e geloasă pe Bebe. Nici Alex nu prea reușește să comunice cu nevasta și copilul, dar cu Rocinante se poate vorbi. Încă o dovadă că se comunică mult mai bine cu caii decât cu oamenii: de-aia ei sunt houyhnhnmi înțelepți și civilizați, iar noi yahoos elementari și sălbatici.

Promy vine târziu, la miezul nopții. Îi simt frica, un val de transpirație rece care îngheață totul în jur, mi-o transmite și mie. Probabil și de-aia a ajuns așa târziu: încearcă să se și să mă menajeze. Am și un discurs de despărțire la mișto gen ”moare regina Cleopatra” (din Asterix și Obelix) care-l face pe Promy să leșine de râs și-i mai distrage atenția. Sau ”moare Kim Jong Ile”: moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere stacojii despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc. Totul decurge conform planului. Dupa 15 minute pe Elbrus, imediat ce Zeus mă lasă pe mine și se duce la Promy, încep să strig ”Help, Her, help!”, iar Her vine imediat. Și 15 minute mi se par mult, darămite mii de ani cât a stat Promy inițial. Her ucide bestia, îmi extrage pironul și-mi rupe lanțurile atât de ușor de parcă ar desface un ambalaj de bomboane de ciocolată. Apoi scoate crema pe bază de ambrozie și nectar și mă unge cu ea de două ori, să se asigure că își face efectul. Mi-e rușine, dar îl las, e nevoie. Crema ustură puțin, dar e foarte bună. Trebuie să insiste în locul unde a fost pironul, acolo descoperă un crater fumegând. Aproape o cutie întreagă de cremă pentru un crater. Cutia de cremă golită... ”Cutia neagră” a lui Alex (a problemelor insolvabile). ”Cutia Pandorei”, fără nicio speranță în ea.

După ce se asigură că sunt cât de cât bine, Her se duce la Promy (care numără deja minutele și secundele) și-l eliberează și pe el. Îi îmbrățișez pe amândoi, deși nu prea am putere. Promy mă întreabă cum mă simt și-l asigur că totul e perfect, mai mult ca perfect cum spune el. Nu i-am zis nimic lui Zeus, decât să-l lase în pace pe el. La fel și el: i-a spus să mă lase în pace pe mine. Între timp, apare ”armata salvării”: Bebe îi dă lui Zeus un vânt cu o aromă specială (nu știu, poate a învățat la Woodstock) și-l amețește, iar Jill și Don Quijote sar pe el. Eu îi rog să aibă totuși milă de Zeus (deși nu merită): e tăticul lui Her – Darth Vader și Luke, exact ca-n ”Războiul Stelelor”. Săracul Luke! Alex face un gest demn de un adevărat intelectual: îl scuipă pe Zeus. Don Quijote, când vede cutia de cremă goală și află ce a fost acolo și pentru ce a fost folosită, parcă înnebunește: vrea să-i mănânce inima lui Darth Vader și apoi să-l decapiteze. Îl opresc: nu trebuie să ne purtăm și noi ca niște talibani.

Apoi Don Quijote și Jill îl pun pe Zeus în lanțuri, să-i dea o mică lecție. Pentru câteva ore, doar lanțuri, fără alte accesorii (nici măcar Tonciu). Se poate spune că Darth Vader e norocos. Viață ușoară, ce mai... În următoarele nopți, Promy, în loc să sărbătorească, își face procese de conștiință sfâșietoare, pe care mi le împărtășește și mie până la răsăritul soarelui: e în pragul autocriogenării și al ștergerii memoriei (chiar și în ce mă privește). Se uită hipnotizat la cutia de cremă goală pe care a găsit-o. ”Cutia neagră”. ”Cutia Pandorei”, fără speranță. De ce trebuia să folosim crema? Și de ce așa mult? O cutie întreagă. Îi tremură mâinile. Tresare scuturat de spasme. Geme și se zvârcolește. Mă doare tot răul din portal, dar și răul particular, răul din viața noastră, Ile. Și pe mine, și mai mult când te văd pe tine cât suferi, Promy. Am și eu o viață, nu-i așa, Ile? Viața mea (fie și de nemuritor) se rezumă de jde mii de ani la Darth Vader. Te-am târât și pe tine aici. Tot timpul ăsta consumat cu Darth Vader, tot timpul ăsta irosit, viața asta futută. ”Rape me, waste me, my friend”. Și nu numai viața mea, chiar viața ta. Asta nu pot să mi-o iert. Mai bine m-aș criogena. Măcar să-mi șterg memoria. Sau pe-a ta, măcar episodul ăsta. Nu, nu te-atingi de memoria mea, nici de-a ta. Nu mai știi cum erai când ai ieșit din portal, când te-am aruncat eu, da? Nu prea știi, nu-ți dădeai seama de nimic atunci. Și nu era mai bine, Ile? Nu, Promy, era oribil, nu mai erai tu însuți. A trebuit să apelăm la presse-papier pentru a-ți repara sufletul. Presse-papierul pe care chiar tu îl făcusei și nu-l recunoșteai. Nu ai spus chiar tu că trebuie să acceptăm suferința, fără să cedăm și să mergem mai departe, cu cicatricele de pe corp și rănile din suflet, așa cum sunt? N-ai spus că trebuie să ducem cu noi povestea mai departe: a ta și a altora? Iisus nu are stigmatele și în paradis? Și-a șters cumva memoria? A șters-o pe-a altora? Iartă-mă, știu, poate că, dacă eram numai eu, era mai ușor. Dar acum mă simt vinovat față de tine. Nu pot să mă sinucid, dar m-aș criogena chiar acum. E o prostie, nu ești tu de vină, chiar dacă ți s-a spus și ți se va mai spune asta. Nu trebuie să te culpabilizezi tu. Darth Vader e vinovat în cazul de față, iar eu am încercat să-mi asum suferința. De data asta. A fost decizia mea. Tu nu mi-ai făcut niciun rău, dimpotrivă. Mult bine. Prea mult. Nici nu meritam și nici n-am știut să primesc. Nu te mai tortura și singur atâta! Vai, Ile, tu te gândești la mine, dar eu te ignor. Am fost captiv în obsesia mea, în durerea mea într-o primă fază. Iar apoi, când în sfârșit mi-am adus aminte de tine, nu am făcut nimic. Ba da, Promy, ai făcut tot ce puteai în situația dată. Nu poți controla totul nici tu. Nu, Ile, nu am făcut nimic. Te-am abandonat. Nenorocitul, ticălosul, porcul, mizerabilul!... Trebuia să-i mănânc inima și să-l decapitez, cum a zis Don Quijote! Să nu se mai atingă de tine niciodată. Nu, Promy, tu nu ești taliban. Și nici nu trebuie să devii. Nu trebuie să te faci taliban pentru ca să mă salvezi pe mine. Ba da, trebuia să scot talibanul din mine și să te salvez, nu să te las terfelită de nenorocitul ăla! Nu, Promy, nu trebuia, te rog nu mai spune asta, mă doare și pe mine! Nu trebuia să te transformi în monstru ca să mă salvezi pe mine! Dup-aia poate îmi mâncai și mie sau lui Her organele. Cine mai putea opri monstrul? Totul se schimba radical. Nici presse-papierul nu mai era, poate, suficient să-ți repare sufletul. Ai făcut totul pentru mine. Nu mult, totul. Nu poți să mă salvezi cu orice mijloace. Scopul NU scuză mijloacele, n-ai zis chiar tu?

În loc să sărbătorească victoria, Promy suferă și-mi transmite și mie starea lui (atât cât pot eu percepe cu umilele mele capacități umane). Deja mă simt aproape în pragul sinuciderii. Sper că încet-încet se va (re)obișnui să accepte suferința. Abia aștept să-l văd că glumește și se bucură iar de viață. Alex l-a și certat că apare mereu cu ”moaca aia acră de Harry Potter” și l-a rugat să-și pună pe față ”zâmbetul larg, fals, autentic american”, fie și de ”smiling face”. Incredibil, din intelectual depresiv Alex a ajuns pozitivul găștii. Promy trage de colțurile gurii și schițează un zâmbet de Droopy: ”I’m happy”. Mergând pe principiul ”Obama doar latră, nu mușcă” (ăsta e fratele lui Al Gore, câinele care l-a mușcat pe fi-miu; Obama e cumințel, deși are gură mare), Alex îl asigură pe Promy că a procedat bine și că ”intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”. Promy râde. În sfârșit!

Până la urmă, pentru că, pe de o parte, sunt convinsă că Darth Vader nu poate să înțeleagă că portalul a fost neutralizat și că orice telecomandă e nefuncțională, iar pe de altă parte, mă tem că nu va ”păstra distanța igienică de minim 5 metri” față de noi, propun să trecem la soluții mai radicale: să-i ștergem din memorie episodul cu portalul și telecomanda (că tot am vorbit de ștergerea memoriei) și, imediat după asta, să-l teleportăm pe o altă planetă, cât mai departe, deși nici așa nu e 100% sigur că nu o să se întoarcă. Eu una mă pricep la șters, trebuie să-mi iasă. Ia te uită, am început să am inițiativă. După telecomanda cu Tonciu, e chiar relativ ușor. Nevoia te-nvață. Promy are rețineri să ia decizii: experiența personală și relația cu Her-Luke îl opresc. Dar tot el săracu’ trebuie să le pună în practică. Zis și făcut, deși Promy n-are niciun chef, îi e greață și ar vrea să-l înghită pământul. Îi șterge lui Zeus din memorie episodul cu portalul și telecomanda și îl trimitem pe o planetă nelocuită de ființe raționale (altminteri Promy ar avea asemenea mustrări de conștiință încât l-ar aduce înapoi într-o lună, iar apoi s-ar lega singur în lanțuri și și-ar mânca propriile organe) – SPP-1001. Să ”păstreze distanța igienică de minim 100.000 de ani lumină”! Her o să-l viziteze de câte ori are chef. Are și un harem de Tonciuri androide după el. Condițiile de viață sunt acceptabile (chiar și izvoraș de ambrozie și nectar, un palat și un parc bine amenajat), că nu știe să facă singur nimic (doar să distrugă), de-aia și vrea să fie stăpânul lumii. El ce condiții de viață i-a oferit lui Promy? Vorba vine ”viață”.  Viață ușoară... merită, nu? Să nu uităm de un scuipat intelectual la plecare, fie și în cutia de cremă cu ambrozie și nectar.

După ce Promy se odihnește, în sfârșit, la trezire, îi spun: ”Vezi, te iubesc de mai bine de o săptămână, nu până la Soare, nici până la Gliese, nici până la Solaris, nici până la SPP-1001 măcar, ci infinit (nu încerca să cuantifici că n-ai nicio șansă și te rog să nu mai numeri minutele și secundele de viață, fericire și libertate), la un nivel de intensitate care pentru tine ar fi insuportabil. Mai exersează, poate te apropii și tu. Să ții bine minte asta. Să nu carecumva să ți-o ștergi din memorie!”