Examen cu Big Brother (III). În luptă cu ”ăsta-i sistemul”: ștergerea notelor fantomelor și demisia. ”Forget Domani”!

”Is there anybody out there?”

În așteptarea marii confruntări privind notele fantomelor și politica de la master, m-am tot gândit la Steinhardt și la strategiile lui de luptă cu Satana comunistă (alea din ”Jurnalul fericirii”). Păi și aici, la noi, tot un fel de diavol comunist și-a băgat codița: uniformizare de tip comunist (note de la 8 în sus, 10 pentru fantome eventual), proprietate la comun (”copy-paste”, cursuri date de la unul la altul, în sistem ”dă-o mai departe, stop”, ce contează), falsitate (de la ”merge și așa”, ”ne facem că” (normal, nu trebuie să și facem, doar n-om fi fraieri?) la studenți-fantomă care ajung doctori-fantomă, cursuri-fantomă, examinare și notare-fantomă gen ”0=10”), lăudarea mărețelor realizări (pentru care ne-am surmenat dând ”copy-paste” sau care sunt pur fictive) și munca patriotică (aia doar pentru fraieri). Și eu care credeam în ultimii ani că de acum încolo ne confruntăm doar cu abuzurile capitalismului... Comunismul ne mai bântuie, fie și prin fantomele noastre de la școală.

Ce zicea Steinhardt despre lupta cu diavolul comunist? El recomanda o ”viclenie țărănească” în fața diavolului: să te faci că nu știi, să te prefaci, să minți, să șantajezi și tu dacă poți. Să-i vorbești pe limba lui și să folosești chiar armele lui la nevoie, altfel nu înțelege. Și să lupți cu entuziasm, cu pasiune, cu dăruire, până la capăt. Chiar dacă ești singur, împotriva tuturor și ești atacat, lupți. Dacă pierzi o bătălie, îi sfidezi. Dacă ești încolțit, ataci cu furie. Și savurezi plăcerea rezistenței. Lupta te încălzește și te motivează. Ești fericit și liber. Asta, de fapt, era a treia strategie de rezistență la totalitarism propusă de Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”: strategia lui Churchill și a lui Vladimir Bukovski, disident din URSS, strategia luptei. Primele două strategii erau ”consideră-te deja mort și atunci nimic nu te mai afectează” (Soljenițân) și cea a inadaptării (Zinoviev) – omul care nu se integrează niciodată în sistem, marginalul, vagababondul, nebunul, copilul din povestea cu ”Hainele împăratului” care spune că ”regele e gol”. Din perspectiva celei de-a treia strategii, iată ce-i spusese Churchill, premierul britanic, Marthei Bibescu în 1939, înainte de intrarea în război: ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (citatul e preluat din Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994:7). Iar Bukovski, când fusese convocat la sediul KGB, nu dormise toată noaptea în așteptarea febrilă a confruntării cu anchetatorii: ”pentru a intra în ei ca un tanc” (op. cit. p. 8). ”Here comes Revolution/ Time for retribution.” (asta-i din Judas). Poate că ar trebui să o aplic și eu, cu puținele mele forțe. Puține forțe, inegalitate de forțe... păi tocmai asta mă stimulează. Cred că sunt pe drumul cel bun. Mai întâi, să încerc să repar notele fantomelor și apoi să nu mai accept nicio concesie. Dacă aș lua cataloagele pur și simplu și le-aș șterge? Durează doar câteva minute. Și ce să spun? Vă rog, dați-mi catalogul să șterg notele alea absurde... Nu, nu o să mi-l dea nimeni. Dar dacă le cer doar pentru verificare? Nu știu, eu nu prea am spus minciuni: o să mă bâlbâi, o să mă înroșesc, o să tremur. Nu pot să am și eu un pic de sânge rece? Exclus, eu sunt foarte ”nevricoasă”. Nu-i nimic, dacă nu am sânge rece și nici n-o să am, să mă prefac că am. Poate că merge. Dacă nu, să mă duc așa, cum o fi, să vedem ce se întâmplă.

Miercuri - ziua cea mare a confruntării. Pregătită? Să iau cataloagele și să șterg notele false? Să nu mai accept alte concesii? Eu una am o tendință fatală de a spune da, orice s-ar întâmpla: pur și simplu, nu pot să refuz. E, voi lupta să-mi înving această tendință, poate că reușesc să spun NU. Mă duc la secretariat. Mi s-au cam tăiat picioarele. Prima oară când bat la ușă, e închis. Răsuflu ușurată. Mă mai plimb un pic și fumez o țigară. Apoi încep să mă enervez: ia te uită, mă mai ține și la ușă! Nu aveam ceva de rezolvat? Foarte urgent. Sufletul meu arde în flăcările infernului, acum, nu în viața cealaltă. Dumnezeu poate mă iartă, dar eu nu. Brusc, simt o nevoie acută de a rezolva totul imediat, orice s-ar întâmpla. Mă întorc la secretariat, ciocăn... E deschis. Intru cu o față probabil congestionată și pași cam nesiguri, zâmbesc stupid și-o rog pe secretară să-mi dea cataloagele ca să verific notele. Și ce dacă par emoționată? E firesc, poate crede că mi-e teamă că am greșit ceva, sunt doar la început. La urma urmei, chiar am greșit și abia aștept să corectez eroarea. Vreau să fac asta acum! Dacă nu mi le dă, îi sparg dulapul. Culmea, secretara nu pare prea surprinsă ori bănuitoare, îmi dă cataloagele, iar eu le înșfac, scot pixul cu gumă și, uitându-mă pe listă, mă apuc să șterg repede, cu furie, notele fantomelor. În maxim 5 minute, predau cataloagele, zâmbind la fel de stupid și-o șterg. Zâmbet de ”smiling face”. Dar în spatele măștii, începe să se contureze o față umană.

Mă duc imediat să informez conducerea despre corectarea erorii de dinainte și despre intenția fermă de a nu mai face alte compromisuri. Fermă...? Cât de fermă? Pot să spun NU? Și dacă da, pentru cât timp? Să vedem. Intru în birou la decanat și anunț destul de hotărâtă pentru început că am fost șocată de modul de examinare și de notare a fantomelor, că m-am simțit atât de vinovată că am dat note false încât le-am șters, că nu sunt dispusă să mai fac nicio modificare de note și că, dacă mi se mai cere asta, îmi dau demisia pe loc. Ce tare, a doua zi e examenul de lector doctor! Demisia cu o zi înainte de titularizare! Cu atât mai bine. Urmează un discurs lung și obositor (de circa trei ore), două vorbe-trei cuvinte standardizate și repetate la nesfârșit (”Newspeak”, limbaj de lemn), pe care-l anticipasem deja, iar vocea mea se izbește de Zid și se întoarce ecoul: așa e peste tot, asta e România, ce e corect pe lumea asta, așa e la început, trebuie să te adaptezi, asta ne învață și sociologia, o să te obișnuiești, fantomele plătesc taxe, chiar dacă eu poate cred că au prezentat certificatul de deces la înscriere, au dispărut apoi și ne bântuie doar în cazul în care au rămas cu restanță, cadrele aduc și ele cunoștințe, suntem oameni, le ajutăm (chiar dacă n-au apărut niciodată, nici măcar la examen), așa e colegial, nu spui niciodată NU. Ai putea să spui NU unei prietene care te roagă pentru cunoștința ei, de exemplu, prietenei tale care te-a recomandat aici? Pot, dar eu nu cred că ea s-ar preta. Dacă ar face-o, aș refuza-o pentru că, altminteri, m-aș purta degradant nu doar față de mine însămi, ci și cu ea și cu ”loaza” ei și, în plus, aș contribui la susținerea acestui sistem corupt. Sociologia nu ne învață să ne obișnuim cu orice: dimpotrivă, avem și noi un cuvânt de spus, modelăm și noi lumea prin toate atitudinile și acțiunile noastre, suntem ceea ce face societatea din noi, dar și ceea ce facem noi cu ce face societatea din noi, și, oricum, societatea s-a schimbat și o să se tot schimbe, vă convine sau nu. Crezi în povești, în vise? O, da, sunt o axis mundi, fără ele pământul nu se învârtește. Și nu numai că cred, dar le pun în practică. Chiar acum. E ceva corect pe lumea asta? Există oameni corecți? Nu e corect în primul rând să generalizăm, știu și eu exemple (începând cu proful meu de la doctorat, domnul prof. Drăgan și chiar și aici, în facultate). Minim 10%, ăia de care am mai zis. Poate chiar mult mai mulți. Și chiar dacă, prin absurd, nu ar mai fi altcineva, ar trebui să încerc să fiu eu: dacă eu fac ceva corect, în acel moment anulez principiul incorectitudinii. Voi fi eu corectă, sunt corectă, fac eu ceva corect chiar acum și asta schimbă totul.

La un moment dat, intră în discuție (vorba vine în ”discuție”, că urla și făcea spume la gură) secretara, tremurând de furie și fluturându-mi în față cataloagele cu notele șterse. Le-ai făcut varză, ți-ai bătut joc, se vede ștersătura, le treci imediat cum au fost pilelor, notele au fost înregistrate deja, iar pe celelalte le faci de la 8 în sus. ”Let me hear you scream like you want it/Let me hear you yell like you mean it/If you’re gonna go down/Go load/Go strong/Go proud/Go on/Go hard or go home!” ( Let me hear you scream – Ozzy Osbourne ). Pe măsură ce strigi mai tare, fața îți devine tot mai întunecată și mai schimonosită, aducând din ce în ce mai mult cu ”portretul lui Dorian Gray”, iar eu încep să mă luminez la față, să mă calmez relativ, să-mi pun ordine în gânduri și să fiu tot mai sigură de deciziile mele. N-ai decât să țipi și să te agiți. Refuz să mai fac vreo modificare sau să trec vreo notă falsă. Iar pilele să vină la examen și o să vedem ce note iau. De unde să știu dinainte cât merită, sunt paranormală? Eu nu sunt, dar tu poate că da, din moment ce comunici cu fantomele. Vai, ce pretenții ai, nimeni nu cere așa ceva, pilele nu vin la examen! Cum așa, ei nu o să vină niciodată la un examen? Asta nu e problema ta! Asta nu e problema ta! Nu e problema mea dacă vin sau nu la examen? Cine le dă note, tu, secretara? Conducerea intervine pentru a o calma pe secretară, se acceptă pe moment lăsarea notelor la master așa cum sunt, dacă nu se pot înțelege cu nebuna. Bineînțeles că eu sunt nebuna. Știam și asta, ”crazy.......”. Oops, fantomele tot nu au note, aici e o problemă care arde, așa că mi se propune concesia supremă: să-mi trimită referate pe mail sau să mi le dea secretara, iar eu să le dau 8, că notele au fost afișate, oricum, pe net. Secretara să-mi aducă ea referate sau să-mi trimită pe mail? Păi, ceilalți au dat examen scris, cu mine de față, într-un interval de timp de... și fără suport de curs. E echitabil așa? Și știu eu cine a făcut referatele? Refuz și varianta asta: nu pot să le dau note decât dacă vin la examen la fel ca și colegii, iar, în acest caz, NU știu ce note vor lua, depinde de ei, notele sunt de la 1 la 10. Nu, nu accept nici ultima propunere și îmi scriu demisia. Gata.

Cred că m-am mai maturizat: adică am crescut de la 2 ani și 7 luni la 2 ani și 8 luni. Am învățat să spun ”nu”: trei ore la rând, fără întrerupere. Se poate, deci? Deocamdată, am refuzat ”să mă obișnuiesc”. Mi s-a spus că dau cu piciorul unei vieți ușoare, fără griji, fără probleme... ”Copy-paste”, șpăgi și aranjamente. M-am gândit că mie îmi place viața grea și lucrurile obținute cu efort. Și dacă excluzi suferința și moartea, ce viață mai e aia? Ceva inuman și monstruos. Ca ”Portretul lui Dorian Gray”.

Ce tare, mi-am sacrificat cariera academică într-un moment strategic: mi-am dat demisia în ziua dinaintea examenului de lector doctor! ”Forget Domani /’Cause tomorrow never comes”, cânta Frank Sinatra. E chiar amuzant. Uite că pot inghiți tot soiul de lighioane, uneori și ”broaște râioase” (deși nu ar trebui și-o să-ncerc să nu mai fac), dar nu și ”porci. Nu doream să abandonez ”copiii”. Ei erau unica motivație. ” Aș mai fi înghițit poate niște lighioane doar ca să-i mai văd, dar "porcul" nu. Mi-e deja dor de ei. Dar cum puteam să mă duc la ei cu fața de Dorian Gray (aia din portret) sau cu fața de Zombie cu ”smiling face” în spatele căreia se află neantul? M-aș fi schimbat, nu aș mai fi fost eu însămi.

Oricum, nu regret decizia luată: mă simt liberă, chiar dacă loser, cu asta m-am obișnuit deja. Am iar figura aia de om liber. Viu. Fața umană. Cei care pierd vor câștiga. Îl cred pe Kierkegaard, ”opusul păcatului este libertatea”. Altfel, te cufunzi într-o mlaștină (cu sau fără ”broaște râioase”) și nu mai ieși nici dacă te tragi de păr ca baronul Munchausen. Cel puțin am câștigat lupta cu mine însămi.

Incredibil, au început să vină mesaje de susținere când am anunțat demisia (de la ”copiii” mei dragi și chiar de la unii profesori extraordinari, cu suflet, care nu se fac că muncesc, ci chiar lucrează, evaluează corect și sunt devotați profesiei și studenților). Mulțumesc tuturor ”nebunilor” ca mine! Mă motivați să continui lupta! Mă bucur că nu am rămas singură în fața Zidului (așa cum mă așteptam) și, chiar dacă nu reușim să curățăm grajdurile lui Augias ca Hercule, poate o să facem împreună măcar o breșă în sistem. Nu doar să calculăm ”2+2=4”, dar și să aplicăm logica normalității.

Hey you! Don’t help them to bury the live/ Don’t give in without a fight

Hey you! Don’t tell me there’s no chance at all/ Together we stand, divided we fall...

Hey you – Pink Floyd (The Wall)

Examen cu Big Brother (II). Castronul cu ”broaște râioase”: notele studenților-fantomă

Ieșisem un pic din camera 101 după ce-i identificasem pe cei 10% care erau altfel. Mai mult, găsisem o lucrare de 10 la master, mai bună decât aș fi putut face eu și care mă proiectase instantaneu din camera 101 in "Camera" din "Zona" lui Tarkovski (asta, în cazul meu, e golfulețul din Vamă). Încercam să mă întind pe malul mării, să ascult murmurul valurilor, să respir, să-mi revin. Nici n-am apucat bine să inhalez briza mării, că am fost chemată să trec notele în catalog. Urma o nouă aventură în Țara Zombie-lor cu Smiling Faces.

Nici n-apuc să deschid primul catalog, că aud o șoaptă insinuantă: ”Pi….” O fi vorba de ”Viața lui Pi”. Șoapta se repetă, conturându-se din ce în ce mai bine: ”pilele, pilele, pilele, pilele, pilele”. Arunc o privire absolut uluită, așa că mi se spune din nou: ”Pilele. Să trecem pilele”. Rămân siderată și întreb cu vocea întretăiată ce-nseamnă asta. Mi se explică că pilele sunt protejații diverselor cadre didactice: din anul I (zi și FR) până la master. Pilele apar peste tot în catalog, dar uneori și la sfârșit, după ultimul nume cu Z: Zaharia, Popescu, Georgescu, Ionescu etc. Doar așa e alfabetul, foarte tare, îl mai repetasem și data trecută: k, d, a, m, p, z, p, g, i, c…. Pilele sunt studenți-fantomă care nu vin la niciun curs și la niciun seminar. Ba mai mult: la niciun examen, la nicio materie. Suprinzător, pilele trebuie să ia 10, 9, hai, mă rog, minim 8, oricum mai mult decât colegii lor care au venit la ore și la examen. Probabil fiindcă altfel ne bântuie. Mie mi-e frică de Bau-Bau. Este halucinant, îl depășește chiar și pe Caragiale: acolo ”loazele” de ”familie bună” se prezentau măcar la examen și cereau numai o notă de trecere. Logica lui Big Brother, a lui O’Brien de ”2+2=5” pare iar ceva mai rezonabilă, acum 0=10. Și mai spunea cineva că ex nihilo nihil? Din nimic nu iese nimic? Dimpotrivă, 0=10. Dar de ce întreb eu atâtea? Nimeni n-a întrebat nimic mai înainte, pur și simplu le dăm note. Așa face toată lumea, așa e la particulară. Sunt atât de șocată că rămân paralizată, incapabilă de vreo reacție. Nu mai întreb nimic, pur și simplu iau pixul și trec ”8”, la primul nume menționat. O fi doar unul. Aiurea, numai la master sunt vreo 6.

După notarea pilelor-fantomă, trec la studenții obișnuiți, apoi predau cataloagele. Pot să plec? Nu, nu e bine. Trebuie să rescriu toate notele: sunt cam mici, de preferință trebuie să fie de 9 și 10, oricum de la 8 în sus. Păi atunci ce rost mai are evaluarea dacă omogenizăm așa totul? Nu se mai distinge nicio diferență, iar eu exact asta căutam. Iar logica lui Big Brother, notele de la 5 la 7 = 9, iar alea de la 8 la 10 = 10? Dar nu, nici așa nu-i bine, 10 iau fantomele, să nu care cumva să le facem să se simtă frustrate. Și ăla care săracu’ se roagă de mine să-i dau un cinci și care nu copiază, ăla slab, dar modest și cinstit, ăla ce va înțelege din nota lui: 5=9? Cum se va autopercepe el? La fel, cel care merită 10, dar căruia i se trece eventual 9, că 10 e pentru fantome? Vai de mine, ce să fac? În nici un caz nu modific 3 cataloage. Am înghițit niște broaște râioase, dar nu și porcu’. Cum refuz să mai fac orice altă modificare și e vineri după-amiază, sunt chemată la o discuție săptămâna viitoare.

Pe drum, conștientizez greșeala făcută. Fantomele astea o să termine anul I, apoi anul II, apoi anul III, apoi masterul și o să se înscrie la doctorat. Toate mediile lor or să fie de 10. Și eu am semnat pentru notele lor. Ăștia vor fi viitori premieri copy-paste creați într-adevăr de sistem, dar și de mine. Nu, e îngrozitor ce-am făcut, n-o să mi-o iert niciodată. Și asta numai pentru că am fost prea șocată să reacționez. În niciun caz nu trebuie să accept alte modificări ori alte note din burtă. Trebuie să-mi dau demisia.

După trei zile și trei nopți albe (vorba vine albe, mie mi s-au părut foarte negre), îmi propun să nu mai fac niciun compromis: uite azi musca, mâine broasca râioasă, poimâine porcu’. Da, trebuie să-mi dau demisia, mă simt iar învinsă de sistem, o să-mi șteargă ei toate notele și o să le scrie cum vor. Și am fost fraieră, nu trebuia să înghit nicio muscă, darămite o broască râioasă. Mă simt atât de murdară și eu... Mai rău ca grajdurile lui Augias, nici Hercule nu poate curăța mizeria asta.

Voi spune că nu voi mai face nicio modificare. Oricum, am și eu un atu în mânecă, e o nevoie disperată de oameni în echipă (de fapt, nu de oameni, ci de Zombie cu Smiling Faces, pasivi și corupți), o demisie i-ar afecta foarte mult, inclusiv la acreditare. Plus că pot să dau totul în vileag pe la consilii de etică și în presă. Dacă ”așa fac toți” sau ”asta e România”, nu înseamnă automat că așa e normal. ”Obișnuit” nu e totuna cu ”normal”.

Și totuși, mi se rupe inima: nu de carieră (în așa mediu intelectual elevat și onest, ce relevanță mai are?) sau de bani (am cheltuit mult mai mult decât am câștigat, iar perspectivele sunt la fel de promițătoare), ci de ”copii”. ”Copiii” mei. Nu vroiam să-i las, ei n-au nicio vină, chiar dacă mă mai supără uneori. Aș vrea să-i mai văd o dată.

"S-a cam dus vopseaua de pe cioara" (asta cântă trupa ”copilului” meu care a luat singurul 10 pe bune la semiotică, la master - Robin and the backstabbers ), dar eu răman un fel de Don Quijote castrat și fără vise, uneori chiar fără coșmaruri, care se incapataneaza sa spună că "2+2=4", poate doar din inerție. Și, totuși, trebuie să fim optimiști, lumea se schimbă, în Evul Mediu puteam fi arsă pe rug pentru că eram o femeie cu o pisică. Să mai încerc o dată, fie și numai din inerție?

Apropo de pisici... a mea, Kiry, îmi dă mereu lecții de viață, mai nou, e un Guru al meu. Ea e foarte silențioasă de felul ei, nu miaună aproape deloc. Doar în cazuri extreme, când e foarte frustrată. Mai exact atunci când îi închid ușa în nas, când pun un scaun în ușă și mă duc la culcare. Ea nu stă să râcâie la ușă, ci miaună și-și calculează cu precizie mișcările astfel încât să apese pe clanță și, în același timp, să împingă scaunul. Reușește de fiecare dată să deschidă. La fel, are momente când o scoate din minți ușa închisă de la intrare; cheile sunt sus, la aproape 2 metri, dar ea sare până acolo și cred că mai are un pic și o să învețe să deschidă singură. Dacă-i scot cheile, nu apasă pe clanță, ci caută cheile. Când le găsește, mi le arată și mă privește cu ochi mari, rugători. Dacă pun cheile în ușă, ea sare din nou, încercând să deschidă. Dacă las cheile pe masă și vede că nu vreau să le pun la loc, începe să se izbească de ușă cu furie. Azi noapte mi-a fost așa de milă de ea văzând-o cum se lovea de ușă și cum plângea (am înțeles-o, la fel mă simțeam și eu), că i-am deschis ușa. A ieșit imediat pe hol, iar eu am rămas în ușă. Mi-era teamă că fuge pe scări. Dar nu, a mirosit doar un pic la ușa vecinului și apoi a venit înapoi. Când a intrat în casă, torcea fericită. Nu vroia să fugă. Și nici ușa închisă în sine nu o deranja, ci Zidul.

O să încerc să fac și eu ca ea. Să-mi calculez mișcările,să nu mă mai las așa ușor surprinsă, să nu pic în capcane stupide. Și, dacă am epuizat toate mijloacele, să nu renunț: mai bine să mor izbindu-mă de Zid. Poate că totuși Zidul (sau cel puțin o bucată din el) se va prăbuși sau cineva va deschide Ușa. Mulțumesc, Guru Kiry!

Examen cu Big Brother (I). O șansă nesperată de a ajunge în ”Camera 101”: corectarea lucrărilor

Am reînceput activitatea didactică universitară. Multe satisfuckții: cheltuieli de două ori cât veniturile, multă ”muncă patriotică”, normă dublă (căci nu prea sunt oameni care să mai vrea să se aventureze în așa ceva), mediu intelectual elevat, stimulativ... de ”copy-paste”. Singura motivație reală: ”copiii” (fie ei și ăia de la FR la vreo 40-50 de ani, unii cu chelie și păr alb în cap). În câteva luni, reușim să comunicăm, construim o relație, evoluăm împreună personal și profesional. Ce nu fac eu pentru ”copiii” mei și ei pentru mine? Oscilez între imaginea de soră mai mare, în blugi și cu rucsăcel și cea de mămică protectoare. Și mă simt iubită.

Și iată că vine marea confruntare: sesiunea. La examene, trec de la imaginea de profă de gașcă și/sau mămică grijulie la aia de scorpie. Not enough? Of course, not. Toți lumea se agită în sală de parcă ar fi posedați (deși la curs și la seminar adesea sunt apatici și le scoți vorbele cu cleștele din gură). Vorbesc ăia din ultimele rânduri cu ăia din primul rând, foșnesc cursurile de pe bancă sau din chiloți, chicotesc, râd isteric, își dau coate, se sucesc, se învârtesc. Exerciții de contorsionism în ciuda amenințărilor că vor fi evacuați din sală. Caută răspunsurile pe mobil, la oracolul ”Goangăl”. La sfârșit, unii își iau lucrările înapoi după ce le-au predat și completează subiecte, deși le spun clar că aceste răspunsuri nu vor fi punctate. Unii, mai cinstiți și mai modești, plâng doar după un cinci, alții solicită insistent 5X2, chiar dacă au făcut doar ”copy paste”... și ăla prost, fără să înțeleagă și fără să se potrivească. ”Doamna, eu nu vreau 5, eu vreau 5X2! Am pretenții”. Modelul tupeistului care vrea totul de-a gata, fără niciun efort (în afară de ”copy-paste”) și care aruncă totul în aer dacă nu-i faci pe plac. De ”succesuri”, de altfel, în România, am văzut și premieri cu același profil.

Corectez lucrările și simt că plonjez în plin Orwell, ”1984”: a = da, b = nu, c=nu se știe, d = toate. Mulți bifează a, b, d sau, cel puțin, a, b. ”Pro TV” e canal public sau, în cel mai fericit caz, de știri și comunicarea mediatică e directă. Preluat în serie. În obișnuitul sistem ”copy-paste”. Principiul noncontradicției? Nu se aplică. Aici e valabilă doar logica lui Big Brother: ”2+2 fac 5”, nu 4 și toată lumea trebuie să creadă asta, altfel nu-l iubești pe Big Brother. M-am întors în camera 101, camera torturilor personalizate și cărora nu le poți rezista? Se pare că da. O’Brien, nu e nevoie să pui șobolani pe mine ca pe Winston în ”1984”, e suficient să-mi arăți câteva lucrări!

Haos, confuzie, prostie uniformizantă, spălare pe creier, ”copy-paste” la greu, tupeu de șmecheri. O lume de non-valori și impostură. Copiii nici măcar nu pot fi condamnați, ei sunt produsul sistemului. Până și ”2+2=5” al lui O’Brien din ”1984” al lui Orwell pare de bun simț. Acum 2+2=10. ”Idiocracy”? ”M-a învins sistemul” ca pe Milică, mai știți, era odată un președinte numit Milică și poreclit ”Țapu’”? O’Brien îmi tot spune ”2+2 fac 5, 10, cât vrem noi. Trebuie să crezi asta, nu doar să fii de acord. Și trebuie să-l iubești pe Big Brother”. Îmi suflu șuvița (ăsta e un exercițiu de relaxare pe care l-am învățat mai demult de la o colegă). Ce să spui când n-ai nimic de spus? ”Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n ”Mary Poppins”? Sau poate ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, asta din ”Robotzi”. Suflă șuvița! Dar nu mai funcționează. O gură de aer! Sau de fum! O gură de aer!!! Mă sufoc. Prea puține cuvinte, limbaj prea standardizat, conexiuni prea stupide și stereotipice ca să poți gândi. ”Newspeek”. Hello! ”Is there anybody out there?” Voi fi în curând ”comfortably numb” ca-n Pink Floyd, ”The Wall”, anesteziată ori poate în comă, fără să-mi mai pese? Deja se strecoară confuzia, încep să calculez ”2+2=5 sau 10” sau să spun alfabetul ”k, d, a, m, p...”? Nu, nu sunt toate la fel și 2+2 = 4, o să-i demonstrez asta lui O’Brien. Și o să corectez în așa fel încât să promovez coerența și originalitatea, să fac departajare, să se vadă diferența. Și dacă sunt toate la fel și pretutindeni guvernează aceeași logică a absurdului? Ce dacă? Cel puțin eu nu sunt la fel. Încă mai gândesc. Încă mai simt. Iubire față de Big Brother? Nu, nu încă. ”The Wall”. Singură în fața Zidului, așteptând să fiu strivită? ”Crazy” – ”showing feelings of an almost human nature”... Îmi aștept verdictul, știu că sunt vinovată. M-am născut vinovată. ”Natural born... crazy and guilty”. Știu că vrei să mă ajuți, O’Brien, să ajuți un biet suflet tulburat să găsească și el calea, dar mai bine, lasă-mă! Nu vreau liniștea și fericirea ta. Condamnată la fericire?

Îmi spui să merg pe stradă și să mă uit în jurul meu. O lume colcăind de Zombie cu ”smiling faces”, alergând bezmetic, într-o mișcare browniană. ”Smiling faces” simpatice, nu terifiante și ostile, prietenoase chiar, în cazul în care nu se calcă în picioare la metrou sau la reduceri la Black Friday. Vrei să mă transformi într-un Zombie cu ”smiling face”? Nu, merci. La 85%, dacă le dai jos masca, nu o să găsești nimic. Nu mai există nimic. Doar vidul. Și mai sunt vreo 5% față de care e mai bine să păstrezi distanța pentru că, dacă le arunci masca, o să vezi ”Potretul lui Dorian Grey”. Monștri – dictatori, tirani, șefi... Dar stai, încerci să mă zăpăcești, 85% + 5% nu fac 100%, ci doar 90%! Unde sunt ceilalți 10%? Ăia gen ”votanții” lui Nicușor Dan care vroiau o schimbare? Sunt în camera 101 și ei? Nu, nu toți. Pe unii îi pot vedea încă pe stradă. Ce ciudat, lor nu trebuie să le dai jos masca de ”smiling face”. Pentru simplul fapt că ei nu poartă mască. Nu au nevoie și nici nu vor. Ei arată uman: au ochi, nas, gură, păr. Ei simt. Ei gândesc. Sunt frumoși. Liberi. Puternici. ”Unchained”. Fără lanțuri, chiar dacă se află în camera 101. Vreau să fiu unul dintre ei.

Încerc să rezist. Nu îl iubesc pe Big Brother, O’Brien și nu vreau să-l iubesc. Nici măcar nu sunt anti-sistem, ci pro-sistem: pentru un sistem în care să existe un pic de ordine, de normalitate, o ierarhie cât de cât corectă și respect pentru diferență. Unde nu sunt toate la fel și 2 + 2 fac 4. Pentru asta lupt în continuare, cu toate forțele mele. Nu eu sunt, de fapt, anti-sistem, ci tu, O’Brien și toți ca tine. M-am săturat de căcat. Vorba lu` Băse, pot înghiți broaște râioase, dar nu și porcu’!

Time out, O’Brien! Un pic de muzică nu strică. Manowar – ”Heart of steel”, Judas – ”Revolution”. Valuri de energie și de furie eliberatoare. Știi ce? Nu eu trebuie să mă schimb, ci tu, O’Brien, tu și sistemul tău! Sunt altfel și ăsta nu e un delict. Nu-mi pare rău. Dimpotrivă. Iar asta creează măcar o mică breșă în sistem, în ”the wall”. De o săptămână mă ții aici ca să te delectezi cu urletele mele. Vrei urlete? O să-ți dau! Strigăte de luptă! ”Here comes revolution/time for retribution”. Nu trebuie doar să mă apăr, ci și să atac. Nu doar că nu o să cedez, dar îmi voi rupe lanțurile și voi declanșa o revoluție.

Mă uit la lucrările corectate: fii atent, cantitativ, ai câștigat tu, O’Brien cu sistemul tău, dar calitativ eu. I-am găsit pe cei 10%. Cei care sunt altfel.

Acum sunt liberă. Sunt eu însămi. Mai puternică. Fericită. Renăscută.

Judas Priest - Revolution

P.S. Urmează ”Examen cu Big Brother” (II) – demisia.