Examen cu Big Brother. Vol. 1. XIV. ”Mișcă, mișcă din buric”, Olimpule! Promy aruncă fulgerașe, iar Antenuța-Omiduța are ”temperatură mare între picioare”.

Posedată de fantome, de chador, de telecomandă, de bestii nemuritoare antropofage... adică de zei? Detest asta. Parcă nu am niciun control. Mai bine o legumă putrezită și storcită, o crustă de puroi și de jeg decât să fii zeu, zice Promy. El a rezistat permanent: din fericire, nu știe exact cum e să te preschimbi într-un monstru. Uneori, îl rog pe Promy să mă împuște înainte să apuc să mă transform într-o chestie oribilă, dacă mă iubește. Pe de altă parte, știu că, dacă ar accepta, l-aș condamna că a scos la lumină talibanul din el, l-a eliberat pe ”Mr. Hyde” și nu știu dacă l-aș mai putea iubi. Dacă mă iubești, fă o chestie pentru care o să te urăsc! Și o să te bântui! Că o să devin fantomă. Și, oricum, știi tu, Al Gore e de vină. Logic, nu? Bine că sunt o ființă rațională.

Iar Promy, cu siguranță, a anticipat toate astea mai bine ca mine. Prevăzător și impecabil organizat cum e, mi-a propus să mă posede numai el, dar, în acest scop, îi trebuie formularul FX13C200, semnat și ștampilat de Madame Hera, rămasă stăpână a Olimpului, pe care crede că o să-l obțină foarte greu, totuși înainte de numărul meu de dosar de la Parchet, căci nu figurează printre prioritățile Olimpului, iar Promy e persona non grata acolo. Apropo, dosarul notelor și studenților-fantomă se află în prezent la Parchet, în București, voi primi un număr unic de înregistrare cât de curând... în următoarele săptăluni, ani, decenii, secole sau milenii. Când o să mă învăț să am răbdare? Dacă Promy nu obține autorizație de la Madame Hera, mă poate poseda ilegal. Parcă ar fi prima oară când acționează ilegal? Un aisberg poate scufunda Titanicul, nu și Titanul. Atunci de ce mă simt chiar și acum o bestie intratabilă și needucabilă, în ciuda eforturilor supraumane în cazul meu, respectiv supratitanice într-al lui? Cât de nebună să fiu să ascult Vocea Rațiunii?

– Vezi, Promy, noi, oamenii, suntem niște bestii, îi spun cu năduf, aproape răstindu-mă la el. Nu există nicio civilizație, toți suntem sălbatici, niște yahoo-i, chiar și în mileniul trei, indiferent ce gadgeturi sofisticate am avea. Degeaba, Promy. Ai făcut sacrificii degeaba.

– Atunci oprește chiar acum Pink Floyd, ”Dark side of the moon”, nu ai nevoie de muzică, Ile, răspunde Promy calm, zâmbind șugubăț, suflându-și bretonul și privindu-mă cu ochișorii lui negri, vioi și poznași. Închide și laptopul și netul, nu ai nevoie de ele. Nu, lasă povestirile lui Oz, ”Muntele Sfatului Rău”, nu pune mâna pe nicio carte, nu ai nevoie. Și uită-te un pic pe biroul tău: modem, laptop, TV (chiar dacă nu-l mai folosești), mouse, căști, DVD player, imprimantă cu scanner și copiator, hard disk de stocare informații, veioză, aspirator USB, foi de hârtie, toner color și negru, boxe, pixuri, marker galben, creioane, toc de ochelari, cărți, reviste, CD-uri, DVD-uri, calendar, agende, telefon mobil, dispozitiv token, desenul lui fii-tu, iconiță, rucsac, ștrumf, cățeluș webkinz (cred că-l cheamă Charlie, ca pe animăluțul tău din copilărie), Zâna-Speranță Made in China de la McDonlad’s – Happy Meal, medicamente, cană, ceai, linguriță, țigară electronică, încărcător etc. Aruncă-le pe toate, nu ai nevoie de nimic. Sunt complet inutile. Bine, cu excepția Zânei-Speranță și a televizorului.

– Nici nu cred că sunt reale, Promy, poate e doar ”Matrix”. 

Promy izbucnește în râs. Eu mă înfurii.

– Să știi că le-aș arunca pe toate, Promy. Hm, poate aș păstra numai aspiratorul USL, e singurul folositor și fără efecte secundare.

– Foarte bine, dacă așa vrei, aruncă-le, Ile. Uite, dacă îți dorești, ca bonus pentru întreaga activitate, te trimit la oamenii din Neanderthal să stai un pic într-un mediu mai curat și mai sănătos, în natură, dar să nu strigi după ajutor. Cum să nu fie nimic? Mi-au mai zis-o și alții care aveau mai multă putere ca tine. I-am spus-o și lui Știi Tu Cine, chiar când eram în lanțuri pe Elbrus. Până la urmă, eu am câștigat. Nu doar că a rămas ce am creat eu, dar sămânța pe care am aruncat-o a germinat. Câte s-au construit și câte or să se mai facă! Oamenii sunt chiar mai creativi decât gliesienii. Cu toate riscurile distructive ale științei și cu toată cenzurarea/ideologizarea artei. Oamenii au o viață suficient de interesantă ca să se inspire din ea și să creeze. Uneori prea interesantă, recunosc. Iar eu nu fac sacrificii degeaba.

– Bine, Promy, mă duc la oamenii din Neanderthal, facem și un pariu, uite, pe o sticlă de votcă Stalingrad: voi rezista minim 10 minute fără să strig  ”Help, Promy, help!” 

– OK, Ile. Măcar cu o sticlă de votcă să mă aleg. Ți-am spus că nu fac sacrificii degeaba. 

***

Promy chiar are nevoie de o sticlă de votcă ca să-l întărească pentru că e fierbere mare în Olimp după ce l-am teleportat pe Știi Tu Cine... Zeus pe SPP1001. Unii (din fericire nu toți, căci Zeus a avut un stil de conducere foarte democratic și e, deci, foarte popular) îl caută și au suspiciuni (și ghiciți cine e primul bănuit!), iar alții fac demersuri mai mult sau mai puțin discrete pentru a-i ocupa locul... să nu se răcească tronul lui de piatră de pe Mytikas, cel mai înalt vârf din Olimp. Colac peste pupăză, mă urmărește Atena (cum făcea Zeus acum doar câteva săptămâni): de data asta e clar, pe mine mă filează pas cu pas. Nu doar că bănuiește ceva legat de dispariția lui tăticuțu’, dar e și geloasă din cauza lui Promy. Iar gelozia ei față de pământence e arhicunoscută: pentru că a îndrăznit să se compare cu ea la țesut, pe Arahneea a transformat-o pur și simplu în... arahnidă, să-și țeasă pânza necontenit, iar aceasta să se rupă mereu. Ea are pedepse mai inspirate și mai personalizate decât tăticuțu’.

Înainte, cu mii și mii de ani în urmă, Atena îl plăcuse pe Promy și voise să se mărite cu el: ar fi renunțat și la jurământul de castitate în acest scop. Promy inițial nu a zis nu, dar nici nu s-a lăsat luat de valul amorului, ci a vrut s-o cunoască mai bine pe Atena. Într-adevăr, părea net superioară celor din Olimp: cu ea puteai schimba câteva cuvinte (nu era genul care emite exclusiv două-trei fraze stereotipice ori, mai rău, simple onomatopee ca tăticuțu’), era inteligentă, creativă, constructivă (se cunosc perfomanțele atinse de orașul său cetate), pacifistă, destul de deschisă și onestă și spunea lucrurilor pe nume. Uneori, Promy fantaza că va fi într-o zi soțul Atenei și vor conduce împreună Olimpul: cel mai înțelept dintre titani și cea mai înțeleaptă dintre zeițe, așa da stăpâni, nu ca dobitocii ăștia spălați pe creier, Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera!

Dar, treptat, Promy s-a convins că Atena, indiferent de IQ, frumusețe și status, nu are caracter. Și ea crede fix același lucru despre el: ”Ce băiat drăguț și inteligent, păcat că nu are caracter!” În plus, Atena nu-i împărtășea integral atașamentul față de oameni: ea îi considera pe muritori simpli sclavi, adoratori ai săi și nu admitea vreo concurență de pe pământ. În disputele dintre zei și muritori, ținea fățiș partea zeilor, cum a fost în cazul Meduzei, o frumoasă prințesă, violată de Poseidon chiar în templul ei. În loc să-i fie milă de sărmana Meduza (și-așa traumatizată) și să o revolte atitudinea lui Poseidon, Atena a pedepsit-o tot pe biata muritoare pentru profanarea templului ei, preschimbând-o în gorgonă. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Totuși, Atena a fost prima prietenă a lui Promy, iar el, evident, mai trăiește din când în când momente de nostalgie. Mersul ei grațios, sânii ei micuți, dar tari ca merele verzi, părul ei negru, lung și mătăsos (mai tot timpul ascuns de coif), pielea albă ca zăpada, ochii luminoși, albaștri, inocenți ca de E.T.... Își aduce aminte, înfiorat, primul sărut sau cum i-a pus mâna pe țâțe întâia oară. Cred că depunea ceva eforturi numai să-i scoată coiful, nici nu vreau să mă gândesc ce coafură reușită și trendy avea când i-l smulgea, în sfârșit, de pe cap. Dar, pe vremea aceea, Promy nu era obsedat de coafuri, nici de gadgeturi. Și-l interesa mai curând ce era sub fustă decât ce se afla sub coif. Fac pariu că i-a alunecat mâna, pur accidental, și pe fundul ei preacurat de fecioară.

Așa procedează și cu mine. Mă filează adeseori pe stradă și-și plasează brusc mâna pe fese tocmai atunci când corpul mi s-a încins de la mișcare (mai ales dacă vin de la Billa, de la shopping), blugii s-au lipit și mi-au intrat puțin în fund, uneori chiar în mijlocul intersecției. Îi place la nebunie să mă surprindă. Ceea ce pe mine mă scoate din sărite. Urăsc surprizele, chiar și pe cele plăcute. Nevricoasă cum sunt, mă aflu mereu pe punctul de a face stop cardiac. Sunt convinsă că ajungea mai greu la fundul Antenuței, cu rochiile alea lungi și incomode, în care se împiedica, săraca, la tot pasul. Am experimentat și eu chadorul, știu ce vorbesc. Mult mai comod și mai sexy cu blugi.

Oricum, Antenuța are cel puțin meritul de a se fi îndrăgostit de Promy: spre deosebire de alți zei, a știut să-i descopere și să-i aprecieze măcar unele calități. Mai mult, l-a ajutat de câteva ori, la crearea și înzestrarea oamenilor cu rațiune și liber arbitru, ori, mai târziu, când Promy a fost eliberat de Her, intervenind pentru a domoli mânia lui Zeus și a propune o soluție de compromis. Antenuța i-a recomandat lui Zeus să accepte situația, să nu-i mai pedepsească pe Promy și pe Her, că titanul e, oricum, terminat și nu mai reprezintă un pericol, iar acesta din urmă să poarte un inel cu o piatră în locul lanțurilor cu care era legat de stâncă, simulând, astfel, pedeapsa eternă care nu trebuia anulată. Promy și-a aruncat inelul, când s-a simțit un pic mai bine și a putut să se miște. Era, totuși, un simbol al controlului și al sclaviei.

Indiferent de asta, pentru Promy e limpede: nu vrea să se însoare cu o zeiță. A preferat mai întâi oceanidele, cu una a avut un fiu, pe Deucalion – supraviețuitorul potopului și cel care a relansat civilizația umană, când tatăl său se afla în lanțuri pe Elbrus. La o adică, nu ignoră nici muritoarele. S-ar fi însurat, de exemplu, cu Pandora, în ciuda Cutiei, dacă ar fi putut. Acum chiar așa zice: dacă știa exact ce urma să se întâmple (de obicei anticipează, dar atunci, nici dacă i-ar fi spus Zeus însuși, nu l-ar fi crezut capabil de o asemenea ticăloșie) ar fi aruncat Cutia Pandorei în Styx și i-ar fi tras-o ”binidităt” Pandorei (cu sau fără binecuvântare). Respinsă de Promy, sărmana Atena a rămas virgină și, în atâta timp, i s-au cam urcat hormonii la creier. Da, ea e una dintre puținele creaturi din Olimp care are așa ceva în dotare (mă refer la creier, nu la hormoni), nu degeaba e zeița înțelepciunii. Liber aleasă.

Dar să ne întoarcem la prezent, pentru că eu una sunt iar în pragul exasperării din cauza fostei prietene a lui Promy. Fie din interes pentru tăticuțu’ ori telecomandă, fie din gelozie, Antenuța, mă urmărește pretutindeni, zi și noapte. Oricum, Promy mă asigură că preferă muritoarele. El a fost mereu de partea oamenilor, nu a zeilor. O alegere foarte inspirată! Și în acest caz, Promy (”prevăzător”, așa cum sugerează chiar numele său) prevede ce se va întâmpla. Nimic mistic, mai exact ”baba Promida” anticipează, ceea ce nu e deloc greu pentru majoritatea ”stăpânilor”, foarte previzibili de altfel, inclusiv prietena lui din adolescență: urmează o mică răzbunare a Antenuței, o să mă transforme în cine știe ce lighioană scârboasă în fața lui și asta tocmai acum, când Olimpul arde. El știe bine cum e să te joci cu focul.

Cu două nopți în urmă, Promy ascultase și savurase, parcă vrăjit, liniștea... timp de aproape două ore, iar eu, îngrijorată, vroiam să sun la 112! Acum, Promy e gata să explodeze și-mi transmite și mie starea lui de agitație febrilă. După o noapte albă, de furie și de oboseală, dimineața, la nouă, fac ceva ce n-am mai făcut niciodată, o greșeală fatală, impardonabilă: un pleonasm... îi zic Antenuței ”vacă proastă”. Imediat, conștientizez eroarea și mă enervez și mai tare: cum e posibil, pleonasm?! N-am mai făcut așa ceva niciodată. Nu, nu-mi pare rău că am insultat o zeiță, ci că am făcut pleonasm. Altfel, ”je ne regrette rien”.

Dar Promy, altădată extrem de receptiv la erori, nu pare tocmai impresionat de gafă, nu mai sare ca ars (poate că nu-i mai arde), nu râde, nu comentează, nu mă apostrofează, nu se enervează măcar. Cu bretonul așezat strategic pe față astfel încât nimeni să nu-l vadă, fumează țigară după țigară și se învăluie în nori de fum. E pe punctul de a intra în grevă și de a se ascunde sub chador, asta dacă nu sunt de acord să plecăm pe Gliese amândoi imediat. Nu, nu vreau să fugim, nici el n-ar trebui s-o facă. Bine, și-atunci?

Să așteptăm să ajungem din nou în lanțuri pe Elbrus, cu pironul în piept și organele sfâșiate de păsărele antropofage? Chiar și Her, căci a fost implicat în toate aventurile, iar Madame Hera, stăpâna Olimpului, are o afinitate specială pentru el, de când a violat-o bărba-su, Zeus, pe mămica lui Heracle. Nici măcar Her nu o să ne mai poată salva, o să fie și el în lanțuri. De grija mea, Promy începe să se mobilizeze: trebuie să identificăm mijloace de a reacționa față de Antenuța și, totodată, pentru a avea o influență mai mare în Olimp. De ce nu și preluarea unor responsabilități? Trebuie să găsim ceva, e unica șansă. Poate că e timpul să recâștigăm Olimpul. Din dragoste și disperare.

Mai întâi, să evaluăm situația. De ce nu e Promy stăpân în locul lui Știi Tu Cine? Doamne ferește, Promy nu și-a dorit niciodată așa ceva, chiar dacă Zeus a fost convins că vrea să-l răstoarne și să-i ia locul. Așa gândesc stăpânii, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Promy a fost identificat, etichetat și condamnat ca ”dușmanul poporului”, îndată ce i s-a opus lui Zeus. A acceptat acest sacrificiu, nu și pe cel al puterii. Nu a mâncat niciodată căcat. Poate că ar fi trebuit să facă și sacrificiul ăsta suprem: să-și asume puterea, cu riscul de a înghiți o muscă, un gândac, o broască râioasă ori un porc (cu sau fără diplomă). Și Aragorn din ”Stăpânul Inelelor” s-a temut întotdeauna să preia puterea, preferând să fie perceput ca un paria și să trăiască precum un cerșetor, dar, în cele din urmă, a acceptat să devină rege, cu riscul de a mânca căcat.

– De ce nu ai făcut și sacrificiul ăsta, Promy? îl provoc. Degeaba le-ai făcut pe toate celelalte și degeaba spui că iubești oamenii cu disperare (deși nu înțeleg de ce, că nu merită). Trebuia să fii tu stăpân, cu riscul de a te transforma în Zeus. Îți pasă mai mult de sufletul tău decât de oameni. Ai fost, totuși, egoist.

Promy își suflă bretonul, oftează adânc, de parcă se rupe ceva în el, îmi zâmbește amar și îmi aruncă o privire obosită, dezgustată, suspicioasă și, totodată, plină de reproș, cu aerul că nici eu nu-l las în pace. Într-un final, îmi răspunde cu glas sugrumat, forțându-se să articuleze fiecare cuvânt:  

– De ce nu ai vrut să fii tu stăpână, Ile? Nici măcar la fuckultate? Uite, dă tu un exemplu. Mai ai câțiva ani. Eu sunt nemuritor, mai aștept, am tot timpul la dispoziție.

Tac și las ochii în jos. Îmi vine să-mi dau și eu tot părul pe față ca el și să mă ascund. Eu chiar am încercat să fac politică direct, din interiorul unui partid. M-am implicat în timpul studenției, timp de aproximativ doi ani, dar am renunțat ulterior. Prea mult căcat, are dreptate Promy, asta într-o țară democratică (mă rog, cu o ”democrație originală”), nu în Olimp. Până și anul trecut, pe fondul resuscitării conștiinței civice, mă bătea gândul din nou să intru într-un partid, nou creat (pentru că restul nu-mi inspirau încredere), dar mișcările și partidele emergente nu mi s-au părut suficient de credibile. Poate că aș fi devenit membra unui partid/unei mișcări creat(e) de Nicușor Dan, președintele asociației ”Salvați Bucureștiul!”, surpriza pozitivă a alegerilor locale, dar nici asta nu s-a concretizat.

Să vedem ce zice și Her, poate că nu e totul pierdut. Excelent, el nu s-ar da în lături să fie ”stăpân”, măcar interimar... până la organizarea alegerilor: a mai mâncat căcat (a fost rege, dar și sclavul lui Euristeu), e, totuși, fiul lui Știi Tu Cine (chiar dacă nu are sânge pur, iar mama e muritoare), e mai flexibil, nu doar puternic, ci și echilibrat, inteligent, generos, deschis la minte, tolerant (cu excepția țigărilor și a mâncării de tip fast food, în special a ketchupului). Are un singur defect: iubește muritorii cu aceeași disperare prostească precum ”fra-su”, Promy. Sigur, prea bun pentru Olimp unde domină modelul talibanilor, dar toată lumea trebuie să facă sacrificii.  

***

Dacă strângem o ”armată” puternică (măcar ca ”Armata Salvării” de data trecută, cu Don Quijote și Bebe, Alex și Rocinante, Jill și Pegas, plus personaje potențial favorabile din Olimp ca Eros și Psyche, apoi Pan cu faunii, centaurii (Promy și Her sunt prieteni buni cu înțeleptul Chiron), titanii din neamul lui Promy aruncați în Tartar (precum Cronos, Reea, Hyperion, chiar și fratele lui Promy, Meneceu)) și invadăm Olimpul la momentul oportun (adică atunci când se uită stăpâna la ”Suleyman Magnificul”, se știe că Hera e mare fan), poate avem o șansă. Pe Hera o putem teleporta pe SPP1001 în timpul episodului, n-o să simtă nimic. În mod pur ”întâmplător”, îi va cădea sceptrul și acesta va ajunge la Promy care va trebui să fie foarte convingător până la sosirea lui Her cu ”armata”, adică să se așeze imediat pe tron și, la nevoie, să arunce cu fulgerașe.

O acțiune foarte democratică, nu? Însă nici pe departe la nivelul lui Madame Hera, soția lui Zeus, care a reușit performanțe aparte: l-a aruncat pe Hefaistos, fiul ei legitim, în prăpastie pentru că era prea urât ca să-l mănânce direct (de fapt, ambii părinți l-au azvârlit de pe muntele Olimp când era un bebeluș!) și s-a răzbunat crunt pe jde miile de muritoare violate de Știi Tu Cine și lăsate cu burta la gură, ba și pe pruncii lor, în loc să-i fie milă de ei.

De aceea se uită poate cu atâta interes Hera la ”Suleyman Magnificul”, probabil că se recunoaște în Roxelana-Hurrem, sclava din Ucraina, ajunsă stăpâna imperiului otoman, cea care a tras sforile mereu la palat și a uneltit ca moștenitorul legal al tronului, copilul rivalei sale, Mustafa, să fie ucis. Roxelana nu și-a dorit doar supraviețuirea, ci și controlul absolut, cu orice mijloace. La fel, Hera, eliberată de fratele ei, Zeus, din burta tăticului ei, Cronos, nu s-a mulțumit numai să supraviețuiască, ci a vrut puterea, de-asta s-a măritat cu Știi Tu Cine. Pe Her, fiul bastard al lui Știi Tu Cine, l-a posedat și l-a făcut să-și omoare proprii copilași într-un moment de nebunie, de-asta a acceptat Her să fie sclav la Euristeu și a împlinit cele 12 munci: îl chinuia conștiința pentru fapta comisă, deși Madame Hera era de vină. Nu degeaba e Hera zeița protectoare a familiei. ”Liber” aleasă.

În ce-o privește pe Antenuța, cum e foarte probabil să mă transforme într-o lighioană (mă rog să nu fie porc (cu sau fără diplomă) sau broască râioasă!), iar Promy nu știe antidotul, ne gândim să-l chemăm pe cântărețul din fluier din Hamelin. El cunoaște remediile pentru toate farmecele Antenuței, mă poate face la loc cum am fost instantaneu, și, de asemenea, o poate vrăji pe zeița înțelepciunii cu muzica sa: este capabil să-i cânte ceva absolut insuportabil care să o paralizeze. Promy a auzit că Antenuța are o fobie teribilă față de Inna, așa că îl vom ruga pe cântărețul din fluier să-i interpreteze ”Sun is up”. Asta va fi și parola, dacă picăm noi doi în gheruțele (delicat manichiurate, în stil franțuzesc) ale Antenuței.

Așadar, începem pregătirile. Vorbim cu cântărețul din fluier din Hamelin: nu e foarte ușor să negociem cu el, căci e drogat, pedofil și figurant ca o divă, dar până la urmă reușim să-l convingem să ne ajute, cu prețul unor vânturi de la Bebe, cu arome noi, originale și irezistibile. Când vom fredona ”Sun is up”, cântărețul își va face apariția imediat. În rest, Promy și Her se ocupă de tratative, pentru a pregăti terenul (eliberarea titanilor din Tartar, strângerea faunilor, centaurilor și zeilor favorabili etc.): la urma urmei, ”we are the 99%, occupy Olympus”!  

În seara cea mare, sub o lună imensă ca o caisă putrezită și stâlcită, de un portocaliu pedelist, Promy se roagă să nu apară Antenuța, să avem măcar acum un pic de liniște ca să ne putem concentra. Dar, exact când Promy deschide harta 7D de la iPhone 11 pentru a urmări mișcările trupelor, iar eu încerc să profit de moment pentru a bârfi cinci minute cu Jill din ”Brazil”, Antenuța, îmbrăcată tradițional cu o rochie lungă de un alb imaculat (croită chiar de ea) și cu coiful pe cap, vine și ne răpește pe toți, teleportându-ne (cu ajutorul coifului) direct pe Elbrus, locul preferat de distracție al lui Promy. ”Ia te uită, nu-i ajungea bruneta, acum a agățat și-o blondă! Și se distrează cu amândouă odată, am zis eu că băiatul ăsta, indiferent cât e de deștept și de drăguț, nu are caracter! Porcul!”, mormăie Antenuța. Imediat, ne pune pe toți în lanțuri. Slavă Domnului, fără piron, așa se mai poate respira (probabil că s-a gândit că există un risc mare ca eu și Jill să murim și să-i stricăm plăcerea, ea, spre deosebire de tăticuțu’, gândește, de aceea e zeița înțelepciunii). Și fără păsărele antropofage. Cel puțin deocamdată.  

Pentru început, Antenuța se repede asupra lui Promy, lovindu-l pe unde nimerește, cu o sălbăticie demnă de o zeiță a înțelepciunii. Unghiile ei tăiate scurt, lăcuite, impecabil manichiurate, se transformă în gheare metalice ca ale păsărilor de pe lacul Stymphale cu care sfâșie adânc pieptul gol al lui Promy. Sângele curge șiroaie, dar Promy nu scoate nici măcar un suspin. Unde-i Her cu săgețile lui înmuiate în veninul Hidrei din Lerna ca să ucidă păsările de pe lacul Stymphale? Aoleu, iar păsărele sau numai păsărici? Antenuța trece de la Promy la mine și mă bombardează cu raze laser din ochii de safir (cel puțin la fel de tăioase și ferbinți ca fulgerașele lui tăticuțu’). Eu, Promy și Jill suntem însă toți foarte hotărâți să nu-i spunem ce-i cu tăticuțu’. Oricum, în cel mai nefericit caz, a citit deja pe blogul meu unde e (ea știe să folosească noile tehnologii), dar nu poate ajunge acolo singură (știe să se teleporteze doar pe Pământ, cu ajutorul coifului). În același timp, Promy declară că preferința lui pentru muritoare este fermă și ireversibilă și că nu s-ar însura cu Antenuța nici dacă ar fi cu memoria ștearsă, în comă sau criogenat, ceea ce o scoate din minți pe zeița înțelepciunii.

Îngrijorat că timpul trece și că a început deja ”Sulyman Magnificul”, Promy îl cheamă pe cântărețul din fluier: ”Sun is up”, dar acesta nu răspunde. Ce naiba a mai făcut, pe unde mai umblă? Se termină ”Suleyman” și n-o mai putem teleporta pe Hera. Iar la Her nu putem apela, e ocupat să... ocupe Olimpul, și, oricum, nu are aceeași putere în fața Antenuței. Deodată, Antenuța ridică ramura ei de măslin (copacul ei simbol, cu care a ”cucerit” orașul Atena în lupta cu Poseidon) și mă transformă într-o omidă. Una micuță, de culoare incertă: maroniu-verzui-gălbuie. Ceva între diaree și borâtură. Era tot ce am visat: ori mă vindec de fobia de omizi, ori voi muri. Prima variantă e, într-adevăr, posibilă, dar a doua e foarte probabilă. Antenuța se pregătește să mă strivească în fața lui Promy. ”Sun is up!” Să vedem care fobie e mai mare: a mea de omizi sau a ei de Inna. ”Sun is up!” Degeaba, cântărețul din Hamelin nu mai vine. Mai târziu e prea târziu, vorba lui Promy. ”Forget Domani / For tomorrow never comes”. Antenuța zâmbește enigmatic precum un Sfinx. Sandaua ei se apropie de mine tot mai mult, implacabil, uriașă și amenințătoare precum un tanc. Un strop de sânge fierbinte cade de pe talpa ei peste mine, masiv ca un meteorit. Presse-papierul s-a făcut țăndări (cine zicea că e ”unbreakable”?), Zidul se prăbușește iar peste mine. 10, 9, 8, 7, 6, 5... ”Let me breathe!”

În sfârșit, cântărețul apare, cu privirea rătăcită, împleticindu-se la fiecare pas. Are ochii injectați, pupilele dilatate și nasul roșu, umflat, pe punctul de a exploda și a ne împroșca pe toți. Fornăie suspect. Deși nu prea vede pe unde merge și se împiedică în mod constant atât din cauza drogurilor, cât și a hainei sale cenușii, prăfuite, lungi până în pământ, cântărețul apucă să mă ridice de pe jos în ultima secundă, înainte să mă storcească Antenuța, apoi rostește o formulă magică și mă face la loc cum am fost. Așadar, nu s-a terminat, telenovela continuă. Apoi, începe să-i cânte Antenuței ”Sun is up” cu înflăcărare, iar aceasta împietrește de parcă ar privi-o însăși Meduza (na, că blestemul s-a întors împotriva ei). Cântărețul zâmbește satisfăcut, o preschimbă și pe ea într-o omiduță (albă ca zăpada, e doar virgină) și îi eliberează pe Promy și pe Jill. Îl îmbrățișează pe Promy cu multă pasiune, de parcă nu l-a mai văzut de mii de ani și, într-un acces de entuziasm (are și el o fobie... de fete bătrâne, mai ales de cele care nu țin pasul cu moda și nu știu să aprecieze o melodie interpretată de Inna), se pregătește s-o calce pe Antenuța, numai că Promy o smulge la timp, o ascunde într-o casetă de bijuterii... zdrăngănele de-a mea și țipă la marele artist din Hamelin (după formula cunoscută: numărul de decibeli crește direct proporțional cu apropierea deadline-ului):

– Ce-ai făcut, mă, amețitule, pe unde ai umblat?! E târziu. Ile era să fie călcată de Antenuța, iar eu să fac infarct. Se termină episodul din ”Suleyman” și gata, totul e pierdut. Poate că deja e prea târziu. Iar tu nu mai pupi nicio aromă specială de la Bebe.

Cântărețul mărturisește încântat că a ajuns din greșeală la Singapore, în căutare de turism sexual cu minori. Promy se enervează și l-ar muștrului bine (din motive atât morale, cât și manageriale), dar nu mai e timp. Mă dă pe mine repede cu crema reparatoare cu ambrozie și nectar ca să se vindece rănile, deși situația nu e așa de gravă ca data trecută. El nu vrea să fie uns cu cremă: e târziu, nu e nimic grav, și, la urma urmei, mai bine să-l vadă Olimpul cu un ochi vânăt, nasul tumefiat și buzele însângerate, să înțeleagă odată de ce abia așteaptă să se însoare cu Antenuța.

***

Ne teleportăm în ultimele minute ale episodului (cu tot cu Antenuța-Omiduța). În vârful Olimpului, pe Mytikas, tronează Madame Hera, îmbrăcată cu niște pantaloni mulați aurii și o cămașă bleu de tip office descheiată, lăsând să se vadă un maieu înflorat, un lanț greu de aur cu diamante și o broșă imensă cu smaralde și rubine. Poartă o pălărie mov, înaltă, cu pene de struț multicolore pe cap și papuci din blăniță de iepure siberian în picioare, ultima modă. Pare înțepenită... din cauza scaunului incomod, dar și a lui ”Suleyman Magnificul”: urmărește complet transpusă telenovela. Mai e puțin, trebuie să ne grăbim. Ajuns lângă Hera, Promy o teleportează imediat, parcă fără nicio ezitare, pe SPP1001. Cred că se grăbește atât din motive de timp, cât și pentru că nu mai suportă să-i contemple îmbrăcămintea. Cu siguranță, fetele bătrâne și de modă veche ca Antenuța sunt preferabile. Apropo, Hera nici nu și-a dat seama că a fost o revoluție! ”A fost sau n-a fost?” Măcar să fi făcut și ea o scenă de tip ”Moare regina Cleopatra!” sau ”Moare Kim Jong Hera!” Așadar, Promy ia imediat sceptrul cu fulgerașe căzut din mâinile stăpânei, se așază pe tron și-i salută pe zeii olimpieni pe un ton aparent calm și detașat:

– Dragii mei, mă bucur că vă revăd. Mă rog, vorba vine. Ia uitați-vă ce surpriză, nu? Tăticuțu’… Știți Voi Cine a avut dreptate că vreau să-i iau locul. Chiar asta am făcut. Vă rog să veniți cu toții să vă închinați noului stăpân... mie, la o distanță igienică de 10 de metri, să nu îndrăznească nimeni să se apropie mai mult! Nu mișcați, am sceptrul cu fulgerașe și nu voi ezita să-l folosesc. Ares, te-am avertizat, pe tine o să te lovesc de trei ori că procesezi mai greu! Hermes, nu mișca, știu că nu ai niciodată stare până nu mă umpli de bale de bucurie, dar acum te vei abține! Bine, dacă îți plac fulgerașele... Ca pe vremea lui tăticuțu’ săracu’. Hades, ce ți-am spus, de ce nu mă asculți!? Artemis, nu pot să lovesc o domnișoară, cred că pe tine te va atinge altă săgeată... a lui Eros: te vei îndrăgosti de cântărețul din fluier. A, și am uitat să le prezint pe cele două muritoare de lângă mine: la dreapta mea, bruneta e Ile din Titan, iar la stânga, blonda e Jill din ”Brazil”. Cred că lipsește o roșcată. Ăsta de la picioarele tronului e cântărețul de fluier din Hamelin, artist de renume. Dacă nu știți unde-i Hamelin, dați un search pe Google Maps. Și vă rog să vă uitați ce mi-a făcut ”nevasta”, Antenuța-Omiduța... E aici în cutie. Cum se zice în manele, are ”tracțiune mare”, ”caroserie nouă, kilometri puțini”... sau chiar 0, e ”foarte sălbatică, așa e din fabrică”, ”are basul tare, are difuzoare” și ”temperatură mare... între picioare”. ”Mișcă-mișcă din buric, Olimpule!” Dansează pentru mine! La distanța igienică de 10 metri, am spus! ”Haide, Promy, ia-o acasă! / N-o iau că-i periculoasă.” Să mă înțelegeți de ce prefer muritoarele.

După circa o jumătate de oră, apare și Her cu ”armata”. Răsuflând ușurat, Promy îi predă tronul și sceptrul, în uralele mulțimii. Her ne îmbrățișează pe toți cu putere, gata să ne sfărâme. Poartă blugi rupți, mulați și un tricou albastru, strâmt (branduit ”Occupy Olympus!”) care îi pun în valoare corpul musculos. Promy îi face cu ochiul (cel stâng, rămas intact), de un albastru fosforescent ca al extratereștrilor rebeli din ”Dune” și-i spune încet, la ureche:

– Bine ai venit, frățioare! Dacă mai întârziai un minut, mă anchilozam mai rău ca pe Elbrus (pe care, fie vorba între noi, am avut plăcerea să-l vizitez iar, știi că ador călătoriile). Uite, frate, o să-ți fac un tron ca lumea: directorial, rabatabil, reglabil, ergonomic, cu mecanism cu balans, din piele, nu porcăria asta, eu am înțepenit de tot. În schimb, te rog ceva: să te abții deocamdată să dai o lege anti-fumat, anti-ketchup ori anti-pizza!

– Promy, voi interzice fumatul, pizza și ketchup-ul doar în sala tronului, în rest sunt permise. Deocamdată. Nu vezi? Ne-au împânzit fast-food-urile și, la urma urmei, chiar și produsele noastre tradiționale, ambrozia și nectarul, sunt foarte nocive, cu atâtea glucide  – de zece ori mai dulci ca mierea! Te rog să le verifici anual glicemia și colesterolul olimpienilor la laboratorul tău.

– S-a făcut, dar să interzici numai fumatul clasic în sala tronului. Te rog să-l permiți pe cel electronic. Și să nu aud cumva de măsuri anti-alcool, ce, suntem fundamentaliști islamici? Iar aliații noștri s-ar supăra foarte tare. Să știi că, dacă îmi ajunge la ureche așa ceva, vin la ședință cu chadorul în semn de protest. O să fie manifestații mai mari ca în Turcia anti-Erdogan, îl aduc și pe Suleyman în persoană.

– Bine, Promy, fumatul electronic e acceptat în sala tronului. Deocamdată. Consumul de alcool – permis și el. Deocamdată. Dar poate dau o lege anti-depresie: cine e depresiv va fi exilat pe SPP1001.

– Depresiv, ai? OK, știu un leac perfect pentru depresie. Nu de alta, dar eu am inventat medicina.

Promy scoate rucsacul și se apucă să scotocească febril prin el. În câteva secunde, ia de acolo o pungă de bruschete Maretti cu pizza și începe să crănțăne în fața tronului. Adulmecă și linge îndelung, răvășit de dorință, fiecare felie înainte de a o ronțăi lent, savurând-o pe deplin. Geme de plăcere și simulează orgasmul.

– Ce mănânci acolo, frățioare? sare Her.

– Ah, Maretti cu pizza, Her! Ah, Maretti cu pizza! Aaah! Ce, mă exilezi pe SPP1001?

– Nu, Promy, vreau și eu!

– Nu împart Maretti cu tine, Her, ia-ți laba de pe ele!

Văzând că n-are nicio șansă să ajungă la Maretti, Her se întoarce spre public, își dă părul lung, auriu pe spate, își flutură mâinile și zâmbește larg, arătându-și dinții de un alb orbitor. Toți îl aclamă. În aplauzele publicului, Her își rostește discursul de înscăunare: ”a venit timpul schimbării, we are the 99%, puterea e în mâinile noastre, e un act de justiție, v-am salvat de dictatorul ăla care ne-a terorizat, ne-a vândut nectarul pentru o plasmă și a luat ambrozia de la gura copiilor noștri, ați văzut ce-a făcut guvernarea dezastruoasă de dinainte, ce corupție, ce șpăgi, ce taxe și impozite, ce tiranie, începe o noua eră pentru Olimp, a venit timpul schimbării...”

După cinci minute, Promy se strâmbă de dezgust și-mi dă coate:

– La-la-la, bla-bla-bla. Hai să plecăm, Ile! Mai bine îmi cânți ”Odă pentru Kim Jong Ile” aia a lui fii-tu: ”Cât de tâmpită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de proastă și de nesmițită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de rea și de perversă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de dobitoacă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de ticăloasă și de dusă ești tu, Kim Jong Ile! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!” Haide, Kim Jong Ile, Olimpul ăsta nu e prea departe de oamenii din Neanderthal, nu cred că mai e cazul să mergi acolo. Și trebuie să culegem iarbă pentru Antenuța. Nu mânâncă decât iarbă bio, Sophia Aletheia Gingo Biloba Omega 3 Q10 Probiotic 10 Bifidus 8 Multivitamin Lutein Taurine Lecithin L-Tyrosine Glutamine L-Carnitine.... ăsta e doar începutul, să spui numele buruienii ăsteia  durează mai mult decât Congresul ONU sau al enților și numai cântărețul din fluier poate să-l pronunțe. Să căutăm ceva de băut pentru aliații noștri aleși, Pan, Chiron, Eros et co., că doar n-o să-i servim cu bere la pet de-a ta, Ile. Dacă vrei să-i chemăm în Titan, la București, dă mopul ăla jos de la intrarea în holocătărie, o să se împiedice Eros de el și te face să te îndrăgostești de ”Motanul Felix”. De Antenuța mai scapi, dar de Antenuțele lui ”Felix” nu, n-ai nicio șansă, vrei să ajungi în gura lui Gâdea, Badea și Ciutacu? Mai bine o țintește Eros pe Antenuța-Omiduța să se îndrăgostească de altcineva, de Pan de pildă, că-i destul de sălbatic... pasional pentru ea și-i poate face dedicații la nai. Săraca Antenuța e disperată rău, are ”temperatură mare între picioare”, mai ales acum că are atâtea! Și, la sfârșit, vreau să savurez din nou liniștea, măcar pentru 5 minute, să fiu iar fericit. În brațele unei muritoare.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. XIII. Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie

Cum telecomanda e indestructibilă, iar tentația (a mea și a altora care ar putea-o fura) e prea mare, Promy decide să neutralizeze Poarta 2. Pentru a anihila răul de la Poarta 2 trebuie să identifice un bine la fel de puternic, ca să facă să dispară Poarta 2. Cam greu de găsit bine pe Pământ, dar se poate, eventual, completa cu surse de pe Gliese și amplifica la nevoie. Interesant, orice lucru bun e un fel de muzică, pe când răul e doar zgomot, geamăt, urlet... Și trebuie să fiu atentă să nu mai postez nimic pe blog până când portalul nu e dezintegrat. Ar putea fi bântuit de cititori-fantome (iar fantome?), a căror accesare de articole nu se înregistrează și care caută acum afurisita de telecomandă în Marea Neagră. Să-i lăsăm să caute.

Promy neutralizează doar portalul, nu și răul din lume. Asta nu depinde de el, ci doar de noi, bestiile. Între timp, telecomanda e la mine. Știi Tu Cine... Zeus știe de ea, a aruncat deja de vreo patru ori cu fulgerașe ca să mi-o ia. Stăpânul Olimpului e genul care nu poate repeta nici măcar două-trei fraze stereotipice și care emite exclusiv onomatopee, în timp ce aruncă peste tot cu fulgerașe. Sper că a păstrat secretul telecomenzii strict pentru el, că doar nu vrea să i-o ia altcineva. Iar eu nu am voie să acționez telecomanda și să-l propulsez în portal. Oricum, dacă l-aș azvârli, probabil nu aș obține decât efectul contrar: ar ieși de acolo rânjind satisfăcut, cu forțe proaspete. I-aș întări puterea și mi-aș pierde-o pe a mea, odată cu autocontrolul.

Trebuie doar să țin bine telecomanda ca să nu mi-o ia. Promy mi-a sugerat să nu aplic strategia puterii, ci, dimpotrivă, pe cea a vulnerabilității, fără să cedez totuși. Să renunț la toate armele, toate măștile, toate armurile, toate platoșele, toate Zidurile... Să nu folosesc în niciun caz telecomanda. Să mă expun complet. Abia atunci voi avea cea mai mare putere. Zeus a azvârlit câteva fulgerașe, dar n-a reușit să mi-o sustragă. Deocamdată. Poate se creează un câmp energetic special care protejează telecomanda. A fost nevoie și de intervenții speciale, nu pompieri, slavă Domnului, dar de o cremă reparatoare pe bază de ambrozie și nectar pentru arsuri, făcută tot de Promy.

Pentru că m-am săturat de fulgerașe și mi-e teamă că Știi Tu Cine o să insiste, iar pe de altă parte aș vrea să-l ținem pe tăticuțul lui Her cât mai departe de portal până e dezactivat, îl rog pe Promy să-l păcălim pe Zeus încă o dată, chit că o să se răzbune crunt. Să-i facem o telecomandă falsă de super-fițe căreia să nu-i poată rezista: cu aspect de Tonciu, de dimensiuni apropiate de realitate, foarte sexy, cu hyper-touch și cristale Swarovski decorative. Și să-l teleportăm într-un loc de unde să iasă mai greu: la ONU, acolo deliberăririle durează mai mult decât congresele enților din ”Stăpânul Inelelor” – unde petreceau zile întregi numai să se salute. Știi Tu Cine, cu siguranță, cade în capcană. Doar că trebuie să mai suport câteva fulgerașe ca să pară credibil, asta e.

În sfârșit, Știi Tu Cine pleacă strângând-o-n brațe pe Tonciu, iar Promy continuă munca la portal, deși îl cam deprimă situația. Tot binele din univers, de pe toate planetele nu compensează răul de pe Pământ. Binele universal mai trebuie amplificat de circa 20 de ori. Într-o noapte, Promy închide portalul, ca să blocheze răul, să izoleze o cantitate anume și să poată lucra cu o sumă fixă (altfel răul crește continuu, alarmant). Acum poate să introducă și binele (amplificat, evident, din păcate), iar apoi portalul va fi dezactivat. În sfârșit, a reușit! Portalul e neutralizat. O să se relaxeze și Promy după munca asta titanică, epuizantă? O să respire un pic? Mă uit la el: e tot tensionat, încruntat, cu fața pământie, buzele strânse și o mină încrâncenată:

– Ar trebui să sărbătorim până nu vine Știi Tu Cine, Ile. Mai avem 3 minute și 42 de secunde. Să profităm! Unde e sticla de votcă? Haide să ciocnim! 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Gata, ne-a expirat speranța de viață (în cazul tău) și de fericire (în cazul amândurura). Poți să crezi, Ile, am depășit speranța de viață și fericire cu 39 de secunde?! Ar trebui să ne bucurăm și să ne mai turnăm un pahar.

– Taci, Promy și nu mai număra minutele și secundele! Nu mai cuantifica! Știu, parțial e deformație profesională, iar restul e din cauza traumelor... pe care continui și eu să ți le produc, nu doar Știi Tu Cine și alți ”stăpâni” de pe Pământ.

– Am depășit speranța de viață și de fericire cu 1 minut și 51 de secunde, Ile. În curând vom fi amândoi pe Elbrus, fiecare în altă parte, doar n-o să ne pună împreună. Tu vei muri în scurt timp, iar eu voi rămâne iar singur, abandonat pentru mii de ani. Voi retrăi disperarea. Deja am început.

– Nu, Promy, nu o să mai fii niciodată singur și disperat. Eu și cu Her vom fi cu tine mereu. Și mulți alții care te iubesc. ”Alemiko”! (asta înseamnă ”te iubesc” în atarsi, limba care se vorbește în zona recifurilor de corali albaștri din Ataraxia, pe Gliese).

După trei zile, în sfârșit, Știi Tu Cine procesează că Tonciu e bună ”di tăt”, dar nu și pentru portal. Cum nu are prea multă imaginație, dar știe cumva din instinct ce-l doare mai rău pe Promy, va urma probabil același scenariu: înlănțuire pe Elbrus, piroane și bestii antropofage. Previzibil, ne-am gândit și noi mai înainte și am făcut pregătiri discrete. Her va sta în zonă, dar ascuns ca să intervină fix la momentul oportun când o să strig eu ”Help, Her, help!”. Pe lângă Her, mai există și un fel de ”Armata Salvării”, destul de exotică.

Mai întâi, Don Quijote va veni călare nu pe Rocinante, ci pe Bebe, inorogul meu din tatuaj, căci el nu suportă să-l încalece altcineva. Apoi, Jill (din filmul lui Terry Gilliam, ”Brazil”), fata rebelă, anti-sistem... adică aia care a îndrăznit să facă o reclamație într-un stat totalitar, va apărea călare pe Pegas. Acesta din urmă are un ”cioculeț” cam mare și mania vitezei, dar e prieten bun cu Promy și-l urăște pe Știi Tu Cine. Pegas, un adversar recunoscut al tiraniei, a participat la mai multe comploturi și revoluții anti-Zeus, dar, se știe, revoluțiile sunt mereu furate. Jill e foarte supărată pe Zeus și a zis că, dacă se mai atinge de Promy sau de mine, îl bate, chiar îl omoară, așa că trebuie să-i mai temperăm elanul.  

Alex, intelectualul depresiv, rafinat și ironic (din ”Cutia neagră”, romanul lui Amos Oz) o va prelua pe Rocinante. Nu știm exact dacă Alex se implică pentru a-și continua disputele intelectuale cu Promy (confruntări ce-i permit ”să agonizeze în parametri optimi”), pentru a ne scurta agonia din invidie sau pentru că, de fapt, sub masca defetismului și a cinismului, ascunde un sentimental... ca Rick din ”Casablanca”. Alex, ca un intelectual adevărat ce este, are bunul obicei de a scormoni în ”Cutia Pandorei”, în ”Cutia neagră” a problemelor acute și irezolvabile de pe Pământ. Se aruncă într-un portal infernal, nu își închide ochii, nu își astupă urechile, ci se uită, ascultă și analizează. Să ne mai mirăm că e depresiv sau că intră în comă din când în când? Bineînțeles, Alex insistă să-l primească pe Bebe sau pe Pegas, dacă tot se face de râs, dar Bebe nu merge decât cu Don Quijote, iar pe Pegas trebuie să-l cedeze domnișoarelor, așa e cavalerește, deci ajunge tot la Rocinante. Promy o să se prăpădească de râs când o să-l vadă. Dacă o să-i mai ardă de așa ceva. De fapt, cred că o să-l ardă fulgerașele atât de tare că o să-i înghețe râsul. Dacă se joacă mereu cu focul...

Între timp, Bebe se antrenează, testând vânturi speciale, cu arome mai mult sau mai puțin letale, Pegas (care e bine informat despre tot ce se întâmplă pe Pământ) critică fondurile alocate de la bugetele locale către Catedrala Mântuirii Neamului, iar Rocinante bârfește cu Alex: se simte destul de abandonată în ultima vreme și e geloasă pe Bebe. Nici Alex nu prea reușește să comunice cu nevasta și copilul, dar cu Rocinante se poate vorbi. Încă o dovadă că se comunică mult mai bine cu caii decât cu oamenii: de aceea, ei sunt houyhnhnmi înțelepți și civilizați, iar noi yahoo-i elementari și sălbatici.

Dar ce-i cu Promy? A dispărut deja? Încerc să-l contactez, însă nu răspunde, așa că fac atacuri de panică unul după altul. La miezul nopții, vine și Promy. Încearcă să se și să mă menajeze. Probabil și din acest motiv a ajuns așa târziu. Îi simt frica, un val de transpirație rece care îngheață totul în jur, mi-o transmite și mie. Mai rău ca-n Iranul islamic sau în Epoca de Aur comunistă. Parcă ar aduce cu el o nouă Epocă de Gheață. Încearcă să-și aprindă o țigară, trage din ea, dar fumul îngheață în forme contorsionate bizar. Aisberguri deviate care ies fatal în calea Titanicului, mă rog, a Titanului... Mâinile îi sunt sloi, corpul – complet pietrificat, bretonul – din țurțuri ascuțiți, lungi până la bărbie, iar fața – o bucată strâmbă și ridicolă de gheață, perforată de țigara tăioasă ca un piron. Parcă nu mai respiră. Când o face în sfârșit, un crivăț suflă cumplit, spulberând tot ce atinge cu răsuflarea sa de gheață. Ziduri uriașe, de gheață se înalță inexorabil și ne cuprind pe toți într-un sicriu.

Fac eforturi să sparg Zidul de gheață și să-l scot și pe Promy odată cu mine din sicriu. Încerc să-i distrag atenția și să-l binedispun un pic prin discursul meu patetic de despărțire gen ”moare regina Cleopatra” (din ”Asterix și Cleopatra”): ”Gali, voi, cei care ați încercat să distrugeți puterea reginei Cleopatra, să vedeți cum moare regina Cleopatra! Uitați-vă cum moare regina Cleopatra! Uitați-vă cum moare o regină! Vin acum, Osiris!” Promy zâmbește chinuit. Să vedem ce reacție are la ”moare Kim Jong Ile”:  moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, luna și soarele se sting, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere de aur despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc. Promy nu se mai străduiește să surâdă, dar mă sărută și mă îmbrățișează în stilul lui disperat, cu toată forța lui, multă vreme, de parcă ar urma să mă evapor în următorele secunde.

Totul decurge conform planului, exact cum am anticipat. Știi Tu Cine ne înlănțuie pe mine și pe Promy pe Elbrus, lăsând bestia de vultur deocamdată la Promy. Stăpânul zeilor vine mai întâi la mine, nu de alta, dar telecomanda îmi aparține. Se apropie, uriaș și înfricoșător, îi simt respirația încinsă, otrăvită, de vulcan gata să erupă. Își scoate scula enormă și diformă și se aruncă peste mine, împroșcându-mă cu spermă și fulgerașe. Strâng telecomanda cât pot de tare în mâna stângă și închid ochii. ”Is there anybody out there?” Obama? Ar you there? Help, Obama, help! Oh, no, don’t bother, just forget it! I don’t wanna be saved by you. You are a Big Brother, too.

În momentul în care Zeus mă lasă pe mine și se duce la Promy, încep să strig ”Help, Her, help!” cu ultimele puteri, deși mă sufoc din cauza pironului și nu mă aud. Din fericire, Her sosește imediat. Cu toate că nu a durat decât câteva minute, deja nu mai suportam. Mai mult e prea mult. Her îmi smulge pironul din piept și-mi rupe lanțurile atât de ușor de parcă ar desface un ambalaj de bomboane de ciocolată. Apoi scoate crema pe bază de ambrozie și nectar și mă unge pe tot corpul de două ori, ca să se asigure că își face efectul. Mor de rușine, dar îl las, fără să comentez nimic. Crema ustură puțin, însă e foarte eficientă. Trebuie să insiste în locul unde a fost pironul și în zona vaginului: acolo descoperă două cratere imense, fumegânde.

Toate organele interne făcute praf. Părțile corpului dezasamblate și relocate bizar ca-n tablourile lui Picasso: nasul tumefiat și ochii injectați au ajuns sub tălpi, părul aproape carbonizat (din care au rămas doar câteva smocuri încâlcite, năclăite de sânge) s-a mutat la fund, gura uscată, însetată, rujată intens, ca-ntr-un afiș de cabaret, rânjește în locul ficatului, resturi din sânii arși de fulgerașe și sfârtecați de piron au migrat în locul ochilor, iar acum borăsc ovare pisate. Dacă venea Her câteva secunde mai târziu... Mai târziu e prea târziu, are dreptate Promy. O cutie întreagă de cremă pentru două cratere. Cutia de cremă golită... ”Cutia neagră” a lui Alex (a problemelor insolvabile). ”Cutia Pandorei”, fără nicio speranță în ea.

După ce se asigură că sunt cât de cât bine, Her se duce la Promy (care numără deja minutele și secundele) și-l eliberează și pe el. Îi îmbrățișez pe amândoi, deși nu prea am putere. Promy mă întreabă cum mă simt și-l asigur că totul e perfect, mai mult ca perfect cum spune el. Nu i-am spus nimic lui Știi Tu Cine, decât să-l lase în pace pe el. La fel a procedat și Promy. Între timp, apare ”Armata Salvării”: Bebe îi dă lui Știi Tu Cine un vânt cu o aromă specială (nu știu, poate a învățat la Woodstock) și-l amețește, iar Jill și Don Quijote sar pe el. Eu îi rog să aibă totuși milă de Știi Tu Cine (deși nu merită): e tăticul lui Her (Darth Vader și Luke, exact ca-n ”Războiul Stelelor”). Săracul Luke! Alex face un gest demn de un adevărat intelectual: îl scuipă pe Zeus. Când vede cutia de cremă goală și află ce a fost acolo și pentru ce a fost folosită, Don Quijote parcă înnebunește: vrea să-i mănânce inima lui Darth Vader și apoi să-l decapiteze. Îl opresc: nu trebuie să ne purtăm și noi ca niște talibani. În următoarele minute, Don Quijote și Jill îl pun pe Știi Tu Cine în lanțuri, să-i dea o mică lecție. Pentru câteva ore, doar lanțuri, fără alte accesorii (nici măcar Tonciu). Se poate spune că Darth Vader e norocos. Viață ușoară, ce mai...

***

În următoarele nopți, Promy, în loc să sărbătorească, își face procese de conștiință sfâșietoare, pe care mi le împărtășește și mie, de la apus până la răsăritul soarelui. Pe de o parte, se simte vinovat că nu a făcut mai mult pentru mine, pe de alta, nu mai vrea să știe nimic, s-a săturat de tot, e în pragul autocriogenării și al ștergerii memoriei. Se uită hipnotizat la cutia de cremă goală pe care a adus-o de pe Elbrus ca mărturie. ”Cutia neagră”. ”Cutia Pandorei”, fără speranță în ea. Aș vrea să o arunc, să n-o mai vadă, dar nu îndrăznesc. De ce trebuia să folosim crema? Și de ce așa mult? Mai mult e prea mult. O cutie întreagă! Îi tremură mâinile, transpirația îi curge în valuri, tresare scuturat de spasme, geme și se zvârcolește. Parcă îi vine să urle, dar face eforturi să se abțină, așa că își ascunde chipul sub breton ca să nu-i zărim fața torturată, contorsionată ca-n tablourile lui Soutine și cu ”smiling face-ul” rătăcit.

Nu vrea s-audă de masă, baie, sex, plimbare ori shopping. Nu reușesc să-l ispitesc nici cu Maretti. Când vine, în sfârșit, la bucătărie, să bem o cafea, privește abrutizat în jur, de parcă nu recunoaște nimic. Toate lucrurile din jur s-au schimbat: scaunul e din metal lichefiat, lingurița cu care ar vrea să amestece ambrozia în ceașcă se deformează, dar, oricum, nu poate ajunge la ea, căci furculițele țâșnesc din sertar și-l țintuiesc ca niște piroane, cafeaua scoate scântei, șervețele se destramă suspect, sub ochii lui, trandafirii roșii desenați pe farfurii dispar, acestea redau acum scene de pe Elbrus cu propria sa execuție, iar flegmele lui Știi Tu Cine îi sar în față (mă rog, în breton). La un moment dat, Promy își suflă părul din ochi, slab, cu ultimele forțe, și rostește cu glas înăbușit:

– Mă doare tot răul din portal, dar și răul particular, răul din viața noastră, Ile.

– Și pe mine. Încă și mai mult când te văd pe tine cât suferi, îi răspund cu voce joasă, fără să știu sigur cum să procedez cu el astfel încât să-i ameliorez durerea, continuând în același timp să spun lucrurilor pe nume.

– Am și eu o viață, nu-i așa, Ile? Viața mea (de nemuritor blestemat) se rezumă de jde mii de ani la Știi Tu Cine. Te-am târât și pe tine aici. Tot timpul ăsta consumat cu Știi Tu Cine, tot timpul ăsta irosit, viața asta futută. ”Rape me, waste me, my friend”. Și nu numai viața mea, chiar și viața ta. Asta nu pot să mi-o iert. Mai bine m-aș criogena. Măcar să-mi șterg memoria. Sau pe-a ta, episodul ăsta cel puțin.

– Nu, Promy, nu te-atingi de memoria mea, nici de-a ta! Mai știi cum erai când ai ieșit din portal, când te-am aruncat eu, da? Nu știi, nu-ți dădeai seama de nimic atunci.

– Și nu era mai bine, Ile?

– Nu, Promy, era oribil, nu mai erai tu însuți. A trebuit să apelăm la presse-papier pentru a-ți repara sufletul. Presse-papierul pe care tu însuți îl făcusei și nu-l recunoșteai. Nu ai spus chiar tu că trebuie să acceptăm suferința, fără să cedăm și să mergem mai departe, cu cicatricele de pe corp și rănile din suflet, așa cum sunt? N-ai zis că trebuie să ducem cu noi povestea mai departe: a noastră și a altora? Iisus nu are stigmatele și în paradis? Și-a șters cumva memoria? A șters-o pe-a altora?

– Iartă-mă, știu, poate că, dacă eram numai eu, era mai ușor. Dar acum mă simt vinovat față de tine. Ah, te-am lăsat pe mâna nenorocitului ăsta! Ticălosu’! Nu e capabil să diferențieze o tabletă de un laptop, nu știe să facă nimic singur, numai să apuce telecomanda și sceptrul, să-și scoată scula, fulgerașele sau potopul. Să-i fută pe toți. Atât. Nimic altceva. Nu pot să mă sinucid, dar m-aș criogena chiar acum. Oricum, sunt terminat. Iată că am ajuns la părerea lor.

– E o prostie, nu ești tu de vină, chiar dacă ți s-a spus și ți se va mai spune asta. Nu trebuie să te culpabilizezi. Știm bine cine a greșit. Știi Tu Cine e vinovat, iar eu am încercat să-mi asum suferința. De data asta. A fost decizia mea. Și cum să fii terminat? Ți-ai învins oboseala și oroarea, l-ai înfruntat din nou pe Știi Tu Cine, ai dezactivat portalul și m-ai apărat pe mine chiar acum. Ai făcut pentru mine nu mult, ci prea mult. Nici nu meritam și n-am știut să primesc. Hai, nu te mai tortura și singur atâta!

– Vai, Ile, tu te gândești la mine, dar eu te ignor. Am fost captiv în angoasa și în agonia mea, într-o primă fază. Iar apoi, când în sfârșit mi-am adus aminte de tine, nu am făcut nimic.

– Ba da, Promy, ai făcut tot ce puteai în situația dată. Și chiar mai mult decât puteai, te-ai depășit pe tine, ca de obicei, în ciuda traumelor tale cumplite. Sunt foarte impresionată. Dar nu poți controla totul nici tu.

– Nu, Ile, nu am făcut nimic. Te-am abandonat. Nenorocitul, ticălosul, porcul, mizerabilul!... Trebuia să-i mănânc inima și să-l decapitez, cum a zis Don Quijote! Să nu se mai atingă de tine niciodată.

– Nu, Promy, tu nu ești taliban. Și nici nu trebuie să devii. Nu aș vrea să te faci taliban ca să mă salvezi pe mine.

– Ba da, trebuia să scot talibanul din mine și să te salvez, nu să te las terfelită de nenorocitul ăla!

– Nu, Promy, nu trebuia, te rog nu mai spune asta, mă doare și pe mine! Cât fac 2+2? Nu trebuia să te transformi în monstru ca să mă salvezi pe mine! Dup-aia poate ne mâncai organele mie și lui Her. Cine mai putea opri monstrul? Totul se schimba radical. Nici presse-papierul nu mai era, poate, suficient să-ți repare sufletul. Ai făcut totul pentru mine. Nu mult, totul. Nu poți să mă salvezi cu orice mijloace. Scopul NU scuză mijloacele, n-ai zis chiar tu?

Tot ce-i-am spus nu reușește să-i aline prea mult durerea: Promy suferă în continuare și-mi transmite și mie starea lui (atât cât pot eu percepe cu umilele mele capacități umane). Mă simt și eu în pragul criogenării. La ședințe, Her îl ia pe Promy peste picior, iar Alex îl ceartă că apare mereu cu ”moaca aia acră de Harry Potter” și îl roagă să-și pună pe față ”zâmbetul american”, fie și de ”smiling face”. Incredibil, din intelectual depresiv, Alex a scos americanul din el și a devenit spiritul pozitiv al găștii. Promy trage de colțurile gurii și schițează un zâmbet de Droopy: ”I’m happy”. Totodată, Alex îl asigură pe Promy că a procedat bine, în contextul dat: ”Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”. Promy râde. În sfârșit!

Până la urmă, pentru că, pe de o parte, sunt convinsă că Știi Tu Cine nu poate să înțeleagă că portalul a fost neutralizat și că orice telecomandă e nefuncțională, iar pe de altă parte, mă tem că nu va ”păstra distanța igienică de minim 5 metri” față de noi, propun să trecem la soluții radicale: să-i ștergem din memorie episodul cu portalul și telecomanda (că tot am vorbit de ștergerea memoriei) și, imediat după asta, să-l teleportăm pe o altă planetă, cât mai departe, deși nici așa nu e 100% sigur că nu o să se întoarcă. Nimic nu e sigur, doar probabil. Eu una mă pricep la șters, trebuie să-mi iasă. Ia te uită, am început să am inițiativă. După telecomanda cu Tonciu, e chiar relativ ușor. Nevoia te-nvață. Dar de ce trebuie mereu să acționăm din dragoste și disperare?

Promy este mai rezervat în luarea deciziilor: experiența personală și relația cu Her-Luke îl rețin. Dar tot el săracu’ trebuie să le pună în practică. Zis și făcut. Deși Promy n-are niciun chef, îi e greață și ar vrea să-l înghită pământul, îi șterge lui Zeus din memorie episodul cu portalul și telecomanda și îl teleportează pe o planetă nelocuită de ființe raționale, altminteri Promy ar avea asemenea mustrări de conștiință încât l-ar aduce înapoi într-o lună, iar apoi s-ar lega singur în lanțuri și și-ar mânca propriile organe. Planeta va fi botezată SPP1001, adică ”Sugi Pula lui Promy de 1001 ori”.

Să păstreze distanța igienică de minim o sută de mii de ani lumină! Her o să-l viziteze de câte ori are chef. I se pune la dispoziție ”stăpânului” și un harem de Tonciuri androide. Nu e luxul din Olimp, dar condițiile de viață sunt acceptabile (un palat și un parc bine amenajat, chiar și izvoraș de ambrozie și nectar), că nu știe să facă singur nimic (doar să distrugă), de-aia și vrea să fie stăpânul lumii. El ce condiții de viață i-a oferit lui Promy? Vorba vine ”viață”. Viață ușoară... merită, nu? Să nu uităm de un scuipat intelectual la plecare, fie și în cutia de cremă cu ambrozie și nectar.

După ce Promy se odihnește câteva ore, în sfârșit, la trezire, îl îmbrățișez și îi spun la ureche (chit că știu că ne aude Obama):

– Vezi, te iubesc de mai bine de o săptămână, nu până la Lună, nici până la Soare, nici până la Gliese, nici până la Solaris, nici până la SPP1001 măcar, ci infinit (nu încerca să cuantifici că n-ai nicio șansă și te rog să nu mai numeri minutele și secundele de viață, fericire și libertate), la un nivel de intensitate insuportabil, chiar și pentru tine. Mai exersează, poate te apropii și tu. Să ții minte bine asta. Să nu care cumva să ți-o ștergi din memorie!

Comori din ruine

Această carte prezintă lupta pentru normalitate a titanului Prometeu (Promy) și a prietenei sale, Ileana (Ile), după revoluția democratică din Olimp, în ciuda bolilor (Huntington a lui Ile și insuficiență renală, hepatică și cardiacă ale lui Pro-my) și dificultăților din perioada de tranziție la democrație.

Cartea descrie o zi de vineri de-a lui Promy: mers la cabinetul ginecologic (dimineața), o ședință la palat (la prânz) și ședința cu echipa de seara.

Ziua de vineri este una specială, dedicată iubirii dintre Promy și Ile, când ascultă melodiile lor și rememorează povestea lor de dragoste (după-amiaza și seara).

Tot din iubire au reacționat și la alte campanii de pe Pământ: din România (legile justiției și noul cod penal), China (recoltarea forțată de organe, deportarea refugiaților coreeni, nerecunoașterea masacrului de la Tiananmen), Iran (lupta pentru drepturile femeii), Statele Unite (respingerea refugiaților), Rusia (propaganda și încălcarea drepturilor omului) și Siria (crimele împotriva umanității comise de dictatură și în război).

Apropo de Siria și iubire, în Ghouta de Est, oamenii desenează inimi pe ruine. Rumi Mowlana spunea că ”omul lui Dumnezeu e comoara din ruină”. În ciuda aparențelor, în Siria au rămas nu numai ruine, ci și comori din ruine. Vă invităm și pe dumneavoastră să descoperiți în această carte cea mai mare comoară din ruină: iubirea.

Puteți găsi cartea aici: https://docdro.id/YzGl9HK