Examen cu Big Brother. Vol 2. VII. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei, din dragoste și disperare

Cu mâinile vineții, amorțite de frig, îmi șterg încet transpirația rece de pe frunte, fără să simt atingerea palmelor mele. Groaza m-a pietrificat. Miliarde de presse-papiere sparte, de trupuri zdrobite și suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi tăioase și diforme... Am stat în ploaia de cioburi, în tăcere, ciuruită de ele, urmărind paralizată căderea lor hipnotică, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, până când s-au depus straturi-straturi peste mine și m-au acoperit complet. Inexorabil ca blestemul nemuririi. Sunt captivă într-un sicriu de gheață. Zidurile mă strivesc. Numai Ziduri, nicio Fereastră.

Captivă doar? Nu, cred că am murit. Ce bine! Nu mă mai sufoc. Nu-mi mai pasă. Bizar, inexplicabil chiar în situația mea, îmi aduc aminte de ceva. Mai exact, de cineva. Promy! Unde e? A dispărut din nou, nu știu ce se întâmplă, parcă îl pierd mai des decât mănușile sau fularele. Fac eforturi să sparg sicriul de gheață și îl strig ”Help, Promy, help!”, dar nici urmă de el. Încerc să-i contactez (la telefon și online) pe Her, Bebe, Deu, Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, Don Quijote, Alex, Chiron, părinții lui Promy, Iapet și Temis, dar niciunul nu răspunde. Or fi toți răpiți și sechestrați undeva, unde nu o să mai ajung niciodată? Inima mă înțeapă, oasele îmi pârâie, capul îmi bubuie, urechile îmi vâjâie, amețesc, mi-e greață, gura îmi e uscată și am un gust amar, stomacul mă arde, iar ficatul pare strâns în ghearele bestiei de vultur.  

Cum Promy continuă să fie necontactabil, Jill (”conștiința” mea blondă, singura din gașcă care mai e cu mine, hotărâtă să-mi fie alături, orice s-ar întâmpla) și cu mine începem să-l căutăm cu înfrigurare. Acasă în Olimp nu e, la palat nu e, la clinică nu e, la laborator nu e, în Startar nu e, parcă s-a volatilizat. De fapt, nu găsim pe nimeni cunoscut nicăieri și ne trec fiori. În timp ce rătăcim pe străzi fără țintă, străduindu-ne să obținem informații despre Promy (posibile, dar, din păcate, foarte improbabile), observăm că cineva ne urmărește: un bărbat destul de tânăr, nu foarte înalt și solid, cu părul blond-spălăcit, scurt și țepos, ochii căprui-verzui alunecoși, nasul mare și coroiat, fața osoasă și colțuroasă, buzele subțiri și vinete, mereu strânse, crispate într-un rictus obscen. Poartă sandale aurite, înaripate (ce kitsch și, nu știu, am mai văzut undeva încălțările astea, dar nu-mi aduc aminte unde exact) și vine după noi peste tot, fără să se ascundă, ca și când ar fi absolut normal să ne fileze nonstop și fără să-și ia cele mai mici măsuri de prevedere. La un moment dat, Jill dispare și ea subit de lângă mine. Inima mă strânge și mai puternic, mă clatin și simt că mă prăbușesc. Acum am rămas singură.  

Intru în panică, dar fac eforturi disperate să-mi revin un pic și să-i contactez din nou pe toți. Degeaba, nimeni nu-mi răspunde, oricât aș încerca. Bărbatul suspect, cu sandalele lui ridicole, continuă să se țină după mine cu un tupeu olimpian, indiscret, fără să se camufleze, cu rânjetul lui lubric întipărit pe față. Când cobor de la supermarket (de unde am cumpărat o apă plată la jumătate de litru pentru mine și o pungă de Maretti cu pizza în ideea de a-l ispiti pe Promy să apară... ori poate pentru că mi-e dor de el), bărbatul îmi iese în cale, pe trepte. Inima îmi îngheață din nou, broboane de transpirație rece îmi acoperă fruntea, tâmplele și palmele, iar picioarele mi se înmoaie. Nu mai pot înainta. Sunt captivă în sicriul de gheață. Bărbatul se aruncă asupra mea și-mi sfâșie hainele, iar eu încep să mă zbat, întâi mai tare, cu furie, apoi din ce în ce mai slab. Mă strânge prea tare, îmi ia aerul, mă sufoc. Mi se întunecă privirea. Să facă ce vrea cu mine... Nu, nu se poate, nu-l voi lăsa, trebuie să-l găsesc pe Promy! Îmi adun ultimele forțe și încerc să opun rezistență. Deodată, reușesc să mă smulg de pe pământ, din strânsoarea lui, și să mă ridic. Zbor!

Da, zbor! Direct de pe trepte, plonjez vertical, și nu oblic, propulsată drept în sus, ca un elicopter ori un gheizer, în viteză, într-un jet dens, compact, la înălțimi amețitoare, frisonante. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva, dar nu zbor de plăcere ori ca să testez senzații tari, ci din dragoste și disperare. Oricum, nu am nici timp, nici chef să mă minunez, minutele și secundele sunt iar numărate și trebuie să ajung la Promy. Măcar să mă apropii de el puțin, să aflu vești despre el... De ce nu-l lasă odată în pace? De ce îl hăituiesc și-l chinuiesc mereu? Aș da orice să-l mai văd o dată fumând havane, învăluit în fumul dulce-aromat, fie și cu fața aia de bacterie probiotică, să-i contemplu orgasmele produse de Maretti cu pizza și să simt disperarea îmbrățișării sale titanice. Să ne topim unul în altul fără teamă, fără regrete, fără speranță... Promy, unde ești?

Mă uit în jos, înfricoșată și dezorientată: mă aflu undeva, departe, la sute de metri altitudine, e frig și bate un vânt năprasnic, dar trebuie neapărat să păstrez înălțimea. Bărbatul acela dubios, cu sandalele lui kitsch, a rămas în față la supermarket. Încerc să mă mențin la altitudinea la care sunt și să zbor mai departe, deși mă cuprinde vertijul și-mi pare imposibil să-mi păstrez echilibrul. Deodată, mă intersectez în zbor cu urmăritorul meu: planează lent și se oprește în fața mea, cu chipul schimonosit de grimasa lui scabroasă. Ochii căprui-verzui îi alunecă asupra mea, ludic și lubric în același timp, sticlind de de o poftă dementă. Din păcate, nu e singur, a venit însoțit de o armată de ființe zburătoare ca el. Nu recunosc pe nimeni dintre ei, nu are niciunul chip de zeu olimpian, au fețe strâmbe, diforme și îmi par străini. Sau mi se par străini pentru că, de fapt, eu sunt străina? ”People are strange when you’re a stranger / faces look ugly when you’re alone.” Groaza mă îngheață din nou. Sunt prea mulți, nu pot să mă lupt cu toți. Mă prăbușesc într-o clipă la pământ, când se aruncă asupra mea.   

În mijlocul străzii, bărbatul suspect, cu sandalele kitsch, aurii, înaripate, îmi sfâșie hainele complet și mă scuipă drept în față. Flegma lui e corozivă ca acidul sulfuric, carnea-mi sfârâie și mi se cască cratere adânci în obraji. Simt mirosul de ars al cărnii mele. Continuând să rânjească, bărbatul cu sandalele de aur începe să mă lovească sălbatic. Mă smucesc ca să mă eliberez, dar mă izbește năucitor peste față și îmi mușcă sfârcurile atât de tare, că-i rămân în gură. Le înghite, plescăie din buzele subțiri, vineții și apoi hohotește satisfăcut. Îmi linge sângele cu o poftă insațiabilă, în timp ce însoțitorii săi (inclusiv trecătorii) asistă la scenă amuzați, excitați, dar (deocamdată) pasivi ca la un reality-show. Pe urmă, bărbatul cu sandalele înaripate își scoate scula imensă, monstruoasă și mă penetrează violent, în râsetele și aplauzele publicului. Totul se petrece prea năucitor ca să mă doară prea tare.

Imediat, sar și celelalte ființe zburătoare asupra mea. O femeie șatenă, spălăcită, cu părul scurt, fața inexpresivă, ochi apoși, incolori și buze pământii, purtând un maieu înflorat, pantaloni mulați, aurii și papuci din blană de iepure siberian în picioare, se apropie de mine și mă apucă de plete. Mă trage de păr și mi-l smulge brutal, păstrându-și mina glacială, impenetrabilă. Alta, slabă și blondă, cu părul cârlionțat prins elegant, în coc și îmbrăcată în still office, cu o cămașă albă și un costum verde, îmi taie mărunt, atent și meticulos, bucăți din sâni. Un al doilea bărbat de vârstă incertă, mic de statură și subțirel, șters la față, cu un costum gri atât de mare că înoată în el, o liră și mai multe medalii de aur agățate de gât, îmi crestează burta cu cuțitul, zâmbind chinuit. Durerea mă năucește și mă despică precum mii de piroane înfipte în corp. Totul se învârtește cu mine. Strada se strâmbă, pavajul se încinge, se crapă și mă împroașcă delirant, precum lava unui vulcan, iar capul îmi alunecă în gol și mă prăbușesc în abis. ”Women seem wicked when you’re unwanted / Streets are uneven when you’re down”.

Degeaba gem și mă zvârcolesc, nimeni nu intervine, mai sosesc cel mult câțiva trecători ca să se distreze puțin. Pe unii dintre ei îi recunosc: Kim Jong-un (cu noua sa coafură de rapper), împreună cu nevasta, Ri, scurgându-se lent spre mine ca două gogoși uleioase și râncede, cu ochii astupați de osânză, asudând de emoție, apoi al-Assad și soția, Asma, sprinteni, fermecători, impecabil aranjați, iviți parcă dintr-o revistă de modă pariziană. Ayatollahul Khamenei vine și el, în hainele lui lungi, negre, până în pământ, cu barba lui respectabilă și aerul său grav și solemn. Putin apare un minut mai târziu, purtând mândru o mitralieră AK 74 M în brațe, într-un huruit greu de tancuri. Obama a fost, cred, prezent de la început: s-a uitat o vreme cu oarecare interes, apoi s-a plictisit, s-a retras pe margine și se joacă pe consolă. Soft politics.  

Cei mai mulți trecători își văd de drum impasibili, n-ar observa nici dacă ar avea loc propriul viol, propria execuție sau propria înmormântare. Adevărul e că ceva atât de banal se întâmplă în fiecare zi femeilor din întreaga lume și e, deseori, ultra-mediatizat. Mult mai captivant e un joc video ca ”Plante vs. Zombie”. Acum am pierdut din nou cavalerul din mine, Don Quijote din Titan, și a rămas numai femeia: strivită, umilită, posedată de fantome și devenită festinul bestiilor antropofage. Un lucru așa de comun... nici pe mine, victima, nu mă șochează. Poate că m-am obișnuit și m-am desensibilizat. Bine, ”obișnuit” nu e totuna cu ”normal”. Dar, de ce să contest, știam că se va întâmpla asta dintotdeauna, am profețit, mai exact, am anticipat, nu e greu să prevezi viitorul, chiar dacă nu ești baba Promida. Mereu aceeași telenovelă fără happy end. Secretul sfârșitului este că nu există niciunul: doar o serie infinită de finaluri tragicomice, pe cât de ridicole, pe atât de feroce. Ar trebui să mă amuz așa ca Brian răstignit pe cruce, confundat cu Mesia și executat ”din greșeală”, în filmul ”Viața lui Brian după Monty Python”, numai că, între timp, violența și absurdul s-au banalizat și în acest moment mi-a înghețat din nou râsul. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.

Sunt condamnată și nu are rost să sper. ”Forget Domani / For tomorrow never comes!” Nu aștept nimic. Nici ”papagalul roșu” al lui Kirkegaard, nici un gest salvator, nici un miracol. God created Disaster. Natural born Disaster. Sunt o cărămidă strâmbă și diformă, deviantă, poate chiar antisocială, am țâșnit afară din Zid și am produs o gaură în el prin însăși ieșirea mea fulminantă. Sunt proastă și încăpățânată, greșesc la socoteli elementare, continui să calculez ”2+2=4”, oricât mi-ați explica. Sunt nebună și nu vreau să vă mai cred, oricâte fraze stereotipice, standardizate, repetate la nesfârșit, mi-ați turna pe bandă. Sunt ciudată, nu am nume, ci doar o puzderie de etichete pe care mi le-ați aplicat voi cu generozitate (de la Madame Dezastru, catastrofă, vacă proastă, golancă, ciumpalacă, sclavă obraznică, teroristă și trădătoare la Vampi, Fata lui Dracula). ”When you’re strange / No one remembers your name.” În plus, sunt urâtă și respingătoare, nu am corn în frunte și piele groasă de rinocer ca voi.

Eu chiar îmi merit pedeapsa, v-am sfidat, dar mulți alții nu au nicio vină, de-a lungul timpului au fost miliarde de inocenți masacrați inutil. Mă rog, de dragul puterii voastre și al controlului vostru. O condamnare kafkiană planează asupra tuturor, inexplicabil și ineluctabil, și ne ține prizonieri în sicrie de gheață, alinați și narcotizați de fantasme de tip ”Matrix” (puritatea islamică și Jihadul, consumerismul și fetișismul capitalist, egalitatea... în mizerie comunistă, cultul liderilor mesianici, al ”stăpânilor” creați după chipul și asemănarea zeilor, nu a lui Dumnezeu). Și, când iluziile se prăbușesc, rămâne groaza paralizantă pe care o dăruiți, protector și patern, tuturor, vomitând-o abundent din Cutia Pandorei a puterii. Pentru asta, v-am dat deja un scuipat intelectual, însă nu e suficient. 

Știu că sunt condamnată și, totuși, vreau să vă mai rezist puțin, să nu vă cerșesc încă îndurare, să nu-l trădez pe Promy. Iartă-mă, te rog, Promy, acum mi-am adus aminte de tine, te uitasem mai înainte. Când s-au azvârlit toți asupra mea, călcându-se în picioare de parcă eram o tabletă la promoție la Black Friday, m-am gândit numai la mine, m-am concentrat exclusiv asupra chinurilor mele. Promy, unde ești? Ce faci acum? Îmi împărtășești soarta? Ah, vreau să te lase odată în pace pe tine, să respiri, să trăiești... Nu vreau doar să supraviețuiești, vreau să trăiești. Lăsați-l în pace pe Promy și veniți la mine, ticăloșilor! Nu sunt Brunnhilde, nici un titan, dar trebuie să încerc să rezist. Măcar cinci minute. Brunnhilde a cântat în ploaia de foc, iar flăcările s-au transformat în lacrimi. Cinci minute în ploaia de flăcări a Brunnhildei. Urlând, nu cântând.

Cu atitudinea marțială a unui țar al universului, Putin înaintează imperturbabil, sfidător, prin mulțime, își face loc lovindu-i pe toți care-i stau în cale cu mitraliera, apoi, când ajunge la mine, mă pocnește cu patul armei peste față și mă penetrează dur, zâmbind satisfăcut de parcă ar fi bătut recordul de scufundări în Volga, la copcă, pe ger siberian sau ar fi câștigat campionatul mondial la judo. Privindu-mă crunt cu ochii lui pătrunzători în care s-a adunat însăși forța teribilă a justiției divine, ayatollahul Khamenei ia biciul și mă plesnește la fund cu o furie obscenă (am de luat circa 8500 de lovituri, mi-au rămas restanță din Iran, așa că ayatollahul s-ar putea să monopolizeze distracția). Dar Kim Jong-un nu-l lasă prea mult, ci îl împinge cu burta lui enormă și mirosul lui înțepător de transpirație la o parte și mă preia el. Încântat ca un copil care a pus mâna, după confruntări grele cu competiția, pe o nouă jucărie, Kim Jong-un începe să-mi jupoaie pielea de pe piciorul stâng, îmi smulge fâșii-fâșii, una după alta, cu ajutorul bărbatului multiplu-medaliat, iar Ri, soția lui, pufnește, chicotește și-i dă coate marelui conducător. Cu același aer nevinovat și poznaș, Ri îmi taie pulpa și apoi mi-o îndeasă pe gură, sufocându-mă și înecându-mă cu propriul meu sânge. Îmi vine să vomit. Cutremurată de silă și de spasme, scuip sânge și bucăți de carne jupuită. Al-Assad râde și aplaudă politicos, pe urmă îmbracă un halat chirurgical, mască și mănuși (fie din reflex profesional (a fost medic!), fie din grijă să nu se murdărească) și-i roagă civilizat, cu o mină de gentleman, pe ceilalți să-i permită și lui accesul la mine, pentru a-mi introduce un baston electric în fund sau în vagin, publicul poate vota democratic. Înainte ca publicul să apuce să aleagă, femeia în pantaloni mulați, aurii, cu papuci din blană de iepure siberian, îi sustrage bastonul în fugă și mi-l înfige în fund.   

Mă tăvălesc și urlu de durere. Dați-vă toți la o parte! Terminați! Luați-vă labele de pe mine! Mi-e silă de voi și m-am săturat. De fapt, voi sunteți adevărații vinovați și voi ar trebui să fiți pedepsiți pentru crime împotriva umanității, nu eu, Promy sau milioanele de oameni pe care-i chinuiți și-i ucideți fără să clipiți. ”Let me breathe!” O gură de aer! Lăsați-mă să respir! Ard. Mi-e sete. Apă! Ploaia de flăcări a Brunnhildei nu s-a transformat în lacrimi. Oceanul Ataraxia, Marea Neagră și Marea Mediterană nu-mi spală rănile și nu-mi alină durerea cu atingerea lor catifelată. Petalele de flori de cactus de un albastru luminos, ireal nu mă acoperă tandru și protector ca o placentă. Lacătele dragostei de pe podurile din Paris nu mai sună dulce-sfâșietor, pe ritmuri de șansonete, acum au ruginit și s-au sfărâmat. Nu se va deschide nicio Fereastră sau poartă de lumină lină, albă, imaculată, blândă și binecuvântată, prin care să trec dincolo de Zid, într-o altă lume. Una altfel.

Urletul nu s-a preschimbat în muzică. Aceasta s-a terminat, a fost înghițită parcă de portalul infernului. Dar de ce mă mir? Iisus nu a ascultat Wagner când era pe cruce. Nici tu, Promy, pe Elbrus. Iar eu nu aud nimic în afară de râsetele lor și de urletele mele. Sunt singură, cu Big Brotherii de peste tot. Vreau să se termine odată. În curând, focul mă va face scrum și nu voi renaște din propria cenușă ca pasărea Phoenix, voi fi, cel mult, resuscitată, și nu mai vreau, am obosit.

Promy, brațele tale titanice nu mă vor strivi într-o ultimă îmbrățișare disperată, tasându-mi oasele și transformându-le în praf de stele. Nu simt decât mâinile lor grele și murdare lipindu-se de mine, pipăindu-mă, strângându-mă și sfârtecându-mi carnea. Nu voi mai dansa niciodată, mână în mână cu tine, deasupra abisurilor, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Și tu ești în lanțuri acum. Te-ai născut în lanțuri, Promy. Natural born bound. Nu o să vii niciodată. Sunt abandonată aici, în mijlocul străzii, într-un oraș aglomerat, hăituită și hăcuită de bestii antropofage, singură împotriva tuturor. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Știu că am dreptul la mizerie și umilințe, la tortură și viol, la agonie și abandon, la scârbă și disperare, știu ce cuprinde Declarația Universală a Drepturilor Omului. Am încălcat-o și eu, la fel ca tine, când mi-a fost milă... Mi-a fost milă de tine, Promy, și am vrut să împărtășesc chinurile tale, așa cum suferința oamenilor ți-a sfâșiat și ție, la nesfârșit, inima și ficatul. Încă te iubesc, dar nu mai suport.

Acum conștientizez pe deplin durerea, cu o luciditate stupefiantă  și înfricoșătoare, care mă împiedică să mă cufund în oceanul reconfortant al uitării. Durere atroce și devastatoare, animalică, brută, fără nimic romantic, tragic, eroic, nobil, consolator ori purificator, fără lacrimi, lumină sau speranță. Cioburile de presse-papier din mine se învârtejesc într-un dans barbar, dezlănțuit. Ard. Și știu că nici lacrimile Fiicelor Rinului, nici ale Brunnhildei, nici Rinul însuși nu vor putea stinge oceanul incadescent de sticlă lichefiată. Am mai simțit ceva apropiat când am născut ori când eram pe Elbrus cu Știi Tu Cine și apăram telecomanda de la portal cu mâinile goale. Dar atunci mai aveam speranță: în primul caz – copilul însuși, în al doilea – Her trebuia să vină în câteva minute să ne salveze pe mine și pe Promy. De data asta, nu mai aștept nimic.

La urma urmei, e mai curând o durere fizică, nu psihică, trebuie s-o suport. Am trăit suferințe psihice cutremurătoare, luni în șir, ca toată lumea, la moartea tatălui, a bunicii și a unchiului meu, la despărțiri (inclusiv cea de copiii de la școală) ori când am încercat să empatizez cu Promy, Dumnezeu sau oamenii. Cel mai rău a fost când am avut studiul acela de piață care s-a finalizat pentru client cu un raport de cercetare în PowerPoint, iar pentru mine cu o comă psihică de mai bine de un an (de fapt, și fizică, căci sufletul și corpul sunt intercorelate). Ajunsesem să nu mai simt nimic în afară de efortul cumplit de a face cel mai mic gest, nu mai eram capabilă nici să clipesc singură. Acum e altceva, doar o durere fizică, trebuie s-o pot îndura.

Nu, nu-i așa, ce spuneam mai înainte, trupul și sufletul sunt interconectate... mai am un pic și o să implor milă de la Big Brotheri, apoi o să-l trădez pe Promy. Dar, dacă o voi face, 2+2 vor da oricât, numai 4 nu, presse-papierul se va sfărâma și îmi voi pierde sufletul. Poate mă voi transforma în talibană și îi voi înfuleca lui Promy pula, coaiele și ficatul, plescăind și lingându-mă pe buze. Știu bine că un singur lucru greșit poate declanșa o cădere și... o decădere iremediabilă. Mai contează? Sigur că da. Mă rog, de fapt, probabil că da. Nu vreau să-mi spargeți din nou presse-papierul, m-am străduit atât de mult, ani și ani la rând, să-mi repar sufletul ciopârțit și putred, împreună cu Promy și cu Dumnezeu, nu vă las să-l zdrobiți iar. Mi-e frică de voi, dar și mai mult mă tem să nu-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”. Chipul vostru! Asta dacă ați avea o brumă de conștiință, să vă bântuie precum portretul pe Dorian. Nu vreau să fiu ca voi. Ajută-mă, Doamne! Dă-mi putere! Încerc să mai rezist puțin. Ca întotdeauna, din dragoste și disperare.

O lumină intensă, orbitoare de fulger, țâșnită dintr-un sceptru de aur uriaș, despică cerul. Nu, nu și asta! E prea mult! Mai mult e prea mult. Fără sceptru cu fulgerașe! Promy, nu mai suport! În secunda în care-mi dau seama că ceva se rupe cu totul în mine și nu mai pot să rezist, își face apariția o fată subțire, brunetă, cu părul prins în coadă, îmbrăcată în blugi negri și cu un hanorac verde. Straniu, seamănă leit cu mine. Mă rog, cu cea care fusesem înainte, căci acum aduc mai mult a roșie storcită decât a femeie. Dar poate că am halucinații. Chipul fetei cu hanoracul verde e transpirat, congestionat și schimonosit de oroare, deși aparent nu i s-a întâmplat nimic. Se uită în jur stânjenită și confuză, de parcă ar fi picată din lună, nu ar recunoaște și nu ar înțelege nimic. Se îndreaptă apoi spre mine, încet, dezechilibrându-se și împiedicându-se, fără a-și ascunde repulsia și groaza. Cu obrajii în flăcări, fâstâcită, scuzându-se și bolborosind un ”pardon” timid, continuă să-și facă loc prin mulțime și să avanseze pas cu pas. Vrea să ajungă la mine și nimic nu o poate opri. De ce a venit? Într-o încercare deznădăjduită de a mă salva? Nu, știe că nu are nicio șansă, a venit mai curând ca să moară cu mine. Să nu mai fiu singură. Aș vrea să-i spun să plece, dar nu mai am putere. Iar ea pare hotărâtă să împărtășească suferința mea. Din dragoste și disperare.

În momentul în care fata se aruncă în vâltoare, firul se taie și totul se întunecă.”When the music’s over / Turn out the lights.” Muzica s-a terminat. Sper că și urletele. Oricum, nu mai am putere să urlu. Nici să șoptesc sau să suspin. Respirația mi se stinge lent și dureros, la fel ca oceanul de cioburi incandascente. Fără lacrimi. Povestea s-a încheiat și ea. Fără poveste, nu există viață, pământul nu se mai învârtește în jurul axei sale, iar entropia dizolvă universul instantaneu. Întuneric beznă ca-n burta unui Leviathan. Multă vreme... De fapt, am pierdut noțiunea timpului. Cred că am murit. Încă mi-e frică. Ce va urma? Nu mai e nicio luminiță la capătul tunelului. Și, decât lumina pustiitoare a fulgerașelor din sceptrul stăpânului, mai bine nimic. Să fie întuneric și liniște! Nu vreau nicio ”Odă pentru Kim Jong Ile” sau discursuri gen ”moare Kim Jong Ile”. M-am săturat de Kimi. Vă rog să vă fie milă de mine și să-mi respectați dreptul la întuneric și la liniște. Lăsați lumina stinsă, vă rog! Nu mă deranjați!

Examen cu Big Brother. Vol. 2. VI. Regretele noastre: premii pentru genociduri și masacre. Regretele lor: 1-2 supraviețuitori.

Din sfert în sfert de oră, ca un odorizant setat să distribuie parfum la un anumit interval de timp, briza oceanului împrăștie în aer o mireasmă intensă de liliac pe care o percep numai eu, căci îmi este numai mie adresată. Mesajele planetei sunt personalizate și confidențiale. Împărtășești experiența ta de comunicare cu VJ doar dacă vrei. Cu părul lung, blond fâlfâind în vânt, Pira aduce pe plajă, la șezlonguri, o sticlă de ouzo tare, preparat chiar de ea. Deu se întinde comod pe șezlongul din lemn de pin, își umple un pahar de ouzo și ciocnește cu mine și cu Pira, zâmbind prietenos.

– Știi, Ile, când am ajuns noi, nu eram chiar primii exploratori, îmi mărturisește Deu. Mai locuiau cinci persoane la stația orbitală. Ei, primii veniți, ne-au povestit că planeta arăta inițial ca un creier gigantic, în plină activitate, cel puțin atunci când au sosit ei din spațiu cu nava cosmică. Îndată ce au ajuns, planeta a generat instantaneu atmosferă. Altfel, nu erau condiții de viață pentru ei, nu puteau respira.

– Formele de relief de acum practic nu există decât în percepția noastră, punctează Pira. Fiecare vede ce vrea și, totuși, ce trebuie. De fapt, nu doar vede, mă refer la toate simțurile și chiar la o experiență dincolo de ele.

– Dar atunci de ce percepem toți oceanul, plaja, casele și stația orbitală? întreb eu.

– Stația orbitală și casele sunt construite de noi, cu acordul planetei, răspunde Pira. Plaja și oceanul ăsta au fost create rapid de planetă pentru confortul psihic al nostru, al celor de aici. Nu putem să experimentăm în fiecare secundă alte forme de relief, altă atmosferă, alte mirosuri, sunete, imagini, senzații tactile și gustative. Am lua-o razna complet. Din rațiuni de redundanță, pentru securitatea noastră psihică, planeta a optat pentru ocean și plajă, în această zonă, lângă stație. Și, cel puțin în momentul în care vine cineva prima oară aici, planeta expune convențional oceanul și plaja. Ne menajează. Măcar la început!

– Foarte tare! VJ, până să vină ei, primii exploratori, cum te simțeai? Nu știu, vreau să te întreb... îți era urât, te plictiseai? îndrăznesc să întreb.

– Nu, îmi răspunde vocea dulce-ademenitoare de sirenă.

– Erai fericită?

– Da.

– Și, când au venit ei, primii exploratori, te-ai bucurat să trăiești experiențe noi, să cunoști ființe din alte lumi, să interacționezi cu ei? Ai fost mai fericită?

– Nu, Ile. Dimpotrivă.

– De ce?

– Mi-a fost milă de ei. Și încă îmi e. Aveau fețele întunecate (sub măștile zâmbitoare) și sufletul greu ca de plumb. Păreau nu atât imigranți, cât... străini care nu găseau niciun loc în care să se simtă acasă. M-am cutremurat de durere. Am încercat să comunic cu ei și să le alin rănile, dar... Rănile fizice mai pot fi vindecate, însă cele psihice niciodată complet. Îi ajut să se purifice și să suporte. Să reziste cât mai mult. Și nu-mi pare rău.

– Da, VJ, merci pentru tot! Uite, îți mulțumesc și în numele lui Promy, deși nu e politically correct să mă erijez în vocea altcuiva. Dar îl iubesc atât de mult pe Promy și mi-e așa de milă de el! Bine că măcar aici nu e Exopotamia, tărâmul absurdului și al eforturilor sterile, care a invadat Pământul.

– Ba da, Ile. E și aici.

– Cum așa?

– Ați adus-o voi.

În sfârșit, Promy se întoarce din ocean cu părul răvășit, umed (nu știu de ce, poate de transpirație, căci în ocean nu se udă nimic) și cu coafura deteriorată, dar obrajii îi ard. A făcut ceva efort fizic și, totuși, mersul îi e mai sigur, ținuta mai dreaptă și aruncă flăcări din priviri:

– Hei, am interpretat Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor pentru flaut și orchestră, dedicată lui Marsias. Și, incredibil, nu doar că am știut tot repertoriul și am dirijat, dar am avut o orchestră extraordinară: pe voi, cei dragi, iar publicul m-a aplaudat, spune Promy cu glas tremurător, aprins la față, privindu-ne cu ochi negri de jar.

– Ai văzut? Există speranță. În tine, în primul rând. Ești cel mai tare! Apoi, în al doilea rând, în cei din jurul tău. Nu mai ești singur cu toți Big Brotherii, suntem alături de tine. Iar acum, vezi, te iubește și publicul, îl încurajez eu, alintându-mă și luându-l de mână.

– Ei, sper că da. Cel puțin aici, pe VJ. Dar voi cânta simfonia și la festivalul alternativ pe care-l vom organiza cel târziu toamna viitoare, cu sau fără ajutorul lui Dio. Na, uite că îmi fac planuri. Și o să le pun în practică. Hm, am întrebat-o pe VJ, pentru că eram, ca întotdeauna, foarte îngrijorat și, personal, nu m-am priceput la asta niciodată, dacă știe să se apere. Și știți ce mi-a spus? Mi-a răspuns că da. Da, știe. Își transformă dușmanii în prieteni. Vai, ce cuvânt urât, ”dușman”! Ar trebui șters din dicționare. Îmi place la fel de mult ca și cuvântul ”lanțuri”. Și mie mi s-a aplicat eticheta asta de milioane de ori, ”dușmanul poporului” și al zeilor: Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore! O să te obișnuiești. Al Gore e de vină. Dottore El-Gol. VJ s-a mai confruntat cu creaturi ostile și a procedat astfel: le-a făcut să se simtă prost, să le fie rușine pentru faptele și intențiile lor. Ea îi iubește pe toți, indiferent cum ar fi. Și a reușit să-i schimbe.  

Deu oftează (la fel de adânc ca Promy, de parcă se rupe ceva în el), se întunecă la față și lasă ochii căprui-verzui, umbriți de gene lungi, arcuite, în pământ. Buzele întredeschise i se mișcă în gol, fără a putea articula vreun cuvânt, venele de pe frunte i se umflă, iar tâmplele îi zvâcnesc. La un moment dat, izbucnește, înroșindu-se ca focul și ridicând pumnul:   

– VJ, te provoc să-l schimbi și pe nenorocitul ăla de Zeus care a exterminat oamenii, ne-a masacrat familia și l-a torturat pe tati în fața mea! Schimbă-l, VJ, dacă poți!

– Poate că o să-i pară rău, răspunde vocea susurătoare de sirenă.

– Nu, VJ, nici vorbă de asta, oftează Deu, închizând ochii și strângând puternic pleopele, dezgustat, cu chipul devastat de o deznădejde incurabilă. Nu-i pare rău decât că am supraviețuit. Eu și tati. Atât.   

Promy se face alb ca varul și se scurge încet pe nisip, fără să spună nimic. Deu lovește tare cu pumnul în masă, răsturnând paharele de ouzo, apoi își acoperă chipul cu mâinile. Pira se întunecă la față, își mușcă buzele și se retrage discret în casă. Tulburată, dar, în același timp hotărâtă să nu mă desprind de Promy, ridic un pahar ciobit, dau pe gât un ouzo și rămân așezată la masă. Deu tace și se leagănă îndelung cu șezlongul, ascultând parcă în transă scârțâitul profetic al scaunului. Un zgomot familiar, deranjant și extenuant, un zumzet intermitent și monoton pe care îl aude mereu și nu-l poate controla. Un geamăt reprimat care parcă, de veacuri, ar vrea să se transforme într-un urlet și nu reușește. Un sunet strident, ascuțit și dureros, dar slab și evanescent ca plânsetul înăbușit al ferăstrăului pe podurile din Paris.

Nu înțeleg. Nenorocitul ăsta de Zeus, unchiul meu, a făcut genocid, împreună cu mâna lui dreaptă, Hermes, verișorul meu, care i-a satisfăcut (de multe ori și propus) toate capriciile, toate fanteziile perverse și distructive, căci singur nu era capabil de nimic. L-a chinuit pe tati dement, oribil, barbar, mii de ani. Chiar și în fața mea. Nu s-a jenat. Dimpotrivă, se distra foarte bine. Nu îi pare rău decât că a supraviețuit tati. Și eu potopului. Singurul din milioane! Atunci când am urcat pe Elbrus, înainte de potop, nu știu cum a reușit săracu’ tati să se adune un pic ca să-mi vorbească, să mă avertizeze, să mă învețe ce e de făcut și să mă încurajeze, sincer, m-a surprins, în halul în care era. Se zvârcolea gol, în lanțuri, sufocat de piron, oasele strâmbate îi ieșeau din corp, iar ficatul zdrobit, rupt în bucăți, îi curgea afară.

Cu ajutorul lui tati (și al Mamei Temis, bunică-mea, care s-a târât în genunchi pentru mine în fața lui Zeus, cerșind îndurare ca să nu fiu trăsnit de mărețul și gloriosul ”stăpân”, asta după ce, cu chiu cu vai, supraviețuisem potopului), am reușit să mă salvez și, odată cu mine, civilizația umană. Unii salvează și creează, alții ucid și distrug. Până și acum, dacă ar putea, Zeus ar continua să ucidă și să distrugă. Nu s-a săturat să facă rău, nu-i mai ajunge. Când pune mâna pe tati, o ia de la capăt, ticălosul, abia așteaptă să-i sfârtece din nou trupul cu lanțuri, piroane, vulturi, fulgerașe și flegme mai corozive ca acidul sulfuric, până nu mai rămâne nimic din el sau... cel mult o legumă putrezită și storcită, cum zice tati. Iar Hermes are cea mai mare satisfacție când îl îneacă în bale pe tati (care-l trezesc și din comă, nu numai din leșin). Am văzut asta chiar vara trecută. Nu se mai satură!

Și cum l-a pedepsit tati pe nenorocitul ăsta de Zeus când a pus gheruța pe el? Cu palate, izvorașe de ambrozie și nectar, o armată de sclave androide și o planetă întreagă pe care s-o facă praf! Bineînțeles, doar pentru faptele de acum. Cele anterioare s-au prescris. La fel au fost recompensați și ticăloșii ăilalți de zei – cu Startarul! O închisoare de fițe de unde nimeni nu mai vroia să plece! Era să fac stop cardiac când am văzut-o. Și să-l reneg pe tati.

Uluitor! Tati continuă să mă uimească. Cât de curând, ticăloșii o să fie amnistiați sau chiar grațiați (cu cazierul șters), complet spălați de păcate și liberi să candideze și să falsifice noile alegeri. Și să dea vina pe tati pentru tot ce se întâmplă. Acum, precis a furat și alegerile, și revoluția. Așa-i trebuie gunoiului ăluia de trădător! Pot să mă țin la curent și să prezic și eu viitorul, de la milioane de ani lumină distanță, fără să fac o secundă de monitorizare. Ticăloșii o să rămână bine-mersi, mereu deasupra legii, intangibili.

Cum e posibil?! Nicio crimă politică nu ar trebui prescrisă, vinovații ar trebui condamnați juridic, nu doar moral. Sigur, nu cu aceleași metode, dar să le dai Startare și planete noi de distrus... ”Mai bine pedepsit pentru prea multă dragoste decât premiat pentru prea mult ură”, zice tati, da, așa e, însă nu e bine să se aplice acest principiu întotdeauna, acceptat ca atare, ca de la sine înțeles, sub pretextul că ”asta-i politica, ăsta-i sistemul”. De ce trebuie condamnați mereu cei care fac fapte bune și premiați ticăloșii? Eu m-am săturat.

Iar acum tati amenajează o zonă turistică într-un loc unde ar fi trebuit să fie un memorial al durerii. Și, presupunând prin absurd că s-ar face memorialul lângă Startar, cum ar fi el: un fel de ”Castel de al lui Dracula”, că tot e Ile aici, la care să se meargă în pelerinaj ca la un megaparc de distracții, cu superoferte? Eventual, direct din Startar, cu sacoșica și pungile de cadou de la shopping în brațe, să se ducă să viziteze locul unde au fost torturați Mene și tati. E indecent și revoltător. Tati, asta e celebra ta sete de justiție? Și, culmea ironiei, Mama Temis, bunică-mea, e zeița justiției!

Poate că totuși o să fie memorialul într-un loc separat de Startar, iar copiii o să-l viziteze cu școala. Cine? Copiii noștri care au fost decimați? Sau copiii pe care intenționăm să-i facem pentru a le da șansa de a ajunge și ei într-un asemenea loc cu perspective educaționale și recreaționale optime? Acum, presupunând prin absurd că o să vină niște copii cu școala, cel mai probabil nu o să arunce vreo privire în jur, n-o să pună nicio întrebare, ci o să stea să se joace pe tabletă sau pe telefon. Nu o să întrebe nici măcar de ce au fost Mene și tati atât de tâmpiți încât să petreacă mii și mii de ani la pușcărie. Nu o să înțeleagă nimic. Nici că tableta sau iPhone-ul lor i se datorează lui tati.

Deu își descoperă fața congestionată, schimonosită de oroare, își ridică ochii din pământ și se pregătește să vorbească. Își adună forțele ca să articuleze cuvintele cât mai fluent și mai tranșant, luptându-se în același timp să-și învingă repulsia. Într-un sfârșit, rostește cu emoție și întreruperi, dar tare și apăsat, țintindu-l cu privirea pe Promy:  

– Tati, ca să nu zici că nu spun ce-am de spus, o să te întreb când aveți de gând să... să luați măsuri. A-a-dică... să-i aduceți în Tartar pe toți vinovații... toți, fără să se prescrie nimic, să faceți un memorial al Holocaustului într-un loc decent, nu lângă sau în Startar! Doar nu vrei să vină de la shopping cu pungile pline și să le curgă iaurturile cu Bifidus la promoție peste lanțurile și piroanele voastre!

Promy rămâne pe nisipul sticlos și se uită o vreme pierdut, în tăcere, la cerul înalt, ca o petală imensă de cactus de pe Gliese de un albastru neverosimil. Un albastru luminos, intens, ireal. Un albastru imposibil. Un albastru sfâșietor și revoltător. Promy tresare și se contorsionează. Involuntar, se strânge ca un fetus în placentă și-și duce mâna la gură, presându-și buzele cu putere, strivindu-le, de parcă ar vrea să-și înăbușe un țipăt. Apoi, face eforturi titanice să preia controlul asupra corpului său, își ia mâna de la gură și se întinde pe nisip, trosnindu-și oasele. La un moment dat, simte un fir de nisip zgrunțuros, rămas pe buze și-l mestecă absent.

Nu are niciun gust. Parcă mi-a intrat în corp o bucată de sticlă care îmi va perfora intestinele cât de curând. Nisipul argintiu scânteiază halucinant, profetic. O strălucire metalică, rece, tăioasă. Lumina dureros de vie a morții. Anticiparea sfârșitului... sfârșiturilor apocaliptice pe care le știu dintotdeauna. God created bound. Natural born bound. Albastrul imposibil, străin și indiferent al cerului mi se pare nedrept. Mă doare. Am fost și eu cândva o floare albastră de cactus, dar ”stăpânii” m-au udat cu balele lor până m-au înecat, apoi mi-au smuls spinii și petalele, una câte una, până am ajuns un ciot gol, murdar și strâmb. Sunt obișnuit să fiu profanat la nesfârșit. Urletul lui Marsias face să sară cristalele Swarovski din candelabre în sala de concerte, însă eu, bântuit de fantomele amintirilor despre viitor, chinuit de o frustrare atroce, milenară, fără răspuns, încă strâng din dinți și tac.

Îmi bag singur pumnul în gură, în fața ta, Deu, îndesându-l spasmodic, fără milă, până la sufocare. Ce să-ți mai spun? Nu vreau să mă auzi urlând. M-ai văzut în cele mai ingrate ipostaze și-o să mă mai vezi. Nu s-a terminat. M-am născut o legumă mutantă de 40 de kile, o legumă putrezită și storcită, stropită generos cu flegmele zeilor. Bravo, scumpi și dragi ”stăpâni”! Mi-am dorit întotdeauna cu disperare să gândesc, să vorbesc și să acționez liber, dar voi mi-ați pus pumnul în gură mereu. Acum ați reușit performanța incredibilă de a mă face să mi-l îndes singur pe gură până mi-l înghit complet, împreună cu urletele mele Ia uitați-vă, titanul ăla băgăcios își bagă el însuși pumnul în gură. Distractiv, logic, nu? Oricum, sunt obosit, nu mai am putere să urlu și nimic de zis în afară de ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” sau ”barzăcopilviezure”. Miliarde de cioburi din presse-papier mă împroașcă și îmi intră în carnea sufletului, străpungând-o la nesfârșit, până nu mai simt nimic. În afară de silă.

Promy scuipă firul de nisip, își mișcă buzele în gol o vreme, ezitând să răspundă și, în același timp, adunându-și puterile pentru a se replia. Într-un târziu, vorbește încet, cu o voce dintr-o altă lume, continuând să privească cerul înalt și străin, injust de albastru:

– Da, scumpule, o să... o să fac tot ce-ai spus cât de curând. Sunt cu totul de acord. Nu vreau să zici că fug de tine sau de mine însumi. O să amenajez un memorial într-un loc decent, nu lângă Startar. Jur pe noua Constituție democrat-liberală (care, în sfârșit, e gata, uite, avem un punct de pornire), pe ce vrei tu. Trebuie să ai încredere în mine. Iar Startarul, deși ne-a lăsat o gaură neagră în buget, a dat rezultate. Privește, te rog, în contextul alegerilor: Chiron, candidat la funcția supremă, avea nevoie de rezultate, de finalizarea anchetei, de un gest de clemență pentru zei și... de virtuali competitori, așa era democratic. Iar eu i-am convins pe zei să rămână la pușcărie prin oferta ”Startar”, altfel s-ar fi bătut pe un nou telefon sau o nouă tabletă cu muritorii, la Black Friday, la hypermarket. După alegeri, treaba s-a schimbat. Oricum, nu cred că vroiai să devin taliban, după ce m-am chinuit mii de ani tocmai ca să nu mă fac zeu.  

– Bine, tati, dar când vor fi arestați adevărații vinovați? spune Deu pe un ton ridicat, încins la față, tremurând de furie și aruncând săgeți de foc din priviri spre Promy.

Promy rămâne întins pe nisip, dar îi înfruntă privirea lui Deu și răspunde ceva mai tare, pe un ton voit sec, de parcă ar citi ingredientele de pe o cutie de salată de ton care nu-i trezește niciun interes:

– Păi, dragul meu, Apollo și Caliope vor fi arestați cât de curând. Pe Știi Tu Cine și Madame Hera o să-i mănânce poate Bebe, cum l-a înghițit vara trecută pe nenea Cronos, chiar dacă antropofagia nu mai e constituțională. O execuție ilegală, nu și imorală. Păcat de planeta SPP1001 unde sunt exilați sărmanii, nu-i așa? Dreptul la viață al unei planete e mai important decât dreptul la viață al unei persoane, nu? Mai târziu ar putea fi prea târziu. Ăștia o fac praf cât ai clipi. Cum au procedat și cu Pământul. De fapt, dacă sunt transformați în trifoi cu patru foi, atunci nu mai e nici antropofagie, ci fitofagie care e perfect legală, cu unele excepții. Doar ticăloșii ăștia nu sunt etnobotanice sau alte ierburi. Iar Bebe va solicita din timp un formular corespunzător. Însă, stai puțin, Deu, dacă fitofagia e permisă, titanii pot fi consumați mai departe, căci sunt legume. Restul? Ceilalți o să rămână în Tartar cu condamnări penale definitive. ASAP. I’m doing my best.  

– Tati, lasă vrăjeala! Când?! strigă Deucalion.

E aprins la față, sudoarea i se scurge în valuri pe frunte și obraji, ochii îi ard, mâinile îi tresaltă febril, corpul i se convulsionează. Masa trepidează, un vânt sălbatic, amețitor, de deșert răscolește furios nisipul purpuriu, orbindu-ne și sufocându-ne, iar oceanul clocotește. Îmi stă pe limbă să-i spun lui Deucalion: ”Când?! Când voi primi eu numărul de dosar de la Parchet”, dar, din fericire, strâng din dinți și reușesc să mă abțin.

Am aşteptat și noi în România, timp de 22 de ani, ”Legea lustraţiei”, în speranţa unei purificări a societăţii româneşti şi a revirimentului moral al clasei politice. Ce dacă? Mai bine mai târziu decât niciodată, am zis eu. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, mai înainte, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. Nu se lustrau candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu puteau fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservau dreptul la candidatură.

Pe lista lustrabililor intrau, surprinzător, cel puțin într-o primă fază, Ungureanu și Boc (foști lideri UTC) sau Monica Macovei (procuror în anii comunismului). Poate și șoimii patriei. Puțin aplicabilă și, oricum, tardivă, ”legea lustrației” a fost doar un simbol palid al desprinderii de comunism și al condamnării sale. Se vede treaba că Promy are din nou dreptate (nu și drepturi): mai târziu e prea târziu, și, oricum, ”rinocerii” au rămas. Iar în Olimp, dacă s-ar da o lege a lustrației, primul lustrat ar fi însuși Promy, fie și pentru distrugerea planetei Krypton a lui Superman.

Recent, m-au surprins (era să zic șocat, dar, din păcate, ne-am obișnuit și ne așteptăm la orice) iar performanțele politicienilor români de a se sustrage justiției asemenea zeilor olimpieni. În preajma Crăciunului, Moș Spurcăciun de la USL ne-a adus un cadou inspirat: modificarea salutară a noului Cod Penal. Sau, parafrazând un vechi slogan al Revoluției (că și așa sărbătorisem aproape un sfert de secol de atunci), ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”, de Crăciun ne-am luat CONSPIrația de injustiție.

Într-o manieră conspirativă demnă de Madame Hera, Brutus sau Lucrezia Borgia, parlamentul (mai exact, Camera Deputaților) s-a reunit într-o noapte, târziu, sub bagheta magică a lui Zgonea, pentru a dezbate unele amendamente la noul Cod Penal. Grație noilor propuneri, politicienii (parlamentari, Președinte, cu statusul schimbat, excluși din categoria funcționarilor publici) deveneau intangibili pentru DNA și anchetele anti-corupție, inaccesibili ca zeii olimpieni. Practic, DNA, ”fă-te că lucrezi”! Nu știu de ce, de fiecare dată când descoperă o instituție cât de cât funcțională în România (și asta e ceva cu totul special care ar trebui încurajat și promovat... rara avis), clasa politică se înverșunează să o facă praf: nu e vorba doar de DNA sau ANI, ci și de propunerea de comasare a muzeelor Antipa, Muzeul Țăranului din România (MȚR) și Muzeul Satului.  

Conspiratorul-șef, Valeriu Zgonea, e un personaj autentic și original, unic și inegalabil: nu doar Președintele Camerei Deputaților, ci și un fel de consultant de imagine și lifestyle al mai puțin conformistului său coleg, Remus Cernea, pe care l-a apostrofat în repetate rânduri că nu avea cămașă și cravată. Era cât pe-aci să suspende ședințele din acest motiv. Surprinzător, Zgonea e mare fan Pink Floyd, încă din adolescență. Urăște așa de mult Zidurile încât a distrus simbolic, împreună cu Roger Waters, Zidul din jurul Casei Poporului. Când a făcut-o (cu mult zel patriotic și ”mânie proletară”, de altfel), interesant, Zgonea nu purta cravată. Atunci de ce a organizat pe ascuns ședințe noaptea în Parlament pentru a ridica Zidul inexpugnabil al imunității absolute a politicienilor? Ce dovadă mai bună de deschidere și transparență? Să-i cerem să-și dea demisia? Dacă nu pentru modificările aduse noului Cod Penal și stilul în care a operat, măcar pentru că nu avea cravată când a dărâmat Zidul împreună cu Roger Waters.

Pe ansamblu, reacțiile politicienilor au fost, ca întotdeauna, prompte și responsabile (bâlbâieli, minciuni, jigniri și insulte), iar mediatizarea – onestă și echilibrată: Antenuțele nu au observat nimic deși au fost scuipate chiar caravanele lor, TVR și România TV aveau cu totul alte griji, iar Realitatea – din gafă în gafă, reușind însă performanța incredibilă de a nu mai omorî niciun protestatar... deocamdată. Căcărău Antenescu s-a bâlbâit întâi că nu știa de noul Cod Penal și de întâlnirea conspirativă din Parlament, apoi că da, e de acord, apoi că nu, nu e (integral, cel puțin). Iar Ponta, veverița Scrat Copy-Paste, a continuat seria dezastrelor din ”Epoca de gheață”, surâzător, calm și relaxat ca de obicei, atenționându-i pe cei care l-au tras de urechi pe bună dreptate (Ambasada SUA, Ambasada Olandei, Ambasada Marii Britanii, Comisia Europeană, Comisarul European pentru Justiție, Viviane Reding, ambasadorul american la OSCE, chiar și socialiștii europeni ai lui Ponta însuși, prin Hannes Swoboda etc.) să nu se mai bage și să-i blocheze drumul lui Scrat spre ghinda de aur (otrăvită, oricum, de cianURĂ).

Chiar așa! Ce vă băgați? Cum vă permiteți? De ce vă luați în gură cu mine? Ce vreți? Ce mai vreți? Ce vă pasă vouă? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să vă obișnuiți. Să nu uităm însă ce zicea Descartes, fan declarat al Antenuțelor: ”Vă condamn, deci gândesc. Gândesc, deci exist. Exist, chiar dacă nu apar la TV”.

Până la urmă, din cauza băgăcioșilor externi și interni, lădabila inițiativă a politicienilor români nu s-a fructificat. Deocamdată. Aș vrea să mai spun ceva, însă mi-e milă de Promy și de Deu. Aș da orice să pot urla eu în locul lui sau al lui Deu, dar, oricum, orice aș zice, chiar dacă aș zbiera săptăluni în șir, cuvintele și țipetele mele ar dispărea înghițite de deșertul Exopotamiei ori de tăcerea Zidului. Las-o baltă, Madame Dezastru, ce e corect? Mi se încețoșează privirea, tremur de furie și-mi vine să vomit. Îmi arunc ”pufăitoarea” și aprind o țigară normală (Vogue Arome mentolată), apoi încep să râcâi încet, sistematic foița subțire de aluminiu de pe o folie de Nurofen consumată. Răvășit, palid ca un cadavru, Promy își apasă, în continuare, buzele cu palma, străduindu-se să-și reprime un țipăt ori un oftat. Deu ridică un pahar ciobit de pe jos, din nisip, își toarnă ouzo și-l dă pe gât, repede, fără să clipească, cu aceeași grimasă de dezgust și dezndejde incurabilă întipărită pe față.

Deodată, Deu simte ceva diferit în aer, nările i se dilată, inspiră adânc de câteva ori la rând pentru a-și verifica percepțiile, apoi se lansează într-un nou atac:  

– Tati, ce-ai mai făcut? E legal? Ai autorizație? Iar te bagi unde nu-ți fierbe oala? Nu te poți abține? Nu te-ai mai învățat minte?

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcanioconioză. Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Ultimele cuvinte din limba dacă. Cuvinte magice. Dacă le repeți, vezi lucrurile altfel. Ba chiar le... miroși diferit. Ia încearcă, Deu! Surprinzător, dacii și romanii sunt strămoșii lui Ile, nu Dracula, știai? Da’ ce, nu-ți place mirosul autentic de ocean? Mă arestezi?

– Păi, cam așa ar trebui. Pe bune, atragi atenția, tati, plus că ai generat un precedent. Nu e responsabil să acționăm astfel, de-asta am creat o serie de formalități care trebuie îndeplinite. Nu pot să las pe oricine să facă orice aici, pe planeta mea.

– Oricine?! Orice?! Planeta ta?! Am îmbunătățit calitatea aerului, Deu! E mai natural. Și respiri mai bine.

– Hm, oricum, e foarte bizar: înainte erau mirosuri personalizate, acum e unul unic pe care îl simte toată lumea.

– Un miros adevărat de ocean. Care îi place lui VJ, din moment ce-l păstrează. Poate vrea ca noi să simțim împreună același miros natural creat de mine.

– Natural creat de tine?! Asta-i ca-n reclamele la iaurturi. De fapt, nu mă interesează. Tati, nu ai voie să faci nimic fără aprobare. Nici să te joci cu găletușa în nisip.

– Cât durează până îmi eliberezi o adeverință ca să trag patru linii... cu grebla în nisip?

– Habar n-am, tati, dar tu știi să aștepți.

Deu mai inhalează o dată mirosul autentic de ocean, briza naturală... creată de Promy, bea o gură de ouzo și chicotește. Promy se ridică în fund și-și scutură nisipul sticlos din păr. Eu reușesc să finalizez dezlipirea foiței de aluminiu de pe folia de Nurofen.

– Lasă, Promy, eternitatea nu durează prea mult, intervin eu, într-un ultim elan consolator. Și uitați ce am realizat! ridic eu folia de Nurofen, acum perfect străvezie, ca s-o vadă și ei. Nu, nu sunt doar anxioasă și angoasată, am vrut să ilustrez conceptul de ”transparență”. Scuze, sunt obosită, foarte răcită, la PMS și posedată din nou de Bush Jr. Sau poate am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Și am avut iar coșmarul ăla hollywoodian cu stăpânul Chiron din care a rămas doar omul și a dispărut calul. Se prostise de la politică. Și acum mă trec fiori!

– Taci, Ile! sare Promy. Taci and don’t touch. Din mine o să rămână doar un ciob de oglindă (fie și ecran-oglindă cu touch... scream) sau un ciob de presse-papier. Ah, iubesc transparența! Sunt dottore El-Gol. Deu, crezi că stau s-aștept aprobare de la tine pentru a trage patru linii cu grebla în nisip? Îi vine lui Ile numărul de dosar de la Parchet până atunci.

– Perfect, mai mult ca perfect, cum spui tu, tati, ai răbdare, o să sărbătorim momentul când va veni, zice Deu ceva mai vesel, dându-i lui Promy un ghiont în joacă. A, și văd că nu te-ai limitat la peisaj, ai introdus și faună: peștișori și o caracatiță.

– Nu, Deu, ultima e mafia din universități, întreab-o pe Ile dacă nu mă crezi. Se pricepe la caracatițe.

– Uite, tati, de data asta o să mă fac că nu văd, cu condiția să pescuiești acum peștișorii și caracatița, să pregătești un grătărel și să mănânci cu noi.

– Imediat, dragul meu! Ile e chiar disperată după caracatiță la grătar. E mare devoratoare de caracatițe. Știți, mă gândeam și eu așa, ce-ar fi să las salvarea lumii lui Superman, Spiderman sau Batman și să mă limitez la caracatițe? Astea dau șpagă bună. Dar vroiam să te mai întreb ceva, Deu. Mă lași să construiesc un mall? Haideți să facem un mall! Ar fi senzațional, nici nu știți ce pierdeți! VJ, ești singura planetă fără mall, n-am mai văzut așa ceva. Dacă aș fi în locul tău, aș muri de rușine. Cum să mă simt aici acasă dacă nu e niciun mall?

– De ce, tati? Vrei să cumperi Pampers pentru verișorul meu, Bebe junior, care se va naște curând? Uau, întotdeauna mi-am dorit un verișor jumătate titan, jumătate chinez! Mă bucur așa de mult că vine pe lume că sunt în stare să-l alăptez, titanii sunt născuți baby-sitteri. Și să-l învăț pe Bebe cel mic jocul: ”Suflă-l pe tati să-i vedem moaca!” De Harry Potter, bacterie probiotică sau fără față? Ia să verificăm chiar acum. Sau poate ți s-au terminat proviziile de Maretti ori vrei să-ți iei un tricou nou, alb, de firmă, cum porți tu în ultima vreme? Nu, tati, nu te las să faci niciun mall. Dar sper să te descurci și fără. Tu ești un supraviețuitor.

– Nu-i nimic, nu mă dau bătut, un titan nu renunță niciodată, nu? Îmi comand Maretti online prin ofertă Zumzi și curier Cargus. Ile a mai apelat la Cargus cu succesuri. Dacă am noroc, plătesc o taxă de transport nu mai mare ca gaura din buget pentru Startar și-l voi primi în maxim două mii de ani. Dar, știi ce, Deu? M-am mai gândit și am ajuns la o concluzie. Mai bine mă arestezi tu înainte să apuc să mă întorc în Olimp. Uite, nu prea am bani, dar pot să-ți dau șpagă un iPhone 11! Dacă vrei, renunț la rest, de dragul tău. Știai că în România, unde e tot o ”democrație originală” ca la noi în Olimp, mai nou se dă rest la șpăgile electorale?

– Uau, ce idee bună! La fel de tare ca Startarul! Nu, tati, lasă iPhone-ul, n-am să-ți dau rest la un iPhone 11. E inestimabil, nu? Și telefon iPhone 11 am deja. Un singur lucru vreau de la tine, tati: Maretti cu pizza. Vreau să am și eu orgasme ca tine.

– Nu, Deu, nu dau șpagă Maretti și nu împart Maretti cu nimeni. Am și eu demnitatea mea. Nu știai că eu am principii?

Deu râde tare, sonor, nestăvilit. Promy îi dă și el un ghiont, îl ciufulește și-l bate ușor pe spate. Fii-su vrea să-i pună mâna în păr, dar își aduce aminte, brusc, de coafură și se oprește la timp. Își privește tatăl cu ochii lui mari, căprui-verzui, cu gene lungi și arcuite ca ale lui Promy, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi, și îl îmbrățișează strâns, cu toată forța lui titanică, gata să-l sfărâme și să-i transforme oasele în praf de stele.

Examen cu Big Brother. Vol. 2. V. Condamnat la putere, după milenii de paralizie liber aleasă

Mă trezesc la malul oceanului, în brațele lui Promy, dulce amețită de mireasma florilor de liliac și de valsul dansat până la epuizare (circa un minut, evident, mai mult nu rezistăm, oricum, nici nu mă așteptam, Promy s-a depășit iar pe sine). El mă mângâie ușor pe părul lung, negru, despletit.

– Promy, nu se poate, am scăpat de coif? Ce s-a întâmplat? mă minunez eu, lipindu-mă mai strâns de el și, totodată, pipăindu-mi creștetul capului uluită.

– Care coif? întreabă el mirat.

– Haide, Promy, porcăria aia de coif al Brunnhildei care mi se lipise de cap, de era să mă decapitezi ca să nu strici asemenea gadget de valoare!

– Ce?! Eu... să te decapitez pe tine?! Eu nu omor nicio musculiță Drosophila Melanogaster. Habar n-am ce spui, dar, știi, părul tău miroase a flori de liliac. Îmi place.

– Promy, hai și tu în apă! se aude vocea ispititoare de sirenă.

– Bine, vin, dar să nu mă ții mult. Sunt foarte obosit. Nu am voie să fac efort, VJ. Trebuie să mă menajez.

Promy oftează, cu un aer de resemnare tragică, se ridică cu greu, înfigându-și degetele în nisip pentru a se sprijini, și se îndreaptă, împletincindu-se, spre ocean. Ce mai vrei și tu de la mine, VJ? Lasă-mă-n pace! Tu nu știi să faci măcar o plajă cu nisip fin, argintiu ca la Skiathos. Zici că nisipul ăsta sticlos e adus cu tirul lui Jill și vărsat aleator și grotesc, în cantități pantagruelice, pe plajă, din clepsidre gigantice de tarabă. Uite, mi-a rămas în unghii nisipul: e gros ca obrazul politicienilor. Ce să mai vorbim de briză... Mirosul oceanului ăsta e convențional, artificial. Nu are viață. Și știi de ce, VJ? Pentru că nu miroase un pic a moarte. Paradoxal, tocmai mirosul ăla sărat, ușor jilav și acru-înțepător, cu un iz de alge și scoici putrezite, o aromă și anticipare a morții, este viu și autentic.

VJ, tu nu știi să generezi așa ceva. Poate că o să-ți produc eu o briză reală, să-ți arăt cum miros cu adevărat mările și oceanele. Nu ca parfumul ăsta ieftin și scârbos de deodorant de mașină. Așa o să mă reîmprietenesc și cu natura ca să nu mă mai acuze Ile că am fobie de natură... din cauza experiențelor mele traumatizante, și m-am aliat exclusiv cu cultura. Mă voi reîmprieteni cu natura, o voi ”domestici” măcar, ca să fiu politically correct. Mai exact, voi crea un fel de natură aici, la tine, VJ, cu acordul tău, bineînțeles. Dar am nevoie de aprobări, nu-i așa VJ? Durează cel puțin trei luni numai până mi se permite accesul la stația orbitală, apoi trebuie să merg acolo și să cer încuviințare pentru a recrea briza mării, pe care nu știu dacă o voi obține și în cât timp. Lasă, VJ, dă-le naibii de hârțoage! Îți arăt chiar acum, informal. Ssst, nu mă spune! Îți place? Așa miroase un ocean. O gură de aer proaspăt! Inspiră, VJ, inspiră, expiră!

Și, pentru ca oceanul ăsta să nu mai fie atât de pustiu, mai fac... stai, nu te speria, ființe raționale nu, m-am învățat minte, uite, numai câțiva peștișori și o caracatiță. Recunosc că am creat cândva ființe raționale. ”Nobody’s perfect.” Chiar vorbeam cu Ile de asta și-i spuneam că Iisus, tot un băiat deștept, drăguț și foarte talentat care a vrut să producă revoluții în mintea oamenilor, însă fără noroc, exact ca mine, s-a săturat și El să mai creeze ființe raționale. A văzut de ce sunt capabili oamenii pe care încă îi iubește, la fel ca mine. Oamenii, nu supraoamenii. Există și acest... tip de oameni, supraomul fascist, comunist, fundamentalist islamic, ba chiar și capitalist. Niște talibani. Pe mine unul mă îngrozesc frecvent oamenii, darămite supraoamenii. Cât de tâmpiți putem fi și eu și Iisus?! Revoluțiile, nu zic, sunt bune, măcar ca să-și dea seama ”stăpânii” lumii cât de fragilă e puterea lor (și crede-mă că îi preocupă, nu se gândesc decât la control, premii și bani), dar trebuie să fie mai întâi în cap. Dacă revoluția are loc în mintea oamenilor, atunci nimeni n-o mai poate fura. Ei, dar să revenim la Iisus, poate că El e încă fresh, nu are decât 2013 ani, dar să-L mai întrebi și peste 2-3000 de ani. Vai de mine, ce am? Îmi fac planuri? Iar? Da, ce surpriză! Da’ ascultă acum ce i-am spus lui Ile:

– Știi, Ile, Iisus nu e atât de epuizat, frustrat și scârbit ca mine, dar ia să-L vedem peste 2000 de ani.

– Uite, Promy, o să-L întreb eu pe Iisus peste 2000 de ani, dar te rog să-mi aduci aminte, că știi că eu uit tot, începând de la mănuși și umbrele până la acte, bani și persoane. Chiar și gustul berii l-am uitat în Iran în patru-cinci zile zile, iar al cafelei în Vamă în numai trei.

– Ha-ha-ha, promit că-ți aduc aminte. Să vedem: o să vrea și El să-și șteargă memoria și să se criogeneze? Dacă-și dorește, eu o să-L ajut cu drag. Poate ne criogenăm împreună. Dar înainte, îi dau o pereche de blugi rupți de la mine și un tricou alb și-L tund, să fie și El la modă, mai ales într-un asemenea moment. Dacă nu vrea să se tundă, nu-i nimic, măcar să mă lase să-L aranjez un pic, să-I îndrept puțin părul, e mai ușor la El, nu e creț ca un pudel. O să-I fac cea mai tare coafură și cel mai tare selfie, cu sau fără Photoshop, înainte să ne criogenăm.  

Stai liniștită, VJ, ființe raționale nu mai creez. Toată cultura mea e un fir de praf în fața sălbăticiei naturii, absorbit într-o fracțiune de secundă de abisuri terifiante, fără nume. Cultura nu poate face față neantului, nu? Degradare accelerată, descompunere, entropie... Și totuși, așa cum știu și Dio... Dionysos, și Silen, ce e mai bun din ea nu reiese din vise apolinice de evaziune, ci tocmai din plonjarea în abis, în Cutia neagră, în Cutia Pandorei. Să mă uit, de pildă, în Cutia Pandorei, Cutia neagră a avionului Boeing 777, a zborului MH17 al Malaysian Airlines, întrerupt brutal de o rachetă sol-aer a teroriștilor separatiști din Ucraina? ”Ce dracului căuta să zboare, suntem în război!?”

Hm, mi-e teamă că sărmana Cutie Neagră a fost confiscată, împreună cu cadavrele celor aproape 300 de oameni (mulți dintre ei, interesant, cercetători și medici care mergeau la o conferință anti-SIDA – continuăm să ne condamnăm și să ne ucidem salvatorii!), bijuteriile, telefoanele mobile, aparatele foto și cardurile. Separatiștii au declarat că au predat-o rușilor, dar Țarul Putin a negat asta. E și ea o Cutie Neagră-fantomă. Pământul e bântuit și posedat de fantome. Și totuși, uneori mi se pare că arta poate elibera nu doar la modul cathartic, prin împărtășierea simbolică a emoțiilor, ci și sfida neantul. Poate oferi ceva autentic și viu într-o lume de fantome. Să-mi fac curaj, așadar, să mă manifest creator... de natură de această dată? Simt nevoia de a mă exprima, iar oceanul tău pare atât de pustiu! Îl umplem imediat: o să-ți dăruiesc numai câțiva peștișori și o caracatiță. Ei, acum ce-o să se mai întâmple? O să mă aresteze fii-miu, Deu?!

Apropo, cum se face că noi nu ne udăm când intrăm în apă? Foarte bizar! Poți să-mi spui formula secretă a apei tale? Sau trebuie să prelevez o mostră și să o analizez la laborator, în Olimp? Aoleu, în Olimp! De ce m-aș întoarce acolo? De-abia am plecat. Adică, am emigrat. Nu vrei să-mi zici formula? Pot să recurg și la alte metode. Până la urmă, cred că voi lua un pic de apă ca s-o studiez la laborator, mor de curiozitate. Stai liniștită, VJ, o fac foarte discret. Nu mă vede nimeni. Cu excepția lui Obama.

Acum o să mă las la fund, mă ascund. Asta-i în loc de chador. Greva nud sub chador e brandul meu, să nu care cumva să mi-l furi, îți fac reclamație. Ce se întâmplă? Deși nu sunt ghemuit sub chador, văd prost, bretonul încă îmi acoperă fața. O să-l dau un pic la o parte, ca să mă orientez mai bine. Hm, cam întuneric aici. Mie îmi place lumina, dar, dacă e prea intensă, îmi sfâșie, străină și sălbatică, carnea și sufletul. Tu nu știi, VJ, cât de obosit sunt, mă tem și pentru tine, nu vreau să te afecteze starea mea, îmi pare rău. De mii și mii de ani mă lupt cu toți, în primul rând cu mine însumi, până îmi explodează ultimul neuron. Am fost pedepsit mereu pentru că am vrut să ajut. Și asta pentru că am iubit prea mult. Un yahoo nu ar trebui să facă așa ceva.

Sigur, mai bine să fii pedepsit pentru prea multă dragoste decât să fii premiat pentru prea multă ură.

Cutia Pandorei, darul așa-zisului meu ”stăpân” pentru oameni, s-a deschis și tot răul din ea s-a scurs în lume și în mine, intrându-mi în corp și infectându-mi sângele. Sunt contaminat o dată pentru totdeauna, iar medicina mea nu poate face nimic, nu are leac pentru prostia delirantă și plină de ură a puterii. Apoi, ca și când Cutia Pandorei nu ar fi însemnat nimic, a urmat încă o lovitură devastatoare: i-am văzut pe oameni târâți de potop, împreună cu civilizația pe care le-o dăruisem ca să-i salvez de la extincție. Chiar și fiul meu, Deu, era să moară în vârtejul potopului. A fost unicul supraviețuitor. Iar singurul regret al celui care-și spunea ”stăpânul” meu și al oamenilor, deși eu nu-l recunoșteam, a fost că i-au rămas supraviețuitori. Unul-doi. Eu și Deu. Ile spune, ai auzit, că nu ar suporta să-i șteargă cineva un cuvânt din ce scrie. Eu... mi-am văzut întreaga operă ștearsă de potop de pe fața pământului.

Pe mine personal așa-zisul ”stăpân” m-a abandonat în vârful unui munte înghețat, departe de lume, și m-a recomensat cu lanțuri, un piron în piept și o bestie de vultur care-mi devora ficatul zi de zi, pentru totdeauna. Până și el a uitat de mine în scurt timp. Apropo, ”stăpânul” ăsta e văr bun cu mine, îți vine să crezi? Fii-miu, Deu, m-a văzut torturat și scuipat de el și de mâna lui dreaptă, Hermes, nepoțelul meu cel simpatic ce se transforma subit într-o bestie mai înfricoșătoare decât vulturul când mă zărea în lanțuri, gol și neajutorat. Un torționar de treabă. De ce s-a supus Hermes ”stăpânului”? Trebuie neapărat să ascultăm ordine criminale?

Uite, VJ, chiar acum, la revoluția democratică, proeuropeană din Ucraina, un polițist și-a dat demisia când a realizat ce abuzuri au comis colegii lui, cu atât mai mult că tatăl lui se găsea printre manifestanții de pe Euromaidan, alt polițist a apărat o fată aflată din fruntea protestelor, s-a îndrăgostit de curajul ei și a cerut-o de nevastă, iar o întreagă unitate militară a refuzat să tragă în oameni. De ce l-a ascultat Hermes pe ”stăpân”? De frică, din interes sau din datorie? ”Victimă a datoriei” ca-n Ionesco? Nu, VJ, mai rău, a făcut-o de plăcere. Și a fost lăsat s-o facă, ba chiar stimulat în acest sens. Se distra foarte bine cu spectacolul agoniei mele... cel puțin până s-a plictisit și el. Măcar Hefaistos, ”designerul” lanțurilor și pironului meu și cel care a pus în practică execuția mea, în râsetele sarcastice ale ”stăpânului” și ale lui Hermes, n-a făcut-o de plăcere, ci de frică.

De ce ficatul, VJ? Păi, dacă nu puteau să mă omoare fizic (blestemul nemuririi), au vrut, în schimb, să-mi ucidă sufletul. Ficatul era considerat pe atunci un fel de inimă, sursa tuturor emoțiilor. Au vrut să nu mai simt nimic. Nici să râd, nici să plâng, nici să iubesc... pe altcineva în afară de ei. Și dictatorul Pol Pot, șeful khmerilor roșii din Camodgia, îi executa nu numai pe admiratorii mai puțin entuziaști, ci și pe cei care râdeau sau plângeau în public. Încă ceva: au vrut să-i urăsc pe ”dușmanii poporului”... ca mine. Să mă reneg pe mine însumi. Asta vor toți Big Brotherii. ”Stăpânii” inventează mereu dușmani, sunt specializați în ură. Singura dragoste e doar față de ei înșiși, de-aia practică în mod constant cultul personalității.

VJ, crede-mă, aproape că au reușit să mă distrugă: am fost în comă mii de ani, fără să mai știu ce se întâmplă în jurul meu, fără să mai înțeleg nimic din suferința mea atroce, fără să mai simt altceva decât efortul supratitanic de a spune ”NU” în continuare, cu disperare, dacă eram resuscitat cu un scuipat divin, mai coroziv ca acidul sulfuric ori Al-Cola, când își aduceau aminte de mine, o dată la o mie de ani. Paralizat de lanțuri, ger și durere, uitasem cum să vorbesc, să merg, să mă întind, să apuc un obiect, să îndoi un deget, să mestec, să înghit ori să clipesc. Uitasem și să respir. Pune-ți un piron în piept, înfige-l adânc și respiră, VJ!  

Bine că nu am buzele cusute de polițiști cu o sulă de cizmărie ca un protestatar din Ucraina, de pe Euromaidan, și că pot să vorbesc cu tine, VJ! Și mie mi-au băgat pumnul în gură mereu! Ce le-aș mai fi zis vreo două de la obraz, așa ca titanii! Am prostul obicei de a spune ce gândesc. Nu doar că gândesc, mai și spun. Au vrut să mă dezvețe de ambele. Când mă străduiam să comunic cu ei, mă izbeam sistematic de Zid până mă făceam pateu de... ficat, iar pe oameni îmi interziseseră să-i contactez. Să crape naibii împuțiții de muritori, cine are nevoie de ei? Ce vreau eu, ce-mi pasă mie, de ce mă bag eu, de ce mă amestec cu jegurile alea de muritori?

Ce să fac pentru a fi auzit? Să tușesc în stilul Morse precum deținuții politici din România comunistă, pe vremea unor torționari de treabă ca Vișinescu, Cormoș sau Ficior? Sau să procedez și eu ca prizonierul ăla din lagărul de muncă din China care și-a transmis mesajul lumii întregi într-un dovleac de Halloween exportat în Statele Unite? Ei, el măcar a avut noroc: o americancă a găsit mesajul și l-a postat pe pagina ei de Facebook. Dar cum să te adresezi lumii de pe Elbrus? Te rog, VJ, pregătește-ți un discurs și încearcă să vorbești lumii întregi de pe Elbrus, la peste 5000 de metri altitudine, în ger și lanțuri, cu un piron în piept și cu ficatul sfâșiat de bestia de vultur! Vorbește titanul Prometeu, hoțul și mincinosul, porcul și ticălosul, trădătorul și violatorul, viermele împuțit și câinele rău care și-a mușcat stăpânul, ascultați-l! Ia uitați-vă, vorbește și în comă. Nu-i mai tace odată ciocul ăla cârcotaș! Blestemați să fie în veci titanii ăștia băgăcioși și obraznici!

Știi cum se comunică pe Pământ cu poporul? În țările cu mai mulți ”stăpâni”, cele democratice, se spun minciuni (electorale și nu numai). În țările cu un singur ”stăpân” e și mai bine: unii știu doar să zbiere, să-și scoată scula, flegmele și fulgerașele (ca ”stăpânul” meu din Olimp), alții comunică eficient cu poporul prin gaze sarin (ca al-Assad) și gloanțe (ca Ianukovici), iar alții, și mai tari, ca Putin, care se cred țarii universului, comunică direct cu trupele militare de invazie, indiferent a cui țară e acolo, cum se petrece acum în Ucraina. Întâmplător sau nu, Țarul Putin, a fost propus la Premiul Nobel pentru Pace pentru rolul jucat în dezamorsarea crizei din Siria, după ce a finanțat regimul al-Assad, inclusiv trupele speciale de lunetiști-fantomă, ucigași de copii. Un adevărat spirit creștin! Se vede că e un mare apărător al ortodoxiei, al spiritului slav și al excepționalismului rus, capabil să salveze Pământul din ghearele Occidentului decadent și corupt, fie și cu bomba atomică ori cu prețul celui de-al treilea război mondial.

Eu zic să nu renunțe și să mai candideze la Premiul Nobel pentru Pace, dacă nu pentru masacrele din Cecenia, războiul din Georgia  sau problemele din Transnistria, măcar pentru atitudinea responsabilă de a invada Ucraina și de a declara că trupele rusești din Crimeea și estul Ucrainei sunt ”trupe de autoapărare” (cu mitraliere AK 74 M, utilizate exclusiv de armata rusă!), lucruri apreciate și de doamna Merkel care l-a gratulat că ”și-a pierdut contactul cu realitatea”. Putin e apărătorul păcii și al democrației și salvatorul muritorilor la fel de mult ca ”stăpânul” meu și Madame Hera, nevasta lui. Uluitor, ”stăpâna” a ajuns protectoarea lui Her... Heracle, a oamenilor și o adevărată luptătoare anti-tiranie într-un film hollywodian recent, bine documentat. ”Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” Țarul a spus asemenea aberații că l-au ironizat și americanii de la Departamentul de Stat, alcătuind o listă a minciunilor sale de top, cu citate din Dostoievski: ”2+2=5 reprezintă, uneori, un lucru încântător”. Cât fac 2+2? Cât vrea Putin. Și ce nevoie are Țarul de simțul realității? Stăpânii își creează întotdeauna propria realitate.  

După ce criza din Ucraina s-a extins în est și sud, Țarul a dat vina pe Occident pentru războiul civil, iar pe ucraineni i-a condamnat pentru măcelul contra ”manifestanților pașnici”, dotați cu AK-uri. Sigur că da, Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Rusia are bunul obicei de a implanta asemenea ”trupe de autoapărare”, ”omuleți verzi”, armate-fantomă, ”convoaie umanitare” în toate teritoriile cu conflicte înghețate din țările din fostul URSS pe care vrea să le destabilizeze și să le deturneze din drumul spre Occident (Abhazia și Osetia de Sud în Georgia, Transnistria în Moldova sau Crimeea în Ucraina). Și Rusia nu poate fi trasă la răspundere, căci ”nu e parte din conflict”. Haide, Țarule, mai cerșește o sponsorizare din Occident și investește în training, nu vezi că sărmanii soldați-fantomă se tot rătăcesc... prin țările altora?!

Și nu doar că se rătăcesc. Din ”convoaiele umanitare” coboară ”manifestanții pașnici” care se remarcă prin performanțele lor notabile precum doborârea avionelor civile, paradele prizonierilor, înjosirea și maltratarea soldaților ucraineni ori a civililor (cum s-a întâmplat cu activista pro-ucraineană, Irina Dovgan, bătută, amenințată cu moartea și apoi legată de un stâlp în centrul Donetskului, înfășurată în drapelul ucrainean, cu o pancartă de gât – ”Ea ne ucide copiii”). Atenție, să nu-i facă prea mare competiție Țarului și să ceară să fie distinși cu Premiul Nobel pentru Pace, că el nu-i ca mine, fan al liberei concurențe. După ce că săracul Țar a trebuit să se implice pentru a-i apăra pe sărmanii ”manifestanți pașnici”, persecutați de fasciștii ucraineni și de Occident... Iar singurii ruși persecutați cu adevărat sunt chiar cei de la el din țară.  

Acolo, totul e controlat dur și manipulat până la ultimul detaliu, în media și în administrație, iar cine protestează poate plăti cu viața cum au pățit politicieni ca Boris Nemțov (după Putin, ucis probabil de Statul Islamic sau de colegii din opoziție!), activiști civici ca Stanislav Markelov, actorul Alexei Devotcenko sau jurnaliști de la ”Novaya Gazeta” ca Anna Politkovskaya și Anastasia Baburova. Am recunoscut spiritul meu critic (constructiv, nu distructiv) în ”Novaya Gazeta”: aceasta continuă să fie o Voce a Rațiunii în plin regim putinian, chiar dacă jurnaliștii săi sunt împușcați și reduși la tăcere unul câte unul. Publicația a fost propusă și pentru Premiul Nobel pentru Pace. Într-adevăr, l-ar merita și aș aplauda decernarea lui inspirată, dar, dacă s-ar întâmpla asta, ar mai avea oare cine să ridice premiul?

Mai nou, se limitează drastic accesul la alte informații în afară de cele oficiale, inclusiv pe net (reguli stricte și foarte restrictive de blogging), iar cuvintele obscene nu mai sunt permise în programele TV, piese de teatru, filme sau concerte. Sunt în curs și interzicerea Facebook, Booking.com și Amazon, iar Wikipedia e aspru cenzurată (cel puțin la pagina cu Crimeea) pentru că a avut tupeul să publice că acest teritoriu a fost ”anexat”, în loc să spună ”adevărul”, că ”s-a unit” cu ”Maica Rusia”. Ah, nu se mai potolesc odată băgăcioșii ăștia obraznici! Pentru asta nu pot să zic decât: ”Să-mi sugi pula, Țarule!” Și în Țara lui Dracula a lui Ile, ă... România, foarte tare, CNC vroia să interzică filmul marelui regizor Lars von Trier, ”Nymphomaniac”, dacă poți să-ți imaginezi o asemenea cenzură într-o țară democratică în care canale TV manipulatoare, specializate în vulgaritate și linșaj mediatic precum Antenuțele, sunt lăsate să prospere.  

Hai să vezi cum se vorbește la posturile TV din Rusia, foarte atente la un limbaj adecvat: uite, de pildă, jurnalistul Dmitri Kiselev consideră NATO ”o tumoare canceroasă”, iar Rusia drept ”singura ţară din lume capabilă să transforme Statele Unite în cenuşă radioactivă”. Kiselev ăsta cred că are portretul Țarului nu numai la birou, ci și în mașină, agățat în loc de iconiță. Și ministrul rus Rogozin, supărat de sancțiunile de circulație prin spațiul aerian (aplicate de România și Republica Moldova), după ce acuză autoritățile din Moldova de dispariția lenjeriei sale intime din bagaje, informează politicos că data viitoare va survola aceste țări prietene la bordul unui bombardier strategic Tu-160. Încă o dovadă a spiritului liber, echilibrat, pluralist și a capacității de dialog. Mai mult, în Rusia, un profesor (Alexander Bivşev) care a aclamat Euromaidanul și a distribuit o poezie pe net a fost arestat, iar un realizator de filme documentare dîn Crimeea (Oleg Sentsov) a fost torturat și acuzat că a intenționat să lanseze un atentat terorist cu bombă. Sigur că da, ăștia cu poeziile și filmele sunt adevărații teroriști, nu cei din armatele-fantomă. Din păcate, armatele-fantomă și războiale-fantomă au victime reale.

Nu sunt de acord, de regulă, cu incursiunile militare și cu ”pagubele lor colaterale”, dar în Kosovo, Irak sau Libia, atunci când a intervenit NATO, aveau loc crize umanitare reale, drepturile omului erau flagrant încălcate. În Ucraina, nici vorbă de așa ceva. Iar comunitatea evreiască a afirmat public că se teme, într-adevăr, de fasciști, dar nu de cei ucraineni, ci de cei ruși și de război. Și referendumurile separatiștilor pentru alipirea la Rusia (din Crimeea ori din est (Lugansk / Donetsk), unde, oricum, maximum 30% erau pro-secesiune înainte de război) ce valoare au, sub presiunea armelor și a blindatelor, cu pistolul la tâmplă? Votați, dragi concetățeni, pentru ocuparea regiunii noastre de către armata rusă eliberatoare!  

Interesant, activiștii pro-ruși din estul Ucrainei, cei de la Donetsk (orașul natal al lui Ianukovici), care s-au revoltat de politicile ”fasciste” ale noului guvern pro-european de la Kiev, au adoptat ei înșiși măsuri antisemite: evreilor li s-a cerut să se înregistreze și să plătească o taxă de 50 de dolari pentru acest lucru, sub amenințarea retragerii cetățeniei, confiscării bunurilor și deportării. Bine, însă ”fascist” nu e totuna cu ”antisemit”, Țarul și protejații săi au dreptate: ”antisemitul” e bun (urăște doar evreii care, normal, merită) în timp ce ”fascistul” e rău, urăște toate minoritățile (inclusiv pe ruși), ceea ce e, desigur, foarte condamnabil.

Cea mai bună dovadă că Putin este un adevărat anti-fascist este alierea sa cu partidele populiste, ultranaționaliste, de extremă dreaptă din Uniunea Europeană, din ce în ce mai populare, precum Frontul Național al lui Marine Le Pen din Franța, Partidul Libertății (FPO), condus de Heinz-Christian Strache (în Austria), Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP) al lui Nigel Farage din Marea Britanie (unul dintre prietenii adevărați ai românilor care nu dorește vampiri invadatori vecini cu el, deși Prințul Charles, proprietarul unei case în satul Viscri din Transilvania, se pare că preferă compania vampirilor, nu pe-a lui Farage), Partidul Libertății (PVV) din Olanda, Zori Aurii din Grecia, Jobbik din Ungaria sau Liga Nordului din Italia. Să nu confundăm ”fascist” cu ”antisemit”! ”Fascist” înseamnă doar anti-Putin! Logic, nu?  

Din păcate, cu toate că ar trebui să fie primul purtător al focului meu sacru în lume, Occidentul civilizat, liberal-democratic îmi pare destul de vulnerabilizat și uneori chiar paralizat de consumerism și political correctness, mercantil, depolitizat, refugiat în Matrixul confortabil, narcotizant și narcisiac al carierei, succesului financiar și rețelelor de socializare. Toleranța prost înțeleasă poate ajunge absurdă și abuzivă (de exemplu, ”Newspeak”-ul și măsurile inspirate de political correctness, cum ar fi interzicerea cuvântului ”porc” de editura Oxford University Press ca să nu se supere musulmanii/evreii) sau poate degenera în pasivitate și relativism, pierderea reperelor și confuzia valorilor până la disoluția lor completă, anomia.

Iar legăturile economice extinse, la rândul lor, pot deveni apăsătoare într-o lume globală. Interdependența înseamnă câteodată nu interconexiune, ci, pur și simplu, lanțuri, uite, de pildă, dependența Europei (și a anumitor țări europene în special) de gazul rusesc într-un procent de circa 25-30% în ce privește gazele naturale (nu mă refer la mixul energetic, unde acestea reprezintă în jur de 6%). Mai mult, Uniunea Europeană e principalul partener comercial al Rusiei, iar băncile și media au fost ”invadate” de oligarhi ruși și Londra a ajuns ”Londongrad”, tocmai acum când Țarul Putin își plimbă grațios prin ea armatele lui ”fantomă” și-i oferă generos perspective de integrare în Uniunea Vamală. Deși condamnă verbal acțiunile Țarului, Franța, Anglia, Germania și Italia continuă să transporte arme către Maica Rusia. Referitor la gaze, strategii pentru diversificarea (re)surselor și pentru independența energetică există deja, doar că trebuie puse în practică solidar și unitar (renunțând la interesele de moment, contractele și prețurile preferențiale) și, bineînțeles, respectând condițiile de mediu.

Și când, în sfârșit, o parte din Occident iese din ”această lehamite” și (re)acționează, descopăr încântat fie un interes special pentru neutralizarea unor elemente toxice ca parfumul Chanel no. 5 sau țigările mentolate, fie, și mai bine, pusee de naționalism, ură și discriminare, în stil taliban, stimulate și de partidele populiste, extremiste, secesioniste sau eurosceptice (prietenii Țarului!) și de media aservite lor. Mi se rupe inima, de parcă aș avea iar pironul înfipt în piept și răsucit în rană. Să-l întrebăm pe Obama ce să facem? Mă tem că se uită și nu vede nimic. Europa, trezește-te! Mai târziu e prea târziu.

***

 Iartă-mă, VJ, pentru această divagație, dar sunt afectat și de evenimentele recente de pe Pământ. Nu m-am putut abține. Cred că am profitat de faptul că aici pot vorbi liber. Îți mulțumesc! Să revenim acum la povestea mea. Cutia Pandorei, potopul, înlănțuirea... La început, m-a șocat că s-a întâmplat așa ceva. Pur și simplu, nu puteam să cred, priveam totul încremenit de groază și oroare, simultan de la distanță și de foarte aproape, ca un satelit avariat plutind bezmetic, rătăcit, pe orbita unei planete contaminate și condamnate la extincție, receptând detalii șocante, dar incapabil să transmită sau să mai facă ceva. Ăștia sunt în stare să-l jupoaie de viu și pe Dumnezeu și să-i mănânce coaiele. Uite ce a pățit și Iisus, ”regele iudeilor”, un trădător, un câine rău, un sclav obraznic, cu ciocul mare și un ”dușman al poporului” ca mine, cu un proces înscenat și o execuție de tâlhar. Și nu există nicio compensație, răul comis e ireparabil. Apoi, după ce totul a trecut, m-a șocat că NU s-a întâmplat nimic după ce s-a întâmplat așa ceva. Nimeni nu a luat vreo măsură, nimeni nu și-a cerut scuze măcar. Cel mult, scuze că au rămas supraviețuitori: eu și Deu.

Nu, întotdeauna eu sunt vinovat, orice s-ar întâmpla. Al Gore e de vină. Uite, și în ziua de azi, dictatorii și torționarii mai mult sau mai puțin de treabă de pe Pământ regretă că nu au luat măsuri suficient de ferme contra ”fasciștilor” (ca Ianukovici în Ucraina sau Iliescu cu mineriadele), că nu mai sparg capul, dacă nu unui deținut din gulagul comunist, măcar unui reporter (ca torționarul Vișinescu, un bătrânel simpatic de 90 de ani) ori că le-a mai rămas puțin ”gunoi” prin lagărele de concentrare, fie și dintre unchi și mătuși (ca marele Kim Jong-un, liderul nord-coreean). Nu au reușit să fure, să distrugă și să ucidă tot? Nu-i nimic, sărmanii dictatori și torționari de treabă își caută o justă compensație în premii, medalii și diplome pentru masacre și genociduri, pe care și le acordă singuri. Dacă mă duc pe Gliese sau pe altă planetă, nici nu spun de unde vin și ce se întâmplă acolo, mor de rușine, vreau să se crape pământul sub mine și să dispar. Iar acum se pare că am furat nu doar primele alegeri libere din Olimp, ci și revoluția și reforma. Mă simt din nou condamnat, chiar dacă sunt la putere.

Iar oamenii pentru care m-am sacrificat m-au cam uitat și ei. VJ, nu am nicio statuie la Luvru în sălile dedicate Greciei și Romei antice și să vezi câte au Atena și Apollo, fără număr, fără număr... În Grecia antică, numai Eschil, un dramaturg înzestrat cu o viziune și un curaj intelectual unice în epocă, și-a adus aminte de mine și mi-a oferit drept la replică, lăsându-mă să mă plâng de injustiția asta revoltătoare, de pedeapsa mea oribilă și eternă, primită ca recompensă pentru iubirea de oameni. Din păcate, s-au și pierdut două tragedii ale lui Eschil despre mine. Entropia dizolvă totul, mai puțin statuile zeilor, nu? La romani, Ovidiu a menționat în ”Metamorfoze” doar că eu am creat oamenii – laconic, fără să pomenească darurile mele pentru muritori (științele, artele, focul sacru), farsa de la Mecona, Cutia Pandorei, înlănțuirea și eliberarea mea, dar de oda de la sfârșit pentru tovarășul Augustus n-a uitat. Poate că nu i s-a părut interesantă metamorfoza mea de la ființă rațională la legumă putrezită și storcită. I-a oferit, în schimb, circa două pagini impresionante lui Deu și potopului pentru care merită gratitudinea noastră.

Apoi, după antichitate, multă vreme nu s-a întâmplat nimic, am fost uitat iar (cu excepția lui Boccaccio în Evul Mediu). Memoria oamenilor m-a ”resuscitat” târziu, abia în perioada romantică, când muritorii aveau nevoie de un titan puternic și rebel, sensibil și iubitor, demn și ferm, înțelept și (auto)controlat, geniu creator, cu spirit de sacrificiu, liber chiar și în lanțuri, pentru a-l contrapune autorităților, cum apar, de pildă, în piesa lui Shelley sau în poemul lui Goethe, ”Prometeu”. Compozitori romantici ca Liszt sau mai moderni ca Scriabin, Fauré ori Carl Orff mi-au dedicat diverse lucrări: primii doi poeme simfonice, iar următorii – opere. Compoziția lui Carl Orff, cu libret în greaca veche, este mai aproape de urletul originar de durere și revoltă din piesa lui Eschil. Bine că a urlat cinva pentru mine, VJ, dacă eu n-am putut, fie că m-am abținut, fie că mi s-a băgat pumnul în gură. Le mulțumesc lui Eschil și lui Orff și tuturor celor care au urlat pentru mine.

Interesant, Scriabin, adeptul unei concepții sinestezice în artă, a inclus în poemul său dedicat mie (foarte modern și vizionar pentru vremea lui) un instrument inventat de el, clavier à lumières (o orgă cu lumini) și efecte speciale (de lumină și culoare) pe care nu le putea obține cu mijloacele tehnice limitate ale epocii, dar care au fost realizate circa o sută de ani mai târziu, în integralitate, în interpretarea (experimentală) a Yale Symphony Orchestra, la inițiativa doctorandei Anna Gawboy de la Yale School of Music. O idee ingenioasă, în spiritul meu. Mai mult, Scriabin a ghicit un altfel de viitor pentru mine, adică a prevăzut învierea mea, la finalul sublim, vibrând de extazul focului sacru, al poemului său (care l-ar fi făcut să plângă și pe șeful-fantomă al lui Ile). Dragă VJ, o aștept de mii și mii de ani. Până acum m-am simțit doar resuscitat, nu renăscut. 

Să fiu franc (că eu (încă) mai spun ce gândesc, bun obicei, logic, nu?) pe Pământ, cele mai multe imagini ale mele sunt cu mine în lanțuri, pe Elbrus, cu pironul în piept și ficatul sfârtecat de bestia de vultur. Kafka a zis chiar că Prometeu s-a tasat încet-încet de stâncă, fie de durere, fie că a uitat de tot, fie că s-a săturat de tot (împreună cu bestia de vultur și cu zeii): a rămas doar o masă inexplicabilă de piatră. Da, cam așa e. Totuși, unde e Prometeu? Uite-mă! Mă vezi, măcar tu, VJ?! Că Obama se uită și nu vede! Ce să mai vorbim de imaginea mea de savant malefic sau inconștient care scapă experimentele de sub control, cea de ”Doctor Frankenstein”, aproape că mă scoate din minți. Eu, Vocea Rațiunii, simbolul echilibrului și al înțelepciunii, al responsabilității și autocontrolului – Doctor Frankenstein?! Până la urmă, am primit și eu un element chimic, ”Promețiu” (Pm), cu număr atomic 61, din grupa metalelor tranziționale de tip f (lantanidele), în timp ce zeii au planete (uită-te la sistemul solar al Pământului, mi-e silă să le pronunț numele). Mulțumesc oamenilor pentru recunoașterea adevăratelor valori!

În unicul film holywoodian comercial ce-mi poartă numele, ”Prometheus”, regizat de Ridley Scott, domnișoara Elisabeth Shaw, doctor în arheologie, mă caută disperată în tot universul, dar, din nefericire, dă peste niște ”zei” nu tocmai prietenoși cu muritorii și nu prea binevoitori față de Pământ. Nu știe, sărmana, unde sunt, ce-i cu mine, dacă mai iubesc oamenii. Peter Weyland, președinte al Weyland Corporation și finanțatorul expediției de căutare a creatorilor umanității (intitulați, în această producție, ”ingineri”) le transmisese membrilor echipajului: titanul Prometeu a vrut ca oamenii să fie egali cu zeii, de aceea a fost igonit din Olimp; e timpul ca el să se întoarcă. Păi, aici avea dreptate. Am revenit în Olimp. Am făcut și-o revoluție pe care mi-am furat-o singur. Să-i spun domnișoarei Shaw, unică supraviețuitoare (și ea) a misiunii, că, îndată ce m-am întors am fost onorat cu noi premii, medalii și diplome și am primit ca bonus noi vacanțe pe Elbrus și în Tartar? Să o invit la un ouzo, la tine pe plajă, VJ, să ne înecăm amarul?

Recent, Ile mi-a arătat o piesă despre mine scrisă de un poet român, Victor Eftimiu, intitulată ”Prometeu”. Trecând peste unele inadvertențe istorice, indiferent de interpretările autorului, regăsesc aici, totuși, ceva din spiritul meu liber și luminat, precum și o apropiere cu Iisus Hristos prin dragostea de oameni, milă, sacrificiu, prevestirea supliciului, dar și a învierii, precum și suferințele noastre comune, îndurate pentru muritori (strânși în lanțuri, bătuți în cuie/piroane, scuipați și umiliți, binecuvântați cu stigmate eterne). Hm, poate nu-ți vine să crezi, nu prea mă bucur de statui la Luvru, însă am una chiar în Țara lui Dracula a lui Ile – modernă, impresionantă, de 10 metri, realizată de sculptorul Constantin Popovici și amplasată la barajul Vidraru, pe muntele Pleasa. Statuia mă reprezintă pe mine într-o ipostază atipică: cu un fulgeraș în brațe, ținut deasupra capului. Am aflat și o poveste interesantă, legată de această statuie, pe un site fundamentalist ortodox pe care l-am accesat accidental. Mai întâi am fost informat că sunt Satana. Nimic nou, sunt obișnuit să fiu demonizat. Apoi, am descoperit că există cineva care mă venerează și anume Tovarășu’ Ceaușescu, mason de altfel. Tovarășu’ satanist? Da, iar dovada irefutabilă era tocmai această statuie pe care mi-a făcut-o Tovarășu’. Logic, nu?

Și să vezi ce statui am pe Gliese, clasice și moderne: Prometeu învață copiii să scrie, Prometeu joacă fotbal cu un băiețel, Prometeu piaptănă și coafează o fetiță (sunt expert, uită-te la frizura mea impecabilă), Prometeu tratează bolnavii, Prometeu îngrijește un bătrân, Prometeu iubește planeta Gliese (o sferă de metal cu un inel protector în jur) și tot așa... Ei bine, casa de copii ”Pământ” nu e acasă. În special pentru titani. Mai ușor vezi un titan la menopauză decât un titan fericit.

A, și nici în filmele comerciale hollywoodiene, de obicei, nu mă vede nimeni: ”stăpânul” meu a creat oamenii (nu eu!), îi mai pedepsește uneori pe muritori, dar, de fapt, îi iubește și îi protejează ca un tată. Cum e posibil?! ”Stăpânul” meu nu a creat nimic și salvează oamenii cu Cutia Pandorei și potopul. Mi-a cerut mie să creez oamenii, apoi i-a lăsat în fundul gol și i-a abandonat, iar eu am încercat să redresez situația, învățându-i științele și artele și dăruindu-le focul sacru. Atena, zeița înțelepciunii, m-a ajutat și ea, înzestrându-i cu rațiune și liber arbitru. Nu i-a plăcut deloc ”stăpânului” ce am făcut, el vroia ca oamenii să fie niște bestii drăgălașe cu blană, colți și gheare, asta proiectase inițial pentru ei, așa dorea el să-i doteze. Din păcate (sau din fericire?), fratele meu, Epi... Epimeteu, a împărțit toate aceste ”daruri” de la ”stăpânul” meu pentru muritori (adică blană, colți și gheare) exclusiv animalelor și păsărilor, astfel că nu a mai rămas nimic pentru oameni. Și atunci a trebuit să compensăm. Eu și Atena. Împotriva voinței ”stăpânului” nostru.

Culmea, VJ, eu am susținut inițial regimul ”stăpânului”, trecând peste pedepsele arbitrare date de el titanilor, chiar și peste condamnările fraților mei, Mene (Meneceu) și Atlas (de înțeles, într-o anumită măsură, în contextul războiului între titani și zei). Realizam că o să fiu considerat trădător de ai mei și, totuși, am făcut-o. Se încheiase de curând războiul crâncen între zei și titani și nu mai vroiam alte conflicte. ”Fericiți făcătorii de pace!” Și știi că eu, la fel ca Iisus, sunt în primul rând adeptul revoluțiilor din cap și suflet, celelalte se fură de obicei. Am sperat că voi avea o anumită influență asupra olimpienilor și am intenționat să produc o asemenea revoluție în cazul zeilor, cu ajutorul Atenei, dar, recunosc, nu mi-a ieșit. În Olimp, până și Atena, altminteri deschisă la minte, și-a păstrat mentalitatea de ”stăpână”. Cu oamenii încă mai încerc.

Am fost favorabil la început regimului și pentru că, sincer, am sperat, mai exact... am vrut să cred, că reprezintă o schimbare. Față de titanul Cronos măcar. Acesta reușise incredibila performanță de a-și devora proprii copii, de teamă să nu-i ia tronul. Mai târziu, am descoperit că și noul stăpân era capabil de multe, cum ar fi să-l arunce în prăpastie pe fiul său, Hefaistos... pentru că era prea urât... ca să-l înfulece direct. Iar nevastă-sa, Hera, zeița protectoare a familiei, l-a azvârlit și ea. A doua oară! Sărmanul Hefaistos șchiopătează și acum. Din nefericire, treptat, m-am convins că ”stăpânii” sunt un exemplu de tiranie, nu de democrație și, de fapt, nu vor nicio schimbare, ci numai să nu-și piardă scaunul de sub fund, la fel ca unchiul meu, titanul Cronos.  

Nu l-am pupat în cur pe ”stăpân” niciodată, dar am făcut tot ce mi-a cerut, în măsura în care erau lucruri rezonabile. Eu nu ucid nicio muscă Drosophila Melanogaster și nu distrug altceva decât... Ziduri. În momentul în care am creat muritorii nu eram un ”jeg”, ”câine turbat”, ”vierme împuțit”, ”șarpe veninos” sau ”porc de trădător”, dimpotrivă, aveam un status înalt și eram respectat în Olimp. Reprezentam o persoană importantă, capabilă, serioasă, de încredere, pe care se puteau baza și la care puteau apela la orice oră din zi și din noapte. Când, prins la mijloc între oameni și zei și îngrozit de justiția așa-zis ”divină” în raport cu muritorii, i-am ales pe cei din urmă, am devenit, brusc, un gunoi. Crede-mă, m-am simțit și eu cel puțin la fel de trădat ca ”stăpânul” meu.

Acesta, de când devenise stăpânul Olimpului (nu și al meu), a încercat să domine lumea prin teroare, folosindu-se de așa-zisa lui omnișciență și omnipotență. Eu am demonstrat simplu că ambele sunt false când i-am pregătit farsa de la Mecona și l-am ridiculizat în fața oamenilor. L-am pus să aleagă între două pachete cu conținut diferit: unul lucios, atrăgător, plin de oase în interior, iar altul puțin aspectuos, dar umplut cu carne. Marele ”stăpân”, cu gusturile lui alese și flerul său imbatabil, s-a luat după sclikitsch și a optat pentru pachetul strălucitor, unde nu se găsea niciun pic de carne. Când l-au zărit pe stăpânul Olimpului cu buza umflată și oasele în brațe, oamenii au râs. Din păcate, ”stăpânul” nu are deloc simțul umorului, ci doar pe-al omorului. Ah, spune-mi, VJ, ce să creeze un dobitoc spălat pe creier care nu știa să diferențieze două ambalaje la Mecona și s-a orientat după aspect, nu după conținut?

Prietenul meu care m-a eliberat, Her... Heracle, îl știi, a venit prea târziu. Eram o legumă... cam grea, ce-i drept. O legumă mutantă de 40 de kile, putrezită și storcită. Și de-atunci se tot găsește cineva care mă salvează și mă resuscitează, fără să mă întrebe înainte. Într-un fel, vreau să trăiesc, VJ, dar am obosit să mă joc ”de-a Promy”, m-am săturat să am numai dreptate și niciun drept, mi-e silă și știu că telenovela asta de căcat nu o să se termine niciodată, iar eu sunt născut din spuma balelor, nu a valurilor. Din apocalips în apocalips. La nesfârșit. Mă simt ca un evadat din lagărul de muncă din Coreea, repatriat de China ca trădător, ca un protestatar de pe Euromaidan, care a înfruntat gerul, gloanțele și tortura mult timp pentru a-l da jos pe dictatorul Ianukovici pentru ca apoi să vină armata rusă eliberatoare să salveze Ucraina ori ca un tată din Siria care a reușit să scape de gazul sarin doar cu o intoxicație, dar, când a ajuns acasă, și-a găsit copiii împușcați de ”lunetiști-fantomă”.

Nu, nu sunt un refugiat aici, sunt un trădător. Poți să mă deportezi înapoi pe Pământ, dacă vrei, VJ, înțeleg.

Dacă aș alege o altă viață, aș alege viața... lui Dietrich Berger, bunicul lui Malraux, care a trăit și a murit cum a vrut. De fapt, am mai spus, eu nu sunt pretențios, nu știu de ce sunt taxat astfel. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai că ambele sunt imposibile.  

Mereu ros de frustrare, neputință și disperare, epuizat de iluzii sfâșietoare și de eforturi sterile... Degeaba încerc să mă port responsabil, trag semnale de alarmă, caut soluții, descopăr, combin și improvizez. Îi tot trimit pe cei din jur să învețe, să se ilumineze (prin științe, arte și focul meu sacru), să gândească singuri, cu capul lor și să fie proprii lor stăpâni. Îi avertizez neîncetat ba să nu deschidă Cutia Pandorei, ba să se ferească din calea potopului și așa mai departe.

Nici măcar fratele meu, Epi... Epimeteu, nu mă crede și nu m-a crezut niciodată. Inițial, a împărțit nechibzuit ”dotările” oferite de ”stăpân” oamenilor și animalelor (blană, colți, gheare etc.), muritorii au rămas fără nimic, în pielea goală, iar eu a trebuit să remediez situația de urgență prin alte ”daruri”, adică prin învățămintele mele (științe, arte și focul sacru). Așa, muritorii au reușit nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze. Ce vroia să le dea ”stăpânul” oamenilor? Blană, colți sau gheare... Uneori îmi pare rău că nu au rămas niște animăluțe mai mult sau mai puțin drăgălașe, fără păcat, însă asta-mi trece repede și, pe ansamblu, nu regret ce-am făcut. Mai târziu, în ciuda avertizărilor mele, tot deșteptu’ de frate-miu, Epi, a deschis împreună cu nevastă-sa, Cutia Pandorei, alt ”dar” inspirat și generos al ”stăpânului” pentru oameni, și răul s-a revărsat în lume. 

Da, VJ, așa se întâmplă mereu, nimeni nu mă ia în serios. Înainte de apocalipsă, nu mă crede nimeni. După apocalipsă, tot nu mă crede nimeni. Fiindcă nu mai există nimeni.    

Dar, să nu exagerez, e cineva m-a crezut și m-a ascultat: nu, nu frații mei, Epi sau alții (pe Mene... Meneceu și Atlas nici nu i-am prea văzut, erau pedepsiți și ei: Atlas ținea ”bolta cerească”, iar Mene era la închisoare, în Tartar), ci chiar Deu, fii-miu, pe care-l cunoști foarte bine și de care trebuie să recunosc că sunt mândru. El a avut curaj să urce la mine, sus, pe Elbrus, să-mi spună o vorbă bună și să-mi aducă alinare, în ciuda drumului lung și primejdios și a pericolului de a fi condamnat și el. Atunci nu ajunsesem încă într-o stare avansată de descompunere, mai târziu s-a agravat, totuși, mă aflam în lanțuri, cu pieptul străpuns de piron și cu ficatul sfâșiat de bestia de vultur, îți dai seama ce chef de conversație aveam, nu puteam nici să respir, darămite să vorbesc, iar durerea era atroce. Însă, înțelegând că vine potopul, deși smintit de durere, am făcut din nou eforturi supratitanice să mă adun, să-i spun câteva cuvinte lui Deu, să-l pregătesc și să-l încurajez. I-am zis ce urmează să se întâmple, i-am explicat cum să-și construiască din timp o barcă zdravănă, care să reziste potopului și l-am învățat unde să se refugieze (pe muntele Parnas). Deu m-a crezut, mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi pentru informații și sfaturi, a înțeles ce trebuia făcut, m-a ascultat, s-a pregătit cum se cuvine, a reușit să învingă puhoaiele și să ajungă pe Parnas, apoi a luat-o de la capăt. Și, astfel, a renăscut civilizația umană.

Da, VJ, când lanțurile mă frângeau, pironul mă străpungea, iar ciocul bestiei de vultur îmi strângea ficatul, Deu a preluat focul meu sacru și l-a dus mai departe. Și nici potopul n-a putut să-l stingă.

***

Înaintez, VJ, dar e cam întuneric, nu văd nimic, mi se împleticesc picioarele, mai ales că sunt sleit de puteri și amorțit de milenii de paralizie liber aleasă. Aprinde, te rog, lumina! Nu, nu așa, asta-i o lumină rece și violentă, mă despică precum razele laser. Poți să o faci un pic mai slabă? M-ai orbit, mă înțeapă ochii, mi s-au înroșit și-mi lăcrimează. Sunt și puțin fotofob, am fost ținut prea mult în beznă... În sfârșit, acum e mai bine, o să arunc o privire în jur. O, parcă ar fi o sală de spectacol. O sală de concerte luminată de candelabre imense, cu scaune elegante și comfortabile, capitonate în roșu, o scenă împodobită cu aranjamente florale de gală (crini imperiali, cale și strelitzia) și o estradă pentru dirijor. Mă voi duce spre locul dirijorului, chit că fac o prostie. Sunt în pielea goală, cum să conduc orchestra astfel? Dottore El-Gol, normal. Ce să cânt? Și pe cine dirijez? Și pentru cine? Nu e nimeni.

Poate vor cădea de sus lanțuri pentru mine. Al Gore, dottore El-Gol, trebuie să rămână în lanț, e un câine rău și turbat care l-a mușcat pe stăpânul lui. El-Gol să se gudure, să lingă picioarele stăpânului și să fie cuminte. Voi fi legat și torturat iar. M-am săturat de procese-spectacol, nu mai vreau să pună toți mâna pe mine, să mă pipăie, să mă strângă, să mă sfârtece, să mă violeze. Aud ceva, pereții sălii se zguduie, podeaua mi se scurge de sub picioare, iar aerul electrizat vibrează. Un urlet cutremură sala, cristalele din candelabre țâșnesc în aer. Cristale Swarovski, nu? Mă clatin. Îmi vâjâie urechile. Ce e asta? Urletul din portalul infernal al lunii pline? Nu, acela era insuportabil. E al meu? Nu, eu n-am urlat niciodată, VJ, m-am abținut mereu. Dacă aș face-o, întreg universul s-ar dezintegra instantaneu. Bizar, urletul se transformă în muzică. Invers decât în portal. Și am mai auzit undeva muzica asta, cântecul ăsta de flaut, melancolic, răvășitor de dulce. Cântecul lui Marsias!  

Mă uit în sală. E plină. Vuiește. Sunetul ăsta îmi dă fiori. Spectatorii se foiesc deja în scaune, nerăbdători, așteptând cu înfrigurare ultimul gong. Mai e un pic și o să arunce cu sticle de Cola în mine, o să mă huiduie și o să mă scuipe. Îmi tremură picioarele. Obrajii îmi ard. Palmele mi s-au umezit. Părul cleios și încâlcit mi s-a lipit de frunte. Gata, a sunat ultimul gong. Mă trec frisoane. Îmi bubuie tâmplele. Închid ochii, strângând bagheta spasmodic. Când îi redeschid, observ orchestra în formulă completă, iată că a venit și ea. O vioară dă nota ”la” pentru ca toți să-și acorde instrumentele. Ce mare e orchestra mea: Deu, Pira, Mene, Mi Ko, Epi, Pando, mami, tati, Chiron, Her, Don Quijote, Jill, Alex, Ile, Pegas, Rocinante, Thalia, Dio (nu pot să cred nici că e treaz, nici că și-a înghițit orgoliul de zeu ca să cânte cu noi), Bebe, mulți centauri, fauni, nimfe, nereide, oameni, sirene, unele chiar de pe Gliese, până și Atlas cu consola de joc în brațe! Să plece Epi și Jill, sunt un dezastru la muzică, iar Mi Ko va avorta spontan tocmai aici, pe scenă!

Orchestra mea mă privește cu zeci de ochi albaștri fosforescenți precum coralul din Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Ochii mei sunt la fel, nu? Chiar și bagheta mea emite o lumină albastră de sabie Jedi. Port acum un frac. Nu, e prea solemn și nu mă simt în largul meu. Vreau doar un tricou alb și blugi tociți, rupți în spate, la fund, logic, nu? Da, așa e perfect, mai mult ca perfect. Îmi șterg transpirația de pe frunte cu podul palmei, îmi îndrept spatele și, zîmbind, spun publicului, cu emoție, dar tare și cursiv, fără ezitări:   

– Bine ați venit! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor, în memoria lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui. Sper că de acum încolo cei mai buni vor fi premiați, nu condamnați.