Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 7. Pălărierul nebun Boris Johnson și Iepurele nebun Nigel Farage nu lasă picior de vampir în casa lor: au înnebunit pentru că s-au uitat prea mult la Știrile de la ora cinci.

Îmi încolăcesc mai tare zâmbetul pisicuței de Cheshire în jurul corpului meu, trag aer adânc în piept și mă pregătesc să intru în casa nebunilor, Iepurele de Martie și Pălărierul nebun. Acolo, mai să fac infarct: Pălărierul nebun, cu breton lung galben, zbârlit, pe care și-l suflă mereu, este Boris Johnson, iar Iepurele de Martie nebun - Nigel Farage. Ambii sunt îmbrăcați elegant, cu costume de firmă, însă pătate de mâncare (unt) și ceai. Stau la o masă somptuoasă, cu servicii de porțelan pe ea, pe care tronează alimente și băuturi tradiționale, specifice pentru ceaiul de la ora cinci, ca pâinea prăjită cu unt și ceaiul negru.

O, Doamne, cine-i aici, gentlemenii talibani Boris Johnson și Nigel Farage, născuți la sindrom premenstrual, care sunt înfricoșați de teroriștii-bebeluși din Siria, de teroriștii-vampiri din România, de teroriștii-intelectuali ca pisica de Cheshire și de teroriștii din Uniunea Europeană! Dar de ce mă îngrozesc eu? Mai curând ei se tem de mine. Vampirii invadatori ca mine îi sperie (românii sunt pe locul doi mondial după Siria la emigrație).

Nu zicea Nigel Farage acum câțiva ani că nu dorește vampiri invadatori vecini cu el, deși Prințul Charles, proprietarul unei case în satul Viscri din Transilvania, prefera, se pare, compania vampirilor, nu pe-a lui Farage? Ulterior, în 2014, la alegerile prezidențiale, în contextul scandalului votului din diaspora și al cozilor comuniste de atunci, mă gândeam să-i trimitem pe cei cinci milioane de votanți ai lui Ponta să voteze la Londra, înarmați cu steagul românesc și periuța de dinți. Așa chiar îl speriem pe Nigel Farage cu invazia vampirilor, i se face părul măciucă. Cinci milioane!

Apoi, la Brexit, în iunie 2016, în semn sărbătoresc, îi propuneam lui Nigel Farage să testeze mămăliguța românească și să o pună la masa festivă. Doar n-o să rateze o bucățică de mămăligă aburindă, acum avea timp, își dăduse demisia din poziția de lider al partidului (nu și din Parlamentul European, culmea ironiei!). Ura, ura, ura (chiar ura, că n-o fi iubirea!), a obținut victoria, ”a venit ziua independenței Marii Britanii”, a sosit și pentru el o asemenea zi, va petrece, în sfârșit, mai mult timp cu soția. N-a avut, săracul, viață nici el până în acest moment, deși nu se afla în Siria, în Olimp sau în România, ci în Marea Britanie. Probabil i-au mâncat-o vampirii.  

„Nu am fost niciodată şi n-am vrut niciodată să fiu un politician de profesie. Scopul meu în politică a fost să scot Marea Britanie din Uniunea Europeană. Prin urmare, mi se pare corect să renunţ acum să mai fiu liderul UKIP. În timpul campaniei pentru referendum, am spus că «îmi vreau ţara înapoi». Astăzi spun că «îmi vreau viaţa înapoi», care începe chiar acum“, a declarat Nigel Farage. Însă e problematic ce se va întâmpla, având în vedere că soția e nemțoaică, circulă și glume pe net: „Nigel Farage şi-a dat demisia de la conducerea UKIP pentru a petrece mai mult timp cu soţia de origine germană înainte de a fi expulzată din Marea Britanie.”

Săracul Nigel Farage și sărmanul Boris Johnson! Ce milă mi-e de ei! Amândoi au avut parte de viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise. Le-au mâncat viața și timpul vampirii de pretutindeni, printre care mă număr și eu. Și mereu la sindrom premenstrual, săracii! Or fi ajuns odată la menopauză, să se liniștească și să aibă o bătrânețe calmă și o viață tihnită (cine vorbea, eu, aflată tot timpul pe culmile disperării, tânăr și neliniștit, nu tânăr și liniștit ca Hrușcă ce cântă colinde și vara în Vamă)? Să vedem dacă au reușit să recupereze viața futută și timpul pierdut. În căutarea timpului pierdut... Să înaintez spre masa lor, să verific.

Îndată ce mă văd apropiindu-mă de masa la care stau așezați, Pălărierul Boris și Iepurele Nigel încep să urle la mine și la pisicuța de Cheshire:

– Nu e loc! Nu e loc!

– E loc destul! răspund revoltată, instalându-mă confortabil într-un fotoliu aflat la celălalt capăt al mesei.

Mor de foame și de sete. Mă dor și mă strâng stomacul și ficatul, iar gura și gâtul mi-au luat foc. Deja îi văd pe cei doi fripturi ca-n Tom și Jerry, iar aburul grătarului mă face să plutesc. Dacă nu voi mânca imediat ceva, îi consum pe ăștia doi cruzi, așa cum sunt, ca să aibă într-adevăr motiv să se plângă de sălbăticia vampirilor. Românii au mâncat și lebedele din parc, mult mai apetisante ca Pălărierul Boris și Iepurele Nigel. Nu suntem buni decât să mâncăm sau să împușcăm lebede:

Cântec de lebădă (pe 22 decembrie 1989)

După ce am dansat

și ne-am îmbrățișat

la prânz, pe străzi,

beți de fericire,

în aceeași seară,

s-au auzit împușcături.

Speriate, lebedele

pe care le pictam pentru ora de desen

au zburat de pe planșă

și au fost împușcate.

De mult nu mai tragem cu praștia în lebede.

Nu, nu tragem cu praștia în lebede,

le-mpușcăm.

Și lebedele se împușcă, nu-i așa?

După asta se face tăcere.

Și totul e înghițit de ea.

Ba nu, nu chiar tot.

Până și acum,

plutește în aer

un puf alb de lebădă,

luminos,

ireal,

care îmi dezmiardă fața

ca o aripă de înger.

Înnebunită de foame (gata să împușc și să consum și lebede, și îngeri), înainte să aștept vreo confirmare de la cei doi nebuni, mă apuc să mă înfrupt din bunătățile aflate pe masă: ceai negru și pâine prăjită cu unt. Înghit câteva felii aproape nemestecate (ah, o să mă doară stomacul și mai mult, o să-mi fie greață și o să le vomit), însă mi-e atât de foame că nu mă pot opri. Atât ceaiul negru, cât și pâinea prăjită cu unt mi se par absolut delicioase, le savurez ca pe feliile de Maretti cu măsline sau rulouri cu crenvurști și cașcaval. Sunt atât de fericită și recunoscătoare de parcă aș fi fost scăldată și hrănită cu lacrimi de inorog, dulci ca ambrozia:

Lacrimile inorogului

Inorogii spălau

și vindecau

rănile

cu lacrimile lor.

Unde au dispărut inorogii

tocmai acum

când avem atâtea răni

și atâta nevoie de ei?

Où sont les neiges d'antan?

Où sont les licornes d'antan?

Dar eu îi aștept.

Sper să nu dureze atât,

cât o ședință ONU

unde numai salutul ține

cât o conferință a enților din ”Stăpânul inelelor”.

Ori să-mi dea veto China sau Rusia.

Deodată, tresar.

Am simțit ceva

care, bizar, nu mă sperie:

o atingere caldă și mătăsoasă,

delicată ca o ploaie de vară –

lacrimile unui inorog.

Le iau încet, cu emoție și sfială,

și le gust:

nu, nu sunt sărate ca ale noastre,

ci dulci ca ambrozia.

Acum plâng și eu,

recunoscătoare,

cu lacrimi de inorog,

dulci ca ambrozia.

În timp ce plâng și eu de fericire, cu lacrimi de inorog dulci ca ambrozia, pisicuța de Cheshire, aflată la mine în brațe, își ridică ușor căpșorul și linchește un pic de unt din farfurie. Untul pare foarte prețios pentru Pălărierul Boris și Iepurele Nigel (”my precious” ca inelul puterii al lui Golum): îl folosesc întinzându-l nu numai pe feliile de pâine, ci și pe hainele de firmă, pe ceas și pe păr, hrănindu-le astfel și dându-le strălucire și volum. După ce termină untul din farfuria de porțelan, Promy, pisicuța de Cheshire, dă o raită până la cei doi nebuni, se uită la ei lung, cu ochișorii negri migdalați cu cristalinul de un galben luminos hepatic, apoi se întoarce la mine în brațe.

– Ceasurile amândurora au stat la ora cinci. Dacă vreți, vi le reglez eu, propune Promy, pisicuța de Cheshire.

– Ce pula mea se bagă în seamă mâța asta obraznică? sare Pălărierul Boris. Ce vrea? Ce mai vrea? Să iasă afară! Nici nu a fost invitată la masă! Ieși afară, mâță nesimțită! Și tu, vampiruțo! Afară imediat!

– Ieșiți afară amândoi, și tu, și ea, se agită Iepurele Nigel. Futu-vă-n gură de invadatori vampiri! Ia uitați cine a venit pe capul nostru și cine se ia în gură cu noi, Pisica asta de Cheshire, o mâță băgăcioasă și tâmpită și tu, Madame Dezastru, un șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă. 

Mă scurg de pe scaun, mă fac mică, mă înnegresc precum Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și mă transform în toate lucrurile menționate. Să mă împuște Bombo! Stai, nu trage, Adriane! Obama, ONU, șefu’-fantomă, veniți să mă ajutați (de ce îi mai chem, nu m-am învățat minte?)! Dați-mi măcar un Sedatif PC! Și, ciudat, nu mă simt niciunul dintre animalele menționate, nici șobolan (ultimul numit în care m-am preschimbat, unul negru), ci elefant... elefantul Dumbo, împiedicându-se în urechile clăpăuge, în râsul tuturor. Dar elefănțelul Dumbo a reușit să zboare, dând din urechile clăpăuge. Nu pot face și eu asta?

Deodată, aud ceva: un sunet de pian în mijlocul unui uruit infernal de elicoptere, avioane și sirene de alarmă. Obsesiv și ritmat, învingând zgomotul și urletele și tăcerea... pumnului în gură. Este Ahmad, pianistul din Yarmouk, din Siria, leguma putrezită de 40 de kile, cântând la pian printre ruine în mijlocul bombardamentelor. Un potențial invadator pentru Pălărierul Boris și Iepurele Nigel! Imediat, îmi aduc aminte și de alții care au sfidat sistemul, au făcut un gest de solidaritate și, totodată, au găsit purificare și eliberare cathartică prin puterea artei (numele și imaginile lor apar scrise cu litere violet în aerul colorat brusc precum amurgul):

·         Mohamed Qutaish, băiețelul care a făcut un plan și o machetă pentru a reconstrui Alepul,

·         copiii refugiați care au desenat pasărea zburând din colivie pe zidurile închisorii lui Saddam Hussein,

·         Ali Farzat, caricaturistul răpit de milițiile regimului, Shabiha, care a sfidat sistemul cu desenele sale, deși i s-au rupt mâinile ca să nu mai poată desena alte prostii,

·         pictorița Sara Shamma care desenează imagini ale descompunerii și morții, oameni diformi și organe atârnând în cârlig,

·         Sami, artistul plastic arestat de două ori care și-a transpus în imagini coșmarurile degradării fizice și psihice din închisoare,

·         Diala Brisly, desenatoarea care a încercat să aducă o rază de lumină în întuneric (limbuța lui Pesi să ne lingem rănile) prin revista ”Zayton și Zaytonah”, destinată copiilor ,

·         sculptorul sirian Nizar Ali Badr care creează mici figurine din pietricele, inspirate de război, dar pline de viață și sensibilitate,

·         sculptorul din Douma, Abu Ali al-Bitar, care face din rachete și cartușe obiecte de artă, transformând focul devastator al bombelor în lumina candelabrelor,

·         ”Antigonele siriene” și ”Reginele siriene” cu piesele lor de teatru,

·         Anas Ahmad, tânărul care căuta cărți printre dărâmături și care a înființat o bibliotecă underground în Daraya,  

·         trupa rock Khebez Dawle (”Pâinea Statului”),

·         bătrânelul Mohammed Mohie, rămas în casa ruinată din Alep, care își găsește pacea prin muzica de la vechiul gramofon,

·         filmul documentar ”A Syrian Love Story” al regizorului Shawn McAlisster, povestea activiștilor Amer și Raghda care s-au îndrăgostit într-o închisoare siriană, comunicând prin spărtura în Zid

·         filmele documentare despre echipele de salvare ”Căștile albe” (Syria Civil Defence - ”White Helmets”) (”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel, câștigător al premiului Oscar sau ”Last Men in Aleppo” al regizorului revoluționar sirian Feras Fayyad, câștigător al marelui premiu la Sundance).

·         filmul documentar ”Children on the Frontline” al regizorului Marcel Mettelsiefen, dedicat copiilor - victime ale războiului.

Gândul la ei, odată cu muzica de pian în toiul bombardamentelor, mă fac să mă albesc, să cresc și să revin la dimensiunile mele și forma umană. Și, dacă sunt un elefănțel Dumbo, sunt unul care zboară acum, cu pisicuța de Cheshire în spate. Am prins aripi (și sper să prindă și Siria aripi din nou):

Aripi

O zi obișnuită de școală.

Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,

colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,

profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,

dar copiii o ignoră.

Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,

a rămas în ghiozdan.

N-aveam, oricum, chef de ea.

O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mami n-o să știe.

Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.

Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,

dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.

Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,

tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,

expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,

manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,

târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!

Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.

Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,

sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,

și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici

și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.

Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.

Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.

Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)

și, dacă ne-am fi mâncat între noi,

tot degeaba,

că eram cu toții o grămăjoară de oase.

Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,

nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas

(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).

Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaz sarin

(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).

Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,

ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).

Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame

(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).

Iar frățiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare

(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată

pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.

Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.

Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.

Asta da, e coșmar.

Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.

Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.

Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc

Și să visez doar vise frumoase.

Închid ochii și încerc acum.

Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:

simt oare atingerea unei aripi de înger?

Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.

Zboară, cu aripile șiroind de sânge.

În mod bizar, e lumină

și s-a făcut liniște.

Atâta liniște

încât auzi

cum crește

iarba.

Și aripile mele.

Dar bombănelile Iepurelui Nigel și ale Pălărierului Boris îmi strică plăcerea zborului:

– Cum să stea ceasurile noastre? Ce vorbesc handicapații ăștia de mâți și vampiri? bodogăne Pălărierul Boris. Ceasul a rămas la ora cinci pentru că e mereu ora cinci, mai exact ora ceaiului. De-asta sunt și ceai negru și pâine prăjită cu unt pe masă tot timpul. De fapt, nu mai e timp, am ieșit din el. Am reușit și performanța asta. E întotdeauna ora cinci a ceaiului și am fi rămas mai departe liniștiți și fericiți să ne savurăm ceaiul și pâinea prăjită cu unt, în dulcele stil clasic britanic, dacă nu ne invadați voi, vampirii ăștia imbecili și ticăloși și mâții ăștia nesimțiți și obraznici.

– Chiar așa e, confirmă Iepurele Nigel. Ce e? Vreți să ne furați și ultima gură de oxigen, ultimul element de identitate britanică, ultima redută de aristocrație britanică, tocmai acum când reușisem să recuperăm timpul și să avem o viață, după ce ne-ați mâncat-o voi, invadatorii ăștia împuțiți până de curând!? Nu o să vă lăsăm.

–  Mie mi se pare că aveți mai curând un comportament de talibani, nu de gentlemen... în dulcele stil clasic talibanic, nu britanic, intervine Promy. Unde sunt curtoazia, respectul reciproc și celebrul calm englezesc? Nu văd decât isterie de muiere la sindrom premenstrual. Sper să ajungeți odată la menopauză, spune Promy, zâmbind sfidător.  

– Iar eu cred că nu vampirii invadatori sunt de vină, ci chiar dvs., spun eu, înroșindu-mă, dar cu glas ferm. V-ați uitat prea mult la Știrile de la ora cinci de la PRO TV, astea cu crime și violuri, și de-asta ați pierdut noțiunea timpului. Timpul vostru s-a oprit într-unul al ororilor de la Știrile de la ora cinci și de-asta ați luat-o razna și nu vă mai puteți reveni. Știu și eu cum e să rămâi blocat într-un timp al ororilor, sunt captivă și eu în coșmarul istoriei și al politicii, împreună cu Promy. Mai că mi-e milă de voi, deși vinovăția vă aparține.

– Iar se bagă în seamă handicapații ăștia de mâți și vampiri? Să înfigem atunci în ei țepușa, dacă nu ajunge usturoiul să-i alungăm! explodează Pălărierul Boris.

– Chiar așa, frățioare, să înfigem acum țepușa în ei! sare și Iepurele Nigel.

Cum cei doi (Pălărierul Boris și Iepurele Nigel) țâșnesc de pe scaune înarmați cu cuțite și furculițe (în loc de țepușă) și unt (în loc de usturoi), socotim că nu e momentul pentru o predică de Nana și am face bine să o ștergem de aici, înainte ca lucrurile să o ia razna de tot (sunt nebuni, doar), chiar dacă atât eu, cât și Promy abia ne mișcăm (fugim circa un pas-doi pe oră), eu mă împiedic și cad (din cauza bolii Huntington), iar Promy abia respiră și trebuie să ne oprim des să ne luăm pauze.

Zâmbetul sfidător al lui Promy persistă o vreme la masa nebunilor, spre stupefacția acestora. N-avem ce face, trebuie să ne îndepărtăm de casa lor și să mergem mai departe... spre Titan (pe unul dintre Titani, pe Promy, l-am găsit deja). Așa că ne continuăm drumul prin pădure (ținând cărarea strict, fără abateri). După o oră (și câțiva pași pe cărare), ne oprim să trimit un SMS acasă la maică-mea (uitasem). Îmi verific și colții de vampir: sunt acolo, la locul lor. Îmi aduc aminte și că n-am depus depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile și îngheț. Nici nu i-am dat lui Promy datoria de 28 de sticle de votcă.

Dar cu atitudinea asta mereu pe culmile disperării nu rezolv nimic, mai bine ne luăm o pauză mai lungă să ne relaxăm, nu eram eu persoana care descoperise pauzele și că duminica e zi sfântă și l-am învățat și pe Promy? Așadar, îl mângâi pe Promy și-l scarpin pe burtică încetișor, cu tandrețe. Toarce, vibrând puternic din tot trupul, de se cutremură pământul. Deși mă bucur pentru el că a fost, în sfârșit, blestemat să fie pisică (și-mi doresc și eu același lucru pentru mine), că vrea să fie personaj și că ne-am reîntâlnit, mi-e dor să-i suflu șuvița, cum făceam înainte:

Șuvița

Uneori simți nevoia să îndrepți ceva

și atunci îndrepți singurul lucru

care se poate îndrepta pe lumea asta:

părul.

Barzăcopilviezure (ultimele cuvinte din limba dacă),

supercalifragilisticexpialidocious,

pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză –

cuvinte care se spun când n-ai nimic de spus.

Nu, nu spun nimic,

dar fac ceva:

îți suflu șuvița,

bretonul tău negru (mă rog, jumătate alb, restul negru),

filat,

asimetric,

îndreptat cu placa,

ce îți acoperă chipul,

surprinsă că încă respiri,

surprinsă că încă respir,

de parcă am fi singurii vii într-o lume moartă.

Îți suflu șuvița și-ți văd fața trasă și suptă,

cearcănele vineții,

buzele senzuale,

ochii negri, migdalați, cu gene lungi, arcuite,

cu cristalinul de un galben luminos hepatic,

strălucitori ca stelele ce se sting,

gata să mă absoarbă

în abisul lor orbitor.

Apoi, părul îți cade din nou pe față

și rămâi o vreme nemișcat, în tăcere.

Mai respiri?

Să-ți pun o oglindă în dreptul buzelor

ca să văd dacă se aburește?

Nu, mai bine îți suflu încă o dată șuvița

(ultima suflare!)

și îți fac un protest de respirație...

gură la gură.

Chiar așa procedez: îi fac un protest de respirație gură la gură, sărutându-l pe botic. Peste câteva minute, în pădure își face apariția un bărbat în blugi, cu un tricou roșu, care fuge cu o bere în mână. Bolborosește că au fost atentate teroriste și că inclusiv casa nebunilor a fost vizată. Și-au pus oare singuri foc? Bărbatul ține strâns în mână paharul de bere la draught, privindu-l cu dragoste și grijă părintească. Se pare că a reușit să salveze ce e mai important pentru el. Berea, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur. Bună și fuga la ceva! Că de bere știm clar că e bună, nu mai trebuie demonstrat. Chiar și cea fără alcool.

Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 6. Zâmbetul pisicuței de Cheshire străpunge Zidul de piper al rățoiului Donald Trump, ridicat pentru a calma protestatarii, imigranții, musulmanii, homosexualii, femeile, negrii și latino

  

Savoarea pădurii și a iubirii mă ajută să mă simt mai bine și să recuperez forma umană. Blestemați să fim Promy și cu mine să fim pisici și să dormim, iar cine trebuie să se trezească să se trezească! România, trezește-te! Olimpule, trezește-te! Pământule, trezește-te! Arză-v-ar focul sacru al lui Promy pe toți până vă iluminați! Din păcate, nu am timp să dorm, trebuie să încerc să intru în căsuța din față ca să mai trimit un SMS acasă, altfel maică-mea și Promy fac infarct. Și nici nu am depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile. Să mă împuște Bombo! Stai, nu trage Adriane! Dați-mi măcar un Sedatif PC!

Ah, trebuie să ajung acasă cât de repede, nu-mi permit să irosesc timpul. Mai târziu e prea târziu, vorba lui Promy, nu e vremea de cafeluțe servite la pat, nici de zăcut în pat sau dormit. Așadar, mă apropii încet, dar destul de hotărâtă de căsuță. Acolo, la intrare, un lacheu-pește, îmbrăcat elegant, la costum, ciocăne la ușă rar, cu mișcări largi și bătăi sonore. Îi deschide un lacheu-broască, tot la costum, cu o perucă blondă ciufulită. Mă dau mai în față ca să observ ce se întâmplă. Lacheul-pește scoate o scrisoare pe care o înmânează lacheului-broască.

– O invitație pentru duce, rățoiul Donald Trump, din partea regelui de cupă Ibrahim, mărețul și gloriosul, autenticul și originalul, unicul și inegalabilul calif al Statului Islamic, la partida de fotbal cu capete de duminică.

Lacheul-pește dă scrisoarea de invitație lacheului-broască și apoi pleacă. Lacheul-broască rămâne afară, lângă ușă, uitându-se în gol. Atunci mă apropii și eu și-mi fac curaj să bat la ușă:

– Degeaba baţi, îmi spune senin lacheul, şi asta din două motive: în primul rând, fiindcă eu mă găsesc de aceeaşi parte a uşii ca şi dumneata, în al doilea rând, deoarece cei dinăuntru fac atâta gălăgie, încât nu te pot auzi.

– Atunci vă rog să-mi spuneţi cum aş putea să intru? întreb eu, cu glas tremurător.

– Ar mai avea rost să baţi, răspunde lacheul-broască, uitându-se în continuare în gol (nu la mine), dacă ar fi uşa asta între noi. De pildă, dacă ai fi dumneata înăuntru, se putea să baţi şi eu aş putea să-ţi deschid, înţelegi?

Da, m-a lămurit buștean. Ce să mai zic? Barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Însă nu pot să mă dau bătută, trebuie să insist pentru a avea acces în casă, a trimite SMS acasă și a încerca să aflu informații despre cum mă pot întoarce în Titan, inclusiv în Titanul Prometeu:

– Cum să fac să intru? repet, cu glasul întretăiat, înăbușindu-mă și tremurând de nervi.

– Eu o să stau aici până mâine, răspunde calm lacheul-broască.

Exact în acel moment o farfurie (OZN poate sau un fragment din el) zboară spre noi, dar, din fericire, nu ne atinge pe niciunul dintre noi.

– Sau poate până poimâine, continuă lacheul-broască netulburat, holbându-se și mai departe în gol.

– Păi atunci cum să intru? întreb din nou, ceva mai tare de data asta.

– Păi, chiar trebuie să intri? zice lacheul. Asta e prima problemă pe care o avem de lămurit, înţelegi dumneata?

Trebuie să intru? De ce trebuie să intru? Iar o întrebare tâmpită din seria ”ce faci? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?”. Barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Dacă-i explic, mi-e că nu mă lasă nici atât să intru. Mai bine vorbesc cu stăpânul casei. Tac, dar lacheul-broască completează, liniștit ca Hrușcă intonând colinde și ”leru-i ler” vara în Vamă (ce-l invidiez!):

– Eu o să stau aici fără-ntrerupere.

– Şi eu ce-o să fac? întreb disperată.

– Faci ce pofteşti, îmi răspunde lacheul, începând să fluiere.

Degeaba vorbesc cu el, e ca și când soliciți ajutor la ONU, Obama sau alți șefi-fantomă, nu o să obțin nimic. Poate că asta e strategia lui să te aducă pe culmile disperării (nu eram deja?) sau e doar un dobitoc de la care nu trebuie să ceri nimic. Să-i țin o predică de Nana? Cred că nu are rost. Trebuie, așadar, să mă descurc pe cont propriu. Îmi adun ultima brumă de putere, apăs clanța (care parcă mă curentează), deschid singură ușa (o performanță pentru mine!) și intru în casă. Ușa se deschide spre o bucătărie plină de fum, mirosind puternic a piper, unde e o gălăgie de nedescris. Aici, bucătăreasa amestecă într-un ceaun mare de supă, agitându-se și țipând, în timp ce ducele stă așezat pe un scăunel, legănând un bebeluș.  

Mă rog, vorba vine legănând. Îl smucește și-l pocnește tot timpul. Copilul zbiară și plânge zgomotos, cu sughițuri. Lângă scăunel, la picioarele ducelui, stă o bestie mare, neagră, cu ochii fosforescenți, imposibil de confundat fie și de un bolnav de Huntington: câinele din Baskerville. Îngheț când îl văd în ciuda căldurii sufocante din bucătărie. Ducele își suflă nervos, din când în când, bretonul galben-pai, lung și zbârlit care îi acoperă fața. O, Doamne, nu se poate: rățoiul Donald Trump! Abia acum realizez despre cine e vorba, deși lacheul-pește care adusese invitația la meciul de fotbal cu capete îl numise astfel. Dar e prea târziu să fac cale întoarsă.

– Porcule! urlă ducele la copil. Ești un bulangiu, o curvă proastă, un imigrant terorist și trădător, un porc de musulman, un câine de latino, un șobolan de negru, un monstru de vampir și un fiu de-al lui Dracula. De fapt, ești mai rău și mai hoț ca fiii și fiicele lui Dracula. Toți bulangiii, muierile, imigranții, musulmanii, latino și negri să se ducă în pula mea! Și tu! Uite, câinele din Baskerville e mai cuminte ca tine și ca toți nespălații ăștia. Pe el până la urmă l-am adoptat, la cererea Ivankăi. Dar bestii din astea de bulangii, muieri, imigranți, musulmani, latino și negri nu o să adopt niciodată. Dimpotrivă, o să ridic un Zid de piper (și de spray cu piper) contra lor! Și contra ta! Chiar acum, porcule!

Da, Zidul de piper pare unul autentic, îl simt și eu în acest moment, mă sufocă. De altfel, toată lumea strănută, inclusiv ducele. Și curg toate apele pe noi de căldură și de nervi. În ce mă privește, rămân retrasă într-un colț, bucuroasă că nu m-au băgat în seamă până acum. Bună idee căci, din când în când, bucătăreasa aruncă cu cratițe, tăvi și farfurii cu care rățoiul Donald Trump e atât de obișnuit că nu se ferește (nici măcar copilul). Ba parcă se expun exprés. Însă, la un moment dat, remarcând o farfurie ce zboară și trece chiar pe lângă obrăjorii aprinși și ochii umflați de plâns ai copilului, pe punctul de a-l lovi, intervin, fără să mă pot abține:

– Aveți grijă de copil!

– Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție? răspunde rățoiul Donald, fără să se uite la mine.

 Ah, eterna întrebare: ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție? Ce te interesează pe tine? Ce vrei? Ce mai vrei? Vrei cumva o nouă condamnare pe Elbrus pentru fapte bune și opere subversive, ă, adică pentru că ai violat Leviathani, ai distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman? Și cine e de vină? Tu, numai tu și nimeni altcineva. Însă nu pot sta indiferentă, sunt o floare de cactus albastră, cam jumulită ce-i drept, cu doi țepi și două petale, mereu sângerând, șiroind de sângele meu și al celorlalți:

Sânge de cactus albastru

Ce culoare are sângele de cactus albastru?

Verde ca al celorlalte plante?

Albastru ca petalele?

Violet ca nervurile din frunze?

Galben ca polenul?

Nu, surprinzător,

e roșu,

roșu aprins,

ca sângele oamenilor.

Când cineva suferă,

cactusul albastru sângerează.

Oamenii nu.

Acum, chiar în camera lui,

unde e așezat la pervaz,

un copil stă în colț

și plânge.

Are fața tumefiată,

ochii vineți, umflați de plâns,

buza spartă

și părul năclăit de sânge.

Sângele cactusului albastru se scurge

până la el în colț.

Fără să știe de ce, copilul îl gustă.

Bizar, are gust de cremă de vanilie.

Mergând pe dâra de cremă de vanilie,

copilul ajunge la pervaz,

unde e cactusul albastru.

Uluit, descoperă că țepii au devenit bețe de înghețată,

iar petalele – de ciocolată.

Copilul ia un țep în formă de băț de înghețată,

cu cremă de vanilie din sângele cactusului albastru

și crustă de ciocolată din petalele sale.

Mușcă din înghețată

și zâmbește

printre lacrimi.

– Aveți grijă la copil! repet. Fiți atent!

– Ce-ți pasă ție? A, ia uite cine era, observă el, Vampi, Fata lui Dracula, șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă. Cine s-a găsit să se bage în seamă!

Îndată ce spune aceste cuvinte, mă fac neagră ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment, mă transform în toate lucrurile menționate și descresc pe punctul de a mă evapora. Din fericire, se aude atunci Ceaikovski, Simfonia a șasea în si minor și redevin albă (mă rog, roșie ca focul sacru al lui Promy), mă înalț aproape de tavan și-mi recuperez forma umană.

– Vă rog să fiți atent cu copilul! Și să terminați cu isteria asta anti. Anti-refugiați, anti-gay, anti-femei, anti-musulmani, anti-latino. Este ceva la care să fiți pro?

– Pro piper. Și Ziduri de piper.

Asta da, sunt de acord, simt pe pielea mea chiar acum. Râde zgomotos, își suflă bretonul spălăcit, lung și ciufulit, apoi reia:

– Și Țara lui Dracula vrea să se debaraseze de viermii de imigranți sirieni și irakieni (pescuiți recent din Marea Neagră) trimițându-i în țările de origine.

Da, asta mă face mă înnegresc și să scad din nou, din fericire nu prea mult de data asta, ajungând cam la înălțimea rățoiului Donald. Dar strâng din dinți, îmi mușc buzele și mă străduiesc să reacționez:

– România nu a procedat tocmai corect. Nici dvs. din punctul meu de vedere. Eu aș vrea să renunțați la Zidurile de piper. Apoi, să aveți o poziție mai fermă în legătură cu atentatele de extremă dreapta din Charlottesville (Virginia): luni ați zis că e de vină extrema dreaptă, marți că nu s-a întâmplat nimic, miercuri că responsabilitatea e împărțită. Cine e de vină? Eterna întrebare. Ne-am născut în lanțuri, din spuma balelor, nu a valurilor, vinovați și condamnați ca-n Kafka la nesfârșit... vinovați și condamnați pentru fapte bune și opere subversive. Faptele bune și operele subversive continuă să fie condamnate, iar cele rele premiate sau ignorate. Și iepurașii de la ONU, plutind pe Titanicul lor-fantomă, se uită și nu văd: fie sunt mangă de mărețele și glorioasele lor realizări, fie captivi în jocul Pokemon de pe telefonul mobil. A, și mai am ceva de adăugat: nu mai cereți datele personale ale celor 1,3 milioane de utilizatori ai site-ului anti dvs. Ce faceți cu ele? Vreți să le dați regelui de cupă, califul Ibrahim al Statului Islamic pentru a-i decapita?

– Pe-ăștia cu site-ul (și, de fapt, pe toți care protestează împotriva mea) îi voi da regelui de cupă de la Statul Islamic să-i decapiteze. Altminteri mă va decapita el pe mine. Dacă nu ajunge Zidul de piper să-i calmăm.

Din fericire, Zidul de piper nu e suficient să-i calmeze pe toți protestatarii. Deodată, conștientizez ceva ce mă face să mă întunec (și mai mult) la față. În timp ce noi vorbim, copiii-refugiați așteaptă următorul Big Mac pe fundul Mediteranei și zâmbesc pentru poză spunând ”cheese”(asta după ce au dat ultima bucățică de cașcaval pe un bilet pe un vas-fantomă):

Poftă de Big Mac

Dacă stai cuminte

și nu mă superi,

o să-ți iau un smartphone cu Pokemon instalat și un Big Mac

la sosire,

mi-a spus tati.

Apoi, barca s-a răsturnat

și ne-am scufundat.

Însă, când am ajuns pe fundul Mediteranei,

părul meu s-a transformat în mătase verde de alge,

scheletul – într-unul de coral orange,

iar ochii au devenit două perle.

Acum stau liniștit

pe fundul Mediteranei

și aștept

ce mi-a promis tati.

Și, gândindu-mă la Big Mac,

salivez de poftă. 

Cașcaval

Când eram mică, puteam rezista ore în șir

predicilor mătușă-mii, Nana,

pentru o bucățică de cașcaval,

de care nu vedeai la telejurnal,

nici în magazinele din epoca de aur,

unde erau rafturile goale,

iar vânzătoarele ciufute și urâcioase

mormăiau printre dinți ”n-avem”,

orice întrebai.

Încă mă dau în vânt după cașcaval,

chiar dacă îmi intră în cont și în farfurie mai greu

(și are prea multe grăsimi, nu e dietetic).

Iar cea mai frumoasă fantezie de moarte și înmormântare a mea

era să mor împușcată

(de un terorist / jihadist)

la o fabrică de brânzici,

strângând brânzicile pufoase și aromate în mâinile lipicioase,

complet îngropată în brânzici.

Această fantezie mi s-a părut o fiță și o sfidare

când am văzut câți refugiați se scufundă în Mediterana,

după ce au dat ultima bucățică de cașcaval de-al lor

pe un bilet de drum.

Însă, bizar, pe fundul Meditaranei,

când își fac selfie 

ori când vine la ei un delfin-fotoreporter,

zâmbesc pentru poză,

spunând ”cheese”.

Rățoiul Donald se uită la mine (cu scârbă), apoi la cățel (cu aerul că mai are un pic și îl asmute pe câinele din Baskerville asupra mea, dacă nu-mi ajunge Zidul de piper) și în cele din urmă la copil, bombănind către el: ”Porcule!”. Copilul continuă să țipe și să plângă zgomotos, în timp ce rățoiul Donald îl ceartă și-l lovește, iar bucătăreasa răcnește și aruncă cu cratițe, tăvi și farfurii. Zidul de piper devine mai dens și mai înțepător, aproape irespirabil. La un moment dat, rățoiul Donald se ridică, anunțând solemn că trebuie să se pregătească pentru meciul de fotbal cu capete la care a fost invitat de înălțimea sa, califul Ibrahim al Statului Islamic. În ultima clipă, exact înainte să cadă și să se izbească de podea, prind copilul, aruncat de rățoiul Donald și, fiind convinsă că avem amândoi nevoie urgent de o gură de aer, fug cu el afară din casă, în pădure.

O gură de aer! Blestemate să fie Zidurile de piper! Dar eu ce am? Nu se poate! Iar mă sufoc? Păi nu eram deja un zombie? Ce nevoie mai am de aer? Și totuși, cred că am nevoie, iar copilul ăsta de la mine din brațe încă și mai mult ca mine. Inspir adânc aerul proaspăt din pădure, îmbătată de mireasma de brad și închizând ochii de plăcere. Când îi redeschid, observ că sărmanului copilaș de la mine din brațe i-a crescut un rât: s-a transformat într-un purceluș de lapte, drăgălaș. Dacă faci mereu pe cineva porc, devine porc. Deodată, purcelușul îmi sare din brațe și fuge în pădure. Nu pot să mă țin după el, să-l prind și, oricum, am dubii că în casa rățoiului Donald e mai acasă decât în pădure.

  Deodată, îmi aduc aminte că nu știu dacă mai am colții de vampir. Nu mi-a zis rățoiul Donald vampiruță și Fata lui Dracula? Păi ce, asta e o dovadă? Verific și mă conving că-i mai am. Această descoperire, dublată de auzirea melodiei ”Creep” (Radiohead), mă bucură atât că mă fac albă, cresc și revin la înălțimea normală. Tocmai atunci, observ într-un copac o pisică de Cheshire, sfrijită, mai mult oase, zâmbind larg și arătându-și toți dinții (mă rog, mai sunt unii lipsă, dar, cert, surâde). Și nu știu, am mai văzut undeva ochișorii ăștia scânteietori, negri, migdalați, cu cristalinul de un galben luminos... hepatic. Poate știe ea cum să procedez mai departe, pisicile știu mai bine (dovadă guru Guru a noastră, guru în toate). De ce nu sunt și eu o pisică? Ce n-aș da să fiu blestemată să mă preschimb într-o pisică și eu! Până una-alta, îmi iau inima în dinți și întreb:

– Pisicuță de Cheshire, știi cumva pe ce drum să o iau ca să ajung în Titan, inclusiv în Titanul Prometeu?

– Vei ajunge în Titan... dacă o să mergi suficient, îmi răspunde imediat pe un ton încurajator. Te voi însoți chiar eu. Prin părțile astea sunt tot felul de nebuni, cum ar fi Pălărierul și Iepurele de Martie. Dar, de fapt, n-are a face, aici toți sunt nebuni. Toți suntem nebuni, și eu, și tu. Și n-am văzut niciodată pe cineva care să nu fie nebun.

Asta cu ”suntem toți nebuni” o știam de mult, ba eu am fost declarată oficial nebună (la fel ca Promy) și mi-am asumat această etichetă cu mândrie revoluționară și elan muncitoresc. Nu m-a făcut nebună acum câteva minute însuși rățoiul Donald, un nebun mai mare ca mine? Înainte să apuc să-i confirm, pisicuța de Cheshire sare din copac și vine lângă mine, torcând și frecându-se de picioarele mele. Corpul ei e în acest moment lângă mine, însă zâmbetul continuă să rămână sus, în copac, sfidând logica (dar aici toți suntem nebuni). Apoi, pisicuța își recuperează zâmbetul din copac și pornește la drum cu mine spre Pălărier și Iepurele de Martie.

Mergem câteva minute pe cărare (ținând drumul strict, fără scurtături de data asta) până ajungem la o casă cu hogeacuri în formă de urechi și acoperiș tapițat cu blană de iepure (casa Iepurelui de Martie). În fața casei, pisicuța îmi face semn să ne oprim pentru câteva clipe. Se mai freacă o dată de picioarele mele, apoi se așază pe spate. Ce face pisica asta? Are chef de joacă tocmai acum când mă grăbesc să dau un SMS acasă și să mă întorc în Titan, inclusiv în Titanul Prometeu? Îi fac totuși pe plac și intru în joc, scărpinând-o pe burtică.  

În timp ce ea toarce mulțumită, remarc ceva: o, Doamne, are o cicatrice la piept și una la ficat, exact ca Promy – urma pironului din piept și cea a ciocului bestiei de vultur de la ficat. Simt că fac infarct. Dați-mi un Sedatif PC! Am zis eu că mi se par cunoscuți ochișorii negri, migdalați, cu cristalinul de un galben luminos hepatic. Nu am nevoie de confirmare, ceva din adâncul sufletului meu îmi spune că e el. Îl strâng în brațe (într-o îmbrățișare titanică, să-l fac praf... de stele) și izbucnesc în plâns de emoție și de fericire:

– Ce faci, mă, nebunule? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Cum ai ajuns pisică de Cheshire? Și de ce nu ai venit să mă ajuți? Ai fost arestat iar pentru fapte bune și opere subversive? îl iau la rost, cu multă dragoste.

– Ce faci tu, Madame Dezastru? Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit? Ești bine? De ce nu răspunzi? Știu că te stresez cu întrebările astea, și pe mine mă deranjează, dar nu mă pot opri, la fel ca tine. Vai de mine, cum să mai fiu arestat pentru fapte bune și opere subversive în Olimp sau în România? La noi în România și în Olimp, tocmai ne lăudam cu bruma de libertate și democrație. Da, în Olimp, e ceva libertate și democrație (am vrea să fie și în alte părți), s-au făcut progrese, simplul fapt că există memorial al holocaustului (construit în semn de ispășire de fostul călău al regimului, inclusiv al meu, Hefaistos... totodată nepot, discipol, coleg și prieten), fie și cu bucățele de organe de-ale noastre, contează.

– Cum ai ajuns pisică, Promy?

– Simplu, Ile, m-a blestemat Atena să mă preschimb în pisică și m-a trimis să te ajut pe tine, îmi răspunde Promy vesel. Vrea să-și spele păcatele față de tine – să se revanșeze pentru momentul în care a încercat să te storcească, din gelozie, în fața mea. De data asta, nu mai mă plâng de blestem ori că-mi strică cineva imaginea, mi-am dorit mereu să fiu blestemat să mă transform într-o pisică, la fel ca tine. Și ce imagine aveam eu? Nu știu nici eu ce animal, legumă, zombie, fantomă, vampir, tata lui Dracula și al lui Soros, mutant, catastrofă, dezastru, gunoi, terorist, trădător și dușmanul poporului și zeilor sunt.

– Acum sper că vrei să fii personaj, nu te mai deranjează. Și savurezi blestemul de a fi pisică. Vreau și eu! izbucnesc eu.

– Da, acum aștept și să fiu blestemat să dorm (împreună cu tine) ca marele povestitor Rashid Khalifa din romanul ”Luka și focul” al lui Salman Rushdie, blestemat de Mene (Meneceu, titanul Menetius), frate-miu, să doarmă și să nu se mai trezească (visând numai vise frumoase, nu coșmaruri absolut reale ca ale noastre... coșmarul politicii și al istoriei), se entuziasmează Promy. Așa da blestem! Pentru noi ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Păcat doar că, în realitate, Mene habar n-are de blesteme de-astea de dormit, a putrezit săracu’ în Tartar din adolescență până la revoluția noastră de acum patru ani jumate. Dar cine știe? Poate l-a blestemat pe Salman Rushdie și să piardă premiul Nobel pentru literatură în fața lui Bob Dylan.

– Iubire, cred că ți s-a urcat la cap că ai drepturi sau eu te-am răsfățat prea mult... spălându-ți cu lacrimile mele și lingându-ți cicatricele și rănile (comune). Să-ți citesc declarația drepturilor pe care ai spus-o chiar tu acum patru ani jumate, după o grevă nud sub chador (vălul integral iranian), a tăcerii, timp de o lună? Dreptul la holocausturi, potopuri, apoca...lipsuri, dezastre, agonii, paralizii, torturi, umilințe, descompunere, moarte, abandon, disperare...

– Am dreptul să fiu pisică, să dorm, să fiu ținut în brațe (zdrobit într-o îmbrățișare titanică până mă fac praf de stele și zbor... dacă tot sunt praf, să fiu praf de stele), mângâiat, cu rănile și cicatricele linse și spălate cu lacrimile tale, sărutat pasional, cu un sărut gay salvator și cu un sărut de vampir. Jur pe ce ai tu mai sfânt: pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe mine, dacă vrei.

Exact asta fac și eu: îl țin în brațe, îl strâng într-o îmbrățișare titanică (să se facă praf de stele), îl mângâi, îi spăl cu lacrimile mele și-i ling cicatricele și rănile și îl sărut cu un sărut gay salvator și cu unul de vampir. Apoi îl întreb, tresăltând de emoție:

– Ce fac Alex, Meme, familia și echipa noastră din Olimp?

– Alex se relaxează cu jocul video, maică-ta cu SMS-ul tău. Nu, maică-ta niciodată nu se relaxează, e la fel de stresată ca noi. Dar, dacă nu-i dăm SMS, face infarct. Exact ca mine. Nicio grijă legat de SMS-uri, am adus un iPhone de-al meu cu multiple funcții de pe care putem trimite SMS-uri ușor de aici. Legat de ai noștri din Olimp, ei sunt bine, mă rog, cât de poate de bine în contextul dat, nu te speria. Mami și tati, și frații mei, Epi (Epimeteu) și Atlas sunt bine (Atlas tot captiv în jocul Pokemon, mai rău ca Alex, căci Alex se poate opri). Atena și Hefaistos (pe care i-am iertat și cu care colaborăm din nou) sunt bine și ei, ba chiar Hefaistos a înregistrat progrese (nu mai vrea să sară în Styx de vinovăție, se simte ceva mai împăcat), iar Atena, uite, m-a transformat în pisică să vin să te ajut. Să trecem acum la echipa noastră. Her (Heracle), frumușica musculoasă, cu păr auriu de la Chippendales, cea care mi-a dat prima un sărut gay salvator, se ocupă mai departe de sala de fitness, de beauty salon și de aprovizionarea noilor închisori cu mâncare bio de la fermele sale (asta da pedeapsă pentru olimpienii obișnuiți cu ambrozia și nectarul). Jill din filmul lui Terry Gilliam,”Brazil” (blonda care a îndrăznit să depună o reclamație în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, deși știa că va fi executată ca teroristă, și totodată ”conștiința” ta, Ile, care-și ia tirul și te calcă dacă ai greșit ceva sau deliberezi prea mult) îl ajută în afaceri pe Her. Pegas (unul dintre cârcotașii-șefi, vechi prieten, revoluționar și coechipier) și-a deschis o firmă de curierat (în locul lui Hermes)... rapid și precis (nu ca în România). Bebe inorogul (bestia noastră dragă, neagră și cu coarne, pardon, corn, animalu’ din tatuajul tău, Ile, care m-a tot trezit la viață cu lacrimile lui vindecătoare și fără de care nu am fi reușit nimic la revoluția noastră democratică din Olimp) a rămas ”Marele Blond” (atât de blond că a imigrat în Olimp), maestru la vânturi cu arome de parfumuri pariziene, guru și sfinxul care supraveghează discret Olimpul. Don Quijote continuă instructajul cu Bebe pentru a deveni din yahoo un unicorn (a făcut progrese, dar mai are de lucru desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur, logic, nu?). Frate-miu, Mene (Meneceu) (care a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluția noastră democratică, bolnav de cancer și el) lucrează la proiecte de arhitectură și de monitorizare (la noul serviciu secret, împreună cu Atena și Hefaistos, trecuți de partea regimului democratic). Alex din romanul lui Oz, ”Cutia neagră” (intelectualul rafinat și sceptic, analist al fanatismului, sfâșiat deopotrivă de politică, iubire și comunicare imposibilă, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă), îți trimite salutări din Israel: continuă citostaticele și lupta cu cancerul. De asemenea, expediază un scuipat intelectual pentru zeii și Big Brotherii de pretutindeni. Deu (Deucalion) (băiatul nostru, tu ești maștera!), supraviețuitorul potopului, colaborator la (r)evoluțiile noastre și proiectele noastre civilizaționale, ne invită pe planeta VJ45 unde a emigrat, sper că mai știi, planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești. Dar nu ne și arestează dacă nu-i dăm șpagă Maretti, a zis clar de la început. Înțeleptul Chiron centaurul (ah, atât de înțelept că a devenit noul lider democratic al Olimpului, eu nu aș fi făcut asemenea sacrificii și nu se poate spune că nu sunt o persoană care să nu se sacrifice, vărsându-mi sângele, dansând, pictând, scriind și compunând cu el), continuă să se sacrifice, alocând puțin timp pentru el și pentru prietenul său, Melos. Dio (Dionysos), așa cum îl știi, zace mangă tot timpul (tot gratis ca tine, că e zeul alcoolului), dar, dacă îi dai o pungă de gheață în cap (pentru campania Ice Bucket de ajutare a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică), poate compune și interpreta genial orice, de la muzică clasică la manele cathartice în versuri albe. Thalia, muza comediei, managerul televiziunii ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) și coordonatoarea festivalului cu același nume, este, în continuare, singura muză aliată nouă și ar fi bine să nu pierdem favorurile ei. În ce mă privește, știi doar, merg câteva ore de luni până joi, de la opt la douășpe, la cabinetul ginecologic, sunt implicat în proiecte culturale și de monitorizare (și într-unul energetic), dar mă pregătesc de pensie pe caz de boală (cred că mi s-a urcat la cap că am drepturi, într-adevăr). Luăm deja pensia de revoluționar (și dizident) care nu e o compensație (nu există așa ceva, pentru suferința și / sau moartea nimănui), ci o recunoaștere simbolică, demnă de apreciat. Nu ar strica nici pensia de boală (și pentru tine).

Face o pauză după discursul lung, să-și tragă sufletul (e epuizat de mileniile de chinuri, aproape numai oase, abia respiră... insuficiență cardiacă, renală și hepatică), timp în care continui să-l scarpin pe burtică și să-l mângâi. Apoi, își trosnește oasele anchilozate de dulcele exil în lanțuri pe Elbrus și în Tartar și reia, zâmbind, cu vocea lui caldă și învăluitoare:

– Bebe mic, băiatul lui Mene (Meneceu) a împlinit trei ani și merge la grădiniță. Ah, Mene a putrezit în Tartar din copilărie până la revoluția noastră de acum patru ani și mai bine și a ieșit de acolo o legumă putrezită și bolnav de cancer de colon. A vrut totuși să facă un copil, chiar în aceste condiții. Nu-mi vine să cred: acum patru ani când Mi Ko, nevasta chinezoaică a lui Mene, era însărcinată, era să fac infarct când am văzut testul de sarcină pozitiv, iar Her a leșinat (e traumatizat, și-a ucis proprii copii când a fost posedat, din gelozie, de Madame Hera, zeița liber aleasă a familiei). Și eu, și Her eram absolut convinși că Bebe mic va ajunge și el fie în Tartar, fie pe Elbrus, un loc ideal pentru creșterea și educarea copiilor. Acum toată lumea se bate să-l ducă la grădi și se face listă în acest scop. Eu am un loc privilegiat pe listă: nu sunt doar unchiul său, ci și elevul său la limba chineză.  

Râde liber, nestăvilit, zgâlțâindu-se din tot trupul. Mă bucur că se simte bine și că, în sfârșit, ne-am regăsit. Brusc, îmi aduc aminte ceva și-l întreb:

– Promy, știi cumva de ce mă micșorez sau cresc alarmant, îmi schimb culoarea, îngheț sau mă topesc de căldură și mă transform într-o grămadă de chestii bizare?

– Păi, cred că vorbele bune (de exemplu: ”ești un hobbit”), te fac să crești, iar cele rele să scazi. De asemenea, atitudinea rece, indiferentă sau de abandon te îngheață, iar cea caldă te încălzește. Uneori te încălzești prea mult (gata să te arzi sau să te topești) sau crești prea mult, alteori te răcești prea mult sau scazi prea mult (pe punctul de a dispărea precum pisica de Cheshire, dar fără a rămâne nimic din tine, nici măcar rânjetul). De asemenea, te transformi în toate animalele, legumele, monștrii, Zombie și fantomele menționate atunci când ți se spune că ești un anumit animal, legumă, monstru, Zombie sau fantomă. Mai mult, te colorezi în funcție de cuvintele care îți sunt adresate, de exemplu te înnegrești ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment când ți se spune ceva rău, respectiv te faci albă ca ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment când ți se spune ceva bun. Contează și percepția. Și arta. Ele pot schimba totul.

În sfârșit, m-am lămurit, fără guru-Puric-omidă. Chiar dacă uit în următoarele cinci minute. Promy toarce și zâmbește și el, tolănit la mine în brațe. Mi-e teamă numai să nu-mi dispară din brațe din nou (la spital sau prin vreun Tartar sau Elbrus) și să rămân doar cu zâmbetul, deși, în acest caz, îmi voi încolăci surâsul său luminos ca pe un lanț în jurul corpului meu și-l voi strânge tare:

Un zâmbet de pisică de Cheshire

Când eram mică

(hm, până pe la 30 de ani, am și acum, de fapt, 2 ani și 10 luni...

destul de matură pentru lumea asta),

bunica, Mama Coca, îmi tot spunea

povestea animăluțelor trăsnite din familie

(suntem și noi unele dintre ele).

Era cea mai bună relaxare pentru mine

(căci mă aflam mereu pe culmile disperării)

și cel mai tare medicament,

ușor de aplicat și fără efecte secundare,

când eram răcită (îmi trecea și febra).

Primul animăluț trăsnit a fost cățelușa Monica, la începutul secolului XX,

care a prins un hoț și l-a lăsat în turul gol

(bunică-mea, profă de latină, care altminteri ne corecta și la budă,

până și pe mătușă-mea, Nana când își ținea celebrele predici,

nu pronunța corect un singur cuvânt:

zicea tur, nu cur).

După Monica a urmat Dolly, fiul Monicăi, animăluțul unchiului Uca, un baby-sitter desăvârșit.

Dolofanu’, alt fiu al Monicăi, animăluțul mătușă-mii, Nana, conducea parada militară.

Bercu’, tot fiul Monicăi, animăluțul Mamei Coca o conducea pe ea la grădiniță

și nu se temea nici de cocul uriaș și misterios al doamnei educatoare

(în care se ascundeau tot soiul de monștri, după cum bănuia Mama Coca).

Apoi, în timpul războiului, Garona cânta arii de operă cu o voce de soprană

și prevedea cu acuratețe bombardamentele,

însă nu a putut prevesti că o să fie răpită și ea, de Armata Roșie salvatoare.

Motanul Miți umbla după gagici cocoțat pe streașină și bea apă de la robinet.

Pisica Țuchi își învelea puii, urcându-i în dulap și băgându-i în haine.

După război, motanul lui tata, Dapix era mare fan al poeziilor și în special al lui Topârceanu:

se dădea în vânt să citească ”Rapsodie de toamnă”, împreună cu tata,

întorcând paginile și torcând de plăcere la fiecare vers.

Cățelul meu, Charlie canișul, era balerin (ridica piciorul până la cer și făcea piruete grațioase)

și venera vacile de când văzuse una urinând apocaliptic într-o poieniță, la Sinaia.

Pisicuța mea, Ruțica, era mare dansatoare și ea (pe valsuri de Brahms)

și totodată amatoare de cafeluțe (consumate direct din ceșcuța mea).

Mițu, altă pisicuță, fugea și se ascundea în dulap, în chiloții mei

când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” de care avea fobie.

Ea mi-a făcut masaj cardiac într-un moment în care aveam o stare

apropiată de comă (fizică și psihică).

Motanul Pesi (Piersicuță) ne lingea din cap până-n picioare, ca un cățel

și când îi dădeam medicamentele (și câte zece pastile odată) –

o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile,

să le curățăm și să le alinăm.

Ultima mâță, Guru, e un spirit înalt (guru, evident)

care deschide singură orice ușă (caută cheile mai întâi)

și mănâncă Zidurile la propriu.

Ea are și un spirit umanitar impresionant:

și-a vărsat (donat) sângele pentru Pesi (Piersicuță) și a făcut greva foamei când era el bolnav,

a participat la toate campaniile mele (inclusiv la cea referitoare la victimele războiului din Siria),

convinsă de importanța sloganului ”Stay human... and alive”.

Blestemați să dansăm mereu în potop

și să ne transformăm în tot felul de animale, legume, zombie, fantome, monștri, diavoli, vampiri și mutanți

(de nu mai știm care anume suntem noi),

Promy (titanul Prometeu) și cu mine ne-am dorit întotdeauna

să fim pisici.

Everybody wants to be a cat.

Dar, dacă se evaporă din nou

prin Tartaruri și Elbrusuri

și nu mai rămâne din el decât zâmbetul

sfidător și în același timp complice

al pisicii de Cheshire?

Atunci, o să-mi strâng bine zâmbetul lui în jurul corpului meu,

ca pe un lanț,

până mi se vor tasa oasele

și vor fi preschimbate în praf de stele.

Strânge mai tare, Madame Dezastru!