Ultimul drum (la Aleppo) ratat, lacrimile lui Pikachu pentru copiii sirieni, înjurături de mamă și îngeri... albi ca sângele și cenușa

Ziceam la sfârșitul capitolului anterior că aș vrea să le dea Dumnezeu lui Elie Wiesel și lui Jo Cox odihnă pentru un timp măcar, înainte de a-i pune din nou la treabă ca îngerași păzitori, că n-au avut, săracii, parte de așa ceva niciodată (Jo Cox nici atât cu ăia mici acasă). Iar eu, n-aș putea să-mi găsesc și eu pacea (că am ajuns să am fobie de cuvântul ăsta ca de celălalt cu ”v”, ”viitor”)? Să dorm un pic (în timp ce pământul se trezește) sau să merg în India, să caut pacea, iluminarea și cunoașterea ca unul dintre foștii șefi, să mă fac și eu sanyasi la un ashram? Vai de mine, să mă duc în India și să-l am ca guru pe fostul șef, care între timp trebuie să fi fost promovat? ”No fucking way”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducerea de la concert de la noi, a la Irina Margareta Nistor, ”la dracu, nu!” Mai bine rămân la Guru Guru, mâța noastră, un model de dragoste, înțelepciune, forță spirituală și atitudine în toate pentru mine!   

Dar ceva mă cheamă în altă parte irezistibil, nu cu mirajul Fetei Morgana ori cu un cântec de sirene, ci cu un concert de urlete și tăcere... a pumnului în gură, logic, nu? Nu-i nimic nou, surprinzător, îmi doream să fiu în Siria, nu numai cu sufletul, de cinci ani și mai bine, de când am fost răstignită pe cruce împreună cu copiii și frații noștri din Siria. Am plonjat în abis de atâtea ori (că sunt poastă de dau nu în gropi, ci din abis în abis) pentru a fi alături de cei dispăruți prin închisori/centre de detenție/bombardamente/blocade, nu am vrut să-i las singuri pe cruce, le-am spălat rănile cu lacrimile mele, am agonizat și am murit împreună cu ei (încă așteptăm eliberarea și învierea). Vroiam să le spun securiștilor ălora împuțiți ai regimului sirian și teroristului-șef față în față, nu doar în scris sau în mesaje de campanie, ”rușinică, rușinică, rușinică” și să mă execute apoi și pe mine.

Din păcate, nicio șansă de a ajunge în zona regimului pentru a protesta acolo, direct. Numai la rebeli, eventual. Dar ce am? Ce am pățit? Ce caut eu în Siria de unde toată lumea vrea să fugă (chiar dacă le e greu să se desprindă de o casă ce nu mai e de mult acasă și tânjesc să se întoarcă să bântuie niște ruine)? Păi, cred că trebuie să-mi continui căutările de Antigonă ce scotocește disperată după o unghiuță smulsă pentru a o îngropa potrivit datinilor, deși e devorată constant de coșmarul istoriei și e condamnată să rămână fără mormânt. Așadar, destul de hotărâtă, le cer sfatul activiștilor Planet Syria cu privire la călătorie. Ești nebună? Vorbești serios? Dar voi cum sunteți? E periculos. Dar pentru voi cum e (și nonstop)? Poți fi răpită. Dar voi nu puteți? Cei mai mulți răpiți sunt cetățeni sirieni, nu străini: sute de mii dispăruți (nu că aș vrea să împărătășiți aceeași soartă, voi, familia și prietenii voștri). Iar voi sunteți targetul principal al tuturor: regim, Statul Islamic, rebeli etc.

Vrei să plătească țara ta milioane pentru tine, mai exact pentru capul tău (pe umeri sau la picioare)? Oops, nu, nu vreau să plătească România nimic pentru mine, eu nu am avut niciodată capul pe umeri și gândesc cu picioarele. Yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului. Kim Kardashian, guru al trendurilor și mare vizionară, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos) știe. Statul Islamic când o avea și el cap să priceapă? Sincer, din cap nu aș vrea să păstrez decât creierul, aș vrea să-l donez în scopuri științifice, pentru studiul bolii Huntington. De restul mă pot dispensa. Și nici nu sunt bună de sclavă, cine m-o răpi nu face nicio afacere cu mine, nu sunt capabilă nici să spăl geamuri, nici să calc rufe (nici nu am atâtea păcate să ispășesc) și, în plus, voi fi o sclavă obraznică ce o să ceară numai lucruri haram, de la baia cu lapte de Cleopatra la hot dog, bere și țuică.

Mai e ceva, nu știi limba. Așa e, nu am învățat kurda și araba. Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu, nu-mi mai oferă ca altădată un microcip cu limbile preinstalate, ar fi trebuit să le studiez, dar am conștientizat că nu am nevoie să cunosc decât două cuvinte ”bravo” și ”rușinică” (ultima cu varianta ”du-te-n pizda mă-tii!”). În chineză, culmea, știu, de când lucram la cazino pe vremea studenției, e singurul lucru pe care-l mai țin minte, i-am zis și lui Promy (care își dorea de mult să învețe chineza, însă n-a prea apucat din cauza vacanțelor prelungite în lanțuri pe Elbrus și în Tartar): ”cao (pronunțat țao) ni ma”. În arabă (Siria), am identificat ceva pe net, este ”Kess Emak”, iar în kurdă ”Kuze dia te”. Într-un final, voi spune tot în chineză, e mai simplu și poate nici nu înțeleg.

Dar, stai, nu-i vorba doar de limbă, Madame Dezastru, ai grijă, cum treci granița? E ilegal, te împușcă și/sau te arestează turcii, cum au mai procedat, de altfel, de multe ori. Dacă n-au manifestat vreo reținere în cazul unor copii refugiați, de ce ar reacționa diferit în ce te privește? Și-ți mai trebuie și mii de Euro să găsești un traficant dispus să încerce această operațiune foarte dificilă (voucherul de execuție e scump, domne, scump, să facă și ei un discount, pentru mine orice excursie e parcă tortură până la moarte). Hm, desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur) că e ilegal să traversezi granița, pe mine mă împușcă și/sau mă arestează, însă pe copiii ăia care fug de-acasă la Statul Islamic, nu. Ei, nu-i chiar ilegal, e undercover. Oricum, ilegal nu înseamnă și imoral. Uneori trebuie să faci lucruri ilegale ca 2+2 să dea 4. Trebuie să trântești o minciună de dragul adevărului. Lucrurile bune și frumoase sunt frecvent ilegale și se condamnă pe pământ (Promy și Iisus s-au confruntat și ei cu asta). Gesturile de solidaritate și operele subversive se pedepesc, în timp ce faptele rele se premiază. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.   

Până la urmă aranjez ceva pentru Aleppo și mă apuc de exerciții de târâre printr-o sârmă ghimpată imaginară: hm, pot avansa circa 1 metru (când sunt cât de cât odihnită și nu mi-e rău/nu sunt leșinată de drum). Să vedem cum o fi în momentul în care mi-oi sfâșia frumusețe de niqab (văl integral arab) și abaya, rochița lungă, neagră, comandate recent în scopuri de camuflaj, în sârma ghimpată. Ia să-i dau și lui Alex, fii-miu, test (pe lângă Evaluarea Națională), oare se poate deplasa cu niqabul, așa, câțiva pași prin cameră măcar? S-a lăudat că poate merge pe tocuri (eu nu, mă dor picioarele groaznic, mă împiedic și cad), ce-ar fi să probeze și niqabul? Interesant, surioarele mele de la magazinul islamic online m-au felicitat pentru alegerea deopotrivă elegantă și modestă. Bun și niqabul la ceva! O să mă piș pe mine de râs când îl pun și poate așa voi avea și o ultimă sursă de hidratare de urgență (în Siria lipsește apa, iar eu sunt obișnuită să consum 4-5 litri de lichide pe zi). Am mai încercat cândva doar chadorul, vălul integral din Iran: atunci, mă împleticeam și mă prăbușeam aproape la fiecare pas. Plus că mi se păreau toate femeile cu hijab (vălul care acoperă capul, nu și corpul) despuiate ca niște curve și toți bărbații porci de violatori. Să mai zică cineva că nu haina face pe om!

Bineînțeles că trebuie să încerc să trec granița undercover, fie și cu niqabul și abaya ferfeniță. Oricum, nu primesc viza. Nu, și nici nu o să aplic pentru ea: mă scutesc de chinurile de a mă duce la ambasadă și a vedea tablourile cu chipul teroristului-șef din Siria, am oroare mai mare să le contemplu portretele și statuile decât să mă confrunt cu imaginile mărețelor și glorioaselor lor realizări. Și-apoi mă gândesc că atrag atenția și mai mult. Apropo, toate astea sunt secrete (mie trebuie să mi se spună textual ”secret” ca să înțeleg, sunt obișnuită să fiu dezbrăcată în public, tranșată și consumată complet, ba chiar să-mi hăpăi singură coaiele de Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ce sunt, deși mi-am pierdut speranța că voi topi Zidurile în lacrimi și râsete și cineva va veni vreodată în ajutor). Secret pe Facebook și pe Skype? Nu ne citește Obama toate mesajele, chit că degeaba se uită, că nu vede nimic? Așadar, șterg toate conversațiile pe Skype/Facebook, inclusiv mailurile cu biletele de avion/hotel primite pe Gmail (după ce le descarc). Prevăzătoare ca Promy (cum reflectă chiar numele său). Bună și previziunea la ceva, cu toate că mă tem că ghicim din nou potopul și nu ploaia!

Aș vrea eu să vină o ploaie lungă, consolatoare și purificatoare în loc de potop (de bombe-butoi) la Aleppo, orașul spre care ne îndreptăm. Cu atât mai mult cu cât mă gândesc la trecutul său fascinant. Aleppo a fost un important centru comercial de-a lungul istoriei, o așezare veche de cinci mii de ani, menționată în textele egiptene cu circa două mii de ani Î.H. În cadrul citadelei medievale, există ruinele unui templu din mileniul trei Î.H. Orașul a mai fost cunoscut sub numele de ”Halab”, ceea ce înseamnă ”alb”, denumire inspirată de culoarea solului și a marmurei. Acum însă și-a schimbat culoarea: e cenușiu de praf și roșu de sânge. La fel de alb ca sângele și cenușa. Cu o mie opt sute de ani Î.H., Aleppo s-a dezvoltat pe post de capitală a regatului Yamkhad, apoi a fost cucerit de hitiți și de asirieni, iar în perioada elenistică și romană a constituit un punct comercial și politic de conexiune între Mediterana și est. În 636 D.H., Aleppo a fost ocupat de musulmanii arabi care au construit și Marea Moscheie, 80 de ani mai târziu (în 715), sub conducerea califului Suleiman Umayyad. În secolul X D.H, Aleppo a devenit capitala prosperă a dinastiei Hamdanid (și totodată a poetului al-Mutanabbi și a filosofului al-Farabi), apoi au urmat lupte pentru controlul orașului (bizantini, cruciați, fatamizi, dinastia Seljuk etc.).  

Orașul a avut din nou o perioadă de glorie în secolul XIII D.H., în timpul lui domniei lui Ayyubid. În 1260, a fost cucerit de mongoli, în 1348 a izbucnit ciuma și apoi atacurile devastatoare ale lui Timur. În 1516, a devenit parte a Imperiului Otoman, definindu-se ca un punct major de confluență între Europa și Orient, al treilea oraș ca importanță din Imperiul Otoman. Acest rol a intrat în declin în secolul XVIII, încă și mai mult prin separarea de Turcia și Irak, efectuată în secolul XX de Anglia și Franța (printr-o delimitare artificială a granițelor statului sirian și tentativa Franței de a fragmenta Siria, creând un stat independent Aleppo). După declararea independenței Siriei față de Franța în 1946, Aleppo s-a transformat într-un centru industrial puternic cu o populație care a crescut de la 300.000 la peste 2,1 milioane în 2004 (potrivit recensământului efectuat în acel an). Populația era constituită în majoritate din arabi suniți, dar și kurzi, turkmeni, creștini (armeni și alții), șiiți și alawiți (în prezent, numărul locuitorilor a ajuns de unde a plecat, ba chiar mai puțin, atât oamenii, cât și orașul cunoscând o degradare parcă fără precedent).   

Dacă războiul civil sirian a debutat în 2011, bătălia pentru Aleppo a început în iulie 2012, afectând chiar de atunci Orașul Vechi, monument Unesco, apoi, în 2013, a fost distrus minaretul Marii Moschei, iar muzeul ei a fost incendiat. De asemenea, a fost avariată citadela medievală și al-Madina Souq, vechi centru comercial acoperit, renumit pentru comerțul cu mătase din Iran... ”drumul mătăsii”. În prezent, Aleppo este divizat între rebeli, situați predominant în est și regimul sirian, aflat în vestul orașului, sprijinit de trupe Hezbollah, miliții șiite, iraniene și de ruși din toamna lui 2015. Rebelii includ al-Nusra (al-Qaida), dar și grupări moderate ca Armata Siriană Liberă (FSA), susținută de Occident (majoritară inițial în Aleppo și care declară și acum că deține controlul în zona rebelilor). Fără arme grele, rebelii nu au reușit să învingă trupele regimului mai bine echipate (chiar dacă acestea s-au confruntat cu distrugerea unor puncte de aprovizionare, dezertări, precum și cu refocusarea pe luptele de la Damasc).

De la sfârșitul lui 2013, Aleppo a fost invadat de bombe-butoi (cam cum a fost Europa asaltată de refugiați, numai că în continuu). Pe ansamblu, regimul rămâne principalul autor al crimelor împotriva umanității (peste 90% din victime, de cel puțin 7 ori mai multe decât Statul Islamic), dar au comis asemenea atrocități și rebelii (nu doar gruparea Statul Islamic, ci și coaliția Armata Cuceririi (Army of Conquest) (printre care al-Nusra, Ahrar al-Sham) și coaliția Cucerirea Aleppo (Aleppo Conquest) (Fatah Halab), în special Frontul al-Shamia, mișcarea Nour al-Dine Zinki (recent, au decapitat un băiețel) și Divizia 16, potrivit unui raport Amnesty International din iulie 2016. Pe parcursul confruntărilor militare, rușii au atacat sistematic rebelii (și poporul – peste 2.500 de victime-civili în mai puțin de un an (din octombrie 2015), comparativ cu victimele Coaliției anti-Statul Islamic, circa 600 în ultimii doi ani, din septembrie 2014 până azi, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului), deși au declarat că luptă cu Statul Islamic (bun și Statul Islamic (ca scuză) la ceva!).

În februarie anul acesta regimul a recapturat unele orașe din nordul Aleppo, amenințând cu încercuirea completă. Acum, ultima rută de aprovizionare pentru rebeli și de acces în oraș, Castello, ”strada morții”, a fost bombardată intensiv și închisă de regim pe 7 iulie (cu ajutorul rușilor și al milițiilor șiite). Acest lucru a fost posibil prin bombardarea isterică, neîntreruptă a locurilor, ocuparea zonei agricole al-Mallah și folosirea unor arme interzise ca muniția cluster și armele cu fosfor (de ce s-ar jena, dacă nu au făcut-o până azi și nimeni nu i-a sancționat?). Rebelii au răspuns prin contraofensivă în zonele regimului, deocamdată fără succes. Să vedem cum mai trecem noi pe-acolo (vom dansa, de această dată, în potopul de bombe-butoi, dacă vom reuși să ajungem până în acest punct, după închiderea rutei doar doi doctori americani, Dr. Samer Attar (SAMS, Chicago) și Dr. Hohn Kahler (tot în colaborare cu SAMS) au izbutit să străbată această stradă și să meargă în Aleppo, într-un gest de solidaritate cu medicii sirieni). Martor ”activ” la evenimente, ca de obicei, ONU se îngrijorează apatic, neconvingător, permițând regimului să continue hrănirea populației cu bombe, praf, mizerie, răpiri și torturi până la moarte, în timp ce oamenii disperați, bolnavi și hămesiți se tratează doar cu aspirină... aspirina săracului.

Mai mult, blocada asupra Aleppo afectează și mai puternic acordul de încetare a ostilităților și negocierile de pace, oricum în impas. După nenumărate ezitări, Statele Unite par tot mai hotărâte... să cedeze în fața Țarului și a Rusiei, acceptând o colaborare suspectă: astfel, pe 15 iulie a fost convenită o nouă înțelegere între SUA și Rusia (privită cu scepticism de Pentagon și chiar de Secretarul Apărării, Ash Carter) pentru a-și coordona împreună operațiunile anti al-Nusra (componentă al-Qaida). Kerry crede (vrea să creadă ori vrea să ne facă să credem) că aceasta va da o șansă acordului de încheiere a ostilităților (parțial și nefuncțional de la inițiere de vreme ce regimul sirian l-a încălcat constant și masiv) și ne promite că se vor opri atacurile indiscriminate asupra populației civile și asupra rebelilor moderați (forțele aeriene ale regimului vor fi blocate). Cine mai crede ceva? Sunt la fel de credibili ca fostul nostru premier Mickey Mouse Copy-Paste.  

Pe teren, trimiterea ajutoarelor este din ce în ce mai dificilă și viața tot mai grea: spitale (după distrugerea spitalului al-Quds în aprilie, au urmat al-Daqqaq, al-Bayan, al-Zahra și al-Hakim), școli și piețe bombardate, lipsa medicamentelor, mâncării, apei, a combustibilului și a electricității, cozi la brutării, prețuri mari la bunuri (în cazul în care se mai găsește ceva). De exemplu, prețul unui kilogram de roșii a crescut de 6 ori (de la 100 la 600 lire), clar, eu nu-mi permit o banană de 2 Euro, nici vândută feliată ca la Douma. Iar masacrele rusești și ale regimului continuă nestingherite: peste 6.000 răniți și 955 civili uciși, inclusiv 219 copii conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (în ultimele trei luni, de pe 22 aprilie – 22 iulie, când ar fi trebuit să se aplice acordul de încetare a ostilităților), în ciuda promisiunilor Țarului și ale teroristului-șef sirian de a deschide coridoare umanitare pentru evacuarea civililor și expedierea ajutoarelor.

Dar, dacă alții nu varsă lacrimi pentru Siria și nu fac nimic, măcar Pikachu plânge în hohote pentru copiii din Siria, îi îmbrățișează cu drag și roagă întreaga planetă să-l caute și să-i salveze (după cum arată jucăriile, sloganurile și pancartele noi cu Pokemon postate de activiști în campanie). De-a lungul timpului, și Batman sau supereroi din Anime-uri precum Grendizer ori Silver au fost alături de copiii și frații noștri din Siria și au intervenit în forță pentru ei (spre deosebire de ONU). Imnul lui Grendizer a devenit un cântec al revoluției, o chemare la libertate și unitate (asta în 2011). Mai târziu, în alte videoclipuri, Grendizer, după atâtea lovituri, cedează fizic și psihic și cere azil în Suedia, iar Silver în Germania. Silver împărtășește și el durerea sirienilor: este biciuit pentru fumat sau ascultarea unei melodii și crucificat de Statul Islamic sau de regim. Chiar dacă nu poate compensa chinurile și moartea niciunui copil, puterea imaginației e un mijloc de evaziune, rezistență și reacție de neînvins. Unul din ultimele rămase. Să ne aducem aminte de povestea cu șoarecii și pictorul: șoarecii desenați pe nisip de pictorul pe cale să fie spânzurat i-au ros, în cele din urmă, funia și l-au eliberat.

Ar vrea Ismail Abdalrahman, unul dintre activiștii media rămași în Aleppo, fotograf (deja nu doar cu talent, ci și cu experiență... după atâția ani de război în care a înfruntat cu curaj, demnitate, voință și răbdare bombardamentele, foametea, mizeria, răpirile și arestările, în căutarea adevărului) să apară odată șoarecii ăștia și să roadă complet funia blocadei din Aleppo. Recent,  Ismail a făcut un gest surprinzător: și-a azvârlit camera și a început să scotocească prin dărâmături. Nu a putut să mai stea deoparte, să fie exclusiv martor și să pozeze. După căutări febrile, a reușit să scoată din ruine un bebeluș, mânjit de sânge și acoperit de praf. Un înger... alb ca sângele și cenușa. Apoi, Ismail a fugit cu îngerul său în brațe spre ambulanță. După aceea, când a putut să se reconecteze la Facebook, a postat poza cu el și bebelușul (făcută de altcineva). Eu l-am felicitat imediat pentru gestul eroic și de solidaritate, cu atât mai mult că a trebuit să abandoneze (pentru moment) camera și misiunea deopotrivă atroce și sublimă de a spune adevărul.  

Mi-a răspuns sincer: ”Mulțumesc, dar fetița a murit la spital Avea 8 luni și era inocentă ca un înger. Și lumii nu-i pasă de sângele sirian. Sunt trist și fără speranță. Cred că nu pot continua așa”. Până atunci, eu una mă bucurasem de fapta lui bună, dar, când i-am văzut mesajul, mi-am dat seama că el nu era capabil să perceapă frumusețea gestului său, ci numai ororile (devenite o rutină cotidiană), așa că am izbucnit în plâns și am ținut-o astfel câteva zile, zdrobită de un potop de bombe-butoi fără sfârșit. I-am scris totuși lui Ismail că la fel simt și eu, însă trebuie să ne regăsim speranța în noi înșine (cu excepția politicienilor și a ONU) și în Dumnezeu. Interesant, Ismail e nu e doar un tată și un fotograf bun, talentat, curajos și cu voință titanică, dar și o persoană care (încă) iubește viața (chit că și-o sacrifică pe a lui): știe să aprecieze o roșie, o bucată de pâine, muzica, precum și o baie la piscină. Aș da orice să-l zăresc plonjând iar în piscină! Și apoi să sar și eu. ”Răzbunarea e dulce”.  

Poate Ismail o să mai sară în piscina din Aleppo (când și-o reveni un pic din depresie), dar eu nu. După câteva săptămâni de pregătire foarte serioasă, adică exerciții de târâre prin sârma ghimpată (cu niqabul și abaya pe mine), confruntare cu viziunea hipnotică a corpului meu strâmb și gol... golit de suflet, legumă putredă de 20 de kile, numai oase, puroi și jeg, atârnând într-un cârlig într-o închisoare siriană, apoi dansul extatic, în abis cu potopul de bombe-butoi de pe strada Castello (nimic exaltant de fapt, mai curând încercarea mea disperată de a-mi depăși groaza, paralizia și neputința), cu două seri înainte de plecare, primesc o veste care mă pălește mai mult ca bombele-butoi. Activiștii sirieni din Gaziantep (care ar fi trebuit să mă conducă în Aleppo și înapoi în Turcia) îmi transmit că, din păcate, strada Castello este necirculabilă (bombardată nonstop, blocată integral acum, nicio șansă să trecem pe-acolo), iar granița Turciei cu Siria închisă complet (o să ne împuște, logic, nu?), așa că trebuie să anulăm călătoria spre Aleppo.

Ah, tocmai când, după câteva săptămâni de groază, neliniște, frământare, tensiune (la propriu și la figurat), insomnie și incertitudine, începusem și eu să mă împac cumva cu toate, să mă las în voia Domnului și să accept orice ar fi! Hm, nu și un răspuns negativ din partea activiștilor sirieni în ce privește plecarea în Aleppo (alminteri previzibil, din nefericire). Dulce frustrare! Îmi vine să-mi dau foc în semn de protest la ambasada Siriei (ori a Rusiei), numai că nu mai am energie. Totuși, să recunoaștem, renunț doar la biletele de avion și hotel luate cu patru luni în urmă, nu și la luptă. Cel puțin, am încercat-o și pe-asta (fără nicio șansă și conștientă de acest lucru). Eram, în sfârșit, dacă nu pregătită complet pentru potopul de bombe-butoi (pentru asta nu poți fi niciodată), măcar în stare să îmi asum riscurile și orice s-ar întâmpla. Și cred că e momentul să-mi spun ultimele cuvinte (pe care le repetasem nu știu cât): duceți-vă în pizda mamii voastre de securiști talibani și jihadiști ticăloși! Cao ni ma! Kess emak! Kuze dia te! Bune și înjurăturile de mamă la ceva! Și... je suis syrienne encore. Stay human and alive!

O porție de mămăliguță copy-paste pentru tratarea depresiei post-Brexit pentru prietenii vampirilor și noii îngerași păzitori din Palestina

Nimeni nu ar trebui să trăiască în frică. Nici în Siria, nici în România, nici în Marea Britanie după Brexit, nici în altă parte pe pământ. Asta o zic eu care mă confrunt permanent cu nenumărate frici, angoase, anxietate, atacuri de panică și fobii, de le-am pierdut șirul și firul. Siria e și ea o țară în care domină frica, iar evenimentele recente nu au făcut decât să o agraveze: 4.900 uciși numai în luna iunie, dintre care 1.200 civili conform Observatorului Sirian petru Drepturile Omuluii. Clarissa Ward, jurnalist CNN care s-a deplasat de 12 ori în Siria, a (tot) spus, fără a fi auzită încă de autorități, nici de ONU: ”de fiecare dată, am crezut că nu poate fi mai rău. Dar e din ce în ce mai rău.” Pretutindeni s-a dezvoltat o ”cultură a fricii”, oamenii se simt singuri, abandonați și încearcă zadarnic să înțeleagă de ce, consideră că au fost victimele unor atrocități care nu ar fi trebuit să li se întâmple nimănui, se feresc, nu mai au încredere decât în Dumnezeu, însă, în același timp, războiul cumva i-a fortificat, în spirit măcar, și se luptă pentru viață (mă rog, de cele mai multe ori supraviețuire, nu viață), orice ar fi. Conform zicalei, ”tot ce nu te omoară te întărește”. 

Și totuși, frica nu poate fi învinsă atunci când închizi ușa cu cheia de cinșpe mii de ori, verifici că ai încuiat de alte cinșpe mii de ori și îți tragi pătura în cap ca mine ori te furișezi în dulap, în pijamale și chiloți precum Mițu, una din mâțele noastre când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” (de care avea fobie, săraca, înțeleg). Dacă procedezi așa mereu, îngheți complet (fizic, psihic și în proiect), paralizezi, nu mai vrei să ai contact cu nimeni, nu mai faci nimic, simți numai frica și neputința și, oricum, te mănâncă și lenjeria intimă a celor dragi în care te ascunzi, fie zguduit de frisoane, fie pietrificat de groază. Toți te invadează și te devorează. Frica nu o poți domina decât atunci când îți asumi vulnerabilitatea și te expui, spargi Zidurile, măștile și carapacele, te abandonezi și dansezi gol în abisuri, în potop, în furtună, în cascada de fulgere ori în ploaia de bombe. Și atunci zeii-talibani și Big Brotherii (inclusiv din tine) nu mai au nicio putere asupra ta. Cristi Puiu e de acord: ”sunt în permanenţă racordat la lume de maniera asta şi orice fel de lucru, oricât de minuscul, îmi face rău. Fiindcă nu pot să intru în contact cu lumea decât aşa cum sunt, iar asta înseamnă să am toţi porii deschişi. Şi când îi am, primesc şi multe toxine. Le spun şi actorilor pe platou: „Băi, mă omorâţi, mă intoxicaţi, terminaţi!“. Cu ce? Cu frica! Oamenii sunt morţi de frică.”

După Brexit, frica se accentuează în Europa (confruntată cu criza economică și financiară, războiul din Ucraina, refugiați, imigranți, terorism ori ascensiunea partidelor extremiste). În Austria și Olanda se aud noi chemări la referendum pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Ca răspuns, liderii europeni dau un exemplu de unitate contrazicându-se flagrant în ce privește măsurile pentru a crește credibilitatea UE: dacă președintele Parlamentului european, Martin Schulz propune o reformă structurală (înlocuirea Comisiei europene cu un guvern controlat de un parlament bicameral, format din actualul parlament (o cameră) plus reprezentanți ai guvernelor (altă cameră), ministrul german de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, recomandă focusarea pe probleme concrete precum criza refugiaților, șomaj sau politica energetică. Similar, Merkel dorește mai multă cooperare între state, dar fără cedarea de atribuții către Comisia Europeană, spre deosebire de Jean-Claude Junker, președintele Comisiei Europen, care ar vrea să utilizeze oportunitatea plecării Marii Britanii din UE ca o resursă pentru o integrare mai profundă.

Simultan, în Marea Britanie, sondajele efectuate în aceste zile indică următorul fapt: dacă ar avea loc un nou referendum, 45% s-ar pronunța în favoarea rămânerii în UE, 40% pentru ieşire, iar 15% se declară indecişi. 13% dintre respondenţii care au optat pentru Brexit îşi regretă votul, în timp ce 5% opinează că ar alege exact invers. O parte din partizanii desprinderii de UE spun că au fost induşi în eroare de promisiunea redirecţionării, săptămânal, către sistemul public naţional de sănătate a 350 milioane de lire (420 milioane euro), îndată ce vor fi stopate plățile către bugetul UE. Acesta a fost unul dintre argumentele-cheie ale campaniei pro-Brexit. Până și liderul Partidului Independenței (UKIP), Nigel Farage, a recunoscut această greșeală (altminteri profitabilă pentru tabăra pro-Brexit). Dar e puțin probabil să se organizeze alt referendum (a fost unul corect din punct de vedere al procedurii de vot, prezența a fost largă (72%), iar politicienii trebuie să respecte voința poporului, oricare ar fi ea, în Marea Britanie, nu ca în alte părți). E prea târziu pentru alt referendum. Mai târziu e prea târziu. Cui îi pare rău că a votat pro sau vrea altceva și suferă acum (ca mine, de altfel), mai bine să-și trateze depresia, frica și incertitudinea post-Brexit cu vin franțuzesc, tapas spaniol și mămăligă românească cum a recomandat  cotidianul ”Evening Standard”. Bună și mămăliga românească la ceva!

Ce-ar fi s-o testeze și Nigel Farage, prietenul vampirilor, greu încercat în ultima vreme? Doar n-o să rateze o bucățică de mămăligă aburindă, acum are timp, și-a dat demisia din poziția de lider al partidului (nu și din Parlamentul European, culmea ironiei!). A mai intenționat (oficial) să demisioneze din conducerea partidului în 2015, după ce nu a reușit să câștige un loc de parlamentar la alegerile generale din Marea Britanie, dar a revenit asupra deciziei sale. De această dată, contextul a fost unul diferit: ura, ura, ura (chiar ura, că n-o fi iubirea!) a obținut victoria, ”a venit ziua independenței Marii Britanii”, a sosit și pentru el o asemenea zi, va petrece, în sfârșit, mai mult timp cu soția, n-a avut, săracul, viață nici el până în acest moment, deși nu se află în Siria sau în România, ci în Marea Britanie, probabil i-au mâncat-o vampirii. „Nu am fost niciodată şi n-am vrut niciodată să fiu un politician de profesie. Scopul meu în politică a fost să scot Marea Britanie din Uniunea Europeană. Prin urmare, mi se pare corect să renunţ acum să mai fiu liderul UKIP. În timpul campaniei pentru referendum, am spus că «îmi vreau ţara înapoi». Astăzi spun că «îmi vreau viaţa înapoi», care începe chiar acum“, a declarat Nigel Farage. Însă e problematic ce se va întâmpla, având în vedere că soția e nemțoaică, circulă și glume pe net: „Nigel Farage şi-a dat demisia de la conducerea UKIP pentru a petrece mai mult timp cu soţia de origine germană înainte de a fi expulzată din Marea Britanie.”

Dacă Nigel Farage e expulzat (din motive legate de soția nemțoaică), nu e mare pagubă, dar ce se va întâmpla cu românii din Marea Britanie și cu ceilalți imigranți/refugiați? Să sperăm că se vor descurca, în stilul cunoscut al românilor. Londra are chiar un cartier românesc împânzit de restaurante cu manele, covrigării şi magazine „non-stop”, cum le place românilor, la colţul străzii. Acest cartier a fost vizitat recent de jurnalistul Florin Ghioca pentru a realiza un reportaj post-referendum. Pe drum, în metrou se aude românește și apar ”surdomuți” cu pachețele de șervețele și bilețele implorând ajutorul. Alți români se plâng în metrou că e greu să ajungă la muncă la 5 dimineața, în timp ce unii întreabă ce covrigi să cumpere. La stația Burnt Oak Station se remarcă deja o inscripţie în limba română: „Covrigi calzi”, însoțită de imaginea unei ţărăncuţe blonde, cu codițe, apoi magazinul ”Bucovina”, deschis nonstop, în stil românesc (unde asculți muzică populară și găsești până și eugenii, semințe, covrigi, pufuleți, mentosan și carne de mititei).

Urmează restaurantul ”Brasseria timișoreană”. La restaurant sunt și români musculoși cu tatuaje proeminente și lanțuri grele din aur la gât, semn că au valoare. Patronul restaurantului, Călin comentează evenimentele recente: „Brexit-ul a fost o surpriză pentru toată lumea, nu numai pentru mine, dar aşteptăm să vedem ce se va întâmpla. Oamenii sunt puţin speriaţi, dar nu cred că vor pleca, pentru că nu au unde. Afacerea mea momentan nu este afectată în vreun fel”, Aici se mănâncă românește (de exemplu, sarmale), dar și pizza și paste, cum sunt obișnuiți românii. Mulți români lucrează în construcții, alții în domeniul medical. Sunt și români artiști stradali precum Geta-”Fiona” din ”Shrek” care face selfie-uri cu turiștii. Oamenii întâlniți de reporter sunt dispuși să vorbească, însă nu vor să fie filmați. ”Ne place aici, de ce să nu ne placă? Muncim mult, dar se şi câştigă bine. Mai trimitem şi noi un ban acasă, la familie, punem deoparte pentru zile negre”, spune un alt român interpelat. Altul își manifeestă neîncrederea și nemulțumirea față de politicieni, dar și dorința de a rămâne în Marea Britanie: „Nu credem în ce zic politicienii, nici în britanici, nici în români. Nu vedeţi ce dezastru au făcut? Nu am plecat din ţară de bine ce ne era, aşa că nu avem de ce să ne întoarcem. Ce să facem, să câştigăm zece milioane pe lună şi să nu avem cu ce să ne achităm datoriile?” La fel ca sirienii, oricât ar vrea să se întoarcă în țară, pentru românii plecați la lucru afară nu sunt oportunități acasă (și nu vor fi prea curând). E clar, vorba lui Lăpușneanu: ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.

Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau... vreau în România. Să fie o țară nu ca afară, dar mai normală. În România continuă să se întâmple lucruri bune, chiar dacă par miracole și nu ceva obișnuit, excepții care confirmă regula: astfel, IIICMER a mai demascat doi torționari comuniști de treabă de la Periprava, Marian Petrescu și Gheorghe Boștină. Sper că vor fi deferiți justiției și procesul comunismului va merge mai departe. Vestea bună este în contextul rău, inimaginabil de rău al comunismului, pe mine nu m-ar fi dus imaginația la așa ceva, iar, din păcate, fantoma acestuia continuă să bântuie în România, fără a reuși s-o exorcizăm complet. O carte care redă deopotrivă documentat și răvășitor tragedia comunismului în România este romanul ”Matei Brunul” a lui Lucian Dan Teodorovici (eu am retrăit coșmarul comunist când am citit-o, fac la fel ca atunci când am descoperit crimele acestui sistem la ”Memorialul durerii” sau în cărți de memorii, pe vremea când eram adolescentă: ronțăiam în continuu chipsuri, fără a reuși să mă calmez, închideam televizorul sau aruncam cartea, mă apucau frisoanele, tremuram, apoi înghețam de groază, îmi venea să vomit,  nu mai puteam dormi și, mai mult, eram paralizată de durere și neputință).

În anii ‘50, tânărul păpușar Bruno Matei, până atunci nu tocmai interesat de politică, devine bandit și dușmanul poporului. Otreapă, vierme, jeg, scursură, cârpă, canalie. Dintr-o nefericită conexiune cu Lucrețiu Pătrășcanu: acesta, fost coleg de facultate cu tatăl său, îl ajutase să se angajeze la Teatrul de Păpuși unde lucra și soția lui. Bruno dispare într-o zi, pur și simplu, așa cum se evaporase și soția lui Pătrășcanu de la teatru. Petrece luni la rând (de fapt, mai bine de un an), în anchete, în mizerie, frig, hrănit doar cu puțină zeamă de varză, arpacaș, flegme, lovituri și înjurături, apoi agățat în cui și bătut la tălpi cu ranga și pus să alerge, fără a înțelege exact ce-i cer anchetatorii și ce a greșit. Când simte că-i țâșnesc inima prin fund și coaiele pe gură, oasele zdrobite se încolăcesc bizar, strângându-l ca șerpii, până la sufocare, organele se deintegrează, mâinile și picioarele umflate și diforme atârnă inert și strâmb, iar tot corpul (și sufletul) e o halcă informă de carne (mă rog, mai mult oase, puroi și jeg), agățată într-un cârlig, își pierde inocența, nu mai poate să spere ori să se roage ori să-și imagineze piese de teatru fie pentru a-și reprezenta realitatea curentă dramatic, fie pentru a evada din ea. Nu vrea să furnizeze informații incriminatoare despre Lucrețiu și Elena Pătrășcanu, foștii săi protectori căzuți în dizagrație, dar la un moment dat nu mai contează prea mult.

”Cei care-și mărturisesc păcatele scapă de necaz. Nu scrie în Biblia voastră, futu-vă muma în cur de legionari că adevărul vă face liberi?”, zice unul dintre gardieni. Așa că spune adevărul pentru a se elibera: a organizat comploturi împotriva statului, a violat capre și Leviathani, a distrus România, pământul și planeta Krypton a lui Supermen. Asta nu singur, ci împreună cu alți bandiți și dușmani ai poporului, foștii săi studenți în arta mânuirii păpușilor care ajung și ei să fie condamnați (el la 10 ani de muncă silnică, iar colegii la 8). După ce se termină chinurile anchetei (extinse pe un an și mai bine... unde fiecare secundă durează un milion de ani), este trimis la Canal, la Peninsula. În timp ce ispășește pedeapsa lucrând la Canal, la un moment dat, ascuns într-o adâncitură săpată cu târnăcopul în zidul de pământ negru lucios, în ploaie, Bruno sfidează pentru o clipă legile infernului. Astfel, pune în scenă o mică piesă interpretată de el, în fața prietenului său, deținut politic și el, Porthos, având drept protagoniste două păpuși demonice din mitologia indiană, capabile să-i păcălească pe înțelepți: Vatapi (care, oricât era sfârtecat, reînvia) și Ilvala (care se strecura în corpul oamenilor, sfâșia organele și pielea și ieșea de acolo din nou).

Însă trebuie să plătească pentru asemenea originalități și povești interzise (demonii care-i înșelau pe oameni puteau fi asimilați cu comuniștii): să treacă așadar prin procesul de transformare în oameni noi prin confesiune, autodemascare, demascare a altora și reeducare prin tortură ca la Pitești. Remodelarea ca om nou are loc la brigăzile 13-14, formate din studenți reeducați la Pitești, în sunetele unui acordeon care acoperă urletele (și pe care, tu, redus la durere și urlete, nu-l mai auzi). Nu îți distrug doar corpul, ci și sufletul, făcându-te și pe tine la fel ca ei, gata să torturezi la rândul tău alți deținuți și să crezi că e normal să procedezi astfel. Trebuie să spui tot (mai exact, cât mai multe nume de trădători). Poveștile personale și orice intimitate trebuie să dispară. Dar pământul nu se învârtește fără povești și își pierde axa (axis mundi). Până la urmă, Bruno reușește să reziste reeducării și, după un timp, chiar să se regăsească întrucâtva, să-și recupereze poveștile și lumea păpușilor și uneori să se revolte și să se răzbune prin ele. Numai că o mare poveste oficială, o mare minciună prezentată drept adevăr eliberator, le înghițea atunci pe toate celelalte ca un demon avid, nesățios. 

Pe lângă terapia și revanșa prin povești, există și unele momente eliberatoare: senzația sfâșietoare de libertate când Bruno își înfige mâna în sârma ghimpată de la Canal, la moartea lui Stalin, apoi dansul cathartic al păpușii create de gardianul Zacornea de la Galați, învățăcelul său, după instrucțiunile sale secrete (bătrânul gardian era sculptor amator și iubea păpușile). Apoi, bătrânul  gardian e arestat și el ca trădător și dușmanul poporului pentru că ajuta deținuții cu mâncare și vești din familie. Gardienii prea drăguți sunt și ei niște bandiți, logic, nu? Alt moment frumos (dar și cu efecte copleșitoare asupra lui) se petrece la închisoare la Iași, cînd participă la construcția unui bloc: panorama orașului (văzută de la etajul patru) îl lasă fără suflare. Numai că senzația răscolitoare de libertatate din acea clipă îl conduce la frustrare extremă (deși își interzisese să mai aibă vreo speranță și să mai aștepte ceva), începe să urle și să se zbată, iar când gardienii se reped la el lovindu-l și zbierând, se dezechilibrează și cade de la etajul trei. De fiecare dată când încerca să se revolte, nu putea învinge sistemul, chiar dacă reușea uneori un pic să-l sfideze păstrându-și lumea lui de păpuși, scena și povestea lui mult mai bine jucată și regizată. Istoria mare e o piesă proastă, de bâlci unde marionetiștii nu știu nici măcar să tragă sforile cum trebuie, ți se încurcă pașii și replicile, cazi mereu și ajungi, invariabil, la gunoi. Suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor.

Memoria pierdută ca urmare a accidentului îi e recuperată artificial de partid, printr-un dosar măsluit: i-au murit amândoi părinții (mama trăia, de fapt, în Italia), a făcut pușcărie politică pentru că a vrut să treacă fraudulos granița, nu avusese ocupație înainte de arestare (când el era păpușar). Negând și ascunzând trecutul lui Bruno (ce bine că nu mai era acolo), partidul încearcă să construiască un om nou, pe deplin adaptat și integrat în societatea comunistă, lăsând sarcina remodelării sale Securității, prin noii ”prieteni” apăruți în noua viață a lui Bruno chiar de la ieșirea din închisoare, tovarășul Bojin și Eliza. ”Dacă ne gândim la trecut, ce facem cu viitorul?”, îi spune lui Bruno tovarășul Bojin, devenit un fel de prieten, confruntat el însuși permanent cu două tipuri de adevăr și de memorie (preferându-le pe cele oficiale) și reproșându-și apropierea prea mare, mila și vinovăția față de Bruno, pe care uneori le scapă de sub control, că sunt și securiștii oameni (uneori).

Care viitor? Cel de ”another brick in the Wall”, o cărămidă în Zidul comunist? Și de ce să vrei să-ți amintești doar orori (bine, Bruno nu știa asta, aflase cel mult că mai avusese loc un război, pe lângă primul, apoi că fusese la închisoare)? Da, îți vine să-ți șergi memoria, de ce să-ți aduci aminte numai atrocități? Asta o spun eu care am rămas blocată în tot felul de coșmaruri suprapuse ori întrepătrunse din toate epocile și locurile, care se amestecă în capul meu și din care uneori nu mai înțeleg nimic. Totuși, mai curând aș vrea să-mi amintesc, mi-e mai frică să uit, să-mi uit chiar și coșmarurile. În cazul lui Bruno, abia ieșit din închisoare, singur, traumatizat, fără memorie, acesta are o nevoie disperată de ajutor și acceptă susținerea, venită fie și din partea unor securiști. Din fericire, în ciuda minciunilor, Bruno izbutește să gândească până la urmă cu capul său și să descopere că partidul și Securitatea îi ascunseseră adevărul (și nu-l va mai afla niciodată), apoi o demască pe prietena lui, Eliza, ca securistă și refuză planul ei de a fugi din țară, folosindu-se de rudele lui din străinătate (mama lui din Italia). Se săturase să fugă, nu vroia să fugă, nu mai avea unde să fugă. Și când plecase în Italia, în adolescență, fusese împotriva dorinței lui, târât de mama și de tatăl lui. De data asta, nu mai admite să-i tragă cineva sforile, cu toate că trebuia să se supună ”istoriei mari” care juca atunci o piesă proastă, fără suflet. ”Orice marionetă are suflet, doar că trebuie să știi să îl descoperi”, zicea Brono. Se pare că marionetele au mai mult suflet decât (unii) oameni, iar unele epoci nu au suflet deloc.

Nu știu dacă s-a descoperit încă sufletul marionetei Ponta Copy-Paste, dar, în schimb, s-a identificat altceva important în cazul lui: i-a fost dovedit plagiatul. Stați puțin, nu mai fusese deja demonstrat de mii de ori și până și Țața Floarea din Cucuieții din Deal, cu patru clase, îl putea depista lejer? E doar ”copy-paste” acolo. Scandalul a pornit de la revista Nature care arăta (în 2012) că mai mult de jumătate din teză e plagiat. După ce a eșuat inițial (în 2012) să ateste plagiatul lui Ponta (precum Consiliul Național de Etică, de altfel), de această dată CNATDCU a admis acest lucru și a solicitat Ministerului Educației și Cercetării retragerea titlului de doctor al fostului premier, Mickey-Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice Age”, campionul dezastrelor neasumate. Însuși Ponta declarase că dorește retragerea titlului după alegerile prezidențiale din 2014 când a pierdut în fața lui Iohannis. În prezent, oricine poate renunța la titlu direct, printr-o cerere la Ministerul Educației.

Cu Consliul Național de Etică am întâmpinat și eu probleme când am depus plângerea referitoare la notele-fantomă pentru studenții-fantomă din facultatea particulară de unde tocmai demisionasem strategic, în ziua dinaintea exemenului de titularizare (în 2013). Am dat telefoane zile la rând: noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Apoi am umblat ore în șir ca Asterix și Obelix în filmul ”Cele 12 munci ale lui Asterix” pentru a găsi formularul 838, iar cineva mi-a zis textual:”Dar de ce mai căutați? Mai bine renunțați!” Stimulată de această replică, am continuat și am reușit să identific biroul (fantomă) la care să înregistrez sesizarea. Yeah, yeah, am câștigat! Se cunoaște, din păcate, situația precară a educației din România. Aproape 40% dintre copiii din mediul rural au obținut note sub cinci la Evaluarea Națională. Sunt și excepții precum Cristian Daniel Rus, un puşti de 14 ani din comuna clujeană Ţaga care a luat media 9,90 la Evaluarea Naţională fără meditații, deși era dintr-o clasă de învățământ simultan, cu efectiv redus unde studia româna și matematica separat, iar restul împreună cu ceilalți. Se aștepta la rezultate bune pentru că a participat la olimpiade și a învățat serios. Au mai fost și alți copii olimpici la această școală.

Să revenim la plagiatul lui Ponta, cine e de vină în cazul lui? Băsescu? Cum zicea înainte, de parcă și, dacă se defecta o țeavă ori era război în Palestina, tot diavolul de Băsescu era de vină. Culmea, e și acesta invocat în explicațiile lui ridicole, deși principalul vinovat este, de această dată, guvernul de tehnocrați care îl persecută și încearcă să distragă atenția de la adevăratele probleme: „Ok - tehnocraţii au rezolvat principala problemă a ţării - mi-au luat şi ei doctoratul (ca Băsescu în 2012)! Înţeleg că acum (după această mare victorie) totul va fi bine - de azi încep să crească încasările la buget, să ieşim din deficit. De azi începem să primim banii europeni pe care nu i-am luat până acum. De azi plătim subvenţiile în agricultură, mărim salariile şi pensiile. De azi nu mai mor bebeluşii în spitale şi nici nu se mai dau subiecte grele la examenul de capacitate. Şi de azi nu mai suntem "marfă" pe care o vând tehnocraţii ca să primească o promovare când se întorc la Bruxelles! Sunt onorat de efortul pe care ditamai Guvernul de tehnocraţi l-a făcut doar pentru persoana mea - o ordonanţă de urgenţă doar pentru mine, o Comisie doar pentru mine (când am primit verdictul de neplagiat în 2012 de la acelaşi CNACTDU a mai fost o teză de doctorat examinată în acelaşi timp - fac pariu că nu aveţi "Curaj" să o revedeţi şi pe aceea). O hotărâre definitivă dată în favoarea mea de ICCJ în 2014 ignorată! Vă mulţumesc din inimă dragi politruci! Şi de azi mă ocup să îmi fac o nouă teză de doctorat cu tema "Fabulosa Guvernare Tehnocrată şi măreţele sale realizări pentru poporul român" - that will be fun!” Spor la treabă, așadar! Victor, fă-te că lucrezi!Merge și așa, logic, nu?

Este cineva care nu a acceptat niciodată vorba românească ”merge și așa” și anume Elie Wiesel, evreu originar din România, imigrant în Statele Unite, supraviețuitor al Holocaustului, mare scriitor și activist, laureat al Premiului Nobel pentru Pace și îngeraș păzitor de curând (a fost și înainte un fel de îngeraș al întregului pământ). A fost (și este) un model pentru toți, după cum a spus și Elisha Wiesel, fiul său, la înmormântare: ”Tatăl meu a ridicat vocea către preşedinţi şi premieri atunci când a simţit că problemele de pe scena mondială cer acţiune. Dar cei care l-au cunoscut în viaţa privată au avut plăcerea de a vedea un om blând şi devotat, care era întotdeauna interesat de alţii şi a cărui voce liniştită îi mişca, pentru a-i face să devină mai buni”. Elie Wiesel nu s-a limitat la situația tragică a evreilor – victime ale fascismului ori cei din spatele Cortinei de Fier, din timpul Uniunii Sovietice, ci a dovedit un spirit umanitar global, implicându-se, de pildă, în stoparea genocidului din Iugoslavia, în lupta pentru drepturile victimelor din regiunea sudaneză Darfur ori în oprirea genocidului din Siria (deși nu a criticat și masacrele făcute de Israel în Palestina, să-l iertăm și să-l ierte și Dumnezeu pentru asta, atașamentul față de statul israelian, extrem de dificil de construit și apărat, precum și naționalismul lui Elie Wiesel în acest caz sunt, până la un punct, de înțeles). Însă, în general, a fost o conștiință a lumii întregi.

Câțtigătorul Premiului Nobel pentru Pace a venit pentru ultima dată în România în 2002, într-o vizită în cursul căreia a fost decorat de Iliescu pentru rolul său memorabil în "promovarea păcii". Doi ani mai târziu, Elie Wiesel şi-a expediat medalia înapoi fostului şef de stat, condamnând decizia acestuia de a premia doi "antisemiţi şi negaţionişti cunoscuţi", anume pe poetul şi liderul extremei drepte Corneliu Vadim Tudor şi pe istoricul Gheorghe Buzatu. A demonstrat demnitate și în acel moment, prin acest gest. Totuși, în ultimul său vis, interesant, se plimba prin Sighet, orașul natal, cu familia, înainte de Holocaust (și-a pierdut tatăl, mama și una dintre surori atunci).

Deși îți vine să-ți ștergi memoria când te gândești la atrocitățile de pe pământ din toate epocile (care ți se întâmplă și ție), când îți amintești te doare și ai oroare, iar când scrii suferi mai mult ca în realitate, chiar dacă sunt lucruri pe care tu însuți le-ai trăit (căci e mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el), totuși Elie Wiesel și-a împărtășit propriile experiențe privind Holocaustul evreiesc în romanul ”Noaptea”: ”Pentru că îmi amintesc, disper. Pentru că îmi amintesc, am datoria de a respinge disperarea”. Fără memorie, nu există conștiință, nici identitate, nici ispășire, nici purificare a societății, iar istoria se poate repeta. Știm, de fapt, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului! Dar, dacă unul singur e altfel, deja s-a schimbat ceva, nu mai sunt toate la fel și atunci sfidezi logica sistemului și a Big Brotherilor de pretutindeni.

Uneori trebuie să-ți strici somnul de frumusețe și să accepți coșmarurile apărute când empatizezi cu cei ce suferă (descompunerea, agonia și moartea lor sunt și ale tale, la nesfârșit, iar în momentul în care scrii durerea devine și mai devastatoare): ”Asta trebuie să facem - să nu dormim bine, când există oameni care suferă oriunde în lume”. Dumnezeu să-l odihnească pe Elie Wiesel, are nevoie, apoi poate să-l pună la treabă din nou, ca îngeraș păzitor, inclusiv în Palestina, ca să-i dea o șansă să se revanșeze. O să fie un îngeraș model, cu atât mai mult dacă va fi stimulat cu o bucățică de mămăliguță și el, bun antidepresiv în cazul Brexit. Cred că e valabil și pentru Jo Cox, laburista din Marea Britanie, prietenă a Siriei, a refugiaților și imigranților, a Europei și a întregului pământ, victimă a urii și ea. Are nevoie de odihnă, la rândul ei, nu doar că era permanent ocupată să-și facă griji pentru toți și să-i ajute pe cei din jur, dar avea și copii mici acasă, cu ăștia mici nici atât nu dormi. Da, poate că Elie Wiesel și Jo Cox au fost victime, însă în primul rând au fost eroi, sunt vii și vor fi mereu surse de inspirație pentru noi. Așa cum preciza Elie Wiesel, ”o singură persoană integră poate face diferenţa”.

Fotografii cu sfârșitul lumii... Brexit, al echipei noastre de fotbal și al Cumințeniei pământului, făcute de un vierme cu colți de vampir și de un străjer beat

În filmul sud-coreean ”Poezie” al regizorului Lee Chang-dong ți se cerea să compui o poezie uitându-te la un măr. Am ales și eu unul spre a-l contempla. Virtual sau real? Care-i diferența? Poate doar că virtual e mai real. Așadar, mă holbez la măr să găsesc poezia: văd diavolul, văd ispita, o văd pe Albă ca Zăpada mușcând ca proasta și apoi așezată de piticii înlăcrimați în sicriul ei de cristal, de fițe (eu sunt mai proastă ca ea, dau nu din gropi în gropi, ci din abis în abis și nu o să am niciodată o înmormântare așa de frumoasă și nici nu-mi doresc, de altfel). Văd contrastul între coaja roșiatică, netedă și lucioasă și miezul putred, colcăind de viermi. ”Roșu aprins, colorează-mi tăcerea”. Văd invadatorii, viermii de invadatori, împuțiții de teroriști și trădători, dușmanii poporului, mă văd și pe mine un vierme de invadator cu colți de vampir, Fata lui Dracula și aș invada chiar acum Marea Britanie. Ce, n-ați mai auzit de viermi invadatori cu colți de vampir?

Dar am pierdut șirul și firul etichetelor și epitetelor (deși m-am chinuit o vreme să țin listă, măcar pentru cele mai importante). Desigur, adică probabil (căci nimic nu e sigur), sunt și eu un vierme invadator, mișcându-mă brownian, bezmetic, fără țintă în miezul dulce-grețos până paralizez complet. Simt apoi gustul acidulat care-mi provoacă arsuri la stomac și reflux gastroesofagian (un gust amărui în gură) și văd colții mei de vampir înfigându-se lacom, nesățios în miezul putred și rămânând acolo, implantați ca steagurile marilor exploratori la Poli ori lipiți ca Ponta, Dragnea, Corlățean și alți penali de scaunele lor imperiale. Oare îmi pierd și colții de vampir? Bizar, încă mai am dinți și măsele de pierdut la vârsta mea (unii chiar de lapte, pe care nu i-am schimbat anterior, poate că a venit momentul). Sincer, nu mă interesează prea mult dinții și măselele, sufletul să nu-l pierdem, nu-i așa? Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) știe ce vreau să spun: și-a prăpădit, mai rău decât dinții, organele, de nu știu câte ori, drept răsplată a zeilor pentru faptele sale bune, iar viața i-a fost redusă la o agonie și descompunere fără sfârșit, din care nu mai înțelegea nimic. Însă colții de vampir sunt o marcă de identitate la care nu pot renunța.

Mai bine aș chema un străjer al Domnului să-mi caute, să-mi găsească și să-mi vegheze dinții, vreau să spun, colții de vampir, apoi să aibă grijă să nu mai cad în ispită. Dulce cădere! O să încerc să mă inspir din cartea lui Harper Lee,”Du-te și pune un străjer!”, care analizează subtil, cu multe detalii revelatoare, în stil satiric, rasismul și, totodată, conformismul din sudul Statelor Unite. Acestea îți intră în sânge, ajungi să te obișnuiești și să te complaci, asumându-le ca parte a identității tale. ”Așa mi-a vorbit Domnul: du-te și pune un străjer ca să dea de veste despre ce va vedea!” Străjerul conștiinței. Însă conștiința (dacă există) reprezintă frecvent produsul familiei și al societății, nu numai al confruntării cu sistemul (și al luptei interioare). Astfel, o fată dintr-un oraș mic sudist, Jean Louise, descoperă lucruri grave și șocante despre cei dragi. În dorința de a se integra și de a nu-și pierde privilegiile, prietenul ei, Henry și tatăl ei, Atticus (modelul ei în viață), au devenit membri ai unor consilii locale rasiste, scuzându-se că nu împărtășesc ideile, dar vor să apere vechiul stil de viață și bruma de independență locală de interferențele gurvernului central și ale unor organizații de negri care bruiază sistematic acest lucru. Fata respinge valorile rasiste, respinge lumea ei, îl respinge pe prietenul ei, îl respinge chiar pe tatăl său pe care-l adora și admira, însă nu se poate desprinde complet. Face totuși eforturi să-l înțeleagă și să-l reaccepte pe tatăl ei (începutul adaptării!) care i-a zis: ”Nu văd de ce nu poți să trăiești cu un ipocrit. Ipocriții au dreptul să trăiască pe lumea asta la fel ca oricare altcineva”. Buni și ipocriții la ceva, logic, nu? Străjerul îi păzește și pe ei. Uneori parcă exclusiv pe ei.  

Să punem un străjer și în Siria să vegheze și să vestească adevărul lumii întregi (ipocrite sau nu). Hm, poate că străjerul e mangă sau doarme în guvern, parlament (ori la ONU) pentru că masacrele continuă: în spiritul postului, în primele două săptămâni de Ramadan, au fost uciși 464 civili, dintre care 200 copii. Și nu doar atât, în ultimele două luni (22 aprilie – 21 iunie), au existat 670 victime printre civili, dintre care 242 copii și femei în bombardamentele asupra orașului Aleppo, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Pe ansamblu, în ultimele două zeci de luni au fost exterminați mai mult de 11.000 civili (dintre care peste 4.000 copii) de bombardamentele regimului și cele rusești. Iar atacurile aeriene ale Coaliției au produs 466 victime-civili, inclusiv 200 copii, de la începutul operațiunii, septembrie 2014. Dar operațiunile de salvare merg mai departe și ele: în mod miraculos, un băiat de 11 ani a supraviețuit bombardamentelor și a fost scos dintre ruinele din Aleppo.

În stilul unic și inegalabil, autentic și original al Țarului, după ce au declarat că susțin un armistițiu pe termen lung în Aleppo, sub pretextul că rebelii nu s-au disociat de al-Nusra (al-Qaida), rușii au bombardat din  nou ultima rută de aprovizionare pentru rebeli din partea estică a orașului (Castello). Și apoca...lipsurile continuă. Episodul 345.218 al telenovelei unde nu o găsești niciodată pe Elodia: după atacurile sinucigașe cu explozibili asupra grănicerilor iordanieni de lângă o tabără improvizată de refugiați, Rukban (6 militari uciși), Iordania a închis granițele cu Siria și Irak. Mai mult de 50.000 de refugiați așteaptă în condiții extreme în această zonă pentru a trece în Iordania. Supraviețuirea lor depinde de ajutoarele livrate din Iordania. Similar, la granița cu Libanul (al-Qaa), unde sunt amplasate alte tabere de refugiați, au avut loc o serie de atentate sinucigașe (8) care au condus la moartea a 5 persoane și rănirea a 15. Iar la aeroportul din Istanbul au fost masacrate cel puțin 42 persoane și peste 140 rănite în atentate teroriste (nerevendicate încă, dar probabil efectuate tot de Statul Islamic). Cine suferă? Oamenii de rând sau or fi cumva politicienii? Și străjerul ăsta mangă ce face? Trezirea!

Hei, străjerule, vezi cumva ceva suspect sau îngrijorător și în Marea Britanie sau ai adormit de tot? Cred că trebuie să preiau cuvântul în locul tău deși, sincer, m-am săturat de toate și nu mai pot nimic, nici să mai donez o ultimă flegmă intelectuală și aș emigra pe altă planetă, dar nu mă pot desprinde nici eu, ca fata aia sudistă, Jean Louise ori ca Promy, Pământul ăsta putred ne-a intrat în sânge și limfă, ne-a contaminat iremediabil, dovada că mai scuipăm din când în când câte un firicel de nămol, mai bine ne dădeam cu el la curul gol, în sforăiturile străjerului (ca în cântecul ăla vechi de la Timpuri Noi). Chiar dacă străjerul mangă nu a observat, votul la referendumul Brexit reflectă o țară polarizată: 52% s-au pronțat pro, în timp 48% au optat împotrivă. Mobilizarea de amploare și campaniile intense au condus la o participare largă la vot, de 72% (cu toate acestea, unii au contestat votul ca fiind nereprezentativ, solicitând o prezență la urne de minim 75% și un procentaj pro de minim 60%). Oamenii mai săraci, mai puțin educați, mai în vârstă, fără joburi sau cu posturi slab plătite, care s-au simțit abandonați de politicienii britanici și de UE, au ales dominant pro-Brexit.  

La nivelul regiunilor, Scoția, Irlanda de Nord și Londra au votat împotriva ieșirii din UE, iar Anglia și Țara Galilor pentru Brexit. Scoția și Irlanda de Nord (pro-europeane) s-ar putea desprinde din Marea Britanie. Deocamdată, Scoția încearcă să blocheze juridic rezultatul referendumului.  Oricum, acesta nu este obligatoriu constituțional vorbind. În timp ce laburiștii au optat majoritar anti-Brexit (deși liderul Jeremy Corbyn s-a confruntat cu o moțiune de neîncredere din partea colegilor laburiști din cauza implicării reduse în campanie!), conservatorii au manifestat opinii divizate (unii pro-Brexit ca Boris Johnson, alți contra, de pildă, inițiatorul referendumului și premierul Cameron pronunțându-se anti-Brexit). La Londra (pro-UE) au avut loc deja proteste anti-Brexit, cu pancarte care arată că londonezii tânjesc să îmbrățișeze un european sau ”Nu ne mai spuneți să plecăm acasă. Suntem acasă”. În mod ironic, unul dintre susținătorii Brexit, William Oliver Healey, autorul unei petiții online pentru reluarea referendumului, lansată pentru a contesta un eventual rezultat negativ, a strâns peste 4 milioane de semnături (inclusiv peste 20.000 din Coreea de Nord unde accesul la internet e limitat... spre zero!).

Liderii UE avertizează că Marea Britanie trebuie să respecte principiul liberei circulații (bunuri, lucrători, servicii și capital), precum și al contribuțiilor la bugetul UE, dacă (mai) vrea acces la piața comună. Piața comună? Mai e ceva comun? Mare victorie pentru politica diviziunii și a fricii, pentru presa tabloidă anti-imigrație și pro-Brexit, pentru prietenul vampirilor, Nigel Farage, liderul Partidului Independenței (UKIP), și chiar pentru rățoiul Donald Trump ori pentru Țarul (deși rubla și schimburile comerciale, deja intrate în declin, pot fi afectate suplimentar și, în plus, el nu poate concepe decât un referendum/alegeri unde votează fiecare cum vrea și din urne iese cine trebuie). Uau, a venit ”ziua independenței”. În schimb, pentru Cameron, inspiratul inițiator al proiectului referendumului pentru desprinderea din UE (alt potop, altă Cutie a Pandotrei), a sosit ziua demisiei. Spaima de migrație, asociată cu ideea identitară, a fost, de altfel, o temă dominantă în campanie (pe lângă ideea contribuțiilor nejustificate la bugetul UE). S-a creat totodată un precedent pentru alte state să o apuce pe o asemenea cale. Calea regăsirii, doar nu a pierzaniei! Unitatea Uniunii Europene s-a spart. Când a existat ea vreodată? Sau unitatea Regatului Unit al Marii Britanii? Și totuși, acum, mai mult ca oricând, ar trebui să luptăm pentru unitate. Cu toate că s-ar putea să apară contrareacții la o nouă inițiativă ”more Europe” (”mai multă Europă”).

Piața răspunde deja alarmant: lira a scăzut chiar de la anunțarea rezultatelor cu 9% față de dolar, Marea Britanie ar putea intra în recesiune. Sectorul bancar, domeniul construcțiilor, imobiliar și auto, transporturile și turismul sunt afectate. Doar producători de băuturi alcoolice precum Diageo (Johnnie Walker, Guiness) și BAT (Lucky Strike, Pall Mall și Dunhill) vor fi probabil avantajați la exporturi de o liră mai slabă. Marea Britanie va dori probabil să-și păstreze accesul la piața comună, având în vedere că aproximativ jumătate din exporturi sunt direcționate spre UE și jumătate din importuri provin din UE. Dar nu e vorba numai de economie și de cifre, nu putem reduce totul la ele. Partidele eurosceptice, extremiste (de exemplu, Frontul Național din Franța) pot profita de eveniment, discursul partidelor mainstream din sistem se poate radicaliza în stil populist, iar UE își pierde impactul global (și așa redus). La nivel european, niște cetățeni iluminați din Olanda au avut o revelație și și-au exprimat ideea (prin afișe) că România ar trebui exclusă din UE, nu Marea Britanie. Noi vrem să iasă România, nu Marea Britanie! Ideile lor iluminate mă illumirează și pe mine, dacă nu eram illumirată destul (altfel nu-mi denumeam blogul așa).  

În ce ne privește, România poate fi afectată în primul rând prin pierderea fondurilor europene și apoi prin deprecierea leului (nu foarte mult). Românii aflați la lucru în Marea Britanie ar putea rămâne fără dreptul de ședere, de muncă și beneficiile sociale (acestea din urmă se acordă acum după minim 4 ani), deși pentru angajatori ar fi mai ieftin să-și plătească salariații fără contribuțiile sociale la șomaj, sănătate sau pensie. Băncile au refuzat deja să deschidă conturi pentru cetățenii străini (fără de care nu te poți angaja). Depinde și de stabilitatea jobului fiecăruia și de numărul de ani petrecuți în Marea Britanie. Unii s-ar putea reorienta spre Franța și Germania. Interpelat de liderul laburiștilor, Corbyn, în parlament, Cameron a declarat că va face totul pentru a opri actele discriminatorii la adresa imigranților din estul Europei (români, polonezi sau alții): ”atacurile sunt îngrozitoare şi trebuie să înceteze”. ASAP. I’m doing my best. Vom face totul, tovarăși. Au fost peste 100 asemenea atacuri imediat după anunțarea rezultatelor pro-Brexit (o româncă a găsit fecale în cutia poștală!). Ei, lasă, față de căcatul din sistemul universitar românesc privat (unde m-am murdărit ireversibil și era să-mi pierd nu numai viața, ci și sufletul când mi s-a cerut să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu se prezentaseră nici la examen), cred că e totuși mai bine. Oricum, procesul de divorț al Marii Britanii din UE va dura cel puțin doi ani, iar autoritățile din România vor trebui să aibă mare grijă pentru renegocierea statutului românilor care muncesc în Marea Britanie.

Reacția unui imigrant român, Bogdan Cronț, care lucrează la Londra în construcții, redă foarte bine situația românilor de acolo, precum și divizarea societății britanice: ”Întâlnesc, tot mai des, două tipuri de reacţii în relaţia cu străvechii locuitori ai insulei. Fac precizarea că nu trebuie să fii antropolog, ca să-ţi dai seama că nu-s englez, aşa că se prind rapid că au de-a face cu un imigrant.  Prima reacţie, cea dragă mie, e de o politeţe reală şi chiar o uşoară jenă. Doamna de la care cumpăr mă priveşte în ochi, îmi mulţumeşte pentru cumpărături şi strânge din buze, într-un mesaj nonverbal care ar vrea parcă să zică: îmi pare rău, ştiu că sunteţi oameni ok, e o tâmpenie ce se întâmplă. În cea de a două reacţie, doamna vânzătoare, care tocmai se hlizise copios cu clientul din faţa mea, mă scanează preţ de o secundă, realizează că nu suntem de pe aceeaşi nobilă genă, evită, pe cât posibil, să mă privească, împachetează, ia banii şi îmi mulţumeşte formal. Mă simţ că atunci când am locuit cu ea în aceeaşi casă, am muncit amândoi să punem lucrurile în ordine, iar într-o noapte furtunoasă, de vară, Boris i-a apărut în vis şi i-a zis: "Johana, asta e casa ta şi a strămoşilor tăi. N-are rost să mai împarţi nimic, rămâi singură, să te bucuri de tot! Trage-l de picioare şi scoate-l afară. E slab şi nu simte. Dă-i şi câteva tigăi în cap, aşa, de control. Să nu se mai scoale!".  Zis şi făcut, dar în seara următoare m-am întors, plouat şi plin de cucuie, în patul meu. Nu-mi plăcea, dar nu aveam în altă parte unde să mă duc. Amândoi ştim ce s-a întâmplat, dar evităm să vorbim despre asta. Şi, totuşi, e bine să vorbim. Nici o casă, fie înăuntru, fie în afară UE, nu va rezista dacă ascundem problemele sub preş, prefăcându-ne că nu s-a întâmplat, de fapt, nimic grav. Johana are motivele ei, întemeiate, să fie supărată, iar eu pe ale mele. Dar eu locuiesc în casa ei, aşa că avantaj Johana. Ea serveşte prima. Nu-mi rămâne decât să sper că ce ne apropie e mai puternic decât toate cele câte ne despart.”

Probabil că refugiații și imigranții din Marea Britanie se simt precum ”Cumințenia pământului”: ”Azi am trecut să-i dau binețe. O știam doar din fotografii. Nu mi-am imaginat că o să trezească în mine atâtea stări. I-am simțit spaima și m-am gândit cum se simt copiii abandonați. I-am simțit rușinea și mintea mi-a fugit la tinerele abuzate. I-am văzut ezitarea și mi-am spus că suntem atât de mulți ca ea. Iar spre final i-am auzit strigătul. Nu, nu e o piatră fără suflet. E un amalgam de trăiri, așa cum suntem toți. Și, da, suntem înconjurați în fiecare zi de copii abandonați, tinere abuzate, adulți care n-au curaj - fiecare are nevoie de ajutor - de la stat dar și de la noi. Să nu mai taci când vezi nedreptatea, să întinzi o mână celui ce se teme, să nu te retragi la primul obstacol!” (Melania Medeleanu).  

Nedreptatea... Era drept ca marii savanți și scriitori penali, martiri din închisori, să scrie și să publice cărți (fie și plagiate precum ale lui Copos) fără număr, fără număr, pentru a scăpa de pedeapsă? Potrivit datelor transmise de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, 188 de deţinuţi au scris şi publicat peste 400 de cărţi în ultimii doi ani (nu știu cum reușesc unii precum Motanul Felix, patronul Antenuțelor, să scrie și să publice o carte într-o lună, mie îmi ia ani să o scriu și ani să o public, dar poate o să mă inspir și eu de la ei... adică dau copy-paste). În sfârșit, pentru lucrările științifice și literare din pușcărie se va acorda o scutire de pedeasă de numai 20 zile, indiferent de numărul lucrărilor publicate. Și încă o veste bună: securiştii acuzaţi că l-au torturat până la moarte pe disidentul Gheorghe Ursu, maiorul în rezervă Marin Pîrvulescu şi colonelul în rezervă Vasile Hodiş, foşti ofiţeri în Cadrul Direcţiei a VI-a a Departamentului Securităţii Statului, sunt cercetaţi pentru infracţiuni contra umanităţii (și nu doar pentru omor), slavă Domnului. 

Nu e suficient să-i acuzăm numai pe alții, ci trebuie să descoperim zeii sfidători, impostori și corupți, securiștii torționari,  teroriștii și talibanii din noi înșine și să-i înfruntăm: ”Carevasăzică, „nasc şi la noi” terorişti… Nu ne trebuie mult ca să dăm de pămînt cu europeni de-ai noştri, cu străvechi „concetăţeni”, dacă nu chiar cu membri ai propriei familii. Violuri? Avem. Necrofilie? Avem. Copii abuzaţi, sau abandonaţi fără milă? Avem. Tîlhărie la drumul mare? Avem. Crimă? Este! Nu ne lipsesc dovezile că pasiunea sinistră de a face rău fizic „aproapelui” este larg răspîndită şi ar trebui să se adauge, ca temă de introspecţie, culpabilizării „creştine”, „europene” a „străinilor”. Cain nu e arab. E primul fiu al cuplului primordial şi e prezent, ca atare, în gena tuturor seminţiilor. Sigur, există, uneori, diferenţe de amploare, de acceleraţie, de grad, între crimele unora şi ale altora. Uneori, ocupă scena albii, alteori coloraţii. Uneori roşii, alteori verzii. Dar nu vom avea nicio şansă de a controla terorismul „alogen”, cîtă vreme nu vom avea înţelepciunea de a reflecta cît de cît şi la terorismul din noi înşine şi din imediata noastră vecinătate. Începînd, ca s-o luăm de jos, cu bătaia pe care i-o poate administra un politician liberal unei concitadine, supărate că era s-o calce cu maşina. Sau cu preotul care îşi cotonogeşte un enoriaş în curtea bisericii, sau (altul) care sare să-i dea cu crucea-n cap unui „recalcitrant”. E plin, în jurul nostru, de ură, violenţă verbală extremă, chef de bătaie şi porniri ucigaşe. „E ceva şubred” în alcătuirea fiinţei căzute care suntem. Măsuri imediate? Prudenţă, milă, grija de a nu provoca. Restul e ideologie.” (Andrei Pleșu)

Un asemenea exemplu creștinesc de milă și grijă față de aproape sunt angajații orfelinatului ”Sfânta Maria”. Ca dovadă: îi sedează pe copii (mai mult de jumătate) ca să nu se revolte, îi trimit la spitale psihiatrice ca să se linișteasscă (ei, nu copiii săracii), se complac în mizerie (ploșnițe, hm, dar cea mai mare mizerie e chiar comportamentul îngrijitorilor) şi îi bat crunt pe copii ca să le fure mâncarea, medicamentele, hainele și produsele de igienă/cosmetice (primite prin donație). Poate că sărmanii copii nu s-au revoltat, însă noi ar trebui. Eu le recomand să învețe cum să procedeze cu copiii orfani de la echipa națională de fotbal: aceasta nu bate pe nimeni niciodată. Circulă și bancuri pe seama ei: ”după un accident de autocar, întreaga echipă de fotbal a României ajunge la porţile Raiului. - Doamne, zice Sfântul Petre, eu zic să-i primim pe toţi. - Cred că glumeşti, i-am auzit permanent înjurând. - Au înjurat, Doamne, aşa e, dar n-au bătut pe nimeni.”

Poate că e mai bine așa. Unii știu să joace fotbal numai cu capete ca Statul Islamic și regimul sirian. Și, dacă tot e meci mare, bătaie pentru sau împotriva Brexit, pentru și anti-sistem, dacă nu se mai termină vreodată telenovela de apoca...lipsuri de succesuri și ne izbesc noi potopuri de bombe-butoi și de flegme divine (până uită și să ne scuipe, ah, indiferența e și mai devastatoare ca ura), iar străjerul e mangă și sforăie de se cutremură pământul, păi atunci să-mi ascut și eu bine colții de vampir (rătăciți la un moment dat în mărul putred) și să mi-i scot (ca să nu-mi  pierd cumva identitatea... de vierme cu colți de vampir, logic, nu?). Vorba lui Florian Pittis, ”ține minte, sfârșitul nu-i aici”. Închei (provizoriu, că n-ați scăpat încă de mine, voi mai mușca zdravăn zeii și voi roade Zidurile, na, uite, vă mai enervez un pic) cu versurile poetului Adrian Suciu, ”Fotografie de la sfârțitul lumii”: ”sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă / ochii slabi văd gunoieri cum deşartă / pe străzi tomberoane de narcise mirosind a ţărână. / Mulţi nu ştiu asta, dar / sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori. / Eu am mai multe fotografii cu el.”