Poezii

          Priviri

Privirea care te tranșează, te calcă și te îneacă în flegme:

privirea gospodinelor care scuipau protestatarii din Piața Universității

și care dădeau flori minerilor,

aureolate de nimbul surâsului iliescian,

un zâmbet pentru liniștea noastră.

Privirea politicienilor care te fac în toate felurile,

de nu mai știi ce golan, ciumpalac,

bandit, dușman al poporului,

nazist, comunist, jihadist,

trădător, terorist,

gunoi, animal, legumă, zombie și fantomă ești.

Privirea preoților care au văzut diavolul în bostanii de Halloween,

în concerte rock

sau în victimele de la Colectiv.

Privirea care îți linge rănile, te alină și te reface:

privirea strălucitoare a golanilor, ciumpalacilor și animalelor naziste din Piața Universității.

Privirea blândă și caldă a lui Coposu.

Privirea smerită și în același timp demnă a preoților morți în închisorile comuniste.

Privirea care te tranșează, te calcă și te îneacă în flegme:

privirea jurnalistei care a lovit cu piciorul în Ungaria un băiețel refugiat.

Privirea gospodinelor care au aruncat cu ouă clocite în refugiați

Privirea polițiștilor care au dezbrăcat niște refugiați,

i-au lăsat în zăpadă,

i-au bătut cu bastoane electrice  

și și-au făcut selfie cu ei.

Privirea care îți linge rănile, te alină și te reface:

privirea jurnaliștilor care au scris cu sânge (și propriul sânge) despre refugiați.

Privirea gospodinelor care au primit refugiați,

i-au îmbrățișat,

le-au dat de mâncare

și i-au lăsat să facă duș la ei acasă.

Privirea polițiștilor care au adus pături

și care s-au jucat cu copiii refugiați.

Știe cineva ce privire am eu acum?

Păi, la ochiul stâng –

pe prima

și la dreptul –

pe cea de-a doua.

      Tramvaiul galben

Poate că ar trebui să merg la o plimbare,

să rătăcesc pe străzi desfundate,

pline de hibiscuși și gunoaie,

să cerșesc fise de telefon

(cum făceam la liceu ca să iau bere)

și să sun dintr-o cabină părăsită

tramvaiul galben

de pe strada Theodor Aman (de lângă liceu).

Să vină iar,

zgâlțâindu-se năuc,

beat de lumină,

zăpăcit de vise,

respingător și, totodată, irezistibil ca un fluture de noapte.

Să vină iar

și să mă aducă

înapoi

în Zonă.  

      Dor de ceață

Aș vrea să fie ceață

una albă-lăptoasă,

dulce și primitoare ca sânul mamei.

Să îmblânzească contururile aspre și grosolane

ale blocurilor comuniste cenușii,

ale magazinelor strident colorate

și ale caselor de pariuri sclikitschioase,

să le dizolve

sau să le ascundă pentru totdeauna

în albul ei diafan și mătăsos.

Să nu mai recunosc nimic,

dar să știu că toate îmi sunt într-un fel familiare,

parte din mine

(fie ea, această parte, un colț de argint al unui mistreț

sau un corn de rinocer).

Să vii și tu, beat de iubire,

să te apropii încet, ca prin vis,

fără să-mi dau seama,

fără să te recunosc,

(altfel decât pipăindu-te

și descoperind cicatricele și rănile noastre comune),

străin și totuși atât de intim,

și să ne topim amândoi în ceață,

într-o ultimă îmbrățișare.

Poezii

      Spânzurat de o buclă

La început, am urlat și m-am zvârcolit

de groază și de durere,

când am fost agățat în cârlig,

ars la coaie și la picioare

și bătut cu bastoane electrice.

Șiroiam de sânge,

îi simțeam gustul sărat.

Gustul sângelui meu.

Pielea îmi sfârâia și se descuama,

simțeam mirosul de carne arsă.

Mirosul cărnii mele.

Apoi, s-a făcut tăcere

și am rămas o vreme inconștient.

Când am deschis iar ochii roșii și împăienjeniți,

am simțit că lanțul care mă strângea

devenise moale și mătăsos

ca o aripă de înger.

Spânzurat de o buclă a lui Dumnezeu,

mă legănam ușor,

dulce amețit

de beția iubirii,

fără teamă,

fără regrete,

și fără să mai aștept nimic.

      O notă greșită

Un miros sărat de sânge îmi dilată nările.

Mirosul sângelui meu.

Îmi curge de pe arcada spartă pe obraz,

apoi e înghițit de mare,

discret,

ca reflexiile soarelui sau ale lunii,

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încerc să ignor și să înot mai departe,

dar marea se încinge și clocotește,

iar un vânt fierbinte și tăios îmi crestează pielea,

perforându-mi fața

și căscându-mi cratere în obraz.

Similare celor lăsate cândva în obraz

de balele zeilor.

Apoi totul îngheață suspect.

Rămân captiv într-un sicriu de gheață.

Complet paralizat.

Nici nu mai e nevoie de lanțuri,

nu știu de ce mi le-au mai pus.

Cred că morții evadează din sicrie?

Apreciez totuși că m-au așezat în sicriu

în loc să mă azvârle la groapa comună.

Apoi gheața se topește

Și rămân dezbrăcat, în lanțuri, într-un sicriu plutitor pe mare.

Deodată, aud un freamăt fatal,

Un foșnet amenințător de aripi, un murmur insinuant și un râcâit de gheare monstruoase.

Un vultur zboară spre mine

și se înfige

cu ghearele mari și puternice ca niște căngi

în corpul meu gol, înlănțuit.

Mă cutremur.

Știu blestemul.

E unul de care nu pot scăpa.

Mă va sfârteca, începând cu ficatul.

Dar ghearele se transformă în petale mătăsoase de trandafiri

roșii ca sângele meu

și lacrimile mele nevărsate.

Apoi vulturul cântă la pieptul meu,

ca la pian, cu gheruțele,

un studiu de Chopin –

studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major.

Îl ascult atent,

a greșit numai o notă.

Îl iert de data asta.

Zâmbesc liniștit,

fără griji

și mă las să plutesc în voia valurilor.

      Ploaia de cioburi 

Stau în ploaia de cioburi

care alunecă

fatal, la nesfârșit.

Cioburi din tine

trec prin mine

fără să le simt.

Aș fi dat orice

ca ele să mă rănească.

Poezii

      Poftă de Big Mac

Dacă stai cuminte

și nu mă superi,

o să-ți iau un smartphone cu Pokemon instalat și un Big Mac

la sosire,

mi-a spus tati.

Apoi, barca s-a răsturnat

și ne-am scufundat.

Însă, când am ajuns pe fundul Mediteranei,

părul meu s-a transformat în mătase verde de alge,

scheletul – într-unul de coral orange,

iar ochii au devenit două perle.

Acum stau liniștit

pe fundul Mediteranei

și aștept

ce mi-a promis tati.

Și, gândindu-mă la Big Mac,

salivez de poftă. 

      Cașcaval

Când eram mică, puteam rezista ore în șir

predicilor mătușă-mii, Nana,

pentru o bucățică de cașcaval,

de care nu vedeai la telejurnal,

nici în magazinele din epoca de aur,

unde erau rafturile goale,

iar vânzătoarele ciufute și urâcioase

mormăiau printre dinți ”n-avem”,

orice întrebai.

Încă mă dau în vânt după cașcaval,

chiar dacă îmi intră în cont și în farfurie mai greu

(și are prea multe grăsimi, nu e dietetic).

Iar cea mai frumoasă fantezie de moarte și înmormântare a mea

era să mor împușcată

(de un terorist / jihadist)

la o fabrică de brânzici,

strângând brânzicile pufoase și aromate în mâinile lipicioase,

complet îngropată în brânzici.

Această fantezie mi s-a părut o fiță și o sfidare

când am văzut câți refugiați se scufundă în Mediterana,

după ce au dat ultima bucățică de cașcaval de-al lor

pe un bilet de drum.

Însă, bizar, pe fundul Meditaranei,

când își fac selfie 

ori când vine la ei un delfin-fotoreporter,

zâmbesc pentru poză,

spunând ”cheese”.

  

      Spuma valurilor

Valurile mării,

albul ochilor unui orb,

albul ochilor unui profet orb ca Tiresias.

Valurile mării,

ceasurile topite ale lui Dali,

ieșire din timp,

moarte și reînviere pentru eternitate.

Valurile mării,

cântecul de sirenă al dragostei:

abandonată de prințul pe care-l iubea,

mica sirenă s-a aruncat în valuri

și s-a preschimbat în spumă.

Există, așadar,

o corelație între valuri și dragoste.

Până și Afrodiata, zeița dragostei

s-a născut din spuma valurilor.

Noi, restul, dintr-a balelor.

Poezii

      La fereastra următoare

Cu aripile șiroind de sânge,

clătinându-se,

fluturele zboară încet

spre o fereastră.

Se așază pe pervaz,

iar proprietarul îi spune:

ce vrei să demonstrezi?

E doar vopsea pe aripile tale,

și încă una ieftină.

E numai un show

și încă unul prost.

Am văzut altele mult mai tari.

Șterge-o!

La următoarea fereastră,

stăpânul casei îi zice:

Ce cauți aici?

Ești bolnav,

uite cum șiroiești de sânge!

O să-mi dai toate bolile și mie.

O să iau SIDA, cancer, ciumă și holeră de la tine.

Valea!

La a treia fereastră,

proprietarul îi spune:

pleacă de aici,

sângele tău curge peste tot

și-mi face mizerie.

Ești, oricum, un gunoi,

un vierme și un șobolan împuțit,

un bandit, un dușman al poporului,

un trădător și un terorist.

Așa-ți trebuie.

Și nu ar trebui să vorbesc cu tine.

Cară-te!

A patra fereastră e închisă.

Fluturele privește în jur rătăcit,

cu ochi mari și triști.

Și totuși, pleacă încet,

în zbor,

spre fereastra următoare.

     O urmă în zăpadă

Am zburat

cu aripile șiroind de sânge

și nimeni nu m-a observat,

nici măcar când sângele meu

curgea pe anvelopele lor de la autoturisme,

pe pervazul ferestrelor lor,

în bagaje,

în pantofii

sau pălăriile lor.

Acum zac împietrit

într-un sicriu de gheață

și singura mărturie

a zborului meu însângerat

e o urmă în zăpadă.

     O limbuță să ne lingem rănile

Dovadă ce mult iubește pastilele,

guru Guru,

mâța noastră,

nu vrea să ia niciuna 

și râcâie foliile de aluminiu de pe medicamentele mele,

scoate pilulele,

joacă fotbal cu ele,

mă driblează (ce să fac, nu mă pricep la fotbal),

se duce într-un colț strategic din holocătărie

și apoi aruncă mingiuța în tăvița ei cu nisip, printre răhăței.

Gol!

Spre deosebire de ea,

motanul Pesi (Piersicuță),

bolnav de ficat,

se dădea în vânt după pastile.

Lua și câte zece pilule odată

și apoi ne mulțumea,

lingându-ne din cap până-n picioare.

O limbuță aspră și lipicioasă,

să ne lingem rănile,

să le curățăm

și să le alinăm.

Apoi, după ce Pesi a devenit îngeraș cu mustăți și codiță,

am continuat să-i simt

limbuța aspră și lipicioasă

și am învățat de la el să ofer și eu

o limbuță pentru a ne linge rănile.

Și să vă zic ceva:

chiar acum mă linge pe picior,

deși i-am spus să ia loc în brațe

și, desigur, nu mă ascultă.