DOI CREŞTINI ŞI PATRIOŢI VOR SCĂPA ŢARA DE HOŢI

Vadim şi Gigi Becali s-au aliat, în sfârşit, în perspectiva alegerilor locale şi parlamentare, şi, cu siguranţă, ca doi buni „creştini şi patrioţi” ce sunt, „vor scăpa ţara de hoţi”! După ce s-au „binecuvântat” reciproc cu epitete gen „nebun” şi „posedat de diavol” (Gigi pe Vadim) şi, respectiv, „handicapat”, drogat, „păduche”, „pigmeu”, „urangutan”, „slugă” şi „bişniţar de mahala” (Vadim pe Gigi), iată că spiritul creştin şi patriotic i-a determinat pe cei doi mari eroi ai poporului să ierte, să uite şi să-şi unească forţele. Bineînţeles, în numele poporului.

Dar Gigi nu se aliase, cel puţin în capitală, cu PDL pentru alegerile locale? Nu-i nimic, prin asocierea cu Vadim, creşte forţa „Mişcării Populare”. Viitoarea coaliţie „PRM + PNG” va avea candidaţi comuni în toată ţara, atât la alegerile locale, cât şi la cele parlamentare. În coaliţie, rolurile vor fi împărţite, Vadim ocupându-se de deciziile electorale, iar Gigi... de finanţare. Listele de candidaţi vor stabilite preferenţial de Vadim, că doar are mai multă experienţă şi viziune politică, iar Gigi a anunţat, smerit creştineşte, că va urma întocmai deciziile lui Vadim: „Eu o să mă supun hotărârii fratelui mai mare Vadim". Atenţie, Gigi, „Big brother Vadim is watching you”.

Am plâns cu lacrimi de crocodil când am citit unul din argumentele pentru care s-a constituit alianţa „PRM + PNG”: "Vadim mi-a întins o mână de ajutor când eram în temniţă", a spus emoţionat Gigi. Cum să nu ajute un biet „handicapat”, drogat, „păduche”, „pigmeu”, „urangutan”?! Se înţelege de la sine că o astfel de creatură dezavantajată nu se poate descurca singură. Ce bine că Vadim i-a fost alături în momentele dureroase care i-au adus lui Gigi o vizibilitate media nemaiîntâlnită şi un locşor călduţ în Parlamentul European!

Vadim şi-a pus deja la lucru măreaţa viziune politică şi, cu aceată ocazie, a realizat că Gigi trebuie să candideze pentru funcţia de primar al capitalei: „În proporţie de 99% eu sunt convins că Gigi Becali va candida pentru această alianţă la funcţia de primar al Capitalei, pentru că altul mai bun nu avem.” Gigi, spirit creştin şi patriotic autentic, a acceptat „sacrificiul”: „L-am sunat pe domnul Vadim şi i-am spus că, pentru ca să aibă această Coaliţie mai mare putere, eu am să mă sacrific, dacă este de acord, să candidez chiar la Primăria Bucureştiului”.

Când vine vorba de campanie şi de şansele de câştig, „smerenia” creştinească lasă loc siguranţei şi încrederii în sine. Gigi şi Vadim se poziţionează amândoi într-o postură de învingător, doar sunt cei mai buni şi merită: „Dacă vreţi o părere subiectivă, eu cred că Gigi Becali ar avea mari şanse să-l surclaseze pe Sorin Oprescu" (Vadim); "Mă consider mult mai puternic şi mai valoros cârmuitor decât toţi acei cârmuitori care au fost până acum la Primăria Capitalei şi cei care vor candida. (...) Eu vreau să am posibilitatea să demonstrez cum trebuie să fie un cârmuitor adevărat şi cum se conduce o Capitală" (Gigi).

Aşa că avem speranţe, în cele din urmă, că „doi creştini şi patrioţi / vor scăpa ţara de hoţi”! Ce bine ar fi dacă aţi începe chiar cu voi înşivă!

UNIFORMA ŞCOLARĂ – „ANOTHER BRICK IN THE WALL”

Iata că a venit clipa să renunţ la „insuficient” şi să le dau un „FB” politicienilor din Senat. Asta pentru că au dat raport negativ propunerii legislative privind introducerea uniformei în învăţământul general obligatoriu, liceal şi profesional de stat şi particular.

Detest uniformele încă din vremea comunismului. Vi le mai amintiţi? Eu le-am prins până în clasa a şaptea inclusiv. Şi-mi aduc aminte mereu cu dezgust şi oroare de ele. Uniformele de pionier alea oribile, înzorzonate ca nişte sorcove şi pline de simboluri comuniste: cămaşa albă (de nailon sau de bumbac, apretată), cravata cu tricolor, centura greoaie cu stema României socialiste, tresele, insignele, ecusonul cu numărul matricol, şnurul galben de comandant de detaşament sau cel roşu de grupă... Cămaşa de nailon care te încingea şi te sufoca. La care se adăugau în chip inspirat bentiţele şi pompoanele (că doar şi părul trebuia disciplinat). Băieţii raşi în cap... Eram în primul rând pionieri, nu elevii şcolii „X”, nici măcar copii la modul general. Înregimentaţi. Uniformitate, control excesiv şi lipsă de gust...

Copiii şi adolescenţii se află într-un proces febril şi bulversant de căutare a identităţii. Iar identitatea, la vârsta lor, se exprimă într-o măsură destul de mare prin intermediul vestimentaţiei, look-ului sau al coafurii. De ce să nu încerce să fie ei înşişi, chiar dacă nu prea ştiu exact ce înseamnă asta şi sunt într-o fază de explorare? De ce să nu fie mai originali şi nonconformişti? De ce să le afecteze uniformele personalitatea în formare? De ce să se exercite asupra lor un control depersonalizant? Pentru o iluzorie disciplină şi aşa-zisa egalizare a celor bogaţi cu cei săraci (fie vorba între noi, cu sau fără uniforme, copiii de bani gata vor găsi întotdeauna căi să-şi afişeze opulenţa: pantofi, ceasuri, bijuterii, telefoane mobile şi alte gadget-uri etc.)?

Nu-ţi trebuie resurse extraordinare pentru a pregăti o ţinută de şcoală. În ciuda decalajelor şi a privaţiunilor, chiar cei cu resurse mai mici pot adopta ţinute vestimentare mai confortabile, mai practice şi mai ieftine decât uniformele şcolare. Sunt sigură că un copil/adolescent dintr-o familie defavorizată va prefera şi el nişte blugi şi un tricou (chiar dacă nu de firmă) în locul uniformei.

Iar profii ar trebui să evalueze mai curând cunoştinţele şi nu ţinuta vestimentară a copiilor/adolescenţilor. Sper că şi aşa fac, spre cinstea lor, în marea lor majoritate. Câte ţinute nu am testat la liceu, la orele de curs: de la puloverele tricotate de mama la blugi, pantaloni strech, colanţi, rochiţe decoltate, fuste mini, bluze scurte şi îmbrăcăminte de rocker metalist! Era chiar să pierd examenul de BAC din cauza ţinutei. Din fericire, nu un cadru didactic a fost vinovat, ci... femeia de serviciu. Aceasta m-a oprit pur şi simplu la poartă, s-a postat în faţa uşii ca un Cerber şi a zbierat: „Nu se vine la BAC cu buricu’ gol! Bordelu’ e după colţ!”. Dincolo de ofensă, m-am speriat că pierd examenul: aveam proba orală la română. Am rămas paralizată, fără să spun nimic şi am început să plâng. Purtam, într-adevăr, o bluziţă scurtă, colanţi şi aveam unghiile lungi, vopsite în negru, dar nu mi se părea deloc o ţinută incompatibilă cu cerinţele unui examen de BAC. Nu înţelegeam de ce trebuia să mă îmbrac altfel pentru BAC, nu m-aş mai fi simţit eu însămi, m-aş fi demoralizat şi probabil nu m-aş fi concentrat foarte bine la teste. Se evaluau cunoştinţele sau ţinutele?! Am avut noroc că m-a văzut plângând un profesor (chiar directorul adjunct) care a dat-o pe femeia de serviciu la o parte şi m-a condus înăuntru la examen. Spre marea mea bucurie, profii din comisie nu au fost deloc interesaţi de ţoale, ci de ce ştiam, iar la plecare, în loc să ies pe uşa elevilor, am pornit drept spre uşa din faţă, de la intrarea profilor şi i-am strigat femeii de serviciu: „Am luat 10!”. De atunci, am încercat să mă îmbrac (măcar din când în când) neconvenţional, sfidând practicile/regulile şi contextul (la examene la facultate sau la interviuri: de pildă, la susţinerea lucrării de diplomă, m-am dus în tricou şi trening; din fericire, nimeni nu s-a scandalizat, am luat tot 10).

Băiatul meu e acum în clasa a patra. Poartă deocamdată (până în clasa a cincea) uniforma specifică a şcolii. Mie nu-mi place (ideea de uniformă în sine + aspectul kitsch, culoarea agresivă (un roşu turbat) şi faptul că e incomodă), dar el o poartă din conformism, pentru că aşa spune Doamna. Nu pot să-l condamn. Şi eu, când eram de vârsta lui, ascultam tot ce zicea Tovarăşa. Plus că vrea să fie integrat în grup şi nu „să râdă copiii de el”. Însă nici lui nu-i place uniforma şi abia aşteaptă să scape de ea la anu’. Nu ne permitem haine de firmă (şi chiar dacă ne-am permite, poate nu am cumpăra), dar simplii blugi cu un tricou sunt preferabili oricărei uniforme (fie ea a unei şcoli de elită).

Părinţii vor, de regulă, uniforme: 84% dintre adulţi susţin reintroducerea uniformelor obligatorii conform unui studiu al Ministerului Educaţiei din 2010. Dar i-a întrebat cineva şi pe copii/adolescenţi? Din fericire, da. Un sondaj similar coordonat de Ministerul Educaţiei arată că 68% dintre elevi se pronunţă contra uniformelor. Nu ar trebui să ne intereseze şi percepţia lor? Sau vrem ca ei să ajungă „just another brick in the wall”?

RINOCERII ŞI LEGEA PROSTRAŢIEI

Am aşteptat 22 de ani Legea lustraţiei în speranţa unei purificări a societăţii româneşti (nu luaţi cuvântul în sensul „nazzy”!) şi a revirimentului moral al clasei politice. După Revoluţie, o mulţime de securişti şi foşti activişti de partid au confiscat capitalismul şi politica, profitând din plin şi fără scrupule de noua situaţie. Azi, clasa politică arată precum „portretul lui Dorian Gray”: monstruoasă, coruptă, clientelară, distantă faţă de cetăţeni (ca să nu spun arogantă), lipsită de profesionalism, vulgară, preocupată doar de propriile interese.

Îşi mai aminteşte cineva de punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, redactată de George Şerban, din martie 1990? Acesta susţinea: "Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate (...) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism". Poate că, dacă s-ar fi aplicat în anii ’90 „punctul 8 de la Timişoara”, imaginea ar fi fost diferită, iar noi, cetăţenii, nu ne-am fi pierdut încrederea în clasa politică şi în perspectivele noastre de viitor.

Aşteptarea e uneori absurdă... Aşteptau acuzaţii din „Procesul” lui Kafka la uşa avocaţilor, mai mult din convenţie sau din inerţie, fără mari speranţe. Alţii îl aşteptau pe Godot. Şi condamnaţii din „infernul lui Ferrante” (în „Insula din ziua de ieri”) aşteptau, sperau orbeşte, contradictoriu, fără ţintă, în absenţa lui Dumnezeu.

Lasciate ogne speranza? Nu e cazul! Iată că Legea lustraţiei a venit! Ce dacă după 22 de ani?! Mai bine mai târziu decât niciodată. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, acum doi ani, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. În formula de anul acesta, într-adevăr, nu se lustrează candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu vor putea fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservă dreptul la candidatură.

PDL a fost la un pas de a-şi lustra proprii oameni: deputaţii din comisia juridică din Senat i-au inclus iniţial pe Ungureanu şi Boc (foşti lideri UTC), pe Meleşcanu (fost şef de misiune diplomatică şi proaspăt numit de Băse şef la SIE) şi chiar pe Monica Macovei (în calitate de fost procuror comunist) pe lista lustrabililor. Intraseră în lanul cu maci ca Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” şi ameţiseră? Erau sub incidenţa legii prostraţiei?!

În cele din urmă, în Camera Deputaţilor, pedeliştii s-au trezit şi au adoptat câteva amendamente salvatoare. Pentru a nu perturba activitatea premierului Ungureanu sau a lui Boc, au fost eliminate dispoziţiile referitoare la tinerii şefi de UTC. Doar nu o să lustrăm şi şoimii patriei! De asemenea, foştii şefi ai misiunilor diplomatice par a fi exceptaţi, ca dovadă că Meleşcanu, actualul director SIE, nu este afectat. Au rămas în mod bizar sub ameninţare foştii procurori comunişti ca Monica Macovei, dar şi aici există clauze speciale – doar dacă au făcut poliţie politică. Şi s-o lustrezi tocmai pe Monica Macovei, „Femeia anului” în Europa (în 2008), care a activat pentru drepturile omului la APADOR-CH, şi-a sacrificat imaginea pe plan intern intrând în politică, a luptat împotriva corupţiei şi a început, cu mari eforturi, reforma în justiţie!

Din partea opoziţiei, în special a PSD-ului, reacţiile au fost, bineînţeles, negative, contestând orice aplicabilitate a legii. Ponta a declarat pur şi simplu că legea e o „gogomănie” (care demonstrează că PDL nu are nici specialişti, nici gândire strategică), iar Iliescu a numit-o "discriminatorie, aberantă şi total inutilă", reamintind susţinerea populară imensă de care a beneficiat în anii ’90: “Eu am 82 de ani, mi-am îndeplinit toate misiunile de om ales prin scrutin popular fundamental şi decisiv, cu 85% în 1990, cu 60 şi ceva la sută în anul 2000. Care e chestiunea?". În stilul său caracteristic, Adrian Năstase a tratat subiectul ironic, calificând legea drept "un text bricolat fără nicio aplicaţie" şi punctând: “În felul acesta, vom fi siguri că domnul Ion Iliescu, în următorii cinci ani, nu va fi desemnat secretar de stat".

Atunci, cui prodest? Legea lustraţiei, amputată şi venită mult prea târziu, nu prea mai poate schimba ceva efectiv. Va fi, cel mult, un simbol (palid şi diform) al desprinderii de comunism şi al condamnării sale, măcar de jure, dacă nu de facto.

„Rinocerii” rămân. Şi noi, vorba lui Berenger din piesa lui Eugene Ionesco, nu putem decât să-i invidiem: „Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mâinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase?”.