Concert la Palmyra în memoria victimelor DNA, cuvioși închinători... la propriul portret, curățați cu succesuri cu ajutorul dezinfectanților diluați din spitale

Unii politicieni precum dictatorul african Mugabe se închină evlavioși în fața propriului portret. Asemenea politicieni se găsesc cu duiumul și în România (și nu numai aici, din păcate, peste tot). Unii au exclusiv meritul de a fura, a fi impostori, a trăda, a te corupe și, eventual, a ucide sau a face genocid. În Siria, măreții și glorioșii conducători se pot premia și pentru crime împotriva umanității, plasând angelic culpabilitatea asupra Statului Islamic sau a intelectualilor, activiștilor, medicilor, bebelușilor ori a femeilor însărcinate. Iar Obama și ONU (încă) se uită și nu văd nimic. În ciuda ”implicării” competente și dezinteresate a ONU (”united nothings”) și a lui Obama, decretat pe merit ca cel mai neinfluent președinte de presa americană (”o anumită parte a presei” măcar), negocierile de pace de la Geneva pentru soluționarea conflictului sirian întâmpină probleme și mai departe, fiind mereu pe punctul de a se dezagrega. Reprezentanții regimului sirian continuă să taxeze opoziția ca ”teroriști” și evită sistematic discuțiile serioase despre un guvern de tranziție fără teroristul-șef la cârmă. Astfel, este nevoie de presiune din partea Țarului pentru a determina regimul sirian să respecte acordul de încetare a ostilităților, a declarat al-Muslat, reprezentant al opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri): dacă Țarul are influență, nu o utilizează, iar dacă nu are, nu te poți baza oricum pe el.

Uau, se poate cineva baza pe Țarul, chiar dacă ar avea o anumită influență? Doar că va produce, în continuare, surprize, surprize... Una mai plăcută decât alta. Pretutindeni pe pământ. Și-și va acorda apoi singur premiul Nobel pentru pace. În contextul escaladării violențelor din Siria (încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului), al deteriorării situației umanitare și al refuzului autorităților de a elibera prizonierii, în același timp, nemulțumiți de soluțiile parțiale de tranziție (propunerea unui guvern de uniune națională sub conducerea teroristului-șef pentru o perioadă determinată), pentru a face presiune asupra regimului sirian și a Rusiei, consiliul opoziției a încercat să boicoteze a treia rundă de negocieri de pace. După ce a rămas o vreme pentru ”discuții tehnice” la Geneva, ulterior, pe parcursul intensificării luptelor, membri ai consiliului opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri) au părăsit orașul negocierilor de pace. Revoltat de violările repetate și grave ale acordului de încheiere a ostilităților, Riad Hijab, șeful consiliului opoziției, a cerut marilor puteri să intervină prin presiuni sporite asupra regimului pentru a obține reevaluarea acestei înțelegeri. Până la urmă, negocierile s-au reluat, dar într-un climat dificil și tensionat.

Se pare că mai e ceva de lucru până la pace, ameliorarea situației umanitare, democratizarea și stabilizarea Siriei. Până atunci, într-un gest oficial de solidaritate față de refugiați, doamna Merkel a vizitat tabăra Nizip din Gaziantep, Turcia (5.000 persoane), împreună cu preşedintele Consiliului European, Donald Tusk şi vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, și a inaugurat un centru de asistență pentru refugiați (unde copiii se pot juca, pot derula activități artistice și au la dispoziție consiliere psihologică). Însă, conform organizațiilor pentru drepturile omului, situația se prezintă complet diferit în alte tabere, iar turcii continuă să aresteze, să bată și să împuște refugiați la graniță (circa 30 uciși de la începutul anului potrivit datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului). Dacă refugiații din Turcia au beneficiat de vizita formală, mai mult sau mai puțin productivă a doamnei Merkel, în Siria s-a reușit în cele din urmă o operațiune de amploare în sprijinul victimelor din zonele sub blocadă: 500 răniți evacuați din patru asemenea teritorii (cea mai mare astfel de operațiune de până astăzi), jumătate dintre aceștia provenind din localități asediate de rebeli (Foua și Kefraya), ceilalți din zone aflate sub blocada regimului (Zabadani și Madaya). Similar, la Rastan (circa 120.000 de oameni) a ajuns cel mai mare convoi umanitar de până acum într-o zonă sub blocadă guvernamentală (65 de camioane cu mâncare și medicamente).  

Sunt realizări, dar reprezintă echivalentul unui bob de orez și al unei aspirine, iar situația pe teren este și în prezent foarte gravă. Mai exact, nu a fost eliberat niciun prizonier și foarte probabil nu voi mai găsi nici un fir de păr încleiat de sânge sau o unghiuță smulsă din cineva pentru a o îngropa, se știe doar că în Siria sunt violați și torturați până la moarte chiar și copiii, deși eu mă încăpățânez să rămân o Antigonă ridicolă și neînțeleasă și îmi continui deznădăjduită căutările, izbindu-mă bezmetic de Ziduri, la început isteric, apoi din ce în ce mai anemic, din inerție, până mă prăbușesc. Și o iau de la capăt. Mai mult, nici blocadele regimului nu au fost ridicate: la Daraya, de pildă, de peste 1285 zile regimul a blocat orice ajutor, în timp ce țări occidentale ca SUA, Franța, Marea Britanie, Germania și Olanda, implicate în intervenții militare în Siria, livrează aerian bombe, nu pâine. Și, din păcate, în ciuda acordului de încetare a ostilităților, continuă masacrele regimului asupra civililor, cu suport rusesc, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului: în Aleppo (în oraș 253 victime dintre care peste 80 femei și copii, în perioada 22-30 aprilie și 60 în împrejurimile orașului în intervalul 22-24 aprilie), Idlib (37 civili uciși la Maarrat al-Nu’man, în atacuri inclusiv asupra piețelor de legume, apoi din nou în ultimele zile 25 victime în orașe din Idlib și Maarrat al-Nu’man), Douma (13), Kafr Nabl (7), Kafranbel (10) și în alte părți, ba chiar, culmea performanței militare în lupta anti-terorism, peste 30 civili exterminați și peste 80 răniți într-o tabără de refugiați, Kamounia.

Au masacrat inclusiv 5 membri ai trupelor de salvare ”Căștile Albe” (White Helmets – Syria Civil Defence), targetând împreună cu avioanele rusești centrul lor de instruire din Atareb. Faptele bune continuă să fie condamnate pe pământ, iar cele rele premiate, eventual cu premiul Nobel pentru pace. De asemenea, ultimul doctor pediatru (Muhammad Maaz) din cel mai mare oraș al țării, Aleppo, a fost ucis în bombardamentele asupra spitalului Al-Quds (27 morți din personalul medical!) și linia utilizată pentru livrarea ajutoarelor umanitare a fost distrusă. În ultima vreme, guvernul sirian (cu sprijin rusesc) s-a pregătit să asedieze Aleppo, controlat dominant de al-Nusra (al-Qaida). Mă întreb: oare ultimul concert rusesc de la Palmyra, eliberată de sub ocupația Statului Islamic, o fi fost oare pentru susținerea civilizației și în memoria acestor victime, așa cum s-a spus, de altfel? În ciuda retragerii oficiale, Rusia participă la masacrele regimului din Aleppo (și din alte părți) și își păstrează o prezență militară puternică în Latakia (avioane SU-34, SU-24, SU-35, elicoptere Mi-28, Mi-24) pentru a arăta lumii cine face jocurile în Orientul Mijlociu. Iar acordul de încetare a ostilităților a fost greu încercat, pe punctul de a colapsa, din cauza nenumăratelor încălcări ale sale din partea regimului (cu suport rusesc). Recent,  pe 4 mai a fost încheiată o nouă înțelegere între Rusia și Statele Unite pentru a extinde acordul de încetare a ostilităților asupra Aleppo. Regimul sirian a anunțat și el un armistițiu de 48 ore în Aleppo începând cu ziua de 5 mai, după ce au produs peste 300 victime-civili în ultimele două săptămâni. Mai crede cineva ceva? ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Numai în luna aprilie au fost masacrate 3.116 persoane, dintre care 859 civili, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului. Câte un civil este ucis la fiecare 25 de minute. Interesant, și în România, țară democratică, pe timp de pace, o dată la trei zile un copil moare într-un accident sau într-o agresiune. O dată pe lună un copil este ucis din cauza unei bătăi în România. Nu cu multă vreme în urmă, un copil a fost omorât cu pietre la o școală din Slobozia. Era în România, nu la Statul Islamic ori în închisorile regimului sirian. Și eu nu aud, în continuare, decât urlete și tăcere... a pumnului în gură. Bine ar fi dacă am întâlni pretutindeni oameni obișnuiți și politicieni cu bun simț și polițiști prietenoși ca cel care s-a prezentat la grădiniță la un băiețel emigrant din România în Occident, dovadă mărturia acestuia: ”Mami, a venit policeman la grădiniță și a fost nice, nu a mușcat pe nimeni și nici nu a plâns. Și a adus fireman stickers!” Ori ca cei care au oferit pături pentru refugiați și s-au jucat cu copiii lor. Ce e bizar e că lumea încă rezistă și poate rămâne umană în asemenea condiții. La nevoie, să apelăm cu toții fie la polițiștii ăștia drăguți, fie la operațiunile de salvare ale maică-mii precum alertarea poliției și a pompierilor (la începutul anului) pentru a stinge focul... de pe aragazul meu, de la broccoli, în urma unei suspiciuni de sinucidere, într-un moment în care eu, de fapt, îmi ceream scuze (pe blog) pentru prea multă fericire. Să le recomand și activiștilor din Siria, poate dă rezultate.

Prea multă fericire și în cazul refugiaților. Dar nu sunt nici ei singuri. Asta nu pentru că, în mod ingenios, responsabil și unitar (logic, nu?), Comisia Europeană se străduiește din nou să impună un sistem de relocare prin cote a refugiaților, prevăzând sancțiuni de 250.000 de Euro pentru fiecare refugiat refuzat și, în același timp, doamna Merkel s-a dus la o tabără de refugiați din Turcia, ci mai curând prin gesturile de solidaritate ale celorlalți. De pildă, o bătrânică de 82 de ani din Grecia ajută cu mâncare, baie și adăpost temporar refugiații. Iar actrița Kate Blanchett a vizitat tabăra de refugiați Azraq din Iordania și a văzut o piesă pusă în scenă de copiii refugiați, vorbind despre traumele lor, pierderile lor, incertitudinile viitorului, inclusiv căsătoria precoce (fetele trebuie să renunțe la școală și să se mărite la o vârstă fragedă pentru a obține un ipotetic suport). De asemenea, regizorul Marcel Mettelsiefen va lansa curând filmul despre copiii războiului din Siria, ”Children on the Frontline”. Una dintre fetițele siriene filmate recunoaște că murea la fiecare atac al regimului și îi arată regizorului (se preface căzută). Tatăl ei, luptător la rebelii moderați de la FSA, a fost și el răpit de Statul Islamic. Dezamăgită de revoluția confiscată de Statul Islamic și disperată din cauza dispariției soțului ei, mama cu cei patru copii a decis să se refugieze, deși toți erau foarte atașați de țară și de orașul lor, Aleppo. Le e dor până și de dărâmături și de penele de curent. Războiul îi urmărește atât în Turcia, cât și în Germania. La trecerea unui elicopter în Turcia, fetița țipă și se ascunde, crezând că va arunca bombe-butoi. Însă, în ciuda dificultăților, încearcă să meargă mai departe.

Nu toți susțin refugiații precum bătrânica, regizorul și actrița amintite. Astfel, Khairuldeen Makhzoomi, refugiat irakian, student la Berkeley, a fost dat jos din avion pentru că vorbea la telefon în arabă. O pasageră a crezut că proferează amenințări, s-a speriat și a alertat personalul de bord. Când și-a dat seama că toată lumea se uita fix la el, a vrut să încheie conversația la mobil, dar era prea târziu. A fost scos din avion, apoi preluat de agenții federali și interogat. Ce să mai zicem de Raed al-Saleh, șeful trupelor de intervenție civilă ”Căștile Albe” (”Syria Civil Defence – White Helmets”), salvatoare a peste 40.000 de vieți în Siria, căruia i s-a comunicat că viza i-a fost anulată și că trebuie să se întoarcă în Turcia fix la intrarea în Washignton D.C. pentru decernarea unui premiu în domeniul umanitar! USAID, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională care a furnizat peste 20 milioane de dolari către organizația de voluntari a lui Raed, și-a cerut scuze pentru incident. Viza era valabilă până în septembrie 2016 și Raed nu a fost informat în prealabil despre vreo problemă în legătură cu aceasta. Să zic vorbele alea care se rostesc când nu mai ai nimic de spus? ”Supercalifraglisticexpialidocious”. ”Barzăcopilviezure” (moștenirea noastră dacă). ”Pneumonultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. ”Kuaseukuakuaukuakuakuaua”. Ouagadougou (capitala Burkinei Faso). Pe ultimele două, tot le repeta tata săracul.

Și în România continuă sfidările bunului simț. Cât fac 2+2? Dragnea rămâne președinte PSD în ciuda condamnării la doi ani cu suspendare în dosarul ”Referendumul”. Singurul exclus din PSD e Zgonea (pentru că a protestat și i-a cerut demisia lui Dragnea), iar fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste se află din nou în ascensiune... spre funcția de președinte al Senatului. De asemenea, deputaţii vor să modifice legea avocaturii, conferind avocaţilor o adevărată superimunitate în faţa legii, la competiție cu parlamentarii și care ar putea afecta actul de justiție. În plus, încă mai apar candidați penali la alegerile locale: hm, mai pe nicăieri... adică în Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Botoșani, Călărași, Constanța, Galați, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Iași, Maramureș, Neamț, Olt, Prahova, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Teleorman, Vaslui. Mai mult, în pofida deciziei Sinodului BOR de a interzice implicarea politică a preoților (cu excepția celor care concurează la alegerile locale pentru un mandat de consilier, sunt independenți și beneficiază de aprobarea superiorilor), unii candidează pentru posturi de primari independenți/din partea unor partide (înscriși sau nu în acestea): Suceava – 2 (PNL), Buzău – 1 (independent), Argeș – 1, preot implicat în sex cu minore (Partidul pentru Argeș și Muscel), Cluj – 1 (independent), Sibiu – 1 (PNL), Mehedinți – 1 (ALDE),  Vrancea – 2 (nu s-au comunicat detalii cu privire la formațiunea din care provin). Candidaturi la fel de inspirate ca și cea a regelui Mihai la președinție ori a lui Marian Munteanu la primărie. Ce să mai facem? Să-i curățăm cu dezinfectanții diluați din spitale? ”Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă, ci complice” (G. Orwell).

Să nu ajungă cumva popii ăștia ca dictatorul african Mugabe să se închine mai curând în fața propriului portret decât în fața lui Dumnezeu. Ori ca acei cocalari de la noi din Arad care au folosit țuică în loc de apă pentru fundația vilei lor. Și nici mie să nu mi se urce la cap după ce am obținut un punctaj ridicat la un test de rezistență la stres (226%) și, totodată, diplomă de ”geniu” la alt test pe Facebook (la care majoritatea înregistrează scoruri mari, cred). Vai, erau singurele diplome care-mi lipseau, după cea de fotomodel de acum douăzeci de ani, eu considerându-mă de obicei complet neputincioasă, urâtă cu spume și proastă de dau în gropi (pardon, din abis în abis). Da, din abis în abis. Nu mai cunosc decât agonia și extazul. Culmea agoniei și angoasei în cazul meu: mi-e frică să nu-mi pierd coșmarurile sau să le uit și, odată cu ele, propria identitate. Și, vorba unuia de pe Facebook, oricum o dai, ajungi ”exaustipated” (exausted & constipated).

Dar, în cele din urmă, dacă mai scoate frustrarea un sărman scuipat intelectual și o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile, ”sinceritatea este forma cea mai îndrăzneață a curajului” (W. S. Maugham), cât de incomod și cutremurător ar fi adevărul. La rândul meu, ”din bube, mucigaiuri și noroi / iscat-am frumuseți și lucruri noi.” Sincer, eu am avut întotdeauna oroare de urâtul din jurul nostru și am căutat frumosul din rațiuni de salvare. Din motive ”est-etice”, cum zicea Monica Lovinescu. Frumusețea din sufletul nostru. ”Frumusețea va salva lumea” (Dostoievski). Și dacă nu va salva nimic, ce dacă? Poate că binele nu învinge răul, dar nici răul nu învinge binele. Binele nu poate fi învins. Și cred că secretul fericirii este recunoștința (la mine, paradoxal, e și nemulțumirea un asemenea secret), iar ”mulțumesc” reprezintă cea mai bună rugăciune. ”Dacă singura rugăciune pe care ai spus-o în viață ta a fost „mulțumesc”, aceasta este suficient.” (Meister Eckhart)