vineri, 19 aprilie 2013

Călătorie în Iran (I). Naufragiată în oceanul fundamentalismului islamic



În ”căutarea timpului pierdut”, am călătorit pentru trei săptămâni în Iran, la rudele soțului: Lorestan, Khorramabad (orașul copilăriei lui bărbată-miu, unde locuiește încă majoritatea familei sale), Teheran și Isfahan. Drum fără sfârșit, epuizant, cu avionul de la București la Teheran: o escală lungă la Istanbul și apoi încă 8 ore cu mașina până la Khorramabad. La Istanbul ne întâmpină un aeroport cosmopolit, cu o atmosferă cvasi-paradisiacă: oameni din toate colțurile lumii, trăind parcă fericiți împreună dintotdeauna, deși un pic grăbiți sau dezorientați. La Teheran însă în aeroport ne așteaptă pozele ayatolahilor (liderii deopotrivă spirituali și politici) și sala de rugăciuni, toate femeile poartă hijab (șal pe cap), unele au și chador (văl care acoperă complet corpul), fustele sunt interzise chiar dacă sunt lungi, nu trebuie să se vadă nicio formă sub haine, așa că se pun mantouri peste pantaloni, nu trebuie să rămână descoperită decât fața, iar călătorii sunt... ghiciți de unde? De unde să fie, marea majoritate din Iran.

O lume reglementată strict, în special controlul strict al sexualității, sub toate aspectele: de la interzicerea pornografiei la acoperirea completă a corpului și interzicerea contactelor fizice, cu excepția rudelor apropiate, dar și acestea de evitat în public. Președintele Ahmadinejad a fost recent admonestat de cler că a atins o femeie din familia lui Chavez: a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe obraz pe mama îndurerată a lui Hugo Chavez, la înmormântarea fiului ei. Un gest uman, un semn de empatie, însă sever condamnat de preoți. Acum circulă și bancuri inspirate de această situație. Nu ai voie să atingi decât rudele apropiate (de preferință acasă). Corpul trebuie acoperit integral, cu excepția feței. Iată, de pildă, deja e soare puternic, s-a făcut vreme de plajă, aș ieși în maiou și pantaloni scurți, dar, trebuie să-mi pun obligatoriu o jachetă lungă, groasă, încheiată până în gât sau un mantou. Și dacă acum e așa, nici nu vreau să mă gândesc cum e vara pentru sărmanele femei. Cu chadorul pe ele e ca și cum s-ar arunca în flăcările Mordorului. Dar și bărbații, de principiu, trebuie să-și acopere complet corpul; totuși, îi văd pe mulți cu tricouri cu mânecă scurtă, deci asta se tolerează pentru bărbați. Vălul de pe cap (hijab) trebuie purtat oriunde afară din casă, chiar și în mașină. Multe femei își lasă vălul pe cap și în casă, o fată care stă fără hijab acasă, când are invitați, e deja una îndrăzneață, destul de modernă. Ce să mai vorbim de una care poartă tricou cu mânecă scurtă acasă! E chiar provocatoare. La ieșirea din casă, dau să-l iau pe bărbată-miu de mână, dar sunt discret apostrofată de familie: ai voie să-ți atingi soțul, dar nu în public.

Accesul la internet! Un nou coșmar. De fapt, de ce spun acces, așa ceva nu există. Poți să stai zile, ore, luni, decenii să prinzi o conexiune, care va dispărea în următoarea fracțiune de secundă. Așa că ai trei posibilități: să se saturi și să renunți la internet, să continui să încerci să te conectezi ori să pui o bombă. Foarte probabil că se optează frecvent pentru prima alternativă. Încerc să mă contectez pe Gmail și după jde mii de ore îmi apare mesajul: ”You’re trying to sign in from an unusual location”, apoi conexiunea se taie brusc. Very unusual, of course. O insulă complet izolată într-o lume a conectării. Îngrozitor de frustrant, iar îmi aduc aminte de comunism, când toate legăturile externe erau tăiate. Mă simt de parcă aș fi naufragiată, fac semne disperate și nimeni nu observă nimic. Și aici, așa e politica, ăsta-i sistemul. Convorbirile telefonice sunt și ele dificile și potențial periculoase. Trebuie să-ți supravghezi fiecare cuvânt, tot ca pe vremea comunismului. Aici e fundamentalism islamic, dar stilul de control e cvasi-similar (cultul liderilor religioși și politici (în același timp), controlul accesului la mijloacele de comunicare, descurajarea interconectării și a asocierii, controlul conținutului comunicării etc.). E, și dacă am reuși prin absurd să ne conectăm cu cineva, poate spunem ceva ce nu trebuie. Mai bine nu vorbim. Cel puțin pe canalele publice sau inerent făcute publice de autorități (de tip net sau telefon). Da, netul și telefonul sunt publice. Asta e politica. Ăsta-i sistemul. Tot un fel de Big Brother, fie și cu mască islamică.

După ”lupte seculare” care durează ore în șir, reușești poate să accesezi un site de știri din Românica (ex. Mediafax) sau pagini ale diverselor instituții (ex. ARACIS, ministere etc.), chiar dacă se închid aproape instantaneu pentru că se pierde conexiunea. Orice are conținut ”erotic/pornografic” - imagini nepotrivite (ex. fete/băieți îmbrăcați neregulamentar – adică în tricou cu mânecă scurtă, nu mai vorbesc de contacte între persoane de sex opus etc.) e din start exclus. Ia să încercați să accesați site-ul Libertatea, Click sau Cancan! În filmele difuzate pe canalele oficiale, nu pot fi arătate două persoane de sex opus ținându-se de mână sau sărutându-se (fie și pe obraz), darămite făcând sex, iar, dacă sunt filme importate, acestea sunt cenzurate drastic. La Facebook, youtube sau bloguri, de asemenea, interdicție totală! Nu pot să-mi accesez propriul blog: nu că e cenzurat, e interzis. Să fac reclamație și aici? Nu mi-e mie frică, dar cred că o las pe data viitoare, nu e contextul potrivit și, în plus, nu vreau s-o supăr pe mama-soacră.

Apropo, de fiecare dată când încerc să fac poze, rudele tresar și țipă: auăleu, doar n-o să le pun pe Facebook! Le e frică. Îi asigur că rămân doar de uz intern, strict pentru familie, nu și pentru prietenii de pe Facebook. Nu voi posta pe net nicio poză în care apar rude sau prieteni din Iran, ar putea fi incriminatoare pentru ei.

Singura sursă de informare e televizorul. Pentru cine are satelit, să zicem că e cât de cât mai bine (poți să te uiți la BBC, Voice of America etc.), altfel ai la dispoziție doar canalele TV oficiale, de propagandă islamică. În fiecare sufragerie e un televizor mare (plasmă, LCD), chiar și la țară, iar oamenii urmăresc împreună cu familia canale TV de seriale gen Acasă TV (telenovele turcești – Gem TV) sau canale generaliste, axate pe divertisment gen Pro TV sau Antena 1 (Manoto). Ultima senzație în Iran e telenovela ”Suleyman Magnificul”, difuzată și în România pe Kanal D. Seara, când se transmite pe Gem TV, lumea stă lipită de televizor, sunt în transă, nici nu îndrăznesc să respire. La știri (BBC Farsi sau Voice of America Farsi) se uită mai rar, nu-și întrerup, de regulă, serialele pentru știri, iar în timpul pauzelor publicitare nu zappează (dar e și normal pentru că vizionarea TV are loc în familie, în grupuri destul de mari). Pe canalele TV cele mai populare (Gem TV, Manoto), deși emit din afara țării, nu sunt reclame la băuturi alcoolice (nici măcar bere), cu toate că ar exista un potențial target: sunt 5-7 milioane de emigranți iranieni, iar cei mai tineri (până în 40 de ani) sunt majoritar favorabili consumului de băuturi alcoolice.

Încerc disperată să iau legătura cu maică-mea și cu fi-miu să-i anunț că am ajuns, dar nimic nu pare să meargă. Nici netul, nici telefoanele, după ore în șir de tentative eșuate. Mi-e atât de rău de oboseală că nici nu mai pot să mă țin pe picioare, ochii sunt roșii și lăcrimează continuu, mă doare stomacul îngrozitor, iar inima mă înțeapă foarte tare, dar nu pot să renunț, trebuie să vorbesc acasă. Recurg în ultimă instanță la SMS. În sfârșit, ura! Se pare că a ajuns. Din păcate, nu primesc feedback. Între timp, tot încerc să mă conectez la net și să sun. Nu merge. Intru în panică. Totul se învârtește cu mine, mâinile îmi tremură puternic, iar lacrimile scurse din ochii înroșiți par raze laser care găuresc tastele. Mă rog lui Dumnezeu să pot comunica cu cei de acasă. În următorul minut, un nou SMS! Fi-miu îmi răspunde că sunt toți OK acasă (inclusiv mâța) și că se bucură că am ajuns bine. Ochii mi se umplu de lacrimi... poate că sunt totuși de oboseală. Nu-mi vine să cred, am ajuns să apreciez un SMS! Când n-ai nimic altceva la dispoziție, un SMS poate fi un miracol.

Pe ansamblu, e o lume închisă, fără posibilități de comunicare – oficial cel puțin. În particular, descopăr oameni extraordinari, deschiși și foarte primitori: ne așteaptă la aeroport la 3 dimineața, ne duc cu mașina sute de kilometri, pregătesc mese tradiționale irezistibile (orez, pui cu sos, salate, chiar și un miel cumpărat, tăiat în fața noastră, preparat special pentru noi și servit apoi pe jos, cu un pahar de lapte bătut alături, într-o atmosferă sărbătorească, dar nepretențioasă, fără fițe, cu toată familia), ne invită să fumăm narghilea și fac glume subversive. Dacă în public trebuie să taci, acasă, în compensație, poți să vorbești cu familia: mult, despre orice, oricum (inclusiv critic la adresa politicii oficiale), foarte liber. Dublul limbaj, dubla gândire. Familiile se reunesc adeseori, accesul în casă e permis rudelor fără invitație: pur și simplu, pot intra în casă oricând doresc (și vin în vizită de dimineața până noaptea, mai ales de sărbători, fără invitație). Se fac mese mari cu întreaga familie, iar conexiunile între rude sunt (încă) foarte strânse, deși, treptat, se insinuează și aici disoluția modelului tradițional de familie și de comunitate (foarte mulți plecați în capitală sau în străinătate la lucru etc.).

În Turcia, politica este mai apropiată de cea a țărilor democratice, legile sunt mai moderne și mai permisive în ce privește drepturile cetățenilor. Dacă te iei după aeroport (cu lookul lui modern și cosmopolit), crezi că ai pășit în paradisul toleranței. În schimb, societatea pare a fi scindată (modernă vs. tradiționalistă) și există o parte foarte consistentă rezistentă la modernizare. Asta se poate vedea din practicarea religiei – expunerea publică a credinței, destul de invazivă pentru turiști, (de 5 ori pe zi se zguduie hotelul de strigătele muezinului, se fac rugăciuni pe stradă, cu tot ritualul: descălțat și spălat pe mâini, pe picioare și pe față, prohibiție de facto, nu de jure a băuturilor alcoolice în magazine, pentru că sunt interzise de Islam - haram). În Iran, pare invers: politica e restrictivă și abuzivă, dar oamenii acasă sunt mai deschiși, toleranți și nu-și manifestă credința în mod strident.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu