Examen cu BB (VIII). Oscilații între ”Camera 101” și ”Camera” din Zonă: coșmaruri și evadări în paradis

Luptă, sinucidere, comă, cedare. În această ordine. Ultima e cea mai rea, implică o cedare atât exterioară, cât și interioară, o gândire simplificată și controlată, absența sentimentelor (cu excepția urii față de dușmani și a adorației față de lider (adorație, nu dragoste!). Te dezumanizezi complet.

Coma (leșin prelungit, anestezie, mai mult sau mai puțin ”confortably numb”) nu este o cedare formală (de tip contract cu ștampilă și semnătură), deci, teoretic, încă mai poți să reziști (să spui în continuare, cu eforturi supraumane, că 2+2 = 4). Dar coma înseamnă și anularea sentimentelor tale umane: reacții mecanice, din inerție, o dedublare și o privire din exterior, uneori capabilă să perceapă cu acuitate detalii monstruoase, dar fără a mai simți nimic. Și, de multe ori, nu este nici măcar confortabilă: poate fi epuizantă, o ”supraviețuire” la limita cu neantul, care îți devorează corpul și mintea până la ultimul neuron. Îți devorează doar corpul și mintea, căci sufletul parcă s-a evaporat. În final, efortul de a face cel mai mic lucru (a respira, a înghiți, a mișca un deget la propriu sau la figurat) poate ajunge înspăimântător și chiar fatal. Coma este urmarea degradării și a depresiei prelungite și poate să dureze la nesfârșit. Iar dacă ești în comă, fără sentimente, unde mai e sufletul? Nu e o luptă aproape câștigată pentru Big Brother? Și ce șanse sunt să te trezești din comă? Am fost și eu aproape un an în comă, mai demult. O ”oportunitate” oferită de un alt job. Nu mai simțeam nimic, dar am încercat totuși și atunci să fac ceva, deși nu-mi mai păsa. Dumnezeu și muzica m-au ajutat să mă trezesc, puțin câte puțin, nu dintr-o dată. Iar când mi-am dat demisia, brusc, parcă mi s-au deschis porțile paradisului, m-am simțit renăscută și liberă ca un inorog care a băut din izvorul cu apă vie (și nu era ”Izvorul Minunilor”!). Nu mai vreau să intru în comă, nu știu ce s-ar mai putea întâmpla.

Sinuciderea e mai bună decât coma: poți s-o faci înainte de un stadiu avansat de dezumanizare (păstrând sufletul relativ nealterat), dar are și dezavantaje: din comă poate te mai trezești cândva, după sinucidere, nu, și, în plus, sinuciderea nu e tocmai creștinească și înseamnă părăsirea luptei. Creștinul trebuie să rămână pe baricade, cu riscul de a ajunge în comă sau de a ceda.

Să râmân pe baricade când nu știu dacă mai cred? Nu mai cred cu adevărat nici în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. ”Unbreakable”? Ce prostie! Și-a pierdut efectul antientropic. Nu mai cred în el, îl voi sparge chiar eu, cu mâna mea. De ce să-l spargă alții? Promy nu se opune, spune: ”fă-o”. Îl arunc, dar rămâne în aer. Parcă sfidează legea gravitației. Promy îmi sugerează să nu renunț, pot să-l lovesc și cu ciocanul sau orice altceva. Îndrăznește, așadar! Eu, eu să fac asta? Să-l lovesc direct? E mai rău așa decât dacă îl arunc. Să-l lovesc cu ciocanul? Să-mi sparg propria lume de vise? Îmi cam tremură mâna. Nu. Cel puțin deocamdată, nu.

Poate că tatuajul meu cu inorog negru (în stil tribal) ar trebui să mă inspire. Ca orice inorog adevărat, știe să tragă vânturi cu aromă de trandafiri, ylang-ylang și iasomie. E singura parte de pe corp pe care o iubesc. De fapt, cred că tatuajul a fost un început de reîmprietenire cu corpul (pe care-l neglijasem în favoarea sufletului). Poate că trebuie să-mi fac și altele, să încerc să refac uniunea corp-suflet. Inorogul e simbolul libertății (n-are șa, n-are stăpân, nu e castrat, poate să zburde unde vrea), al inocenței, al puterii viselor și al solidarității cu cei aflați în suferință. Inorogii au darul de a alina durerea și de a păstra visele. Inorogul meu a fost cândva alb. Acum e negru pentru că a coborât într-o lume a mizeriei și a abuzurilor și s-a impregnat de suferința oamenilor de pretutindeni. Însă asta a fost alegerea lui și nu-i pare rău.

Despre școli private de pe vremea lui Orwell... Interesant, citesc acum ”O fată de preot” (G. Orwell): o fată respectabilă, educată, fiica unui preot anglican dintr-un mic orășel, săracă, dar foarte muncitoare, credincioasă și împăcată cu soarta ei, ajunge pe stradă (”homeless”) din cauza unor bârfe total deplasate și inflamate de tabloide despre presupusa ei relație cu un pictor. După mizeria, frigul, foamea și umilințele de pe stradă, după repetate încercări de a lucra ca servitoare măcar (fără recomandări și cu un accent enervant de educat!) și de a se caza undeva (fără bagaj, ca o curvă!), fata e recuperată de la închisoare (unde ajunsese pentru cerșit) de un unchi bogat care vroia s-o ajute... să dispară ca nu cumva să se amplifice scandalurile. Care era cel mai bun mijloc de a o face să dispară? Păi s-o angajeze profesoară pe undeva, pe la o școală privată. În doar o singură zi, cu o șpagă de 5 lire.

Iar la școala privată din anii ’30 de pe vremea lui Orwell totul se învârtește în jurul banilor, nimic altceva nu contează. Scopul școlii e încasarea de taxe, așa spune directoarea. Iar copiii au regim diferențiat: cei bogați, buni plătitori de taxe, trebuie tratați mai bine ca ceilalți (dar, de bine de rău, vin la școală). Dacă cei bogați fac vreo prostie (pun pioneze pe scaunul profei, îi dau foc la rochie etc.), profa nu trebuie să vadă nimic sau, dacă e prea frustrată,... trebuie să-i pedepsească pe cei mai săraci pentru asta. Profa e anunțată că are de predat franceza... da, franceza, engleza, latina, greaca, caligrafia, istoria, geografia, științele naturii, mate, fizică, muzică, desen etc. Trebuie să lucreze non-stop, preia chiar și treburi administrative și gospodărești. Profa se teme că nu e calificată și că nu are timp să le pregătească pe toate. Dar grijile nu sunt chiar așa de întemeiate. Copiii nu știu absolut nimic (strămoșii englezilor sunt Columb sau Napoleon, în America se merge din Europa cu trenul, soarele se învârtește în jurul Pământului etc.), au memorat mecanic câteva lucruri în franceză și transcriu la nesfârșit compuneri siropoase (cu floricele și păsărele) pentru a face impresie părinților (că doar ei plătesc), iar materialele didactice sunt puține și depășite (bine că nu sunt ”copy-paste”). Dar scopul școlii nu e să înveți ceva pe cineva, ci taxele. Banii. Ce revelație! Doamna directoare n-a citit niciodată o carte și se laudă cu asta. Ba chiar o apostrofează pe profă când o vede cu un roman, într-o seară de weekend: ”Păi ai timp să citești?” Directoarea monitorizează permanent profii (adică pe profă, că alții nu-s), o urmărește peste tot și dă buzna în ore sub diverse pretexte. Iar notele sunt... de la ”excelent” în sus (părinții vor să vadă rezultate). Dar, culmea, profa vrea să rămână acolo.

Oare ce o motivează? Copiii, ce altceva?! Vrea să îi lumineze măcar un pic, să le deschidă mintea și să creeze o atmosferă mai umană. Parcă le-am mai văzut pe-astea pe undeva, chiar recent. Într-o formă încă mai aberantă. Nu cred că suport să citesc mai departe. Fac totuși un efort să continui. Profa crede că acești copii nu sunt proști, ci doar imbecilizați de o manieră stupidă de predare, încearcă să fie ea altfel, să producă o schimbare în stilul de predare, benefică pentru copii, care să-i trezească din letargie: cumpără manuale și materiale ilustrative atractive din amărâtul ei de salariu, îi implică pe copii în jocuri educative interactive (construit hărți din plastilină și amenajat tapete pe pereți cu imagini din istoria lumii), îi provoacă să gândească, le citește Shakespeare și comentează împreună la ore etc.

Totul bine și frumos, dar până când? Părinții sunt foarte deranjați de Shakespeare (din cauza potențialului impact negativ asupra moralității copiilor) și, în general, de întreaga literatură (cine are nevoie de literatură, asta doar pervertește mințile) și doresc să se revină la compunerile cu păsărele și floricele, precum și la nesfârșite exerciții de caligrafie și de aritmetică. După o ”ședință” dură cu părinții, patronată de directoare, profa, umilită și disperată că-și pierde jobul, în cele din urmă se conformează. Revine la metodele și materialele didactice anterioare și își asumă un rol autoritar față de copii. Ajunge chiar să bată copiii. Treptat, se dezumanizează, își pierde credința, visele și inocența, iar lumea întreagă devine lipsită de sens pentru ea. Trăiește doar în așteptarea zilei de salariu. Interesant că nu se dezumanizează când e pe stradă, moartă de foame și de frig (redusă la necesitățile biologice); după șocul din stradă, își revine imediat, în schimb, umilințele și conformismul o fac să se degradeze extrem de rapid. Mizeria morală e mai rea decât cea fizică. Cu toate compromisurile astea, e dată afară într-un final: o altă profă care adusese câțiva elevi de la o școală în curs de destrămare e recompensată cu jobul ei. La urma urmei, doar banii contează, nu?

Văzându-mă iar deprimată, Promy mă invită din nou pe Gliese. Îmi arată pe harta 7D de la iPhone 7 zăpada roz, moale și mătăsoasă, care are o temperatură de 30 de grade Celsius și pe care a creat-o el pentru mine pe insula Pink. Sper că Pink de la Pink Floyd, și nu de la vreo păpușă Barbie. Tehnologie, nu magie, bineînțeles. Acum a perfecționat harta: nu doar că se simte mirosul de căpșuni al zăpezii, dar și poți să guști din ea. Are gust de vată de zahăr cu căpșuni, e dulce și aromată, dar nu e lipicioasă. Seamănă și cu bucățelele mici de vată colorată pe care așeza mătuși-mea bijuteriile în casete; când eram mică, eram fascinată de ele, le priveam ca pe niște obiecte sacre, nici nu îndrăzneam să le ating.

Ne teleportăm, mai facem câteva scufundări la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, învăț să călăresc delfinii zburători, iar Promy se distrează să mă doteze cu aripi și o coadă de pește. Sirenă, în sfârșit! E, dacă n-am și un tatuaj mare cu vultur, tot degeaba, dar Promy nu vrea să audă. După ce înotăm și zburăm deasupra Ataraxiei, ne îndreptăm spre insula Pink. Un look destul de turistic și nicio legătură cu Pink Floyd. Plină de orhidee, cu nisip fin-argintiu și ape turcoaz. În mijlocul insulei e un spațiu circular, destul de mare umplut cu zăpadă roze. Se simte mirosul de căpșuni de la o poștă. Zăpada, într-adevăr, e moale și mătăsoasă, caldă (30 de grade), dar destul de consistentă (scârțâie sub picioare) și nu e lipicioasă. Are un gust delicios de căpșuni. Mi-e teamă că o voi mânca pe toată. Ne tăvălim în zăpadă și aruncăm cu bulgări pe care apoi îi înghițim.

După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese până mi s-a aplecat, din nou în Camera 101. Coșmarul cu omizile pe care-l am din copilărie. Mai rău ca niciodată. Acum sunt și figuri noi. Nu e doar O’Brien. Sunt și copiii. M-au dezbrăcat, m-au întins pe patul de tortură și m-au legat în lanțuri. Îmi aduc omizi și alte insecte scârboase pe care mi le introduc prin toate orificiile disponibile. Copiii! Copiii mei... Se uită la mine cu aceeași privire de cățeluș. Inconfundabilă. E posibil? Orice e posibil. Malraux spunea că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil. Mă zvârcolesc de groază şi de scârbă. Corpul mi-e plin de varice purulente, din care intră și ies omizi. Mă simt ca un cadavru umflat gata să plesnească... Vreau să plâng și nu pot. În cele din urmă, două lacrimi mi se scurg pe obraz. Borâtură de ”Aliens”, terci de omizi storcite. Agonizez. Nu pot să rezist.

Nu mi-e frică de moarte, ci doar de descompunere. ”Stay human, not alive”, spunea Winston. Tăcerea Zidului îmi bubuie în urechi. Îmi sparge timpanele. Doar zgomot, nu muzică. Muzica s-a terminat. Fără muzică, nimic nu există. Stingeți lumina, mă orbește și mă rănește și ea! E atât de străină și de impersonală și totuși atât de intensă - ca lumina unui OZN. ”When the music’s over/ turn out the light……..” When the music’s over – The Doors

Nu mai aștept nimic, decât să se stingă lumina. ”The rest is silence”. Și totuși, indiferent ce gândesc, Promy apare din nou. Aruncă săgeți laser din ochii albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Gliese care îmi rup lanțurile. Ține într-o mână presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. Cu cealaltă mână, mă ridică pe mine și mă ia în spate. Nici nu am putere să mă agăț de el, mă ține el. Apoi deschide ușa și un miros puternic îmi dilată nările. Un miros răvășitor de mare. De undeva, nu foarte de departe (poate de la terasă, de la Stuf), vin ecouri din ”The Doors”: ”Light my fire”. Reîncepe muzica? Inhalez adânc briza mării și mă avânt în Camera din Zonă, în Vamă, în golfuleț. Nu știu de ce, nu doar camera 101, ci și paradisul pare destul de real.

Dacă tot m-a eliverat Promy din camera 101, mă voi revanșa. O să refac scena eliberarii lui in varianta by Ile, Madam Dezastru: o compensație minoră, dar, cine știe, poate îi ameliorează trauma. Voi ucide vulturul, îi voi scoate pironul lui Promy din piept și îi voi rupe lanțurile. Promy îmi spune că nu pot săgeta bestia nici dacă e împăiată la muzeu, la cinci centimetri de mine. Apoi, nu pot să mă apropii de el și să-l eliberez pentru că pute mai rău ca grajdurile lui Augias și arată mai sinistru ca portretul lui Dorian Gray. Tot timpul s-a gândit numai la baie și la somn. Coma nu e somn. O baie, fie și în râul cu apa mlăștinoasă, poluată de Hercule când a curățat grajdurile lui Augias și a deversat mizeria în râuri. Bun, încerc să mă apropii de vultur, chiar și așa. Tot pe loc, tot pe loc, să răsară busuioc. Un pas înainte și doi înapoi. Un pas înainte și doi înapoi. Așa nu merge. Promy zace pe stâncă, cenușiu și umflat de parcă ar fi un cadavru în putrefacție, cu bestia înfiptă în ficat, sfârtecându-l și sugându-i sângele. Deodată, ochii mi se fac fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune și precum coralul albastru din presse-papierul de pe Gliese. Aruncă raze laser ucigătoare, iar vulturul e carbonizat. Voi foloi aceeași metodă pentru lanțuri și piron. Promy se prăbușește la pământ. Nicio reacție. Nu simte nimic, nu se mișcă. Parc-ar fi mort. Să-l trezesc cu un sărut ca-n poveștile Disney? Ridicol, nu? După ce am mâncat zăpadă roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, orice e posibil... Să încerc totuși... La început nu se întâmplă nimic. După câteva minute de așteptare încordată, pielea lui Promy se face transparentă ca de cristal, oasele și mușchii parcă ar fi din pietre prețioase de toate culorile, iar întreg corpul pare învăluit într-o aură. În sfârșit! Șoptește: ”I-i-i-ph-ph-one 7”.

– Promy, ce ai făcut ca să reziști pe Elbrus?

– Mi-am folosit puterea imaginației.

– Ți-ai imaginat noul iPhone 7?

Ăsta e Promy. A renăscut. Vorba vine. Cicatricea de la mușcătura bestiei și urmele pironului rămân. Și Iisus poartă stigmatele (urmele cuielor cu care a fost crucificat) în palmele și picioarele sale, chiar și în paradis.

P.S. Urmează plângerea penală (telenovela continuă) și povestiri din Iran (am fost plecată 3 săptămâni).