THE WALL (BUCUREȘTI 2013) – CU FAȚA LA ZID

Miercuri a avut loc concertul ”The Wall” (Roger Waters, ex-Pink Floyd) la București. M-a impresionat prezența foarte mare a publicului la concert (peste 50.000), chiar dacă am stat presați precum cărămizile din Zid. Nu știu ce aș mai putea să scriu despre ”The Wall”. Tot ce am scris, scriu și voi scrie este legat de Ziduri (fie că sunt din interior sau exterior: din mintea noastră, de acasă, de la job sau din sfera publică). Am descoperit ”The Wall” în liceu. A fost un cutremur necuantificabil pe scara Richter. Am fost atunci în stare de șoc (ca de fiecare dată când m-am întâlnit cu opere care m-au marcat: ”Alice în Țara minunilor” (L. Carroll), ”Legendele Olimpului” în copilărie, apoi ”Crimă și pdeapsă” (Dostoievski), ”Procesul” (Kafka”), ”1984” (Orwell), ”Jurnalul Fericirii” (Steinhardt), ”Stăpânul inelelor” (Tolkien), cărțile lui Rushdie, filmele lui Chaplin, Tarkovski, Kubrick sau Terry Gilliam etc.). M-a ajutat nu doar să conștientizez prezența și modurile de manifestare a Zidurilor, ci și să caut soluții de rezistență (eu am recurs mai des la credință și apoi la clasica ”rezistență prin cultură”: muzica, dansul, cărțile, filmele, eroii (ficționali sau reali), Vama Veche-Zona etc.). Eu una am perceput inițial mai intens Zidul comunist, de-abia ieșisem din ”Epoca de aur” și vroiam cu disperare o altă Românie. Nu a fost o muzică a evaziunii, ci, dimpotrivă, una care m-a ancorat în realitate cât se poate de adânc și m-a impulsionat să mă confrunt cu Zidurile din mine și din exterior.

Mai bine alienați, ascunși în spatele propriilor Ziduri decât simple cărămizi (integrate, stabile, dar uniformizate și captive în Zid). Dar și mai bine să luptăm cu Zidurile din noi și din lume, chiar dacă asta înseamnă o telenovelă fără sfârșit, unde nu o vom găsi niciodată pe Elodia. Să ne trezim la viață, să ieșim din starea de ”Conforably numb”. Mai întâi noi: să fim vii. Apoi să apărăm viața din jurul nostru. Asta face și Roger Waters. Cred că e un exemplu bun.”Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all / Togwther we stand, diveded we fall”.

M-a impresionat articolul ”Sânge pe Zid” al jurnalistei Elena Dumitru de la Adevărul pentru că era sincer, autentic la fel ca și spiritul ”Pink Floyd”. Un strigăt țâșnit din ciocnirea de Zid! Concertul a trezit-o pe jurnalista desensibilizată (care scria articole despre masacrele din Siria fără să simtă nimic, fără să arunce măcar o privire la fotografiile copiilor intoxicați de gaze și uciși) din starea de amorțeală, abulie, comă... ”Comfortably numb”. Violența mediatică excesivă și continuă, sigur, ne desensibilizează. Suferința și moartea nu ne mai spun nimic. A fost nevoie de muzică pentru a putea simți. Iar muzica a reușit asta pentru că era ”o experiență sângeros de personală”, așa a spus, inspirat, jurnalista. Tot ce-a compus Roger Waters a fost o expresie a experienței sale (moartea tatălui în al doilea război mondial, mama ultra-protectoare și posesivă, profesorii agresivi, sarcastici și convenționali de la școală, relațiile problematice cu femeile, politicile guvernului etc.), dar tocmai autenticitatea l-a făcut credibil și capabil, în final, să depășească sfera personală și să devină universal. Sânge pe Zid

În timpul pauzei dintre cele două părți ale concertului, Zidul a fost acoperit de imaginile victimelor războaielor și ale terorismului (inclusiv de stat), invitând la reculegere și reflecție. Liniște adâncă, minute în șir. Tăcerea morții. Încă un memorial al victimelor... Ce rost mai are are? Cui protest? Dar imaginea morții vroia să ne invite, de fapt, să apărăm viața. ”Hey you! Don’t help them to bury the live / Don’t give in without a fight”. Nu avem dreptul să luăm nicio viață, cu atât mai mult a celor nevinovați. Nici măcar una. O zi după concertul de la București, cântăreața Hyon Song-wol (fostă prietenă a lui Kim Jong Un, liderul nord-coreean) a fost executată împreună cu alți 11 artiști, în fața familiilor lor (care vor fi și ele arestate și duse în lagăre de detenție, se practică pedepsirea exemplară și colectivă în Coreea de Nord, asta-i politica, ăsta-i sistemul). Cântăreața interpreta muzică patriotică (de genul celei de la Cântarea României de la noi, din vremea comunismului, festivistă și ultrastandardizată: A Girl in the Saddle of a Steed ), altceva nu prea e accesibil în Coreea, doar nu ne gândim că ar fi putut participa la un concert ca ”The Wall”, împreună cu Roger Waters. Apropo, concertul ”The Wall” nu ar fi putut avea loc în nicio țară fundamentalistă (comunistă, islamică) ori unde e dictatură. Trebuie, totuși, să apreciem ce avem: internet (chiar dacă monitorizat de Big Brotheri – ai noștri și ai lor), muzică, spectacole, filme, cărți, libertate de circulație, putem să ne îmbrăcăm cum vrem și să spunem ce vrem în public. Libertatea de expresie nu se poate compara cu nimic, este singura care poate aduce o gură de aer pe o planetă intoxicată cu gaze sarin, corupție și ideologii.

Mă uitam hipnotizată, îngrozită și scârbită la articolele despre execuția artiștilor din Coreea de Nord și încercam din nou senzația aia cumplită de neputință. Parcă asistam la execuție. Mă uitam și eu, la fel ca și rudele victimelor, și nu puteam face nimic. Încă puțin sânge pe Zid? În seria nenumăraților morți, victime ale războiaelor și terorismului de stat? În avalanșa halucinantă a imaginilor horror din media? Mai contează? Nici nu mai încap toți pe Zid, nu mai e loc să-i comemorăm, Roger! Iar de cei mai mulți nimeni nu știe nimic.

Dezbracă-ne, întoarce-ne cu fața spre Zid, leagă-ne la ochi și pune-ne pistolul la tâmplă, Big Brother! Sau trage cu mitraliera. Mai sigur și mai de efect. Și pe mine nu mă mai întreba nimic, nu-ți voi răspunde. Nu voi schimba notele, nu te voi pupa în cur, nu-ți voi cânta ode și, mai ales, nu te voi iubi niciodată, Big Brother! Asta e ce pot eu să fac. Mă clatin pe picioare, dar nu mai contează. Îmi simt buzele arse, iar legătura de pe ochi mă strânge. Nu, scoate-mi legătura, vreau să mai văd o dată Zidul! E alb și rece, atingerea lui înghețată mă curentează: un cimitir fără margini, fără pietre de mormânt, al celor fără nume, prea umili și neînsemnați și totodată prea speriați ca să-l mai bântuie măcar. Încă respir. Totul e alb. Albul ochilor unui orb. Și acum trage!

Mother – The Wall – Roger Waters (București 2013)
Another Brick in the Wall – The Wall – Roger Waters (București 2013)
Outside the Wall – The Wall – Roger Waters (București 2013)