Examen cu Big Brother (XX) – Renaștere din spuma balelor în Vamă, la ”Folk you” și pe Gliese, în Ataraxia

În scurta vacanță în Vamă, răceala mea obișnuită, fără de care îmi pierd identitatea, se accentuează. Titanii știu că eu dârdâi și mă fac vânătă la orice temperaturi de la 25 de grade în jos, cum o fii să stai mii de ani la – 25 ca-n Tartar sau pe Elbrus nici nu vreau să mă gândesc, am testat deja gerul siberian la manifestațiile ”Stop ACTA” în 2012, și acum mai am junghiuri și mai tușesc. În Vamă, cum febra crește și am amețeli, trec repede la antibiotice. Cură de ceai în Vamă! Nu-i nimic, mă revanșez la anul. Festivalul ”Folk you – Florian Pittiș” îmi mai alină durerea, deși nu rezist la mai mult de două-trei melodii. Din fericire, sirenele de pe Gliese, fane ale muzicii folk din România, salvează situația: stau în fiecare zi de la deschidere până la ultima melodie, știu toate cântecele (mai puțin pe acelea care sunt în primă audiție), dar le place îndeosebi Andrieș, cântecul despre plagiat (cred că tocmai pentru că e foarte exotic, nu există așa ceva pe Gliese): Andrieș și Taxi, cântecul despre ce n-am vrea să vedem niciodată în Vamă: Taxi . Sirenele se integrează perfect și s-ar putea să nu mai vrea să se întoarcă pe Gliese. Nici turiștii din Vamă nu prea mai vor să le lase.

Foarte aglomerat: nu că n-ai unde să calci, nu ai unde să arunci un ac, așa că nu strică să te teleportezi. Promy se plânge iar că se sufocă și nu are loc: nici aici nu-i încape scula. La festival, Her (mai blonziu, pletos și foarte musculos) e surprins plăcut că se strâng multe fete în jurul lui și i se cer autografe. Singurul olimpian recunoscut și apreciat? Într-un târziu, își dă seama că e confundat cu unul din streaperii de la Chippendales. Promy, Meneceu, Deucalion și Pira nu țin să fie recunoscuți, preferă să călătorească incognito. Meneceu și Mi Ko sunt încântați să exploreze locuri noi și să cunoască oamenii, abia acum au început să-și trăiască viața, Mene nici nu știa că sunt muritori pe pământ când ieșise din Tartar, credea că există doar titani, zei, ciclopi, hecatonhiri, giganți și monstrul Tifon. Nu-și mai aducea aminte nici măcar că femeile au țâțe. Pentru Deucalion e o plăcere să descopere că există oameni fericiți sau, mă rog, care se bucură de viață, fie și pentru câteva zile, el, unul, nu prea văzuse.

La sporturile acvatice, Her n-are competiție, traversează Marea Neagră cât ai clipi. După multe insistențe, Deucalion îl convinge pe Promy să se întreacă amândoi, nu foarte departe, doar până la plasa de pescari, unde se pescuiesc și rechini (uite că de data asta noi îi mâncăm pe ei și nu ei pe noi!). Deucalion îl lasă pe Promy să câștige. Poate așa îi vine chef să facă mișcare și să mai participe la concursuri de înot. La următoarea competiție între Promy și Mene, câștigă Mene, iar Promy comentează: ”Nu eu l-am lăsat să câștige, ci el m-a lăsat pe mine să pierd onorabil”.

Când intru eu în apă, uneori îl strig pe Her, să-l provoc la o întrecere. Her face pe el de râs:
– Du-te, mă, Ile, tu să te-ntreci cu mine? Ha-ha-ha! Am crezut că vrei să-mi ceri un autograf. Ai grijă doar să nu te piși pe mine când intri în mare. Nu știu de ce, dar am impresia că te apucă exact când vin eu la tine. Poate că totuși de emoție... O dată vin în Vamă băieții de la Chippendales.

După atâtea întreceri (care solicită forța fizică), chiar dacă l-a evitat sistematic pe Her pe post de competitor, Promy îmi mărturisește că e puțin obosit și nu mai vrea să înoate cu mine. Se uită lung, pe plajă, la sirene și la muritoare. Cică supraveghează sirenele, pe Pira și pe Mi Ko, să nu li se întâmple ceva. Când ochii i se fixează prea mult asupra uneia dintre sirene, îi arunc o privire de gheață.
– Haide, Promy, nu vrei să-notăm? Mă rog, înot eu, tu poți să faci scufundări, să sari și să stropești. Nu stăm mai mult de cinci minute, eu am deja febră. Nu te-ai săturat să monitorizezi gagicile sau o aștepți cumva pe secretara ta asiatică?
– Prea târziu. Privirea ta (pe care aș fi simțit-o chiar și sub ochelarii de soare) m-a criogenat. Și eu care visam să renasc ca Afrodita din spuma valurilor...
– Poate din spuma balelor.
– Da, așa e, sunt predestinat: Afrodita din spuma valurilor și eu din spuma balelor.
Interesant, la plajă în Vamă, generațiile adulte (părinți și bunici) fac nudism, dar copiii stau cu costum de baie. Am văzut și o fetiță de patru ani, ai cărei părinți și bunici făceau nudism, iar ea purta costum de baie complet: slip și sutien. Intrase în panică atunci când își pierduse sutienul în apă și nu mai vroia să iasă afară! Tare, pe Don Quijote nu-l mai luăm cu noi la mare nicăieri după ce a stat îmbrăcat până-n gât și cu mâna la ochi pe plajă, la malul Ataraxiei pe Gliese ori pe cel al Mării Egee la Skiathos, de frică să nu-l ispitească sirenele și s-o trădeze pe Dulcineea, fie și numai în gând.

Cum visez la câteva minute de liniște... de contemplare și contopire cu natura, într-o seară, îmi propun să merg în al doilea golfuleț de după al nostru (unde înotam anul trecut pentru că era o apă mai limpede ca Ataraxia pe Gliese și Egeea la Skiathos), pe drumul spre 2 Mai, să văd răsăritul de lună și stelele mai bine. Să nu existe alte surse de lumină în afară de cele naturale. S-o mai auzi terasa aia enervantă de după Cherhana, din capătul falezei, aia cu muzică house tare, toată noaptea? Trei note repetate la nesfârșit! Îi las pe titani la Cherhana să înfulece rechin copt pe plită, cu legume la grătar și cu deliciosul sos picant, cu usturoi, sarmuzac și mă aventurez pe drumul spre 2 Mai, la lumina (naturală, evident) a telefonului mobil. Nu apuc să fac cinci pași, că aud niște lătrături... prietenoase, sper. ”Obama doar latră, nu mușcă”. Așa or fi și ei. Mă uit mai atent și, la lumina telefonului mobil, zăresc vreo șapte-opt câini cu ochii injectați, mârâind și cu balele curgând. Mai am un pic și mă nasc și eu ”din spuma balelor”? Mă opresc și aștept. Nu vreau să mă sfâșie, dar nici să mă întorc din drum. Și nu o să-i chem pe Her sau pe Promy pentru câțiva cățeluși. Cineva de la un cort îi ademenește cu ceva de mâncare și, în cele din urmă, se retrag. Ajung într-un târziu în golfulețul meu. Terasa, surprinzător, se aude în continuare. Aceleași trei sunete! Ce performanță! Tremur. Sentimentul sacrului și al absolutului? Mysterium tremendum? Doar tremens... La întoarcere, iar lătrături și mârâieli, dar reușesc să trec cu bine de câini și să ajung la cort. Acolo, altă surpriză: un cățeluș la fel de drăgălaș, pe jumătate intrat în cort, inspectează salteaua și sacii de dormit, caută mâncare (din păcate, am doar croissante care nu cred că-l satisfac) și adulmecă picioarele lui fi-miu.

După cina copioasă la Cherhana, Mene ne invită la Canapele, să bem o bere: acolo e semnal Wi-Fi și-și poate verifica mailurile. Acum are ceva activitate. Și-a încercat mâna și el pe softurile de construcții: a proiectat și a realizat un stadion (de proporții titanice, evident) pe Gliese în numai 1h 23’, unde titanii vor juca fotabal contra gliesienilor, iar eu s-ar putea să fiu majoretă, ca să râdă și ei de mine, nu doar eu de ei, deși nu știu dacă am vârsta legală… am doar 2 ani și 8 luni, asta după ce m-am maturizat în urma experiențelor didactice universitare. Mene vrea să și câștige ceva din arhitectură și construcții, căci în curând va fi tată! Mi Ko e însărcinată, îl așteaptă pe Bebe (junior), botezat așa în cinstea seniorului unicorn. Mi Ko a rămas însărcinată pe 30 iunie, în timp ce ea și Mene se jucau de-a ”Bill și Monica” în Olimp, pe Mytikas, când făceau de pază. Acum, Mene și Promy numără pentru prima oară minutele și secundele până când se va naște Bebe junior. În sfârșit, nu e ”Countdown to extinction”, ci o numărătoare fericită, abia așteaptă să vină pe lume Bebe junior. Alex, intelectualul nostru rafinat din romanul lui Oz, ”Cutia Neagră”, primul client al lui Mene, i-a comandat deja să-i extindă locuința din Israel și să-i amenajeze grădina, așa că Mene și-a permis să facă cinste la Cherhana și la Canapele.

Mene încearcă să reproiecteze și să reconstruiască și casa lui Her care arată ca în Evul Mediu, dar nu ca un castel, ci ca un bordei al țăranilor din Țara Românească. Înăuntru totul stă într-o rână, gata să se prăbușească, de parcă ar fi fost construită de Edifis din ”Asterix și Cleopatra”, arhitectul ăla care le făcea pe toate strâmbe și șubrede. Până și bordeiul valahilor pare mai bun decât casa lui Her, că era sub pământ, mai sigur și mai stabil. Când intri în casa lui Her (construită chiar de el), parcă e ”Casa Surprizelor” din parcurile de distracții: sunt numai capcane, treptele se crapă, pereții cad peste tine și podeaua îți fuge de sub picioare. Senzații tari, gratis. Sau o fi făcut-o special așa, pentru a fi mereu antrenat și a-și ține atenția trează? Oricum, Mene i-a propus lui Her 30 de variante de casă și o ofertă specială: 150% discount, că e doar ”prietena” lui Promy! O casă trebuie să fie stabilă și puternică, clădită pe stâncă, nu pe nisip, titanii știu. O spune și Iisus în parabole. Mai cunoaștem și povestea purcelușilor: care dintre case (din paie, lemn sau cărămizi) a rezistat până la urmă la asediile lupului? ”To be a rock and not to roll” (”Stairway to heaven” – Led Zeppelin).

Mai întâi de toate, o casă e o stare de spirit. Bordeiul lui Her nu e o casă, dar el se simte acasă acolo. Deși a primit 30 de modele din care să aleagă, Her trage de timp: nu se îndură să se despartă de bordeiul lui. Va dura poate mai mult decât să se decidă fi-miu asupra unui joc video la hypermarket. Acasă nu e neapărat o casă. Și viceversa: o casă nu e neapărat acasă, Promy și Mene știu. Pentru ei e uneori greu să se simtă acasă. Eu una m-am obișnuit atât de bine în Olimp, la ei acasă și sunt atât de fericită cu ei, încât nu mai vreau să plec de acolo.

Bineînțeles că lumea din Olimp comentează deja că Promy nu e doar un trădător nenoricit, hoț și mincinos, porc și ticălos, ci și un ticălos de violator care a lăsat-o pe Mi Ko (altminteri o muritoare împuțită) cu burta la gură, iar apoi a abandonat-o... să crape de foame. Parcă nu-i ajungeau blonda și bruneta. În încercarea de a ignora bârfele și de-a-și ocupa timpul cu altceva, pe lângă arhitectură și construcții, Mene s-a apucat și de hackereală, a spart deocamdată site-ul unor școli generale din București, iar eu l-am încurajat să treacă la fuckultățile particulare. E un ”Big Brother” tot mai bun, îl va ajuta, cu siguranță, pe Promy la monitorizarea activităților de pe pământ și din Olimp. Apropo, Mi Ko nu numai că a început să comenteze ce zice Promy, dar l-a și contrazis pe ”stăpânul” Meneceu, Promy și Mene sunt foarte mândri de ea, nu se așteptau la asemenea rezultate într-un timp record. Dacă va reuși și să doarmă, va primi bonus un iPhone 7. Mene, oricum, e atât de fericit că e acasă încât savurează orice contact cu familia, inclusiv conflictele:
– Dragii mei, înainte erau puține lucruri pe care le știam, spune Mene cu glas întretăiat, ridicând paharul de bere să ciocnească. Doar câteva care nu-mi plăceau. Acum sunt multe lucruri care îmi plac: nu doar plăcinta cu vișine de la mama lui Ile, rechinul copt pe plită de la Cherhana, aripioarele de la Bibi sau platoul ”Dracula” de la Canapele, ci și limba chineză, să proiectez și să construiesc clădiri, să profanez tronul de pe Mytikas împreună cu Mi Ko, să hackeresc, să călătoresc și așa mai departe. Cred că acum pot să-mi fac o listă cu lucrurile care îmi plac. Nu vreau decât să mă lase în pace. Să mă lase în pace! Atât. Îmi pare rău doar de ce-am aflat când am ieșit, preferam să nu știu nimic. Nimic! Tot ce a făcut Știi tu cine, cum a vrut să extermine familia noastră și oamenii. Tot ce au făcut oamenii mai târziu, când nu mai erau sub autoritatea lui Știi tu cine. Oamenii care se credeau și se cred zei. După chipul și asemănarea lui Știi tu cine. Aș fi dat orice să semene mai mult cu tine, Promy, nu cu el. Incredibil. Sunt în stare de șoc. Pur și simplu, nu pot să cred, mintea mea refuză să conceapă. Și totuși, trebuia să știu și vă mulțumesc oricum pentru noua șansă la viață pe care mi-ați dat-o. Mă bucur să bem o bere împreună acum, la terasă. Îmi pare bine că ești un client dificil, Her: poți să-mi faci figuri, nu mă deranjează, nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine să lucrez la un proiect... pentru tine. Și abia aștept să mă certați toți: mami, tati, frățiorii mei sau nevastă-mea. Aia pe care a violat-o Promy și-a lăsat-o cu burta la gură.

Pentru Mi Ko au început poftele din timpul sarcinii. Într-o seară, poftește chiar la Maretti, dar Promy nici nu vrea s-audă, ba chiar o amenință că o omoară sau că o exilează pe SPP1001:
– Cum, Promy, omori sau exilezi pe SPP o femeie însărcinată pentru că a poftit o felie de Maretti? Nu poți să faci asta! izbucnește Mi Ko.
– ”Yes, I can!”
– Mene, vezi ce rău e Promy? Cuum? Nu ai obervat nimic?! Și mai zici că-ți pasă de mine, se plânge Mi Ko.

În ce-l privește pe Atlas, nu am apucat să ne punem problema în ce măsură ”îi încape scula” în Vamă, căci nu și-a ridicat ochii din consolă: joacă, în continuare, ”Plante vs. Zombie” zi și noapte, a ajuns abia la nivelul 3, iar Promy, Mene și Epi (Epimeteu) încep să-și facă griji pentru el. În disperare de cauză, Promy îi dereglează încărcătorul de la consolă, așa că aceasta se descarcă după câteva ore. Toată noaptea, Atlas se uită năucit la consolă, nu înțelege nimic. Promy îi explică de cincizeci de mii de ori (totuși ceva mai puțin decât înainte când îl convinsese să abandoneze povara, așa-zisa ”boltă cerească”, pe care o purta pe umeri) că încărcătorul s-a defectat și trebuie schimbat. Altfel, nu merge consola. Iar singurul care știe să facă un încărcător de acest tip e Hefaistos. Din acel moment, Atlas se mută la ușa atelierului lui Hefaistos (stimulat între timp cu un iPhone 7 și o consolă performantă ca a lui Atlas să-i facă încărcătorul... în timp record). Așadar, Atlas poate să aștepte și un milion de ani un încărcător nou de la Hefaistos.

Scorpia de Jill, aleasă oficial conștiința mea (pentru că e foarte bătăioasă și nimic nu-i stă în cale, nu se teme nici de ea însăși, dar îi sperie pe toți, pe mine cel mai tare, normal), e foarte încântată că lumea din Vamă știe filmele lui Terry Gilliam (”Brazil” îndeosebi, unde e ea eroină) și-i cere autografe. Practic, ea e singura recunoscută. Îi place așa de mult în Vamă că va rămâne la mare, cu acordul (tacit și explicit) al lui șefu’, după ce plecăm noi. Cred că și lui Promy i-e frică de ea. Nu o poate refuza. O să stea până-i îngheață fundul (sperăm că cel târziu în octombrie). Eu una (obișnuită deja cu cortul și dușul rece) aș sta și eu oricât, nu simt decât lipsa cafelei cu lapte la ibric. După 3 zile de ness-uri 3’n’1, nu mai țin minte gustul cafelei la ibric. Și în Iran, în câteva zile, uitasem complet gustul berii. Nu-i nimic, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare, nu zice așa Promy? Sau frustrarea?

Fie de frica ei, fie că uităm, antrenându-ne cu altceva, o lăsăm în pace pe Jill, ne rugăm doar să-și țină gurița și să nu fredoneze niciun refren de la festival, nici ”Si j’avais quatre dromadaires” din Balada dromaderelor – Nicu Alifantis ”, melodia ei favorită din repertoriul lui Alifantis, cântată și la festival, măcar când e Mi Ko de față ca nu cumva să avorteze spontan:
– Lasă, fată, că nu-i mai rău ca terasa aia house de lângă Cherhana. Sau ca dubstep. Muzica aia compusă dintr-o alternanță de scârțâieli de ușă și pârțuri.
– O, ba da. Și cred că, indiferent dacă aude sau nu Mi Ko, o să fac eu parkour înaintea lui Her aici, în Vamă: o să sar de sus, de pe faleză.

Apropo, după 20 de ani în care eram disperată după Nestea de lămâie și îl consideram cel mai bun ceai din lume, mi-am dat seama brusc, în Vamă, că are tot gust de ness 3’n’1. Ce revelație! Se vede că îmi crește măseaua de minte, mai bine mai târziu decât niciodată, merită durerile astea pe care le am de juma de an, poate că m-am mai maturizat, adică am crescut de la 2 ani și 8 luni la 2 ani și 9 luni. Mai am un pic și o să fiu un guru.

***

Pentru că mie nu îmi scade febra și nici nu pot dormi, ne teleportăm din Vamă pe Gliese, la malul oceanului Ataraxia, la bungalourile în culorile curcubeului (fiecare apartament reproducând o culoare din spectrul luminii: ROGVAIV), mai frumoase decât bungalourile vampirilor din Brazilia, unde au mers Bella și Edward în luna de miere în ”Twilight”. Când intri în bungaloul albastru, preferatul lui Promy, parcă ai plonja în oceanul Ataraxia: pereții sunt fluizi și evanescenți ca apa și simțim valurile calde ale oceanului Ataraxia mângâindu-ne ușor picioarele. În bungaloul albastru, mobila din camere e de un bleu pal, culoarea topazului albastru, sertarele par țesute din stropi fini de apă (dar lucrurile dinăuntru nu se udă!), cada cu hidromasaj e imensă, în formă de scoică sidefată, iar dușul poate fi setat să picure perle micuțe, argintii, care se topesc pe piele și emană un parfum delicat și fresh deopotrivă: ”Davidoff Cool Water”, iar bucătăria, foarte luminoasă și spațioasă, are mese, scaune și decorațiuni din corali albaștri, fosforescenți precum ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Bungaloul verde impresionează printr-o vegetație luxuriantă (liane, orhidee) și păsări exotice (colibri și papagali), de parcă ai fi în junglă. Bungaloul indigo pare a reconstitui în camerele sale, prin efecte de lumini și umbre, lunile pline (trei luni pentru Gliese) plutind peste Ataraxia, cu dârele lor tremurătoare. Toate bungalourile sunt confortabile, foarte bine dotate (inclusiv acces Wi-Fi) și conțin nenumărate obiecte de artă, pe care trebuie să avem grijă să nu le spargem. Cum le spunea Obama băieților de la Led Zeppelin pe care i-a decorat pentru întreaga activitate muzicală, nu și pentru calitățile lor speciale de experți în amenajări inedite ale camerelor de hotel: aveți grijă pe ce puneți mâna, tablourile sunt scumpe!

Când înotăm în Ataraxia, pielea lui Promy se face albastră-fosforescentă precum coralii, astfel încât sunt pe punctul de a-l confunda cu Radu Mazăre în costum de carnaval, la Rio sau la Mamaia. Promy îmi face și mie ochii fosforescenți, dar nu de extraterestru rebel din ”Dune”, ci de câine din Baskerville, așa că acum pot speria toată planeta. Her, Mene, Mi Ko, Deucalion, Pira și cu mine preferăm înotul în apele calde și limpezi ale Ataraxiei, dar Promy optează pentru scufundări, sărit și stropit, plus plimbările cu delfini înaripați. Încălecăm delfinii înaripați și zburăm (deși eu nu mă țin prea bine, iar ei au mania vitezei ca Pegas) deasupra Ataraxiei și a unui orășel din apropierea bungalourilor, pentru a admira unitatea de stil arhitectural și casele mici, albe, de trei-patru etaje, cu balcoane în formă de scoici sidefate și cu puzderie de cactuși albaștri sus, pe terase.

După ce află (câte ceva din) povestea lui Promy, despre Pământ și despre Olimpul actual (de la mine, n-am ce lucra), delfinul zburător care ne duce pe noi la plimbare e în stare de șoc. O vreme îl fixează pe Promy cu o privire uluită și îngrozită și tace. Pare pietrificat. Apoi, își revine un pic, se apropie de Promy, își freacă botul umed de fața lui și spune într-un sfârșit, cu glas înăbușit:
– Mi-e milă de tine. Aș vrea să te ajut. Nu prea înțeleg, ai făcut pe Pământ cam același lucru pe care l-ai făcut și aici. I-ai ajutat și pe pământeni ca pe noi.
– Da, ceva de genul ăsta, spune Promy încet, înroșindu-se și înecându-se. Am vrut să ajut. Numai că aici voi mi-ați mulțumit, în schimb, pe pământ, am primit drept recompensă... un piron, lanțuri și... o bestie care-mi sfârteca ficatul zi de zi, pe un ger cumplit. Sună oribil, nu? Nici eu nu pot să cred. În Olimp și pe Pământ, cei care vor să ajute sunt premiați cu lanțuri, scuipaturi, umilințe și chinuri veșnice. Cei mai norocoși au parte de execuții. Nu eu, din păcate.
Promy își acoperă fața congestionată cu mâinile. Delfinul se lipește de el.
– Dar sunt și lucruri bune. Cu siguranță se întâmplă și lucruri bune, nu-i așa? întreabă delfinul, privindu-l pe Promy cu ochi mari și triști. De exemplu, ce-ai făcut tu pentru oameni, ce-a făcut prietenul tău, Hercule, pentru tine...
– Da, sunt, dar lucrurile bune nu compensează lucrurile rele. Răul e ireparabil. Mai ales când se pierd vieți. Iar oamenii sunt muritori, șoptește Promy.
– Aș vrea să te ajut, continuă delfinul, în timp ce ochii i se luminează. Dacă pot, te rog să-mi spui. Știi, acum apreciez mai mult ce am aici. Și voi apăra ce dețin.
– Știu. Mulțumesc pentru susținere! Contează foarte mult pentru mine. Nu știu, iar nu-mi vine să cred: sunt atât de puține planete în univers pe care există condiții de viață, pe care le poți amenaja și unde pot trăi ființe raționale. Atât de puține! Una dintr-un miliard. Viața e un miracol. Chiar și o bacterie probiotică e un miracol. Sunt convins că voi sunteți mai conștienți decât pământenii de ce aveți și că o să apărați mai bine viața pe Gliese. Voi, ca și hobittii din ”Stăpânul Inelelor”, ca Frodo sau Sam, aveți o putere foarte mare: inocența.

În vacanță pe Gliese, eu reușesc să mă odihnesc cât de cât și să mă pun pe picioare, dar Promy, mai ales după discuția cu delfinul, e incredibil de agitat, se foiește și se răsucește toată noaptea fără să închidă un ochi, cu riscul de a dărâma și a sparge obiectele de artă din bungaloul albastru. După 4 zile de vacanță pe Gliese, Promy, cu obrajii în flăcări și ochi arzători, mă imploră să mergem acasă:
– Hai să mergem înapoi! Te rog, Ile!
– Gata deja? Ți-e dor? Îți faci griji pentru cei rămași acasă și pentru Olimp? Te simți vinovat că tu ești aici, în siguranță, iar Chiron, de exemplu, nu-i? Îți lipsesc problemele? Problemele din Olimp și de pe pământ... Ți-e dor și de probleme?
– Da, Ile, exact. Toate astea și încă ceva. Nu mai suport să stau aici, după ce le-ai spus povestea aia despre pământ și Olimp. Mi-e rușine.