Examen cu Big Brother (22). Sunt o proastă de dau din abis în abis: îl iubesc pe porcul de Siegfried

Plouă. Plouă torențial. O ploaie acidă și tăioasă. Stropii se prefac în miliarde de cioburi de sticlă care cad în continuu peste mine, străpungându-mi pielea și sfârtecându-mi carnea. Presse-papierele s-au spart, corpurile au fost zdrobite, sufletele au murit... Stau în ploaia de cioburi, ciuruită de ele, urmărind hipnotizată căderea lor, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc. Ce anume ar mai putea uni cioburile și reface presse-papierele, astfel încât, măcar în clipa morții, să ne înălțăm din țărână, să ne îndreptăm spatele, să ne ridicăm ochii din pământ și să privim spre cer iluminați? Deodată, cioburile devin fierbinți și încep să se topească. Mă ard. Ploaia de cioburi se transformă într-un ocean de flăcări. Vreau să fug, dar ceva mă reține. Muzica... Cineva cântă. Atât de frumos... ceva bizar care te sfâșie, te destramă, dar și te face să te simți întreg, te slăbește și te întărește, te rănește și te alină, te înlănțuie și te eliberează. Mai stau o secundă să ascult, apoi o să plec. În ploaia de flăcări, Brunnhilde cântă dragostea ei pentru Siegfried.

Povestea din ”Inelul nibelungilor”, tetralogia lui Wagner, interpretată la festivalul ”George Enescu” de anul acesta, e inspirată din mitologia germană: aurul Rinului, păzit de Fiicele Rinului, e sustras de nibelungul Alberich, chiar sub nasul stăpânului zeilor, Wotan. Nibelungul știe că din acest aur poți să-ți creezi un ”inel al puterii” (ca-n ”Stăpânul inelelor”) care te ajută să controlezi întreaga lume. În timp ce nibelungul își face inelul, Wotan, stăpânul cerului ca Știi tu cine... Zeus, își recompensează neglijența și se revanșează față de Alberich printr-un super-castel în Walhalla. Numai asta îi lipsea. Credeți că și-l construiește singur? La fel ca și Știi tu cine... Zeus, Wotan pare incapabil să facă singur ceva: astfel, apelează la giganți, stăpânii pământului, să-i clădească acest castel în Walhalla și promite să le-o dea în schimb pe Freia, zeița dragostei, a frumuseții și a tinereții veșnice (un fel de Afrodita).

Zeița Freia le va procura giganților mere de aur (secretul nemuririi și al tinereții). Mere de aur cum au și Hesperidele în grădina lor paradisiacă și de unde s-a servit și Her la nevoie, cu ajutorul lui Atlas, când stăpânul său, Euristeu, i-a cerut. Ori precum cel pe care l-a câștigat Afrodita (în competiție cu Madame Hera și Antenuța) de la Paris. Un premiu inspirat și util, care a provocat războiul troian și sfârșitul Troiei. Și în mitologia germană merele de aur sunt la fel de folositoare. După ce o predă pe Freia cu tot cu merele ei de aur giganților, Wotan descoperă ceva înfiorător: nu se poate, îmbătrânește! Ce revelație! Asta după ce se gârbovise complet și se împiedica în barba albă, până-n pământ. Și Știi tu cine... Zeus ar fi procesat mai repede. Disperat, Wotan o cere înapoi pe Freia cu merele de aur și promite în schimb ”aurul Rinului” giganților. Giganții o înapoiază pe Freia, iar Wotan îl înșeală pe nibelung și-i ia aurul și inelul, apoi le încredințează giganților. Dar nibelungul păgubit aruncă un blestem cumplit: cine va deține aurul și inelul va muri (inclusiv zeii!). Blestemul puterii, normal. Spre confirmarea blestemului, giganții, Fasolt și Fafner se omoară deja între ei, iar cel rămas, Fafner, prefăcut într-un dragon, păzește aurul și inelul, astfel încât nimeni să nu ajungă la ele.

Destul de relevant pentru greșelile zeilor pe care le plătesc alții, nu? Dacă scoți muzica lui Wagner, cu aura ei solemnă și tragică, și lași doar povestea, rămâne ceva stupid și penibil, o telenovelă. Un amestec de abjecție și sublim, de glorie și mizerie, înălțare în slavă și prăbușire în abis. De fapt, indiferent de aparențe, soarta amețitoare și bulversantă ne încătușează mereu, strângându-ne și sugrumându-ne mai mult sau mai puțin cu lanțul, adeseori pe punctul de a ne sufoca, ”semper in angaria”, fără niciun control, ca-n ”Carmina Burana”, ”O, fortuna!”: Carmina Burana, O, FORTUNA – Carl Orff . Asta-i politica, ăsta-i sistemul. O să te obișnuiești.

Peste povestea puterii, se suprapune și una de dragoste: cea dintre Siegfried și Brunnhilde, bineînțeles sufocată de politică, cu final tragic. Brunnhilde, walkirie și fata lui Wotan, îl înfruntă cu curaj pe tatăl ei pentru a-i lua apărarea tatălui lui Siegfried, Siegmund. Her și Știi tu cine, Darth Vader și Luke, se știe... Pentru asta, tăticuțul o recompensează pe Brunnhilde în felul următor: își va pierde nemurirea, dar va rămâne ”la înălțime” – va sta pe o stâncă înaltă, izolată de lume, înconjurată de un foc uriaș, veșnic arzător și va dormi până când un super-erou va reuși să treacă de flăcări și s-o trezească. Poate așa își va ține cioculețul mic și sabia deoparte.

După ce ucide dragonul (pe Fafner) și îi ia inelul puterii, Siegfried dă o fugă până la Brunnhilde ca s-o trezească cu un sărut. Străbate flăcările care înconjoară stânca zâmbitor, foarte sigur pe el, aproape fără să le simtă. Dar, când ajunge lângă Brunnhilde, marele erou Siegfried, cel care nu se temea de nimic și trecuse cu sabia (Nothung) prin dragon ca prin undele Rinului, fără să-l observe, e pe punctul să leșine. Se scurge la picioarele ei, topit de dragoste. Abia mai găsește putere să-i facă un legământ de dragoste eternă și să-i dea inelul puterii ca zălog. Surprinzător, și Brunnhilde (fiica stăpânului zeilor) îl place pe Siegfried (un muritor) și-i jură dragoste veșnică. Totul e perfect. ”Mai mult ca perfect” pentru Siegfried: are aurul Rinului, inelul puterii și dragostea Brunnhildei. Totul. Mai poate să vrea altceva? Cum?! Happy end? Să fie atât de liniștit și fericit? Nu, nu se poate. E prea bine. Și prea bine nu e bine. Mai ales pentru un erou rătăcitor, care străbate lumea făcând fapte mari și care aspiră în adâncul ființei lui spre un sfârșit tragic, apoteotic. Să se oprească un pic din drumul lui, să răsufle și să guste puțin din merele de aur ale paradisului? Nu, nu, nu! ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducere liberă a la Irina Margareta Nistor, ”La dracu, nu!”.

Așadar, Siegfried o lasă pe Brunnhilde acolo pe stâncă și pleacă în lumea largă, în căutare de aventuri și fapte glorioase. Merge ce merge și ajunge la curtea regelui Gunther. Acesta din urmă știe de forța extraordinară a lui Siegfried, de inel, de aurul Rinului și chiar de coiful lui (unul cu o funcție specială de teleportare: îl poate duce oriunde vrea imediat și-l poate ajuta să-și schimbe înfățișarea), așa că nu prea mai vrea să-l lase să plece de la curtea lui fără să profite un pic. Mai mult, Gunther o dorește pe Brunnhilde de nevastă, dar nu s-ar încumeta să sară în foc (la propriu) pentru ea ca s-o salveze. Ca să-l rețină la curte, Gunther și cu Hagen, sfetnicul lui, îl îmbată pe Siegfried... cu o poțiune a dragostei. De îndată ce gustă elixirul dragostei, Siegfried uită de Brunnhilde, se îndrăgostește nebunește de Gutrune, sora lui Gunther, și e în stare să facă orice pentru a o lua de nevastă. Orice? Ei, acum să nu exagerăm! Siegfried se lansează într-o serie de acțiuni mărețe, demne de un erou. Pentru început, acceptă să mai treacă o dată prin foc pentru a o aduce pe Brunnhilde la curtea lui Gunther. Mai mult, se dă drept Gunther și, deși Brunnhilde îl recunoaște, încearcă să o oblige să se mărite cu Gunther, așa-zisul salvator. Și pe lângă astea, îi smulge inelul puterii, pe care i-l dăruise prin legământul dragostei. La nuntă, Brunnhilde izbucnește: ”Păi, stați puțin, eu nu sunt nevasta lui Gunther, ci a lui Siegfried!”. Și povestește totul din fir-a-păr.

Brunnhilde, ca și Promy, spune întotdeauna ce are de spus, chiar și lui Wotan, cu riscul s-o trăsnească tăticuțul. Prost obicei! Doar n-o să se ferească acum de bărba-su, adevăratul ei soț, Siegfried! Ce să mai vorbim de falsul ei soț, Gunther... Păi, Siegfried a cam greșit față de ea: nu doar că a plecat cam devreme în căutare de aventuri, lăsându-o sus pe stânca înconjurată de flăcări, dar a trădat dragostea ei, s-a prefăcut că e Gunther, a vrut s-o forțeze să se mărite cu falsul salvator, umilind-o astfel și mai mult, ba chiar i-a furat simbolul dragostei, inelul. Are Siegfried vreo mustrare de conștiință? O să cadă la genunchii Brunnhildei și-o să-și ceară iertare? Nu, nici vorbă. Cu ochii la Gutrune și fără să-i arunce Brunnhildei o privire, Siegfried jură strâmb că nu are nicio vină și că muierea asta nebună, Brunnhilde, vorbește numai prostii. Efectul bulgărelui... de căcat? Se pare că și super-eroii se contaminează.

Acum, Brunnhilde își spune: ”Sunt o proastă. O proastă de dau în gropi... mă rog, în abisuri, că doar sunt walkirie, fiica lui Wotan, stăpânul zeilor. Din abis în abis în ciuda IQ-ului, a înțelepciunii, a curajului și a forței mele legendare. Pot să am și inelul puterii, și coiful, și sabia Nothung, tot degeaba. M-am îndrăgăgostit tocmai de porcul ăsta. Era să-mi smulgă inelul cu tot cu deget, după ce mi-a jurat dragoste eternă. M-a înjunghiat pe la spate. O fi băut vreo poțiune magică de s-a îndrăgostit de pițipoanca asta. Și ce dacă? Chiar dacă și-o trăgea cu ea, trebuia să se poarte cu mine în halul ăsta? Să mă mintă, să mă înșele, să mă fure, să mă vândă nenorocitului ăsta de Gunther care se cacă pe el numai când îmi încrunt sprâncenele?! Și-acum ce-mi mai pasă de porcul ăsta de Siegfried? De ce mă gândesc tot la el? Vreau să mor, nimic nu mai e ca mai înainte. Ce păcat că sunt o walkirie și nu pot să mă opresc când vreau! Ba nu, acum sunt muritoare, uitasem! Am dormit așa de mult că nu mai știu nimic, nu mai înțeleg nimic. Ah, viața mea a durat mai puțin ca licărul sabiei mele când l-am apărat pe tatăl lui Siegfried ori ca cel din ochii lui Siegfried când m-a văzut pe mine, zăcând pe patul înconjurat de flăcări. Mai mult am dormit. N-am mai mâncat mere de aur de mii de ani, nici nu le mai știu gustul. Nu mi-am mai cumpărat un gadget nou, măcar o sabie tare sau un coif, Atena din Olimp are unul de fițe, cumpărat tocmai din Startar. N-am avut niciodată orgasm. Nu mi-am tras-o decât o dată cu Siegfried și atunci m-a durut, normal, s-a rupt himenul. Nici nu mai vreau s-aud de porcul ăsta. Și, la urma urmei, ce-a făcut Siegfried ăsta? Ceva pentru oameni sau pentru zei? A ucis un dragon. Hm, ăsta era ultimul reprezentant din specia lui. Și nici măcar nu era un dragon la origine, ci un gigant, ultimul care era capabil să construiască ceva aici, în Walhalla, căci tăticuțul meu nu știe decât să facă praf. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Dar acum vine sfârșitul lumii noastre. Am darul prevederii. Din păcate, nu trebuie să fii clarvăzătoare ca să anticipezi. Ce bine! M-am săturat să lupt de una singură, să fiu nebuna cu coiful și sabia, pe care toți o iau în râs. Coiful și sabia nu mai sunt la modă, cred că trebuia să-mi iau altceva: poate un iPhone 7.”

În cele din urmă, Brunnhilde decide să se răzbune, căci altfel nu poate îndrepta trădarea lui Siegfried. Astfel, îi mărturisește lui Hagen (care e urmașul nibelungului și dorește să pună mâna pe inel) unde se află punctul slab al lui Siegfried, ”călcâiul lui Ahile”: spatele, niciodată expus, căci un viteaz nu întoarce spatele în luptă. În rest, Siegfried e invulnerabil, protejat de vrăjile ei. În pădure, la vânătoare, Hagen îl înjunghie pe Siegfried pe la spate (și la propriu, și la figurat), îi ia inelul și dă vina pe un mistreț sălbatic pentru moartea lui. Un sfârșit triumfal, eroic, nu? În ultimele clipe, Siegfried își aduce aminte de Brunnhilde. De fapt, pe ea o iubește. Târziu. Prea târziu.

Siegfried e vinovat, a fost pedepsit pe drept cuvânt și totuși Brunnhilde îl iubește. Merită? Nu, în niciun caz, dar ea îl iubește. Muritorii lui Promy merită? Iubirea asta abisală, stupidă, nejustificată... La fel ca și Promy, nu a greșit decât că iubește. E pedepsită pentru că iubește. Și își acceptă suferința. Dacă Siegfried a sărit în foc pentru ea, și ea o va face acum pentru el. Doar că inelul trebuie să dispară și el, aduce numai conflicte, corupție, distrugere și moarte. Haos, entropie. Trebuie să se încheie odată blestemul puterii: inelul va fi redat Fiicelor Rinului, să-l ascundă în apele adânci, unde să nu-l mai găsească nimeni niciodată. Brunnhilde recuperează inelul și se pregătește să se arunce în rugul funerar al lui Siegfried. Îndată ce va sări în foc, Rinul se va revărsa, iar Fiicele Rinului își vor lua înapoi inelul, Hagen se va îneca și Walhalla, cetatea zeilor, va fi cuprinsă de flăcări. Brunnhilde zâmbește trist, dar cu o anumită seninătate, iar ochii îi strălucesc ca două lumini dintr-o altă lume. O lume ce încă nu s-a născut. Zeii dispar, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Focul distruge, dar și regenerează, purifică. Lumea cea veche și putredă trebuie să dispară. Va veni în curând o lume nouă, mai curată (cel puțin la început). O nouă ordine. Sacrificiul Brunnhildei o face posibilă.

Cântându-și dragostea pentru Siegfried, Brunnhilde plonjează în ploaia de scântei. Flăcările ard halucinant, dansând dezlănțuit în jurul ei. O orbesc. Ochii albaștri, mari și limpezi i se încețoșează și-i lăcrimează, fumul o înăbușă, mâinile îi transpiră, buzele îi tremură, chipul i se înroșește, obrajii i se încing. Părul lung, blond i se aprinde, Brunnhilde îl privește cum se mistuie, în transă, parcă nevenindu-i să creadă. Carnea îi sfârâie, fumul greu o îneacă. Continuă să cânte. Focul mușcă fără milă din pielea ei fină, albă ca zăpada, pe care nu demult o mângâiase Siegfried, iar cântecul e pe cale să se transforme în urlet. Dar, deodată, flăcările se fac unduitoare și mătăsoase ca apele Rinului, iar atingerea lor devine răcoritoare și proaspătă ca o ploaie de vară. Lacrimile Fiicelor Rinului. Lacrimile ei. Lacrimile lui Siegfried! Lacrimile lor atingându-se ușor și dezmierdându-se, topindu-se una într-alta, amestecându-se tandru într-o ploaie purificatoare, parcă nesfârșită. Lacrimile spală păcătale lumii. Lacrimile o învăluie lin, în lumina cu miros de cenușă a înserării. Lumina binecuvântată a sfârșitului, prevestitoare a Învierii.

Gotterdammerung (Amurgul zeilor), Finale – Richard Wagner - Daniel Barenboim & Bayreuth Festival Orchestra

***

Și în Olimp e festival de muzică, incredibil ce ne-am sincronizat: ”Lumina lui Apollo”, organizat chiar de zeul soarelui și protectorul artei. Indiferent cine participă, îl va câștiga Apollo. Nici el nu suportă competiția: l-a jupuit de viu pe regele Marsias (inventatorul flautului) pentru că fusese mai bun decât el, imediat după ce a câștigat fraudulos concursul cu Marsias (cu ajutorul lui Caliope, muza poeziei epice). Înainte Apollo avea unele înzestrări, dar, fiind obsedat de imnuri și ode dedicate sieși, si-a pervertit talentul și a ajuns cam convențional și formalist. Dio (Dionysos) de obicei e prea mangă ca să se înscrie măcar în concurs: zace prin șanțuri.

Promy vrea să diversifice participarea la festival, să invite artiști de pe Pământ și chiar de pe Gliese (deși nu le poate garanta securitatea), să formeze comisii de experți cât mai neutri care să voteze și altceva în afară de Apollo. Poate o să organizeze, împreună cu Dio, un festival concurent, pe bune, la anul. Să existe o alternativă. Nu mai vrea ”să executăm cultura”, cum spuneau comuniștii în filmul ”Nunta mută”. Bineînțeles, Apollo nu vrea s-audă, deși a primit și el un iPhone 7. De-aici, de sus, din Olimp, s-ar zice că se poate vedea mai bine, există o perspectivă, dar, nu, de fapt, e mult prea departe de oameni și de lume. Așa că fiecare se crede stăpânul lumii și vede numai ce vrea.

Într-o seară, Promy vine acasă, de la festival, ușor șifonat, cu coafura stricată și buza spartă. Nu zice nimic, se scanează absent, apoi se trântește pe scaun și se uită o vreme în gol, împietrit. La masa de seară, în sfârșit, ne povestește întâmplarea. Pe măsură ce avansează, aerul vibrează de tot mai multă energie, ochii îi ard, venele de pe frunte i se umflă, iar vocea îi tună:
– M-am întâlnit cu Apollo la festival. I-am propus iar măsuri de reformă și s-a enervat foarte tare. M-a jignit și m-a înjurat, așa că mi-am scos flautul și am interpretat ceva pe gustul lui: cântecul lui Marsias! Nu-l mai știam prea bine, dar mi-am adus aminte suficient cât să-l recunoască. De când vroiam să-i fac o dedicație lui Apollo! Nu am apucat să cânt mai mult de câteva măsuri, că mi-a zburat flautul din mână și apoi am primit un pumn năucitor în față, de eram gata să mă prăbușesc. Apollo a rânjit satisfăcut, arătându-și dinții albi, strălucitori, perfect regulați de vedetă hollywoodiană. Noroc că sunt obișnuit cu asemenea reacții demne de un intelectual. De fapt, nu ar trebui să mă obișnuiesc. M-am străduit să-mi păstrez echilibrul și apoi i-am dat și eu una lui Apollo, drept în față. Legitimă apărare! Îndată am fost înhățat de doi zdrahoni ai lui Apollo care m-au ținut strâns, iar Apollo m-a lovit peste față, în burtă, în coaste și la ficat, unde mă doare mai tare. Toată lumea de la festival din zonă a asistat la scenă impasibilă, fără să facă nimic. Din fericire, a trecut pe-acolo Dio. Săracu’ Dio a crezut mai întâi că n-a văzut bine, așa că s-a frecat la ochi ca să se trezească. Nu, n-avea halucinații, nu băuse mai mult de 17 cafele ”Finlandia” (fără de care nu s-ar fi putut trezi), Apollo chiar mă bătea. Într-un impuls, Dio s-a aruncat în fața mea și a încasat el loviturile, așa că Apollo s-a oprit. Nu a îndrăznit să mă înfrunte singur, ticălosul! M-ar jupui și pe mine de viu imediat, fără să clipească. Abia așteaptă de fapt. Noroc cu Dio, nici nu mă așteptam: nu neapărat la reacție, dar să fie cât de cât treaz! Nu știu de ce, ei fac cu mine (și cu frații și cu prietenii mei) orice... da, orice, absolut orice, dar tot ei mă acuză pe mine că am tupeu.

Aproape de miezul nopții, ne întrebăm dacă să activăm scuturile energetice, dar Promy, deși paranoic declarat și printre promotorii ”Ghidului paranoicului” de pe net și al browserului Tor Browser Bundle (browserul care ascunde identitatea digitală), ne spune:
– Nu sunt chiar așa de paranoic. Nici nu vreau să devin. Iar scuturile ar bate la ochi și ar putea avea exact efectul contrar. Uite, prefer să fie Dio scutul meu, cum s-a întâmplat de altfel. Voi sunteți scutul meu. Toți cei dragi. Nu am nevoie de altceva.

***

Noaptea, încep să mă frământ. Alt flaut spart? Alte presse-papiere sparte? Alte suflete moarte și trupuri zdrobite? Muzica s-a terminat? Stau în ploaia de cioburi care cade la nesfârșit. Miliarde de cioburi din toate timpurile și toate lumile cad peste mine, fără să mă rănească. Nu simt nimic. Paralizat într-un scaun cu rotile, Promy are flautul spart și nu mai poate cânta. A uitat și cântecul lui Marsias. Nu mă recunoaște nici măcar pe mine. Își mișcă buzele însângerate în gol, fără să poată rosti niciun cuvânt. Oftează. Slab, abia auzit. Respirația i se stinge. Cioburi din presse-papierul de pe Gliese, cioburi din tine, Promy. Vezi, nu știai totul. Asta nu ai anticipat. Nu sunt numai finalurile alea tragicomice de telenovelă (adică, mai exact, absența lor), nici cele solemne de ”Moartea Isoldei” ori de ”Amurgul zeilor”. Acum nu mai e nimic. Cioburi din tine trec prin mine fără să simt, amestecându-se absent cu toate celelalte într-o masă amorfă. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească.

***

A doua zi, ne propunem să mergem la palat să facem reclamație, seara, când se trezește Dio (singurul care se scoală mai târziu ca mine, în cazul în care o face), ca să depună și el mărturie. Între timp, încă de dimineață, Apollo a sosit la palat, transportat într-un scaun cu rotile, pentru a-și prezenta propria reclamație: bandajat până-n vârful capului, lăsând să se vadă din el doar zâmbetul orbitor hollywoodian. Normal, a fost atacat de Prometeu (singurul agresor), doar se vede cu ochiul liber, Prometeu l-a rupt în bătaie și i-a spart capul. După ce Dio se trezește (adică pe la 7 seara), Promy se chinuie să-l convingă să depună mărturie. Dio are mari rețineri, nu știe să fi fost un proces corect vreodată în Olimp (asta în puținele cazuri în care a existat vreo judecată), nu vrea să-și piardă timpul cu prostii și nu dorește sub nicio formă să sporească mânia și ura lui Apollo. O să-l jupoaie și pe el de viu. Promy insistă, dacă Dio l-a ajutat o dată, poate o va face și a doua oară:
– Ah, știu, Dio, nu te pot ispiti pe tine cu gadget-uri și haine de fițe. Nici dacă-ți ofer niște contacte în Olimp, pe Pământ sau pe Gliese pentru viitoarele evenimente artistice... Nici măcar dacă promit să-ți fac cinste diseară. Da, o să spună că suntem amândoi niște porci, ticăloși, mincinoși, bătăuși, alcoolici și drogați, violatori și criminali evident. Știu că totul pare de căcat, și eu am mereu aceeași senzație, dar, uite, depinde și de noi, tu nu ai fost de căcat, ai intervenit pentru mine. Te rog să o mai faci o dată. Sunt sigur că tu nu ești doar mai bun, mai inspirat și mai creativ decât Apollo, ci și că ai curaj. Și ești un prieten adevărat. Te aștept la palat, la... stăpânul Chiron.

Aștept ca șeful să dea semnalul (”La ataaac!” ca Napoleon din ”Pisicile aristocrate”) ca să plecăm la palat, dar Promy întârzie.
– ”La ataaac!” preiau eu comanda, ignorându-mi statusul actual de Lafayette și erijându-mă în rolul lui Napoleon.
– ”Eu sunt șeful, eu spun când mergem. I’m the leader!”, se înfurie Promy că i-am subminat autoritatea.
Napoleon & Lafayette – Pisicile aristocrate
– Ce să-ți dau ca să vii? ”Do you want a medal?” sar eu ca Dasterdly, stăpânul lui Muttley.
– ”Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah” se prostește Promy, imitându-l pe Muttley, câinele (ne)credincios cu un râs aparte.
Muttley medal
– Să-ți dau inelul puterii, să te mobilizezi? insist eu. E vergheta în cazul meu: mă străduiesc s-o distrug de jde mii de ani, am fost și în Mordor pentru asta, dar nici flăcările Mordorului nu au mistuit-o. La Wagner, în ”Inelul nibelungilor”, s-a rezolvat problema până la urmă și s-a refăcut echilibrul universal. Fiicele Rinului au recuperat inelul. Doar apa sau focul pot anihila un inel al puterii.
– Încearcă și în Dâmbovița. Cine știe, spune Promy.
– Uite, fac pariu că se întâmplă așa: arunc inelul puterii în Dâmbovița, îl înghite un pește, peștele e pescuit de un bătrânel (sper că nu unul d-ăia simpatici ca Vișinescu) și înghițit cu tot cu inel, bătrânelul e mușcat de un câine maidanez care nu e eutanasiat și mai mușcă 28 de persoane, dar în cele din urmă e călcat de o mașină... a mea. Iar eu iau câinele rănit de moarte în brațe și-l duc pe o băncuță din parc. Din bot îi curg bale, sânge și inelul. Îl iau și-l azvârl iar în Dâmbovița. Și tot așa. Telenovela continuă. Hm, ce-ar fi dacă într-o zi Bebe junior ar găsi inelul și ar fi stăpânul Olimpului?
– Ile, nu arunca blestemul inelului asupra fiului meu! intervine prompt Mi Ko. Ce, tu ai vrea ca fi-tu, Alex, să fie stăpânul Olimpului?

În sfârșit, șeful dă semnalul (”La ataaac!”) și ne teleportăm la palat. Acolo e zarvă mare: Her protestează și el foarte sonor că prietenul și reprezentantul lui a fost atacat, iar agresorul, culmea, îl condamnă pe el. Stilul tipic olimpian! Când o să se schimbe ceva? Promy încearcă să-și păstreze calmul: vorbește aparent liniștit, povestește pe scurt ce s-a întâmplat și apoi dă o declarație. Exact când ne pregătim să ne teleportăm înapoi acasă, își face apariția Dio. Ochii lui Promy devin strălucitori ca niște supernove și se umezesc când îl vede pe Dio. Acesta confirmă ce-a spus Promy și semnează și el propriile declarații. Promy își îndreaptă spatele (anchilozat de stat pe Elbrus, în Tartar sau... la calculator) și spune tare, dar cu emoție:
– Sper ca, de data asta, să existe puțină justiție și că reforma în Olimp a început... chiar acum. Îmi cer scuze că v-am răpit timpul, foarte prețios chiar și pentru nemuritori. Sper să nu mai fie nevoie să ne pierdem timpul niciunul dintre noi de acum încolo.