Examen cu Big Brother (43): Într-un SAS bun, Zeus-ninja iese dintr-un joc video și-l răpește în plină stradă pe Prometeu cel frumos coafat

Într-un SAS bun, după ce respinsese o serie întreagă de titani descoperiți de mine (George Soros, identificat într-o sursă credibilă, ziarul ”Adevărul”, drept ”titanul Soros”, apoi trei Adrieni (Adrian Năstase-Bombo – mare martir, deținut politic și sinucigaș, victima dictatorului Băsescu, Adi Minune – un suflet mare și chinuit de manelist,un câine vagabond... prin palate cu turnulețe, Adrian Păunescu – un mare nemuritor blestemat, poet ce se izbește mereu de Zid și nu poate nici trăi, nici muri), mai puțin pe gândacul Gelu cel Singur, prietenul lui tata, mare supraviețuitor și luptător solitar, care nu și-a pierdut măreția sa tragică, titanică nici când a fost strivit sub papucul mamei (până la o probă ADN edificatoare), iată că Promy e pe cale să accepte o nouă propunere a mea. Este vorba de Pesi (Pepsi sau Piersicuță), motanul auriu al maică-mii, de culoarea lui Garfield sau, mai bine zis, a focului sacru.

De-abia acum am conștientizat. Ce mică e lumea! Pesi îndeplinește toate cele trei criterii de bază: 1. e tare (a supraviețuit și el potopului ca Deu, mai exact unei furtuni cumplite când abia se născuse; o prietenă l-a salvat, adunându-l de prin șanțuri, mai mult mort decât viu, ducându-l la doctor de urgență și predându-l apoi mamei; în plus, Pesi are și el probleme hepatice precum Promy (și niște ochișori de un galben luminos... hepatic), a fost adeseori slab de parcă ar fi ieșit de la Auschwitz, de pe Elbrus ori din Tartar, a zăcut paralizat ca Promy înlănțuit de stâncă, a trecut prin trei transfuzii foarte grele, cu șanse infime de supraviețuire și, deși se sufoca, urina cu sânge și vomita, a depășit treptat toate dificultățile); 2. are un suflet mare (când nu se simte prea rău și e capabil să se manifeste, e foarte drăgălaș, prietenos și iubește oamenii, cu toate că nu merită); 3. inspiră multă milă (dacă iubește oamenii și suferă atât, e logic, nu?).

După ce a luat-o pe guru Guru de la o terasă din Vamă (unde rămăsese, sărmana, abandonată, la sfârșit de sezon), fii-miu, Alex, mare salvator de mâțe, l-a adoptat și pe titanul Pesi de la mama, pentru că acesta avea nevoie de atenție permanentă, îngrijiri speciale și vizite regulate la medicul veterinar. Eu am acceptat, cu mândrie revoluționară. La urma urmei, sunt mamaie de titan (Pesi), mamaie de guru (Guru) și mama unui patriot (Alex însuși se consideră astfel de când l-am plătit cu o găleată întreagă de aripioare de la KFC ca să participe la miting, la ”Uniți salvăm Roșia Montana”). În scurt timp, l-am adus și pe Pesi alături de Guru în Olimp, iar micul titan a început o nouă viață. Exact ca Promy, Pesi de-abia se-atinge de mâncare și oftează intens când i se administrează medicamentația zilnică. În schimb, e disperat după afecțiune, așteaptă (cu răbdare titanică) să i se spună vorbe dulci (cum ar fi să-l facă cineva hobbit), să fie luat în brațe, scărpinat și mângâiat. De asemenea, sărută și linge ca un cățel. Nu, nu doar oamenii, ci, mai nou, și fundul lui Guru. Titanii nu pupă pe nimeni în cur: de fapt, Pesi adoră curățenia ca un titan adevărat ce e și o face cu stil și... pasiune titanică. Promy nu l-a respins: dimpotrivă, s-a bucurat de prezența lui (chit că nu i-a acordat... deocamdată nicio diplomă oficială, fie și de titan onorific) și și-a schimbat unele obicieuri. Nu numai că a cerut să fie și el ținut în brațe, sărutat și mângâiat (asta se întâmpla și înainte), ci s-a răsfățat și toarce de plăcere.

Dacă guru Guru a fost la început suspicioasă, atentă (să nu o violeze cumva, doar a auzit ce se spune în Olimp despre titani) și l-a monitorizat nonstop, cu mare interes și curiozitate (paranoia e o datorie civică), l-a mârâit, l-a scuipat și a păstrat o ”distanță igienică” de câțiva metri, acum s-au împrietenit relativ. Adică Pesi o ajută la curățenia ei exemplară, inclusiv lingând-o la fund și se antrenează reciproc în toate trăsnăile: de la vânatul porumbeilor Afroditei (la care se uită în extaz, de parcă ar urmări ”Suleyman Magnificul”) la fotbalul cu răhățeii, cheile, crenvurștii și măslinele. Se copiază unul pe altul și tot ce vrea unul vrea și celălalt. Guru poftește nu numai la pernuța, apa, mâncarea (hrană uscată de regim, Royale Hepatic), ci și la medicamentele lui Pesi. Dacă Pesi îmi sare în brațe, vine și ea. Și invers. Într-o seară, după ce Pesi s-a mai întremat, i-am testat și rezistența la sirtaki, la ”Zorba grecul”: Promy a putut să danseze doar un minut, în schimb Pesi a reușit să stea în picioare până la sfârșit. Se obișnuiește să danseze cu dezastrele. Pentru început, cu Madame Dezastru. Să fie într-un SAS bun.

***

Obosiți de atâta dans cu dezastrele (fie și cu Madame Dezastru), la masă, la bucătărie, Pesi îmi doarme-n în poală, scărpinat ușor pe gât și pe spate, iar Promy oftează și își lasă încet capul pe umărul meu. Nu îndrăznesc să mă mișc, de grijă să nu-i deteriorez coafura. La un moment dat, Promy tresare, clipește din ochi de mai multe ori, amețit, și se ridică cu greu, ținându-se de masă și călcând apăsat, desculț, pe gresia ca zăpada. Înălțându-se un pic pe vârfuri, ia o sticlă de vin roșu, sec de la Dio de sus, din dulapul de un alb imaculat, montat direct în perete. Mă doare stomacul, dar nu pot să refuz un pahar. Ciocnim, beau câteva înghițituri, vărs câțiva stropi pe mine și pe Pesi (care continuă să doarmă netulburat, la competiție cu Atlas și Europa), apoi îi strâng lui Promy mâna marmoreană, cu degete lungi, fine și nervoase. Mă pregătesc să-l întreb ceva. A rămas o problemă nerezolvată și nu mai vreau să amân. Mai târziu e prea târziu:

– Spune-mi, Promy, am o dilemă și, deși n-am mâncat Piersicuță sau pateu de ficat, știi că sunt iremediabil intoxicată cu praful de pe videoproiector, iar pe Tonciu n-o găsesc s-o întreb: ciuperca e animal?

– Nu ai mâncat Piersicuță, pateu de ficat sau salam de Sibiu, dar mi-ai halit papagalii din bungaloul verde african, Fata lui Dracula! Să nu crezi că am uitat. Știi vorba mea. Cine a greșit să-și ceară iertare.

– Chiar așa, cine a greșit să-și ceară iertare, nu eu, ripostez furioasă.

– O să fac o serie nouă de papagali și o să-i învăț să spună ”Stracciatella nu-i o țară, e o cadă!” Ce idee bună! Nu-i așa, Obama?

– Iar eu o să-i învăț să-ți zică ”Odă pentru Kim Jong Promy”, nu ”Prometeu, ești un hobbit!” Jur din nou pe Constituție și democrație, nu pe Al-Cool sau Al-Cola, că n-am mâncat nici lebedele din parc de la Viena, nici porumbeii Afroditei, nici papagalii tăi din bungaloul african. Jur și pe crenvurști în covrig. Aceștia sunt un fel de Maretti cu pizza pentru mine. Recunosc, mănânc frecvent crenvurști în covrig care au multe E-uri, în special glutamat monosodic. Cu ăsta te intoxici mai rău decât cu Pangasius și, gata, ai murit. Pe net se vorbește de ”genocid alimentar”. Promy, te rog să fii atent! Și Maretti conține glutamat monosodic.

– Vai de mine, o să mor? izbucnește Promy într-un râs tumultuos, isteric.

– Da. Mă rog, în cel mai fericit caz, devii obez și o să mai faci un infarct. Iar Obama nu o să-ți sară în ajutor. E tot un șef fantomă. Ca de obicei, se va uita și nu va vedea nimic.

– Eu, obez?! I-auzi, Obama! se zgâlțâie Promy de râs din tot corpul. Ești la PMS? Ai febră? Ia un Nurofen. Și, fii atentă, dacă-mi mai pui întrebări din astea... gen ”ciuperca e animal?”, încep să mă gândesc nu la trecut, ci la viitor și mi-am jurat că n-o mai fac. Nu mai vreau să ghicesc viitorul și să trăiesc de azi până ieri ca-n cercetarea ta de piață. Indiferent ce se întâmplă, mă încăpățânez să-mi fac planuri, iar unul dintre ele este să ne jucăm ”de-a Bill și Monica” în fiecare zi.

– Păi, atunci de ce te uiți la mine cu privirea aia kafkiană de câine bătut, căruia tocmai i-a ghicit de hapocalipsuri baba Promida? Măcar știi de ce ești bătut?

– Dacă sărmanul câine kafkian nu știe de ce e bătut, eu înțeleg de ce: Al Gore e rău, Al Gore e de vină. De fapt, e vorba de putere și control. Logic, nu? A fi sau a nu fi câine rău și turbat care a mușcat mâna ”stăpânului”... Aceasta e întrebarea. Unde e locul câinilor turbați? În casă sau afată? Mă tem că nicăieri. Uite, mă gândeam chiar acum, că nu mai știu cu ce legumă sau animal să mă identific, dacă aș avea ocazia să aleg, parcă aș prefera să fiu pisică siameză din ”Doamna și vagabondul”, aia rea și băgăcioasă... care-și bagă coada în cocktailul stăpânului. Vreau să spun cocktailul Molotov. Și nici boșorogii din Muppets nu sunt de lepădat. Nu vrei să fim mai bine boșorogii ăia senili și urâcioși din Muppets care comentează și bârfesc tot timpul de la balcon?

– Am numai doi ani și nouă luni vârsta mentală. Mai am de așteptat.

– Exact la fel au și ei. Ce zici, ne jucăm ”de-a boșorogii din Muppets” într-o zi?

– Nu știu, Promy, până la urmă cred că rămân cavaler... Don Quijote castrat și fără vise din Titan cu Dulcineea lui cu Menstruație Albastră. Apropo, ți-a venit menstruația solară? Eu n-am observat nimic de echinocțiu, toamna asta, iubire!

 – Da, Ile.

– Jură-te măcar pe Mecca sau Al-Cola, chiar dacă nu te cred.

Vrea să fie boșorog cârcotaș din Muppets, pisică siameză din ”Doamna și vagabondul” sau bunicul lui Malraux (care a trăit și a murit cum a vrut)? De fapt, mai puțin contează cine ești, cât să iasă nenorocita asta de socoteală, ”2+2=4”. Și, interesant, tocmai când aplicăm logica normalității într-o lume a absurdului suntem noi înșine mai mult ca oricând. În filmul ”The Croods”, deși anticipase apocalipsa (nu doar sfârșitul ”casei”-peșteră, ci al lumii întregi), un băiat Guy, înzestrat cu spiritul lui Promy, aduce oamenilor cavernei din familia Crood (obișnuită să se ascundă în frigul și întunericul peșterii) focul sacru, împreună cu invențiile sale bizare: costum de camuflaj, centură multifuncțională, corn, teatru de păpuși, sănii, bărci, picioroange, capcane pentru vânat, cizme, umbrele, ba chiar și animale de companie (”animalele din casă pe care nu le mănânci” despre care mamaie Crood credea că sunt... copiii) etc. Dacă până atunci familia Crood se străduise numai să supraviețuiască, Guy le arată ceva cu totul nou: viața. Mai bine cinci minute de viață decât o sută de ani de supraviețuire. Părinții lui Guy, înainte de a muri, îi spuseseră să nu se mai ascundă, să trăiască și să urmeze lumina, căci acolo e ziua de mâine. Luminându-i cu focul sacru al cunoașterii și al viselor, Guy i-a ajutat, la rândul lui, pe cei din familia Crood să-și învingă frica și să iasă din întunericul peșterii.

Apropo de focul sacru și de iluminare, recent, am ascultat piesa scrisă de poetul român Victor Eftimiu, ”Prometeu”, înregistrată în 1978 și difuzată acum pe trilulilu, cu Ștefan Iordache în rolul principal (sincer, l-aș fi preferat pe Florian Pittis (Apollo aici), în rolul lui Promy, Ștefan Iordache a fost un pic cam aspru în rol, Pittis cred că i-ar fi pus mai mult în valoare, pe lângă forță, și delicatețea și sensibilitatea). În piesa lui Eftimiu, Hermes, Atena și Deucalion (personaje importante din viața și opera lui Promy) nu apar (nici nu avea cum să aibă un fiu, pentru că nu apucase să se căsătorească cu iubita lui, în această lucrare, nimfa Eromeni), taică-su, Iapet, și fratele, Atlas, sunt condamnați pentru rebeliune contra zeilor olimpieni (tatăl în Tartar, Atlas – obligat să țină ”bolta cerească”, fără a se pomeni ceva de Mene... Meneceu, aflat și el în Tartar), Apollo îl tratează cu compasiune și înțelegere (deși nu contestă pe față pedeapsa stăpânului), iar Hefaistos e un geniu malefic, cel care pune în practică execuția sa, cu mare plăcere, găsind-o foarte distractivă (așa cum era, de fapt, pentru Hermes).

După zile și nopți de frământare, Promy se decide să aducă focul sacru oamenilor abandonați de zei în mizerie și frig (”vreau să trezesc pământul din somnul fără vise”) și e hotărât să-i învețe pe muritori ”să stea drept”. Spre deosebire de titanul nostru, stăpânul Olimpului folosește focul sacru pentru a-și manifesta iubirea lui de muritori... prin fulgerașe: ”nu fulgerând pe oameni le-arăți iubirea ta”, rostește Promy răspicat, în fața lui Știi Tu Cine... Zeus la palat. Nu numai că gândește, mai și spune! ”Stăpânul” intenționează să nimicească împuțiții și ignoranții de muritori pentru a crea apoi o rasă nouă, superioară, un fel de supraoameni, ”o rasă de eroi”, ”o oștire curată”. Pe Promy, săracul, îl sperie și oamenii, darămite supraoamenii. Și cine i-ar fi creat? Promy, Atena, Hefaistos? Doar nu ”stăpânul” lor, capabil să-și scoată exclusiv scula și fulgerașele!  

Bineînțeles, lucrarea lui Eftimiu trebuie privită în contextul epocii comuniste care promova eroi-haiduci, eroi-luptători ilegaliști și eroi ai muncii socialiste, mai puțin intelectuali. Deși abordarea e un pic comunistoidă, materialistă și haiducistă (accent pe foc și ajutarea practică a celor slabi, fără a vorbi prea mult de creație, științe, arte, forța intelectuală), există și o apropiere a lui Promy cu Iisus Hristos prin dragostea de oameni, milă, prevestirea supliciului, dar și a învierii, precum și suferințele comune, îndurate pentru muritori (strânși în lanțuri, bătuți în cuie/piroane, scuipați și umiliți, marcați de stigmate eterne). Acest lucru devine vizibil și în momentul în care Promy e țintuit de stâncă, iar mama, Temis, și iubita, Eromeni (pe care el și-o dorește ”tovarășă de luptă, de gânduri și de vise”), vin să plângă la ”crucificarea” lui, ca într-o scenă de tip ”Pieta”. Amândouă vor să-i împărtășească durerea: ”o, Prometeu, dă-mi mie din suferința ta!”. El le răspunde, încercând să le liniștească și, totodată, tânjind după atingerile lor catifelate, mângâietoare, care-i alină rănile din trup și din suflet: ”Mi-e bine (...) Atingeți-mi obrazul cu degetele fine”. Și apoi le explică din nou faptele și atitudinea lui, păstrându-și demnitatea și fermitatea: ”Nu eu, ci Zeus greșit-a (...) Dând oamenilor focul / Am dres greșeala lui”.

După mii de ani, când este eliberat de Heracle, încearcă amândoi să se adăpostească de vijelie în jurul unui foc, dar sunt izgoniți tocmai de oamenii care primiseră focul de la Promy. Heracle îi zice dezamăgit: ”ți-ai aruncat iubirea să capeți ură?” și, mai dureros, ”credeam că universul de monștri-i curățat”. Crezuse săracul Heracle că scăpase pământul de monștri. Din păcate, rămăseseră oamenii. Promy îi confirmă amar: omul ”azi e mai sălbatic, mai rău decât oricând”. Slăbit, obosit, șocat și răvășit de reacția oamenilor pe care i-a salvat, Promy rămâne din nou paralizat pentru milenii, de data asta din proprie inițiativă, și nu mai știe ce se întâmplă cu el ori pe pământ. E o ”ruină”, o ”frunză strivită în noroi”.

Așa îl găsește Hefaistos care îl trezește să-i spună că profețiile lui s-au împlinit, a sosit amurgul zeilor, ”stăpânul” a ajuns în Tartar, Zeus a fost înlocuit de Iehova, iar zeii olimpieni au primit alte funcții. De exemplu, ”Afrodita nu mă mai înșeală cu zei bătrâni și tineri / A-mbătrânit, săraca, și-o cheamă Sfânta Vineri”, râde Hefaistos. Acesta din urmă, devenit Satan, îi propune lui Promy să cucerească amândoi lumea și să împartă puterea, ”lumina” pentru Promy, respectiv ”umbra, întunericul” pentru Hefaistos, dar Promy îl refuză scârbit. Își aduce aminte, deodată, de muritori și de menirea sa, înțelege că ”mi-e drag și-acuma omul”, ”i-am dat ceva odată / îi sunt dator mereu”, ”simt aripi”, ”învinsul poartă iarăși un suflet de erou”. În sfârșit, a renăscut.

Sper că a renăscut, într-adevăr, și vreau să cred că s-a neglijat iar în ultima vreme, ignorându-și chiar propria menstruație albastră, solară, de echinocțiu, din cauza festivalului din această toamnă. Nici acum nu se liniștește. După ce a intrat în posesia coifului Antenuței (confiscat în primăvară, la ultima tentativă de lovitură de stat, bine dejucată și diplomatic camuflată), Promy a găsit, în sfârșit, un pic de timp ca să-l studieze, după încheierea festivalului AER. Probabil că-l analizează intens ca să descopere în ce constă funcția de metamorfozare și cum o poate genera la rândul lui:

– Bine, Promy, nu vrei să juri nici măcar pe Mecca sau Al-Cola, treaba ta! Dacă ai uitat de menstruație pentru că ai fost atât de ocupat cu festivalul sau cu coiful Antenuței, să-i studiezi funcția de metamorfozare...

– Nu am uitat de nicio menstruație albastră. A fost la echinocțiu, pe 23 septembrie, înainte de festival. Ai luat țeapă mai rău ca mine. Ce-i cu tine? Ai febră mare? Ești obosită și la PMS? Ești posedată iar de Bush Jr.? Sau ai rămas intoxicată cu praful de pe videoproiector? Ia un Nurofen și bagă-te în pat! Ți-am zis și mai devreme.

– Nu, Promy! Cred că am auzit de la Atena 3 că nu ți-a venit menstruația albastră, solară și am intrat în panică. Știi că eu fac minim 15 atacuri de panică pe zi.

– Care Atena 3? Ne ajunge și Atena 1. Vezi că ai confundat Atenele cu Antenele. Ce ai? Te-ai informat de la Antena 3, Vocea Rusiei sau dintr-un film hollywoodian comercial? Așa-ți trebuie.

– Nu știu, dar ai grijă, Promy, să nu ajungi ”în gura presei”, în gura lui Mircea Badea, că, dacă intri în gura unei asemenea bestii antropofage, nu mai rămâne din tine nici stânca, așa cum a profețit și Kafka. O să te hăpăie Badea cu piroane, vultur, lanțuri și stâncă cu tot.

– Bine, mulțumesc pentru atenționări! Și să știi că nu am nevoie să studiez funcția de metamorfozare, am testat-o jde mii de ani pe pielea mea, în toate formele. Metamorfoza de la titan la legumă. Tehnologie, nu magie. Originală, de la Heifaistos. Ovidiu n-a sesizat-o când a scris ”Metamorfoze”. Foaie verde măghiran, măi! / M-o făcut muica titan, măi! / Blestemat sunt, blestemat, / Viața mea e de căcat / și de tot m-am săturat, măi Leano! Ah, așa cum l-am blestemat inițial pe Știi Tu Cine ca muritorii să-i vadă adevăratul chip, de pitic spălat pe creier, să-și învingă teama față de el, iar el să-și piardă puterea pe care o exercita asupra lor, acum voi spune un blestem la adresa Big Brotherilor de pretutindeni. Big Brotheri, vă blestem să nu mai chinuiți pe nimeni (nici pe mine, nici pe alții, și în mod special pe copii) ca să ne faceți asemenea voastră, ci să vă schimbați voi și să semănați voi cu mine.

Apropo de tehnologie și nu magie, ci... politică, uite-l și pe Hefaistos, am fi putut fi buni prieteni și colaboratori, aveam multe în comun, el a învățat de la mine să creeze femeia, pe Pandora, dar politica asta blestemată l-a făcut să-mi pună cu mâna lui lanțurile la mâini și picioare și pironul în piept. De frică, nu de plăcere precum nepoțelul meu scump și drag, torționar de treabă, Hermes. Acești torționari de treabă, altminteri foarte simpatici, confruntați cu propriile victime, nu-și cer niciodată scuze și nu recunosc că au dat mai mult de ”4 palme”, ca în filmul lui Alexandru Tatos, ”Secvențe”. Lui Hefaistos avea de ce să îi fie frică: pe vremea când era numai un bebeluș, în timp ce gângurea și întindea pofticios mânuțele spre sânul mămicuței sale și a Olimpului, Madame Hera l-a azvârlit în prăpastie, îngrozită de hidoșenia lui. Apoi, Madame Hera a fost (liber) aleasă zeița familiei pentru performanțele ei materne indiscutabile. Cum încă mai respira, tăticuțu’ s-a înfuriat și l-a aruncat și el în prăpastie a doua oară, să fie sigur că scapă de el odată pentru totdeauna. Era prea urât ca să-l mănânce direct. Surprinzător, Hefaistos a supraviețuit, chiar dacă șchiopătează și acum. Nu l-au scos niciodată din ”slutu’”, ”șchipu’”, ”arătarea”, ”handicapatu’” și-l sileau să presteze cele mai murdare munci.

Poate că lui Hefaistos îi pare rău pentru ce a făcut. Poate că mă admiră în secret nu doar pentru știința și arta mea, ci și pentru atitudine, pentru curajul și dârzenia mea care lui îi lipseau. Poate că are și el coșmaruri ca mine. Cu mine! Poate că adoarme greu, suspinând, și se trezește în plină noapte lac de transpirație, urlând, în fața stâncii și, cu chipul desfigurat de oroare, scapă din mâini pironul cu care ar fi trebuit să-mi străpungă pieptul gol, deja sfâșiat de gheare, ars de fulgerașe și înecat în flegme corozive ca acidul sulfuric. Tocmai peste ciotul lui de picior, strivit de părinții lui dragi și iubitori. Poate că își aduce aminte că, după ce mi-a vârât pironul în piept, în hohotele sarcastice ale lui Știi Tu Cine și ale lui Hermes, a șters-o și nu a mai apărut niciodată să mă viziteze. M-a lăsat singur pe cruce. Nu a văzut în ce stadiu de degradare ajunsesem, de era să nu mai rămână nici stânca din mine: o legumă mutantă, puterzită și storcită de 40 de kile, sucită și răsucită barbar de ciocul bestiei de vultur și de viscol. Preferam să vină să mă scuipe decât să mă abandoneze așa.

Am mai avut onoarea să mă întâlnesc cu Hefaistos și... accesoriile lui de firmă recent, cu câțiva ani în urmă, în Tartar, când am fost condamnat pentru o lovitură de stat dată de Hermes. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Nici atunci Hefaistos n-a mai trecut pe la mine, m-a abandonat, pur și simplu, acolo. Cu câteva zile înainte să ies din închisoare, am avut o viziune, când m-am trezit din leșin: nu, nu era Hefaistos, ci Ile care îmi mângâia ușor fața și părul și-mi spăla în lacrimile ei trupul martirizat. Credeți c-am fost eliberat de milă sau pentru că s-a făcut dreptate, în sfârșit? Nu, era nevoie de mine pentru a construi o nouă aripă la palat. Profită de mine, apoi mă aruncă la gunoi, logic, nu?

Imediat după revoluția noastră din Olimp, la prima lovitură de stat ai cărei autori au fost, previzibil (când o să încetez să ghicesc viitorul?), Hermes și Atena, am primit o nouă șansă de a intra în contact cu Hefaistos. De această dată, am scăpat relativ repede (deși știți că în Tartar fiecare secundă durează (minim) un milion de ani), într-o formă ingenioasă: Bebe ne-a scos din infern pe Her, Pegas și pe mine, preschimbându-ne în bacterii probiotice din iaurtul cu Bifidus Essensis. În același an, am revenit pe Elbrus, recompensat cu o vacanță eternă la superofertă de tăticuțu’ (care dorea telecomanda de la portalul infernului de la Ile) și apoi de Atena (din gelozie). Evident, nu puteam rata întâlnirile providențiale cu nenea Cronos, de asemenea, în Tartar (vroia să se răzbune pe întreg universul, începând cu mine, drept răsplată că l-am eliberat din închisoare) ori cele la fel de lucrative cu Apollo (care ardea de nerăbdare să-și fabrice o diplomă din pielea mea... și a întregii mele echipe postmoderne). Ce an prolific, plin de inspirație! ”O tempora, o mores!”

Nu l-am condamnat pe Hefaistos, l-am înțeles și l-am iertat, ”e doar un job”, dar cum l-aș putea lăsa să mă strângă într-o îmbrățișare titanică, la petrecerea de Revelion, de pildă? Mă trec frisoane îndată ce-l văd, mi se întoarce stomacul pe dos și mi se taie picioarele. E suficient să apară lângă mine, șchiopătând, incapabil să-și ascundă roșeața sub stratul gros de funingine de pe față, cu gura strâmbă, întredeschisă și ochii tulburi și alunecoși care îi fug într-o parte dacă îmi întâlnește cumva privirea. Aerul vibrează suspect, se încarcă electric și mă curentează. Îmi trag părul pe față și mă zbat să înaintez prin valuri de electricitate, în timp ce mâinile lui îmi apucă zdravăn brațele și picioarele, le strâng în lanțuri, apoi îmi sfâșie tricoul alb și ridică amenințător pironul în dreptul pieptului meu dezgolit. Mă simt ca mireasa din filmul ”Melancholia” al lui Lars von Trier care se străduiește să avanseze, însă crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi prind lent, dar implacabil, picioarele, îi sfârtecă rochia albă, lungă, fâlfâind în vânt și o sugumă cu trena.

La urma urmei, aș putea să-l rog pe Hefaistos să se ocupe personal de ”Memorialul Holocaustului Olimpian”, de ce nu? El a fost călăul oficial al regimului, el știe cel mai bine ce e acolo, în Tartar, doar el a creat aparatele de tortură și a pus în practică execuțiile. Eu unul tot amân, am o senzație puternică de respingere, chiar dacă știu că trebuie să-l construim neapărat, mai devreme sau mai târziu. Iar mai târziu poate fi prea târziu. Muzeul trebuie plasat într-o zonă aflată la o distanță decentă de Startar. Vom reconstitui inclusiv gaura dată de Bebe în Zidul infernului despre care Ile zice că semăna cu gaura din steagul Revoluției din Decembrie 1989. E timpul să se cunoască toate mărețele realizări ale lui tăticuțu’ și ale băiețelului său scump, Hermes, torționar de treabă. Și pentru Hefaistos o ocazie să arate că-i pare rău. Și că a făcut ce a făcut de frică. Sper că o să-și poată învinge rușinea. Hm, dar eu pot? Mi-e teamă că eu nu pot să vorbesc cu el. Însă Ile poate. O să-i spun cât de curând să discute cu el și să pregătească terenul. Ce am? Îmi fac planuri?

– Doamne ajută, Promy! Sper să se împlinească blestemul tău cât de curând, poate chiar înainte să primesc eu numărul de dosar de la Parchet. Cum a fost și cu celălalt blestem, când i-ai zis lui Știi Tu Cine că o să-și piardă puterea înaintea oamenilor îndată ce își vor învinge frica față de el, la fel ca tine. Așa s-a și întâmplat. Ba a rămas și fără tronul din Olimp. Nimeni nu e etern... în funcții. Eternitatea nu durează prea mult. Într-o zi, april va veni și totul va fi ca la Paris, de vis. Atunci, și Big Brotherii vor semăna cu tine. Din proprie voință, fără să-i oblige nimeni nimic. Cum spunea săracu’ taică-miu, cei răi se vor face buni, iar cei buni se vor face și mai buni. Cu voia lui Dumnezeu, nu a zeilor. Îmi doresc și eu asta, deși înțeleg că eu singură nu-i pot convinge. Nici tu. Dar Dumnezeu poate. Și nici nu știi ce fericită sunt că te iubesc pe tine, idiotule!

– Sper că mi-ai zis ”idiot” în sens dostoievskian... Vezi că îți fac reclamație. Am și eu drepturi!

– Sigur că da. De fapt, probabil că da. Nu-mi cer iertare. Cine a greșit să-și ceară iertare. Și, dacă nu, să-i fie rușine. Și, dacă nu, să se ducă să se reculeagă cât mai departe, la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină, până i se face. Sau să meargă la terapie pe VJ45. La câte păcate au, nu cred că mai ies vreodată din ocean. Știu că răul e ireparabil și că nu există nicio compensație, dar să nu uităm lucrurile bune. Ca cele pe care le faci tu. Sau... îi stimulezi pe alții să le facă.

– Măi, Ile, nu știi vorba lui Santa Klaus? ”Decât să fiu mârlan, mai bine pierd.” Decât să fiu un taliban, mai bine pierd. Și nu mai comentez nimic, nu mă cobor la nivelul ăsta. Dar recunosc: cea mai bună terapie pentru mine e ajutorul dat celorlalți. Și cel mai important ajutor e acela prin care îi ajut să se ajute și să ajute... să mă ajute chiar pe mine.   

– Da, Promy. Asta e și cea bună răzbunare, una elegantă, subtilă, în stilul tău. Big Brotherii turbează de furie dacă te văd trăind, iubind, creînd, făcând fapte bune, ar da orice să te oprească și să te transforme într-unul dintre ei. Mă rog lui Dumnezeu să-ți dea curaj și putere și mai departe ca să continui să-i enervezi cu faptele tale bune și operele tale subversive, iar focul sacru să nu se stingă. Aș vrea să ai curajul și puterea lui Narin, fata de credință yazidi, răpită de talibani de pe muntele Sinjar. Ea a fost încarcerată, înfometată, bătută, insultată, amenințată cu moartea și violul dacă nu se convertește la Islam, apoi vândută unui taliban de vază și căsătorită forțat la numai 14 ani. Când au împresurat-o talibanii, s-a simțit mai neajutorată ca niciodată. Singură cu ei toți. Singură pe cruce. Mai târziu, a reușit să spargă ușa și să evadeze. Când a simțit îmbrățișarea tatălui ei, a rostit: ”am renăscut”. Cred că era o îmbrățișare titanică, disperată, care i-a frânt oasele și i le-a transformat în praf de stele. Nu ți-ar strica nici curajul și puterea bărbatului acela arestat și el de talibanii de la Statul Islamic, care a supraviețuit unei execuții în masă în deșert (600 de persoane), prefăcându-se mort și acoperindu-se cu sângele celor căzuți lângă el. Talibanii i-au lăsat pe prizonierii șiiți, yazidi și creștini fără apă și mâncare, spunându-le că vor primi curând, în paradis tot ce au nevoie, le-au luat bunurile personale, i-au pus să se numeroteze și i-au împușcat. Bărbatul acesta l-a salvat pe altul care, la rândul lui, făcuse pe mortul și se chinuise să stea nemișcat, în timp ce talibanii îi ardeau picioarele, ca să-l creadă mort. L-a ajutat pe acesta din urmă să se târască până sub un pod și i-a dat să bea din propria urină ca să nu moară de deshidratare. Și, the last but not the least, să ai curajul și puterea Malalei Yousafzai, fetița din Pakistan, împușcată în cap de talibani, care luptă pentru dreptul la educație al fetelor din întreaga lume ori a indianului Kailash Satyarthi care a eliberat 80.000 de copii din sclavie. Ultimii au câștigat chiar un binemeritat Premiu Nobel pentru Pace, în sfârșit unul acordat corect, și asta ar trebui să sărbătorim. Ah, scuze că-ți țin predică de Nana!

Vreau să-i arăt ceva lui Promy, așa că insist să se ridice de la masă și să vină în domitor. Îl iau de mână, și, foșnind prin frunzele aurii și rubinii de pe hol și din cameră, ne apropiem agale de oglinda uriașă, cu cadrul sculpatat din lemn de pin negru. Îl rog pe Promy să-și sufle bretonul viguros și să arunce o privire:

– Lasă coiful Antenuței, știu că nu te-ai atins de el pentru că ai rețineri, tu îți reproșai că o dezonorezi și dacă i-l dezactivai, darămite să-l i-l iei de pe cap și să-l studiezi... Vreau să faci următorul experiment: măcar o dată pe lună încearcă să te privești în oglindă și să te vezi cu ochii mei. O să te îndrăgostești de tine. Asta o să fie mai tare ca norma de 5 minute de liniște pe săptămână, la care se adaugă 5 minute de plâns (eliberator și purificator). Promy, o să descoperi ce frumos ești. Dacă nu aș zări cicatricele de pe tine, de pe corp și rănile adânci, neînchise din suflet (pe care le am și eu), aș crede că ai apărut din Parisul de vis al copilăriei mele, de pe Gliese sau dintr-o lume în care april a venit. Hai, uită-te în oglindă, să te vezi cu ochii mei, te vei îndrăgosti de tine, ca Narcis privindu-se în lac.

– Taci, Ile! Dacă se va îndrăgosti de mine și șeful tău fantomă și, eventual, alții ca el, ce se va întâmpla? Nu doar că vei fi geloasă, s-ar putea să vină toți buluc la mine, așa cum ne-am dorit, ca să nu mai mă simt abandonat, să sară pe mine, să mă sfâșie și să mă devoreze, nu din răzbunare și din ură, ci din dragoste și disperare. Și nu mai vreau să pună toți mâna pe mine. Nu mai puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are și el drepturi.

– Da, e adevărat. Și eu ți-am dat unul dintre ele: dreptul la poveste, Promy! Iar pe VJ45 ai renăscut, așa cum vroiai. Ai primit o nouă viață? Trăiește! Creează! Cum era în filmul ”Andrei Rubliov”, când, ultim supraviețuitor al invaziei tătare, cu toate icoanele făcute scrum, sărmanul pictor depusese jurământ de tăcere și refuza să mai picteze. În acea vreme, îl vizita fantoma maestrului său, Teofan, mort la invazia tătară. Sunt fantoma maestrului tău, Teofan... Pictează, Andrei, pictează! Ascultă-mă, Prometeu. Sunt fantoma maestrului tău, Chiron, din care nu au mai rămas nici calul, nici omul, fie-ți milă de mine! Creează, Promy, creează! Creează măcar un vaccin anti-violență, prostie și indiferență.

– Sunt oboshit, Ile, nu știu dacă mai pot. Festivalul și alegerile din România, deși evenimente fericite, m-au epuizat complet. Iar mie, la ce restanțe am, oricum, nici somnul de veci nu mi-ar ajunge. O să cer și eu paharul mic de votcă, să mi se porționeze cu el fericirea și durerea, șoptește Promy, ascunzându-și sub breton chipul palid, cu ochii încercănați.

– Haide, mai fă un efort. Vrei să le chem pe fetele lui Obama să facă presiuni asupra ta? Eu, când eram în comă, la fostul scârbici, m-am prefăcut că-mi pasă și m-am implicat în protestul colegilor, deși atunci eram frântă atât în exterior, cât și în interior,  nu vroiam decât să se termine totul, să fie întuneric și liniște pentru totdeauna. M-a întrebat șeful de ce mă bag eu, persoană serioasă, de bază, din firmă, de ce mă amestec cu puștii ăștia obraznici și puturoși, iar eu am făcut eforturi supraumane să vorbesc (nici nu puteam clipi bine, inima mă strângea și mă sufocam). L-am mințit că-mi pasă. Și nu-mi pare rău. Să-l minți pe Satana nu e păcat. Să te prefaci că-ți pasă nu e păcat. De fapt, nu vreau să demonizez ori să generalizez, l-am iertat și vreau să-și găsească și el sufletul rătăcit. Promy, chiar dacă ești epuizat, nu mai simți nimic și nu mai crezi în nimic, lasă-mă să inspir mirosul tău răvășitor de ceară de păr, Maretti cu pizza și havane, ia-mă în brațe, prefă-te că ți-e milă de mine și minte-mă că mă iubești!

***

În ciuda presiunilor fetelor lui Obama, coșmarurile noastre continuă și ne storc de ultimul strop de vlagă, deși se poate spune că acum nenea Cronos, Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera sunt istorie, iar Promy a renăscut. Așadar, mergem la terapie pe VJ45 într-un weekend. Disperată, o rog pe VJ să ne scape odată de aceste fantome care ne urmăresc pretutindeni, uneori și când facem dragoste, de-mi vine să mă arunc în Styx, cu tot cu Promy, să ne dezintegrăm și să se termine telenovela asta nenorocită. Doar că nu mai avem putere nici pentru asta. Plonjăm amândoi în ocean și ne trezim instantaneu în locul preferat de vacanță al lui Promy, sus, pe Elbrus, asaltați de aceste fantome insațiabile care se înfruptă din întreg universul, nu numai din Promy și din mine. Sărmanul meu titan a ajuns din nou o crustă de puroi și de jeg, zăvorâtă în stânca de care e înlănțuit. E captiv într-un sicriu de gheață, nu mai trebuie să se criogeneze, au făcut-o deja fantomele pentru el. Topesc gheața și Zidul în lacrimi, apoi mă duc la Promy și îi trag lanțurile și pironul. Acestea se desprind incredibil de repede. Îl iau încetișor în brațe, ca pe un copil. E foarte ușor, a rămas din el numai o legumă mutantă, putrezită și storcită de maxim 40 de kile pe care o pot ține singură în brațe.

Înainte să apuc să fug cu el în brațe, fantomele se reped din nou la noi, așa că le arunc telecomanda de la portalul infernului pe care și-o doreau cu disperare. Să se bată și să se mănânce între ele până la sfârșitul veacurilor pentru o nenorocită de telecomandă, dacă nu sunt capabile de altceva. Distrug planete ca să sufere Promy, dar de el se satură și-l abandonează când nu mai au ce să devoreze de pe el. În schimb, de telecomandă ori de inelul puterii nu se vor plicitisi niciodată. Mângâindu-l ușor și spunându-i că-l iubesc, îl iau pe Promy și îl duc acasă, să-i fac o baie, să-l îngrijesc, să-l țin în brațe și să-l culc într-un pat moale și cald. Îndată ce ne întoarcem pe plajă, lângă ocean, rămânem mână-n mână la mal, întinși pe nisipul sticlos (ca cel din clepsidrele de bâlci), cu picioarele în apă, iar valurile ne alină durerea din trup și din suflet. Din tălpile noastre se scurg râuri de păcură cu miros de pucioasă. Cât de curând, Promy trebuie să răspundă, tare și răspicat (de 10 ori la rând), la întrebările alea enervante care ne scot din minți pe amândoi (”Cine ești? Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit? Unde ești? Ce faci?”):

– Cine ești?

– Sunt titanul Prometeu. Nu sunt legumă sau zeu.

– Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai pățit?

– Sunt la putere.

– Unde ești?

– Sunt acasă.

– Ce faci?

– Trăiesc. Ei sunt fantome, eu sunt viu.

Pe moment, ne relaxăm, ne purificăm și ne întărim, dar, odată întorși în Olimp, coșmarurile revin în forță. Într-o noapte, după o săptămână în care am fost bântuiți și chinuiți în continuu de fantomele foștilor stăpâni, îl las pe Promy singur în cameră și stau să fumez la bucătărie până în zori. E timpul să înțeleagă că sunt doar fantome (iar acestea, la rândul lor, au rămas să se bată pe telecomandă și nu o să ne mai deranjeze). În schimb, Promy și cu mine suntem vii și trebuie să trăim. Nu mai vreau să-l țin în brațe și să-l apăr de monștri inexistenți, nici să se sperie de mine și să mă perceapă drept o bestie antropofagă. Să se convingă singur că nu e niciun pericol. Spre dimineață, pe la 10, adoarme, iar la 11.30 îl găsesc deja la cafea, la bucătărie. A avut, desigur, adică probabil, un nou coșmar.

– Da, Ile, exact. Mergeam pe stradă și-mi repetam conștiincios, cu voce tare și răbdare titanică, exercițiul dat de VJ: ”Sunt titanul Prometeu. Nu sunt legumă sau zeu. Sunt la putere. Sunt acasă. Știi Tu Cine e fantomă, dar eu sunt viu.”, când m-am simțit strâns ca-ntr-un clește și tras în zbor, într-o viteză amețitoare, undeva departe. Am văzut negru în fața ochilor și m-am trezit sus, pe Elbrus, într-un decor un pic schimbat, amenajat ca o sală de lupte cu laser. Personajul care mă răpise (îmbrăcat în costum ninja) a râs satisfăcut, iar hohotul mi s-a părut cunoscut. ”Am pus eu gheara pe tine, vierme de titan! Crezi că dacă ți-ai schimbat coafura și-ți ascunzi fața, porți tricou alb și blugi, nu te mai recunosc? Eu sunt Zeus ninja din jocul video ”Plante vs. Zombie”, adică ”Titani vs. Zei”. Sunt maestru ninja, nici n-am zburat până aici, am sărit. Ha-ha-ha! Hai, dezbracă-te, câine de trădător ce ești, să-ți pun accesoriile de firmă și să chem păsărica. Mișcă, animalule!” Nici nu trebuia să mă dezbrace și să-mi analizeze cicatricile ca să-și dea seama că eram titanul Prometeu, nu o legumă sau un zeu, eu însumi spusesem asta pe stradă, adăugând alte lucruri foarte interesante pentru el cum că aș fi acasă, la putere sau că Știi Tu Cine nu mai e. Înainte să apuc să mă dezmeticesc, eram din nou gol, în lanțuri, înecat în bale și ars de fulgerașe, cu piron în piept și sfârtecat de bestia de vultur. Tu, Ile, mă căutai disperată și așa ți-ai dat seama că Știi Tu Cine, în varianta ninja, ieșise dintr-un joc video și mă răpise din nou. Ai plonjat în jocul video și ți-ai continuat căutarea. L-ai întâlnit acolo pe Prometeu ninja din joc, îmbrăcat într-un costum de luptă, cu părul rărit și grizonat, destul de zbârlit, cu ochii încercănați și cu o față asprită de chinuri și bătălii, însă într-o formă fizică și psihică mai bună ca a mea: era eliberat deja din lanțuri și conducea dârz și neclintit mișcarea de rezistență (armată) împotriva lui Zeus ninja. I-ai spus că Zeus a evadat din joc și m-a luat prizonier. L-ai implorat să mă ajute, căci eu eram foarte obosit și bulversat de evenimentele din ultima vreme. Eu credeam că Zeus nu mai există (noi reușisem să-l anihilăm în lumea noastră), eu precis mă aflam acum în stare de șoc și riscam un nou infarct ori s-o iau razna complet. Prometeu ninja s-a întunecat de mânie și a spus sec că asta e picătura care a umplut paharul, Zeus ninja trebuie zdrobit odată pentru totdeauna și ți-a promis că Prometeu cel frumos și modern coafat va fi salvat curând. Prometeu ninja a venit în fruntea armatei sale de luptători, a sugrumat păsărica și mi-a rupt lanțurile. Erai și tu și m-ai uns cu cremă la piept și la ficat, apoi eu, deși cădeam din picioare, m-am dus să lupt alături de celălalt Prometeu până l-am învins pe Zeus ninja aici și în joc. 

– Promy, ești dus cu capul! Îți dau o găleată de gheață în cap! Să te trezești și apoi să te culci. Cum să iasă Știi Tu Cine ninja dintr-un joc video și să te răpească în plină stradă? Dezbracă-te și uită-te la tine, dacă nu mă lași pe mine să mă apropii, să nu te mănânc cumva, și vezi dacă ai pe corp măcar arsuri de fulgerașe. O să te convingi că nu ai nimic. Cum să țâșnească așa, dintr-un joc video? Nu se poate. Ascultă Vocea Rațiunii, dottore! Ascultă-te pe tine.  

În aceeași seară, hotărâtă să pun piciorul în prag și să terminăm odată cu fantomele, îl las pe Promy la bucătărie și mă duc eu în dormitor. Să vină Promy când se convinge singur că fantomele nu-l mai răpesc și nici eu nu sunt bestie antropofagă. După 4-5 ore de zvârcoliri, reușesc să adorm (fără Promy) și mă trezesc în numai două ore, tremurând, acoperită de o sudoare rece: m-au vizitat fantomele, în frunte cu Știi Tu Cine și Madame Hera, aici, în pat, în timp ce făceam dragoste cu Promy. Ascult Vocea Rațiunii și mă exilez singură la bucătărie.