Examen cu Big Brother (44): Ușor șchiopătând, cu coiful pe cap, revoluția continuă

Gadgetul ăsta îmi alunecă pe ochi, ei, dar mai bine să-mi acopere fața el decât bretonul meu lung, filat, asimetric, perfect îndreptat cu placa. Poate îmi va rămâne lipit de cap cum s-a întamplat cu coiful Brunnhildei anul trecut: nimeni nu-l mai putea desprinde de pe capul lui Ile. M-a acuzat că vroiam s-o decapitez ca să i-l scot. Tot eu sunt de vină, logic, nu? Dacă nu mai pot să-l dau jos, să-l chem pe Obama în ajutor? N-am ce face? Obama se uită și nu vede. Ori să apelez la Statul Islamic? Ce le trebuie yahoo-ilor cap? Nu, cred că-l las așa. Ce ”bunăciune de apărăciune” de gadget! ”My precious!” Totuși, aș vrea să-l ridic un pic astfel încât Ile să-mi poată zări ochii mari și fioroși, presărați cu fosfor. Să vedem dacă o sperii pe Fata lui Dracula.

Tocmai a ieșit în curte să ia o gură de aer și se plimbă printre pinii negri. O să latru (cât pot de dramatic) și o să-i atrag atenția. Uau, tocmai a găsit un câine mare negru, înspăimântător, cu ochi fosforescenți și cu un coif pe cap lângă grătar. Sper că nu face încă un atac de panică. Ba da! Cred că realizează, totuși, cât de mult semăn cu câinele din Baskerville. Oi fi fugit până aici de frica fetelor lui Obama? Să mă adăpostească, să-mi arunce un os, să mă adopte, s-o ia la sănătoasa sau să facă pe moarta? Nu mai e nevoie, pare mai mult moartă decât vie. Înainte să se dumirească cum trebuie să procedeze cu câinele din Baskerville, o voi surprinde. Mă preschimb, de această dată, într-un pudel negru, drăgălaș, cu ochi mari și blânzi, impecabil coafat, cu anchior și manșete. Tot cu coiful pe cap. Apoi, revin la forma inițială, îi pun mâinile la ochi și izbucnesc într-un râs zgomotos, dezlănțuit, aproape isteric:

– Stai liniștită, Ile, sunt eu, Promy. Am învățat funcția de metamorfozare a coifului Antenuței și mă jucam puțin. Adică experimentam.

– Promy, ai grijă, am făcut doar un atac de panică, dar era să-mi produci un infarct. Cine te-a învățat funcția de metamorfozare? Hai, nu-mi spune că ai studiat tu coiful la laborator! Nu îndrăzneai nici să-l atingi ca să n-o dezonorezi pe Antenuța.

– Dacă-ți spun, poate nu mă crezi, Ile. Hm, hai să-ți testez încrederea. Știi cine? Antenuța în persoană. Și hai să-i zicem de-acum încolo ”Atena”, nu ”Antenuța”. Sper că merită.

– Ceee? Jură-mi pe Mecca, ăăă, Al-Cola, Al-Cool, nu, vreau să spun: jură-mi pe Constituție, democrație, i-Phone și Maretti cu pizza!

– Nu glumesc. Atena a reprimit acces la net, așa că am îndrăznit s-o întreb pe mail (și pe Facebook) dacă mă învață și pe mine cum funcționează coiful. Mi-a răspuns în câteva minute pe Facebook: ”N-ai descoperit singur, Prometeu? Nu-i nimic, eu știu cel mai bine, e coiful meu. Ah, de când aștept întrebarea asta! Mai aveam un pic și-mi pierdeam răbdarea. Și eu nu sunt titan. Trebuie să evadez ca să-ți arăt?” M-am gândit că e o capcană, dar m-am dus în Tartar... noul Tartar, luându-l cu mine și pe Her de pază, că doar n-o să-l trezesc pe Atlas din somnul lui dulce, la competiție cu Europa. Acolo, Atena mi-a arătat cum activez și cum folosesc funcția de metamorfozare. Eram așa de încântat, că am fost cât pe-aci să-i dau coiful înapoi. Jur pe Constituție, democrație, i-Phone și Maretti!

– Nici nu știi ce mă bucur pentru tine. Și pentru ea, și pentru Olimp, și pentru întregul univers. Na, uite că mai aud și vești bune. Nu doar din Olimp, ci și din lume, rostește Ile entuziasmată.

Tremurând de emoție, cu mâinile înghețate, dar cu fața aprinsă și ochii ei negri arzând, iluminați parcă de focul meu sacru, Ile se dezlănțuie ca un torent:

– De exemplu, la inițiativa Arabiei Saudite și a Statelor Unite, pentru a submina afacerile petroliere ale Rusiei și Statului Islamic deopotrivă, prețul barilului de petrol a scăzut din iunie, de la 115 dolari/baril la 80 de dolari/baril, apoi chiar la 69 dolari/baril. Companiile petroliere Gazprom Neft, Rosneft și Transneft, afectate și de sancțiuni europene, au ajuns într-o situație critică, Rusia are nevoie de un preț de minim 101 dolari/baril pentru a rezista recesiunii (bugetul a fost calculat, oricum, pe un preț mediu de 117 dolari/baril). Rubla s-a depreciat cu peste 40% față de EURO și cu peste 60% față de dolarul american. Rusia va intra în recesiune. În sfârșit, o măsură inspirată! Poate că au făcut presiuni fetele lui Obama. Și mai sunt și alte știri bune. Ascultă-mă, dottore! Potrivit unor studii recente, fetele din Europa nu mai vor să semene cu personaje ca Barbie, Albă ca Zăpada, Cenușăreasa sau Frumoasa Adormită, ci cu eroine inteligente, sensibile, curajoase și luptătoare precum Katness din ”Hunger Games” sau Hermione din ”Harry Potter”. Mai mult, milioane de oameni din întreaga lume au semnat petiții pentru energie curată și reducerea emisiilor de carbon, iar sute de mii au ieșit în stradă. Mii de medici și asistente s-au oferit voluntari pentru a lupta cu virusul Ebola. Și, am uitat să-ți spun, la mine personal a venit moșul, exact când m-ai teleportat din Titan... în Titan ca să votez.

– Cum? Așa devreme? În noiembrie? Cine era? Santa Claus sau Santa Klaus?

– Nu, iubire, moșul cu talonul pierdut. Moșulică mi-a adus talonul.

***

Dacă Moșul i-a adus lui Ile talonul și o altfel de politică în România, mie, pe lângă festivalul ”Aceasta E Revoluția” (AER) și succesul simfoniei dedicate lui Marsias, e pe cale să-mi dăruiască și Memorialul Holocaustului Olimpian. Nu, nu e ceva de sărbătorit, căci nu putem să aniversăm holocausturi, ci numai să le comemorăm, dar trebuia făcut și acest lucru. Nu pot să cred că Hefaistos a acceptat să se ocupe personal, iar construcția a demarat deja într-un ritm alert, îndată ce i-am dat OK-ul pe mail. Hefaistos nu o să respire și nu o să se oprească până când nu va finaliza proiectul, îl apasă și pe el crucea mea și-l strivește sub povara ei. Are coșmaruri. Chiar cu mine. Se vede mereu dezbrăcându-mă, înlănțuindu-mă și înfigându-mi pironul în piept. Bineînțeles, n-am vorbit eu cu el, ci Ile. L-a sunat, au stabilit o întâlnire, au băut o cafea împreună, acasă la noi, și el a fost de acord să realizeze memorialul, căci el cunoaște cel mai bine ce a fost acolo, era treaba lui... murdară, încredințată de tăticuțu’. Plăcerea lui tăticuțu’ de a-i murdări pe toți... Și incapacitatea lui cronică de face ceva singur, fie și o execuție. Vă imaginați ce chef aveam să stau de vorbă cu propriul meu călău! Să-l invit și la un pahar de vin roșu de la Dio, să-l servesc cu havane și, eventual, să-i ofer Maretti cu pizza? ”No fucking way!” ”La dracu, nu!”

Cu această ocazie, în timp ce Hefaistos își savura cafeaua Lavazza cu lapte și ambrozie, deși murea de rușine (tot ea, nu Știi Tu Cine!), Ile i-a predat și cutia de cremă reparatoare anti-leziuni, aproape goală (căci mai conținea urme de cremă, sânge, spermă și secreții), pe care Her a folosit-o când a eliberat-o de pe Elbrus ca să-i salveze viața. Nenorocitul ăsta de Știi Tu Cine vroia telecomanda de la portalul infernului de la Ile, dar nici măcar nu era capabil să execute pe cineva cum trebuie, fără Hefaistos și Hermes (obligați să rămână în Olimp ca să nu-i sustragă cumva telecomanda multrâvnită), așa că Ile era să moară mai devreme decât era estimat. Ticălosul ăsta spălat pe creier nu-și dorea decât telecomenzi, sceptre sau ”inelele puterii” și nu știa altceva decât să-și scoată scula și fulgerașele. Să violeze, să tortureze și să ordone să fie distrusă o planetă pentru o amărâtă de telecomandă sau pentru a mă face pe mine să sufăr. Toți bărbații adevărați se comportă astfel: dârdâie de frică pentru scaunul, sceptrul sau telecomanda lor și se luptă glorios cu titani în lanțuri, femei violate și bebeluși. Un exemplu e chiar Hefaistos, aruncat în prăpastie de ambii săi părinți, stăpânii Olimpului, pentru că era prea urât ca să-l consume direct.

Her m-a lăsat pe mine să mai agonizez puțin în parametri optimi cu tăticuțu’ și bestia de vultur ca s-o elibereze întâi pe Ile și să o ungă cu cremă reparatoare anti-leziuni. Mai târziu era prea târziu. Avea două cratere imense fumegânde la vagin și la piept, unde fusese implantat pironul. Alex, intelectualul nostru rafinat, l-a scuipat pe Știi Tu Cine când a văzut cutia. Nu suntem talibani, intelectualii scuipă, nu mănâncă coaie. Ile i-a dat cutiile lui Hefaistos nu pentru anchetă (desigur, adică probabil că nu o să mai fie altă anchetă în afară de cea referitoare la ultima lovitură de stat a lui Hermes și a Atenei), ci pentru muzeu, să apară într-o secțiune dedicată Elbrusului, e istorie doar. Istoria timpului pierdut. Furat, mai exact. Iar eu nu suport să le mai țin acasă... în casă: numai când mă gândesc la ele, înnebunesc de furie și mă zvârcolesc zile și nopți la rând până împietresc ca stânca mea. Nu vreau să mă mai uit în Cutia Neagră, Cutia Pandorei, dar, orice aș face, nu pot să mă smulg din coșmar. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc.

Timp de două săptămâni, m-am încuiat în cameră, n-am mâncat nimic (nici Maretti cu pizza), n-am dormit (Ile nici ea, e și ea captivă în coșmarul meu, logic, nu?), n-am vrut nici duș fierbinte, nici să mă joc ”de-a Bill și Monica”, nici să mă coafez. Am zăcut pe jos, gol, scuturat de spasme, gemând și bâgându-mi singur pumnul în gură până la cot ca să-mi înăbuș urletele, până când, epuizat de efort și oroare, rămânea din mine numai stânca, cum bine a zis Kafka. Milenii de paralizie liber aleasă... Am slăbit paișpe kile, câte unul în fiecare zi (oups, în casă, s-o țin tot așa până ajung o legumă mutantă, putrezită și storcită de 40 de kile, așa-mi trebuie, nu?). Nu aveam nici lacrimi să plâng. Mi le-au furat și pe ele... și khmerii roșii ai lui Pol Pot au interzis plânsul în Cambodgia și i-au arestat pe cei ce plângeau. Nu am reușit să bolborosesc altceva decât ”Taci, Ile! Taci and don’t touch”, pentru că insista să mănânc ca să aibă și ea ce strânge când mi-o curăța borâtura mea sacră, doar n-o să vomit numai cafea. Nu știu de ce zeii continuă să-mi fure timpul și viața, mie și celor dragi. Nu mai am decât povestea.

La un moment dat, m-am ridicat de pe jos, cu greu, amețit, clătinându-mă și am încercat să mă așez în pat, să mă întind câteva minute. Când Ile a venit lângă mine, m-am simțit înghesuit și pus la Zid, nu aveam loc, mă sufocam, brațele ei mă cetluiau strâns ca lanțurile lui Hefaistos, mâinile ei se înfigeau în carnea mea ca niște gheare de oțel, săruturile ei erau otrăvitoare ca veninul Hidrei, mângâierile ei păreau palme grele în obrazul meu și lacrimile ei mă împroșcau ca niște bale de acid sulfuric, lăsându-mi cratere fumegânde pe tot corpul.

Apoi, am început să tremur, aveam frisoane. Mi-era frig și aș fi dat orice să mă încălzească focul meu sacru pe care l-am oferit oamenilor. Mă simțeam captiv în sicriul de gheață, troienit de viscol, cu bestia de vultur moartă în brațele mele, de frig și de foame, căci nu mai avea ce să mai devoreze de pe mine. Era și ea doar o biată pasăre înfometată și zgribulită. Aș fi vrut să vină cineva să mă ia acasă, dar am rămas îngropat în Zid, în stâncă, în sicriul de gheață, fără slujbă, fără lumânare, fără ceremonie de înmormântare (fie și televizată la OTV) și fără nimeni care să plângă pentru mine... 

Degeaba încerca Ile să mă încălzească. Prea târziu. Nu mai simțeam nimic. Focul meu sacru s-a stins demult.

Miliarde de presse-papiere sparte, de trupuri zdrobite și de suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi care trec prin mine fără să le simt. Stau în ploaia de cioburi, ciuruit de ele, urmărind paralizat căderea lor lentă, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, fără să rostesc niciun cuvânt. Cioburi din voi trec prin mine neîncetat, fără să le simt, amestecându-se absent, într-o ”nuntă mută a absurdului” fără sfârșit. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească.

***

Îndată ce am primit proiectul pe mail, nu mi-am putut reprima un strigăt – simultan de durere, furie și neputință, pe care Ile l-a auzit. Probabil și Obama, dar eu m-am învățat minte și nu-l mai chem în ajutor. Mi-am zis că nu vreau să știu nimic, nu o să deschid mailul și nu o să vizualizez draftul de proiect, o să-i dau lui Hefaistos OK-ul așa, fără să văd nimic. La un moment dat, am simțit o nevoie irezistibilă de a mă uita și, cu un glas din fundul pământului, în ton cu atmosfera tartariană, am rugat-o pe Ile să iasă din cameră. M-a înțeles și mi-a respectat intimitatea. M-am recules cât să pot deschide tableta și efectua operații de bază (apropo, cât fac 2+2?), apoi am aruncat o privire.

Când am văzut, am tresărit puternic, mi-am înfipt unghiile în carne și am mai scos un strigăt, însă Ile m-a lăsat în pace și nu a venit să mă deranjeze. Am continuat să mă uit pietrificat, în stare de șoc. Muzeul va fi amplasat la o distanță nu tocmai ”decentă”, dar rezonabilă de Startar, astfel încât să nu existe suprapuneri care să arunce în derizoriu memorialul, mai exact să apară cineva de la shopping din Startar și să-i curgă iaurtul cu Bifidus Essensis peste lanțurile și piroanele noastre. Desigur... adică probabil, copiii care vor sosi în vizită cu școala/părinții se vor juca netulburați pe tabletă și/sau i-Phone, fără să înțeleagă de ce am fost atât de dobitoci încât să ne petrecem mai toată viața (vorba vine... viața) la închisoare, și nici măcar că, într-un fel, tableta și i-Phone-ul ni se datorează mie și lui Deu. Poate că o să le explice Petre Țuțea. Sau o să scrie, în sfârșit, o carte. Ori se vor documenta din memoriile marilor deținuți politici, eroi, martiri și intelectuali ca Hermes și Apollo.

Accesul la muzeu se face prin gaura dată de Bebe în Zidul infernului (redimensionată și reconstituită), cu ajutorul unui lift modern, ultrarapid, care te propuleasză drept în fața memorialului. Inițial, când am văzut gaura lui Bebe, mi s-a părut că tocmai se prăbușiseră Turnurile Gemene după atentatele de la 11 septembrie sau căzuse un meteorit. Și nu era doar imensă și inestetică, ci și complet disfuncțională în acel loc: împiedica accesul rapid, elegant, civilizat în Startar, zonă turistică acum. Gaura originală am astupat-o eu însumi cât am putut de iute. Dar ce să facă Bebe, săracu’, când l-a găsit pe Pegas abia respirând, cu aripile zdrobite, pe Her zbătându-se cu haina înmuiată în veninul Hidrei pe el, ars aproape complet și otrăvit (nu numai cu veninul cumplit al Hidrei, ci inclusiv cu poțiunile Atenei, la fel ca mine), iar pe mine gol, în lanțuri, înecat în bale corozive ca acidul sulfuric, spintecat de piroane și sfârtecat de viu de bestia de vultur, în hohotele zeilor? Să râdă ca Hermes și ceilalți zei și să aplaude?

Cum putea să iasă civilizat din Tartar? Cu șpagă la Cerber sau la Caron, emanând un vânt cu aromă de parfum ”Si” de la Armani? Cred că gaura lui în Zid era singura reacție corectă în acel moment. O reacție surprinzător de... umană pentru un unicorn și un gest absolut necesar de normalitate. În acel context, gaura disperată și informă a lui Bebe în Zidul infernului a fost unica reacție de bun simț. Și, de fapt, are o anumită frumusețe... de gaură în steagurile Revoluției din Decembrie 1989. Ne-a adus o gură de aer și... acasă. Acolo, inorogul nostru nu mai știa cum să o scoată la capăt cu noi: Her se zvârcolea, ars și intoxicat cu veninul Hidrei, eu îmi țineam mâna încleștată în dreptul ficatului, strângând spasmodic în ea resturi de ficat și intestine, degeaba încerca Ile s-o dea deoparte, iar Bebe nu cunoștea antidoturi pentru veninul Hidrei, nici pentru poțiunile Atenei cu care eram intoxicați Her și cu mine. Trebuia să caute soluții și să improvizeze, din dragoste și disperare. De departe, Pegas era cel mai bine: nu mai vorbea (își ținea, în sfârșit, ciocul ăla cârcotaș) și nu mai putea să zboare. 

Așadar, după ce cobori cu liftul prin gaura lui Bebe, ajungi în fața clădirii memorialului, în formă de șarpe gigantic, încolăcit, cu inele ca niște lanțuri uriașe din oțel. Acesta conține principalele locuri de detenție din Tartar, inclusiv pe ale mele și pe ale lui frate-miu, Mene, plus o secțiune dedicată Elbrusului (unde apare și cutia de cremă anti-leziuni folosită de Her pentru Ile). Mi-am luat inima (mă rog, de fapt, ficatul) în dinți și am început incursiunea ”7D” în Tartar, de la coada șarpelui (locurile de detenție ale lui Tantal și Sisif, de pildă), până la cap (estrada și amfiteatrul unde am fost noi prizonieri după lovitura de stat a lui Hermes și a Atenei – Her, Pegas și cu mine, când a dat Bebe celebra lui gaură în Zidul infernului). Eu mai avusesem și alte câteva nesperate șanse de a-mi petrece instructiv și distractiv timpul liber acolo, cu sentințe eterne. Era mai practic și mai comod decât pe Elbrus (pentru zei, nu pentru mine, desigur, adică probabil). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore! Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are numai dreptate și niciun drept.

Impresionant, pentru a păstra autenticitatea, proiectul lui Hefaistos reconstituie inclusiv frigul (cel puțin într-unele dintre încăperi), mizeria (spațiul e minimalist amenajat, totul e puțin prelucrat, apropiat de realitatea din Tartar, de mai multe lăsat întocmai cum era, fără a se interveni asupra lui) și întunericul (doar exponatele (de exemplu, instrumentele de tortură) sunt luminate, în rest ne cufundăm în beznă). Într-unele porțiuni, într-un autentic spirit tartarian, trebuie să te apleci sau chiar să te târăști ca să poți avansa. Poți testa dacă vrei și unele accesorii (lanțuri, nu cuie și piroane). Când am ajuns în dreptul capului, pe scena înconjurată de amfiteatru și am zărit urmele de sânge închegat, rămase necurățate (sângele meu, al lui Her și al lui Pegas), am izbucnit în plâns. Apoi, am chemat-o pe Ile să-i arăt și ei. Am rămas, în continuare, pe jos, dar am luat-o în brațe și am coborât din nou, împreună, în infern. Am plâns amândoi, parcă la nesfârșit, unul în brațe la celălalt, până când am simțit că mi s-a luat o piatră... mai exact, o stâncă de pe inimă. Stânca s-a topit în lacrimi.

***

Acum mă teleportez în Tartar, să verific cum merge construcția. Deși e frig, am senzația că mă sufoc. Mi s-a pus un nod în gât. Și unul în piept. Strâns ca-n ghearele bestiei de vultur. Picioarele mi se împleticesc, mă ia amețeala și-mi vine să vomit. În timp ce fac eforturi supratitanice să-mi revin cât să pot înainta câțiva pași (”Yes, I can”, un mic pas înainte înseamnă că am avansat, nu-i așa Obama? Tu ești pozitiv. Trebuie să iau exemplu de la tine), atunci aud un beep. Sunt pe punctul de a face al 1001-lea infarct, dacă nu cumva le-am pierdut șirul. Hm, tocmai am primit un SMS. De la Atena! Mă ”roagă” (da, așa se exprimă, mă roagă, nu-mi cere sau îmi ordonă) să trec pe la ea.

Mă străduiesc să mă adun un pic și mă îndrept către noul Tartar, zona de maximă securitate, permanent supravegheată, unde se află ea în prezent. O găsesc într-o cameră nu foarte mică (4X5=20 de metri pătrați), dar probabil, pentru ea, obișnuită cu palate, nu prea spațioasă, zugrăvită proaspăt în alb, cu o măsuță, un laptop, un pat și o oglindă. Pe laptop rulează în acest moment screensaverul cu frunze de măslin dansând în ploaie. Totul e de un alb imaculat, îmi aduce aminte de rochia pe care o purta în adolescență (o rochie de prințesă din povești, croită și împodobită chiar de ea cu atenție și migală). Era un pic cam lungă și incomodă... cel puțin pentru mine care aveam ceva de lucru până ajungeam la fundul ei mic, dar tare și apetisant. Însă mie îmi plăceau provocările, logic, nu? Acum, mai să n-o recunosc: are părul negru, lung, bogat, prins în coadă, e încălțată cu adidași de firmă și poartă un tricou alb ca mine și blugi negri ca Ile.

Încerc să mai înaintez un pas. E cu spatele la mine, se privește în oglindă. Își aranjează părul lent, cu o atitudine mândră, imperială, fără să se întoarcă spre mine. Prin blugii mulați îi văd fundul bombat și-mi vine iar să-i palpez fesele ispititoare, dar mă abțin. Titanii știu să reziste tentațiilor. Așa procedează un bărbat adevărat. Imaginea din spate, precum și cea reflectată în oglindă mă tulbură, așa că mă opresc la câțiva pași de ea și rămân fără grai. Parcă o aripă de înger a trecut lin prin undele oglinzii, iluminând-o straniu și deschizând o poartă spre cer. Sau e Fata Morgana? Cutia Pandorei? Cutia Neagră?

Mă zărește și ea prin oglindă, tresare și se întoarce, în sfârlit, cu fața spre mine. Chipul îi e palid, parcă și ochii ei mari, albaștri, luminoși și-au pierdut strălucirea:

– Te așteptam, Prometeu. Știi, de când mă aflu aici, am avut timp să reflectez, rostește cu voce scăzută, dar fermă, încercând să păstreze un ton rece și distant.

– Și condiții. Poate scrii și tu o carte în închisoare ca marii martiri și deținuți politici, Hermes și Apollo, îți mai reducem din pedeapsă... Eu nu am avut parte de... timp și condiții pentru a reflecta. Dacă eu am furat focul sacru, zeii mi-au furat timpul, ba chiar și dreptul la poveste, îi răspund și eu cu glas tremurător, înecându-mă, dar străduindu-mă să închei frazele.

– Da, așa e. Sunt capabilă să apreciez timpul și condițiile, fie vorba între noi, chiar și nenorocita asta de mâncare bio. Și îți mulțumesc pentru asta.

– Și eu îți mulțumesc că m-ai învățat afurisita aia de funcție de metamorfozare a coifului tău, Atena. Chit că am testat-o direct, pe pielea mea, în toate formele posibile și imposibile, de nu-mi mai dădeam seama ce animal sau legumă sunt. Oricum, să știi că nu m-am atins de coiful tău, nu am intenționat să-l profanez, nici să te ofensez pe tine.

– Mulțumesc și pentru asta, Prometeu. Și pentru că ai rezolvat discret în primăvară tentativa de lovitură de stat a mea și a Pandorei. Ai făcut-o elegant, fără scandal, ne-ai protejat pe amândouă. De fapt, vroiam să-ți spun ceva. Vroiam să-ți spun că-mi pare rău. Da, îmi pare rău.

Mâna ei se întinde spre mine și mi-o strânge pe a mea, cu o forță surprinzătoare, gata să mi-o strivească. E fierbinte, iar ochii i s-au umezit.

– Prometeu, îmi pare rău. Nici nu știi ce rău îmi pare. Îmi cer iertare și față de tine, și față de muritori pentru ce am greșit.

– Sper că pe Ile nu o incluzi la muritori. E nemuritoare blestemată ca noi.

– Da, probabil. Îmi cer scuze și față de ea.

– Să știi că ea ți-a căutat și iarbă cu Bifidus Essensis, pe vremea când erai tu o omiduță.

– Da, Prometeu, îi mulțumesc. Din păcate, nu pot să-mi cer iertare pentru toți și nu pot să-i aduc înapoi pe toți. Să știi, Prometeu, de când s-a deschis Cutia Neagră a răului, Cutia Pandorei, chiar înainte de pedeapsa ta de pe Elbrus, m-am simțit și eu nemuritoare blestemată. Am sperat absurd că tu o să-i oprești pe Epimeteu și Pandora (cu toate că mă așteptam să nu reușești), apoi, când faptul era împlinit, că muritorii nu o să se lase dominați de conținutul cutiei.

– M-am chinuit să-i conving atât pe Epi și Pando, cât și pe muritori. Am făcut eforturi supratitanice, dar ia încearcă și tu asta cu Epi și Pando. Erau atât de curioși să vadă ce conține darul stăpânului! Și, de parcă n-ar fi fost destul, apoi a venit potopul și tu i-ai zis lui tăticuțu’ că stăpânul va rămâne fără sclavi.

– Da, Prometeu. I-am spus asta numai ca să-ți salvez opera. Hm, ca să salvez opera noastră. Mai știi că eu te-am ajutat să creezi muritorii, înzestrându-i cu rațiune și liber arbitru, în ciuda voinței lui tăticuțu’? Crezi că uitasem de ei și de opera noastră? M-a durut cel puțin la fel de mult ca pe tine. Mai târziu, când a survenit pedeapsa ta directă, eram deja devastată de toate evenimentele anterioare. La început, mintea mea refuza să conceapă. Îmi impuneam să nu mă gândesc la tine, dar nu reușeam. Nu suportam nici să-mi imaginez pedeapsa ta, darămite să te văd a-a-co-lo, g-gol, în lanțuri, spintecat de piron și devorat de viu. Pedeapsa ta a fost și a mea.

– Poate că e mai bine că n-ai venit. Eu, pe de o parte îmi doream să vii, pe de alta nici eu nu vroiam să mă vezi în halul ăla. Ah, disonanțele astea cognitive sfâșietoare pe care nu le pot depăși niciodată, sentimentele astea mereu amestecate și dorințele astea contradictorii, ireconciliabile!

– Și totuși, până la urmă, am ajuns la tine. Am așteptat o oportunitate și aceea a fost Heracle. El era singurul capabil să te elibereze și, în același timp, suficient de agreat în Olimp, de tăticuțu’ măcar, astfel încât să fie iertat. Atunci am apărut eu și am intervenit pentru voi, pentru tine și Heracle.

– Ai spus că sunt terminat. Nu procesam prea bine, dar asta am reușit să înțeleg. Și mi-a rămas în cap până acum câteva luni, când am simțit, în sfârșit, că am renăscut. Adevărul e că eram doar o legumă putrezită și storcită, de circa 40 de kile, logic, nu? Cam mult, nu? Tăticuțu’ și Hermes ar fi vrut să nu mai rămână din mine decât stânca, cum inspirat a zis Kafka, chit că s-ar fi lipsit de o jucărie foarte distractivă. Oricum, să știi, Atena, că până și ei au uitat de mine. M-au lăsat acolo, singur pe cruce. Preferam să vină să mă scuipe decât să mă abandoneze așa, șoptesc pierdut.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Își strânge mai bine elasticul de la păr (din care s-a desprins o șuviță neagră, lucioasă, ușor ondulată) și se așază încet pe marginea patului alb ca zăpada, tremurând din tot corpul și frângându-și mâinile:

– Nu știu, Prometeu. Eu am zis asta ca să vă lase în pace pe amândoi, în special pe tine. Am sugerat să înlocuiască pedeapsa cu una simbolică, adică să porți inelul acela cu piatră în loc să fii legat în lanțuri de stâncă.

– Când mi-am revenit un pic, am aruncat inelul acela. Era și el un simbol al sclaviei.

– Da, înțeleg. Și nu a fost singura dată când am intervenit pentru tine. Acum patru ani, când tu ai fost condamnat și trimis în Tartar pentru lovitura de stat dată de Hermes, ai fost rechemat după câteva luni pentru a construi o nouă aripă la palat. Cine crezi că i-a creat tăticuțului nevoile lui urgente și irepresibile de construcții, decorațiuni și gadgeturi pe care numai tu le puteai realiza?

– Mersi, Atena. Dar la nunta ta cu Pan ce s-a întâmplat?

– În primul rând, m-ai umilit cu nunta aceea, vorbește pe un ton coborât, dar apăsat, înroșindu-se și tremurând și mai puternic. Săgețile lui Eros... încărcate cu ce? Nici n-am analizat substanța. Poate-mi permiți să-mi fac și eu un laborator în celulă sau într-o cameră conexă. O să scriu o cerere. Și cât durează efectul? Statistic, între 3 zile și 3 ani. E doar un foc de paie, nu focul tău sacru. Al tău durează, nici potopul nu-l poate stinge. La mine, efectul a dispărut în noaptea nunții. Ce norocoasă sunt! Doi: Prometeu, eu am depus jurământ de castitate din cauza ta, pentru că mi-ai refuzat cererea în căsătorie. Nu mai intru acum în detalii, a fost și o conjunctură politică, faptul e consumat, eu ți-am acceptat decizia când te-ai însurat cu Hesione, nereida, și l-ai avut pe Deucalion. Nu m-am manifestat ca mămicuța Hera. Eu n-am avut niciun bărbat și niciun copil. Nici asta nu e ușor, mai ales pentru o femeie. Recunosc, nu aș fi vrut orice bărbat, eu te-am dorit numai pe tine, nu m-aș fi măritat decât cu tine, Prometeu. Mai brusc sau mai lent, s-a adunat, treptat, și în cazul meu, o frustrare abisală, divină: uneori îmi venea să arunc în aer întreg universul. Dar nu așa procedează o zeiță a înțelepciunii, logic, nu? Trei: anul trecut, când tăticuțu’ vroia o nouă jucărie, telecomanda de la portalul infernului, ai reușit să evadezi de pe Elbrus și l-ai exilat pe SPP1001. Ai apărut atunci însoțit de două muritoare, o blondă și o brunetă, și ai cucerit Olimpul cu manele, dansând din buric, în timpul unui episod din ”Suleyman Magnificul”.

– Și, ai uitat, pe lângă blondă și brunetă, mi-am adus și o roșcată... chinezoaică pe care am violat-o ca un porc de câine ce sunt și apoi am abandonat-o cu burta la gură. Atena, nu am ce explicații să dau, nu mă cobor la nivelul ăsta. Pur și simplu, nu mai suportam. Mă săturasem. Și viața celor dragi era în pericol. Iar pentru Mene era unica ocazie de a-l scoate din Tartar. Dar, spune-mi, ai reușit să-ți rezolvi, măcar într-o anumită măsură, frustrările, intoxicându-ne cu poțiunile tale, la nuntă, pe mine și pe Her?

– Am crezut că nu o să beți nimic. Cel mult că o să le scanați înainte.

– Uite că am vrut să trăiesc și eu o oră normal, nu le-am scanat și am băut! Și nu mai știam care e ceasul sau brățara, așa că am ajuns cu ceasul Rolex al lui Alex în Tartar. Unde am fost condamnat într-un proces spectacol (mai la modă decât execuțiile sumare, în taină, ale lui tăticuțu’), pus din nou în lanțuri, străpuns de piron și devorat de bestii antropofage. Hermes m-a scuipat și m-a torturat în fața ta, iar tu te-ai uitat ca Obama și nu ai văzut nimic.

– Mi-am acoperit ochii, recunosc. Nu mai suportam. Îmi pare rău, Prometeu. Și eu m-am săturat de condamnările astea absurde și de reacțiile lui Hermes. Dacă se va mai atinge de tine, îl voi transforma într-o râmă și-l voi călca pur și simplu. Na, uite că știu să prezic și eu viitorul.

Țâșnește brusc în picioare. Pare surprinzător de înaltă, deși e cu 30 de centimetri mai mică decât mine. Își îndreaptă spatele și adoptă o ținută demnă, chiar și în absența coifului. Obrajii îi ard, iar ochii albaștri-scânteietori, fosforescenți precum ai extratereștrilor rebeli din ”Dune” ori coralul din Atarxia, aruncă săgeți de foc. Deodată, ochii ei capătă o strălucire nostalgică, iluminați parcă de flacăra focului meu sacru:

– Îmi pare rău, Prometeu. Aș da orice, până și coiful, și ramura mea de măslin, ca lucrurile să mai fie ca în copilăria noastră. Atât de curate și de limpezi! îmi spune cu glas întretăiat, fără să-și poată ascunde exaltarea.

– Mi-e teamă că pentru asta e prea târziu, șoptesc năucit. Dar viitorul ne aparține. Ne-am putea reinventa visele și canaliza furia și frustrarea creativ, într-un proiect comun, cum ar fi... explorarea și exploatarea energiilor alternative, fără riscuri majore pentru mediu. Cred că și tu susții independența energetică și diversificarea resurselor. Aș fi nu mulțumit sau satisfăcut, ci chiar fericit dacă am lucra împreună la un proiect. M-aș simți de-a dreptul priveligiat dacă mi-aș manifesta dragostea mea (titanică) pentru tine într-un asemenea proiect. Nu am nevoie de mai mult.

– Nu trebuie să-ți arăt ramura de măslin ca să știi că eu sunt adepta păcii, a responsabilității și a revoluțiilor din minte și suflet. Ca tine. Tu mă cunoști de atâta vreme...

– Cred că revoluția din minte și suflet a (re)început tocmai acum. Ți-am predat deja o flacără din focul sacru. Ah, dacă prin ”Memorialul Holocaustului” și gestul lui Hefaistos mi s-a luat o piatră... stânca de pe inimă, în acest moment, datorită ție, mi s-a luat de pe inimă însuși muntele Olimp. Chiar respir mai bine. Îți mulțumesc, Atena!

Frunzele argintii de măslin din screensaver dansează în ploaie. Aș vrea să fiu și eu o frunză mică și subțire de măslin, să-ți mângâi ușor chipul luminos și să-ți sărut ploapele. Mă apropii de ea și o îmbrățișez cu o disperare titanică, frângându-i oasele și transformându-le în praf de stele.