Deși situația
din Siria e catastrofală (și, din păcate, nu e vorba de catastrofa de Madame
Dezastru, nici de vreun dezastru natural... la 50 de cutremure pe zi) și se
agravează pe zi ce trece, presiunile diplomatice pentru încheierea războiului
(și a violenței) au fost din ce în ce mai reduse în ultima vreme, acordul de la
Geneva din 2012 (Geneva Communiqué)
nu a fost încă implementat, iar propunerile Ligii Arabe, planul în 6 pași al fostului
Secretar General al ONU, Kofi Annan și conferința a doua de la Geneva din 2014
(Geneva II) nu au reușit să dea, deocamdată, rezultate semnificative.
Mai întâi, să
vedem ce au presupus acordurile de la Geneva din 2012 și 2014. În mai 2012,
Grupul de Acțiune pentru Siria, sub egida ONU, a propus o tranziție care oferă
perspective de viitor tuturor sirienilor, fixează pași clari pentru atingerea
acestui obiectiv, poate fi realizată într-un climat de siguranță, stabilitate
și calm și se va obține în mod credibil și rapid, fără alte vărsări de
sânge/violențe. Astfel, se recomandă următorii pași: constituirea unui guvern
de tranziție cu puteri executive depline și care să includă membri ai
guvernului și ai opoziției pe baza unui consimțământ mutual, participarea
tuturor grupurilor și segmentelor din societate la o dezbatere națională serioasă,
revizuirea ordinii constituționale și a sistemului legal, alegeri libere și
corecte în sistem multi-partid pentru noile instituții și reprezentarea
completă a femeilor în toate aspectele tranziției. Ulterior, în ianuarie 2014,
a avut loc o a doua conferință internațională, lansată de ONU, însă fără
rezultate relevante. Un detaliu tulburător: potrivit Syrian Observatory for Human Rights peste 1870 de persoane au fost
ucise în cele 9 zile cât a durat conferința inițiată de ONU.
La rândul său,
fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, a propus în martie 2012, împreună
cu Liga Arabă și ONU, un plan de pace în 6 pași, constând în: 1. colaborare cu
reprezentanții ONU pentru crearea unui proces politic (coordonat de sirieni)
incluziv, menit să răspundă aspirațiilor și preocupărilor legitime ale
poporului sirian, 2. angajamentul de a opri luptele și de a stopa violența în
toate formele sale, indiferent de cine o comite, sub supravegherea ONU, 3. garantarea
livrării la timp a ajutoarelor umanitare către toate zonele afectate de război
și stabilirea unei pauze umanitare zilnice de două ore în acest sens, 4. intensificarea
procedurilor pentru eliberarea persoanelor deținute în mod arbitrar, în mod
special a categoriilor vulnerabile și a persoanelor implicate în activități
politice nonviolente, furnizarea unei liste complete a centrelor de detenție, a
accesului la aceste centre și a informațiilor necesare în acest caz, 5.
asigurarea libertății de mișcare pentru jurnaliști și o politică de vize fără
discriminare, 6. respectarea libertății de asociere și a dreptului de a
demonstra pașnic ca garantate legal. În august 2012, Kofi Annan și-a dat
demisia din funcția de mediator în conflictul sirian din partea ONU-Liga Arabă,
invocând refuzul guvernului sirian de a implementa planul în 6 pași,
escaladarea campaniei militare a opoziției și lipsa de unitate din Consiliul de
Securitate ONU.
Să fim
sinceri, deocamdată, ONU s-a limitat de
multe ori să plângă și să producă rapoarte, lucruri utile, dar, din păcate,
insuficiente. În 2014, pe 22 februarie, Consiliul de Securitate a reușit să
adopte, totuși, Rezoluția 2139 prin care condamnă și interzice bombardamentele
aleatoare, atacurile cu bombe-butoi, precum și arestările/răpirile/disparițiile
forțate și, totodată, cere ridicarea tuturor blocadelor (guvernamentale sau nu),
eliberarea prizonierilor politici și accesul nerestricționat al ajutoarelor
umanitare. Crede cineva că tovarășul-zeu al-Assad sau califul Ibrahim al
Statului Islamic ascultă vreo recomandare ONU sau vreo ”predică de Nana” cum
îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie (și eu, de regulă, fugeam, iar, uneori
încercam să rezist numai pentru că mă aștepta, la sfârșit, o porție de cartofi
pai ”ca la Paris”)? Au acești măreți și glorioși conducători vreo părere de
rău, vreo limită sau vreo rușine în lupta lor pentru putere și control? Regretă
doar că a mai rămas vreo bacterie (detectabilă la un control ONU) dintr-un
medic, intelectual, jurnalist, activist, bătrânel sau bebeluș, ”dușmanii
poporului”, viermi de trădători și teroriști, desigur.
În iulie 2014
a mai apărut o rezoluție a Consiliului de Securitate care autorizează livrarea
ajutorului umanitar, fără permisiunea guvernului. Însă ONU întâmpină atât
dificultăți de distribuție a ajutorului umanitar, cât și în ce privește
sancțiunile. Dacă Obama, Big-Brotherul-fantomă (care e și mare cititor... de
mailuri, postări pe Facebook, Twitter și youtube, deși se uită degeaba, că nu
vede nimic), în ciuda faptului că a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”, a avut permanent un discurs
pozitiv, tipic american, mai exact că ”nu există strategie pentru combaterea
Statului Islamic” sau e teribil de ”surprins” de evenimente (vorba lui Pristanda,
”curat” surprins!), ONU, la rândul său, se recunoaște depășit și, tocmai prin
Înaltul său Comisar pentru Refugiați, António Guterres, caracterizează situația
din Siria ca ”nesustenabilă” (”curat” nesustenabilă!). Frecvent, ONU nu poate
vota o simplă rezoluție de trimitere a unor criminali la Curtea Penală
Internațională (pentru crime împotriva umanității) ori de sancționare a
tovarășilor-zei care se luptă cu medici, echipe de salvare, intelectuali,
jurnaliști, femei însărcinate, bebeluși ori bătrânei, pentru că este blocat
sistematic în Consiliul de Securitate de unii dintre membrii permanenți cu
drept de veto precum China și Rusia (uneori și de Statele Unite, când genocidul
este comis de Israel). Se pare că tovarășii-zei de pe planetă, responsabili
pentru crime împotriva umanității, se susțin reciproc și-și apără imunitatea
precum parlamentarii noștri penali (prin mjloace oculte, dar și legale).
În 2005, ONU
și-a asumat principiul responsabilității de a proteja (R2P Principle - Responsability to protect), în cazul crimelor de
masă. Ulterior, în 2013, în contextul atrocităților din Siria, unul dintre
membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, Franța, a propus reformarea și
reglementarea procedurii de veto: membrii permanenți se vor abține (mutual) de
la veto în situația crimelor de masă (dacă acest lucru nu contravine
fundamental interesului lor național). Cu mai multă presiune și implicare la
nivel global (fac și eu, cu umilele mele puteri, la scara mea, imposibilul,
prin greva foamei, petiții și campanii, în colaborare cu activiștii de la
Planet Syria), să sperăm că va avea loc o dezbatere internațională, se vor
confrunta idei și propuneri, se va alege varianta optimă și se va efectua
această reformă a sistemului de vot și veto la ONU. Ca să fie odată funcțional,
să nu mai ghicim viitorul... apocalipsuri, fără succesuri și să depășească
mereu orice imaginație/ficțiune (ex. Siria, Cambodgia etc.).
În opinia lui David
Miliband, președinte și CEO al International
Rescue Committee, reprezentantul actual ONU în Siria, Staffan de Mistura,
se ocupă predominant de consultări... adică ”vorbește discuții” (pentru
deschiderea și păstrarea canalelor de comunicare), iar cooperarea în Consiliul
de Securitate ONU prezintă lacune. Până în prezent nu s-a reușit aplicarea unei
presiuni puternice asupra părților aflate în conflict pentru a stopa uciderea
civilior și distrugerea infrastructurii, nici din partea membrilor Consiliului
de Securitate, nici din cea a țărilor cu influență în Siria: din motive
birocratice și/sau de punere sub blocadă, circa 5 milioane de persoane nu au
acces la ajutor umanitar. Și acum aproximativ 12,2 milioane au nevoie de ajutor
umanitar (apă, mâncare, adăpost, servicii medicale și de igienă) în Siria, după
statisticile ONU. Iar în zonele aflate sub blocadă guvernamentală (ca în
Yarmouk, de pildă) trec jde mii de ani ca să ajungă la oameni o aspirină, o
sticlă de apă sau un bob de orez (și, la un moment dat, nu mai ai cui să-i
oferi ajutorul).
Din
nefericire, acoperirea acestor nevoi în Siria, susține David Miliband, a fost
realizată în 2014 doar într-un procentaj de 48% (față de 68% în 2013). Cei
patru milioane de refugiați (scăpați numai de cele 50 de cutremure pe zi, atacuri
cu arme chimice, răpiri/dispariții forțate și arestări) au și ei aceleași nevoi
de bază. Principalele țări care au primit refugiați, la rândul lor, au nevoie
de suport material: Turcia a cheltuit 4,5 miliarde de dolari pentru refugiați,
Liban - 2,5 miliarde de dolari, Iordania (cu efortul Statelor Unite de a
absorbi Marea Britanie!) - 871 milioane. Kurzii din Irak (care sunt primii în
lupta cu Statul Islamic prin armata lor Peshmerga, au salvat ultimii yazidi de
genocidul Statului Islamic și au primit și 250.000 de refugiați sirieni) se
confruntă și ei cu aceleași probleme. Apelul ONU pentru refugiații din Siria a
fost acoperit în 2014 doar 64% (față de 73% în 2013).
Ce propune David
Miliband? Unu, tragerea la răspundere a celor responsabili și presiuni pentru
facilitarea accesului ajutoarelor umanitare. Doi, membrii permanenți ai
Consiliului de Securitate ONU, împreună cu actorii regionali reprezentativi
(Turcia, Iran, Arabia Saudită, Qatar) trebuie să trimită politicieni/diplomați
cu experiență ca reprezentanți umanitari care să înțeleagă dimensiunea
umanitară a conflictului, să monitorizeze și să combată restricțiile de acces,
să medieze și să supravegheze încetarea focului, să colaboreze cu
reprezentanții ONU pentru urgențele umanitare și să pregătească în detaliu
rezoluții în Consiliul de Securitate cu toate părțile implicate (combatanți,
susținătorii lor, ONU și ONG-uri). Trei, să fie acoperit apelul ONU pentru
Siria în 2015.
Asta doar
pentru asigurarea accesului minimal la ajutoare umanitare. Găsirea unei soluții
politice, stoparea violenței și tranziția Siriei spre democrație rămân, în
continuare, o provocare la care trebuie să răspundem. În ce mă privește, je suis encore syrienne. Sper că și voi.
Când este atâta rău în jurul nostru, trebuie să ne facem curaj să devenim mai buni.
Haosul, nebunia și absurdul ne determină să fim mai raționali, mai logici și
mai normali, sălbăticia - mai civilizați, distrugerea - mai creativi, urâtul -
mai frumoși, nesimțirea - mai responsabili, minciuna - mai autentici, lanțurile
- mai liberi, indiferența și ura - mai sensibili și mai iubitori (sincer, dacă
se poate alege între astfel de ”talibani”, prefer ura indiferenței, căci ura,
spre deosebire de indiferență, măcar îți recunoaște existența și te stimulează
să reacționezi). Simplul nostru exemplu, în viața de fiecare zi, schimbă deja
lumea și devine, de multe ori, molipsitor. Exercițiul faptelor bune ne ajută să
ne regăsim când ne rătăcim, pentru că, uneori, de teama de a ne întoarce acasă,
asemenea lui Ulise din poezia lui Marin Sorescu, căutăm un loc ”mai ferit,
între Scyla și Caribda”, deși e ”curat” nesustenabil.
Când aveți
câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI
PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest
link (durează doar câteva secunde):
Mulțumesc
pentru susținere!
Stay human... and alive!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu