Ca să o
liniștesc pe maică-mea, vineri la prânz, în a treișpea zi de greva foamei, iau
taxiul și mă duc la doctor. Liniștitor, într-adevăr: un pic de hiperglicemie,
125 mg/dl (evident, de la supradoza de miere de salcâm, dar altfel nu puteam minimiza
slăbirea, asigura un minim de calorii și avea un minim de energie). Apoi, puls
mărit (și când eram însărcinată era în jur de 140) și puțină hipertensiune
(15/10), mult sub performanțele înregistrate la birou, în cercetare de piață,
17-18 maxima, luni la rând (când mă aflam într-un fel de comă fizică și psihică
și nu mai eram capabilă nici să clipesc), apoi se regla singură, revenind la
normal. Nu-i nimic, e totul sub control, voi merge din nou la doctor pentru
analize și a verifica tensiunea și glicemia, am reușit măcar să reduc slăbirea
la 4 kile. Spre deosebire de Beyonce (de care mi-e milă). Nu am mai perceput,
oricum, senzația de foame din seara primei zile de greva foamei: eram full de
la a unșpea limonadă.
A, și
interesant, am mai făcut foamea cândva, în vremea liceului, când am primit
drept premiu pentru rezultatele la o olimpiadă națională o excursie în
străinătate. La Paris! Eram cazată într-o familie de francezi care îmi ofereau
următorul meniu zilnic: o frunză de salată dimineața, o frunză de salată la
prânz, o frunză de salată seara. Ce abundență și diversitate! Ca-n povestea cu
sarmalele lui Bulă de luni până duminică sau a mea cu ”cașcaval, cașcaval” și
”cartofi, cartofi” (și a lui fii-miu... mare maestru și recordman la cartofi
prăjiți). Ar fi trebuit să fiu cel puțin dimineața entuziastă, dacă nu și la
masa de seară, dar nu puteam. Eu (obișnuită să fiu îndopată de la aperitiv
(șuncă, ouă și cașcaval, desigur) la desert), aveam dureri groaznice de stomac
și mă urcam pe pereți de foame, așa că, îndată ce scăpam de sub supravegherea
gazdelor, evadam de acasă, fugeam la o brutărie, cumpăram repede o franzelă și
o înfulecam pe furiș, la budă, aproape nemestecată, cu bale la gură și
tremurând ca să nu fiu surprinsă. Culmea, francezii nu făceau discriminare cu
mine, pur și simplu ăsta ea meniul lor și... păreau să se sature. ”La Paris
totul e ca un vis”.
Sâmbătă
dimineața, cum dorm tot puțin și prost (chiar cu somnifere) și tot nu obțin
cearcănele convingătoare ale învățătoarei Cristiana Anghel în greva foamei, în
timp ce maică-mea mă bombardează, slavă Domnului, nu cu bombe-butoi, ci cu
SMS-uri și telefoane (interesându-se inclusiv ce să pună la supa pe care o voi
testa duminică, în ziua în care închei greva foamei), dau pe gâr o limonadă cu
trei linguri de miere și încerc să-mi adun ultima fărâmă de energie pentru a
putea înregistra mesajul final (video pe youtube). Ah, dacă aș putea fi la fel
de entuziastă ca atunci când lucram în cercetare de piață full-time, aveam
cheratită herpetică (ochii aproape complet încețoșați) și, total surprinzător
pentru România și pentru mine, am primit... concediu medical (primul și ultimul,
cred)! Cât am savurat concediul! Ba chiar, unul dintre șefi, mi-a sporit
entuziasmul când mi-a comunicat, pe un tonul lui Geoană când credea că a
câștigat alegerile (”E, e, am câștigat, am câștigat!”), că și bunica lui a avut
cheratită herpetică și a orbit. Aș vrea să-mi regăsesc entuziasmul de atunci.
Din fericire, m-a ajutat băiatul meu, Alex, venit, în sfârșit, în vizită la
mine (îl las la mama în timpul săptămânii, pe parcursul anului școlar, iar
acum, în săptămânile de greva foamei, l-am încredințat mamei și în weekend,
de-abia puteam avea grijă de mine și de mâțe). Alex face un pic curat (cu
mătura, până și la mâțe în tăvița cu nisip), apoi, la rugămintea mea, se apucă
să mă filmeze pe mine. Iese ceva ușor mișcat, cu mine din când în când decapitată
(dar, desigur, ă, adică probabil, mai bine așa decât să mă decapiteze Statul
Islamic), iar mâțele intervin și ele în cadru (sper că pentru autenticitate,
pot depune și ele mărturie oricând). La sfârșit, mă simt mândră de fiul meu (e și
salvator de mâțe și ”patriot” de când l-am plătit cu o găleată aripioare
crocante de la KFC ca să protesteze la ”Uniți Salvăm Roșia Montana”).
Imediat după
filmare, mă apucă o criză de ficat, cea mai puternică din viața mea, și mă
zvârcolesc de durere (aș urla, dar nu mai am putere). Alex asistă și el. Brusc,
mă simt precum Promy (titanul Prometeu, eroul meu și prietenul meu) în lanțuri
pe Elbrus, în ger și jeg, spintecat de piroane și cu ficatul sfârtecat de
bestia de vultur. E într-o stare avansată de descompunere (legumă putrezită,
sucită și răsucită în continuu de viscol și de ciocul necruțător al vulturului)
și, deodată, îl vizitează băiatul său, Deucalion. Durează un milion de ani doar
să înțeleagă că a sosit fiul lui să-l vadă și tot atât ca să se adune un pic și
să-l avertizeze că va veni potopul. Cu ultimele puteri, reușește să șoptească
”vine potopul”. Suferința tatălui lui și perspectivele de... viitor îl
afectează și-l revoltă pe Deucalion, dar, în același timp, îi sporesc dragostea
față de tatăl său și față de oameni și întăresc focul sacru din el. Deucalion
preia focul sacru de la tatăl său, supraviețuiește potopului și reia proiectul
civilizațional al tatălui său. Se pare că nici potopul nu poate stinge focul
sacru. Sunt fericită și binecuvântată să mă doară ficatul (al meu, al lui Promy
și al lumii întregi) și să-i predau, la rândul meu, focul sacru lui Alex.
Dumincă la
prânz, în prima zi de după greva foamei, îi comunic și maică-mii trăirile mele
și înțelege parcă numai că... mă doare ficatul și n-am mâncat supa de la ea (deocamdată).
După-amiaza, îngrijorată de maică-mea și hotărâtă să-i fac pe plac, testez supa
(cu morcovi). Beau o gură-două, apoi încerc morcovii fierți... doar că am uitat
să mestec și, încă și mai mult, să înghit. Trebuie să mă limitez, oricum, la
porții foarte mici (legume/fructe consumate separat, încet-încet). În cele din
urmă, reușesc să mestec și să înghit 3-4 felii de morcov. Mami, îți jur, am
mâncat supa! Jur pe bere, pizza și crenvurști în covrig. Seara, testez și
spanac fiert (mai moale și mai ușor de mestecat/înghițit). Ficatul și stomacul
nu prea fac față, dar le stimulez activitatea cu medicamente specifice. Încep
și migrenele (sunt obișnuită). Oricum, totul e mult mai bine decât mă așteptam.
De luni încolo, continui cu legume/fructe toată săptămâna (așa cum am procedat
în săptămâna de pregătire înainte de greva foamei), păstrând, în același timp, în
meniu limonadele cu sirop de arțar (înlocuiesc mierea cu siropul că am
hiperglicemie) și reducând gradual doza de sirop. Cât de curând, ”cartofi,
cartofi”... Și când m-oi răzbuna cu o pizza (cu sau fără bon de șpagă), o bere
și crenvurști în covrig! Vai de mine, abia m-am purificat (ă, vroiam să zic,
m-am detoxificat) și păcătuiesc iar?
În rest, je
suis encore syrienne. Sper că și voi.
Când aveți
câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI
PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest
link (durează doar câteva secunde):
https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib
Mulțumesc
pentru susținere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu