Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Cum mă paralizează aproape complet eterna rinită (confundată anterior cu răceala) și problemele de circulație (sindromul Raynaud pe care-l am de la 14-15 ani și artrita), de-abia tastez o literă la laptop (nu mai zic de SMS), cu eforturi titanice și dureri cumplite, cu greu flexez mâinile/degetele, picioarele și genunchii ori transport un kil într-o sacoșă. De regulă, pun ce am cumpărat în rucsac sau țin sacoșa pe umăr (ah, urăsc shoppingul, și nu numai din acest motiv, pentru mine shoppingul a devenit tortură de nesuportat după 25 de ani, cred, înainte mă mai fâțâiam și eu pe la magazine și mă holbam la țoale). Dar avantajul problemelor de circulație e că așa îmi păstrez demnitatea, sunt prea înțepenită să-mi îndoi genunchii, cu excepția rugăciunii (deși mi se pare adesea că ajung să mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri). Și apoi, un alt beneficiu e că detectez orice schimbare de presiune (de la problemele de circulație și hipotiroidie/mixedem) și prezic ploaia mai exact ca la buletinul meteo. Mai bine să ghicești ploaia decât potopul. Promy (titanul Prometeu, prietenul și erou meu) și fiul său, Deu (Deucalion, supraviețuitorul potopului) sunt de acord. În fine, bune și potopurile la ceva! Să nu uităm, focul sacru nu se stinge în potop și, chiar dacă aparent binele nu învinge răul aici pe pământ, e valabil și viceversa: nici răul nu învinge binele.

Era bine dacă ghiceam ploaia în Siria sau o inundație ca aia la care Mickey Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice age”, campionul dezastrelor neasumate, fostul premier, a replicat prompt, foarte corect și eficient, dintr-o bărcuță pneumatică, înglodată în noroaie (mult mai curate și mai naturale ca el, într-adevăr): ”Fă, Doino, ai chef de niște inundații?” Nu, din păcate, e potopul, unul pe care-l vedem și tot anunțăm, de peste cinci ani. Și nu întrezărim încă șanse de ameliorare reale. Iată, de pildă, negocierile de pace au rămas în impas, împotmolite în mocirlă mai rău ca fostul nostru premier. Hm, însă, chiar dacă nu merge nimic, ”merge și așa”, vorba românilor descurcăreți și adaptabili (eu nu mă încadrez aici, spre (ne)fericirea mea). Iar showul declarațiilor continuă, evident. La summitul de la Oslo (Oslo Freedom Forum), John Kerry a avertizat Rusia că răbdarea Statelor Unite a ajuns la capăt în ce privește conflictul sirian și că soarta teroristului-șef trebuie odată stabilită, pentru a-l trage la răspundere pe acesta.

Uau, au descoperit tocmai acum, că președintele-fantomă Obama a stat și s-a uitat și nu a văzut nimic, cu toate că ne citește sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube? A îngăimat cel mult, din când în când, dimineața după jogging sau la vreo partidă de golf, că teroristul-șef din Siria trebuie să demisioneze. De mai bine de cinci ani! Să avem răbdare, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare. Sau frustrarea? Și câți suferă și mor (și eu cu ei)? E clar că aceste simple aserțiuni au avut un impact puternic, devastator asupra regimului sirian... cam cât efectul gelatinei pârțâitoare pe care o folosea Alex, fii-miu, când era mic, pentru farse. În ultima perioadă, pe plan intern, în Statele Unite s-au accentuat presiunile asupra administrației Obama pentru a se implica mai mult: 51 diplomați americani au cerut lovituri aeriene împotriva teroristului-șef din Siria pentru a-l determina să negocieze (inițiativă susținută și de ministrul de Externe din Arabia Saudită, al-Jubeir). În paralel, la vizita în Statele Unite, prințul Mohammad Bin Salman din Arabia Saudită s-a plâns de încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului sirian și a comunicat că vrea mai multe arme pentru rebeli (rachete sol-aer și arme anti-tanc). Bineînțeles, noile presiuni asupra administrației Obama au avut cel puțin la fel de mare efect ca cele ale administrației Obama asupra regimului sirian ori asupra Rusiei.

De asemenea, Kerry a insistat ca Rusia să preseze regimul sirian pentru respectarea acordului de încetare a ostilităților și permiterea ajutoarelor umanitare. În plus, Kerry a punctat că Occidentul nu se află într-un ”război al civilizațiilor” cu Islamul, ci ”este o luptă între civilizație și barbarie, între civilizație și exploatare politică brută și un mix de fascism medieval și modern, toate în același timp”. Bună precizare În replică, Serghei Lavrov a acuzat Statele Unite că sunt în stare să cruțe al-Qaida pentru a-l da jos pe mărețul și gloriosul conducător al regimului și practic, între al-Qaida și acesta, aleg al-Qaida. Și de ce nu-i conving americanii pe așa-zișii rebeli moderați ai lor să abandoneze al-Nusra (al-Qaida)? Similar, Țarul a declarat că aprobă să fie inclusă o anumită parte a presei, ă, vroiam să zic, a opoziției la negocieri. Dar de ce să introducem niște teroriști ageamii în guvern? Nu-i avem deja pe ăia profesioniști care fac genocid, împreună cu noi (victime cu sutele de mii și milioanele, nu cu miile)? Oricum, până nu se va cădea de acord asupra parametrilor tranziției, nu va mai fi nicio negociere de pace reală. E clar doar ce bine se înțeleg, în continuare, Rusia și Statele Unite și ce progrese de comunicare s-au operat.

Dacă de la Rusia și Statele Unite poate nu mai ai pretenții ori nu mai aștepți nimic... în afară de dezastre globale și glocale, nu același lucru se întâmplă la ONU care și-a demonstrat pe deplin eficiența și imparțialitatea în această criză umanitară. Ca dovadă, peste 50 de organizații umanitare, ale drepturilor omului și ale societății civile unite în Syria Campaign (la acțiunile căreia am luat și eu parte, la fel ca la Planet Syria), au publicat recent un raport difuzat și la BBC, semnat printre altele de trupele de intervenție civilă, ”Căștile Albe” (”White Helmets – Syrian Civil Defence”), Syrian Network for Human Rigths și Violations Docunentation Center. Acest raport acuză ONU de ”cultură a complianței” și de încălcarea principiilor sale, prin faptul că a permis regimului sirian să controleze livrarea ajutoarelor. 99% dintre ajutoare au fost direcționate către teritoriile ocupate de regim, nu de rebeli. Mii de sirieni și-au pierdut viața din acest motiv, din cauza malnutriției și bolilor asociate și sute (poate chiar mii) au murit de foame. Organizațiile cer operațiuni principiale și imparțiale, bazate pe impunerea unor condiții regimului sau retragerea cooperării cu acesta.  

Să reamintim un detaliu semnificativ pentru a înțelege mai bine contextul. La începutul conflictului, regimul a amenințat că va interzice ONU să opereze în Siria și va retrage vizele pentru personalul non-sirian dacă se încearcă pătrunderea cu ajutoare la Daraa, localitate aflată sub blocadă guvernamentală. De atunci, regimul a continuat să amenințe în acest mod și să-și exercite veto-ul pentru a controla unde, când și cum să distribuie ajutoarele. ONU a acceptat constrângerile guvernului și atunci blocadele au fost folosite permanent ca arme de război. În aprilie nu ajunseseră unde trebuia decât 12% din ajutoarele cu mâncare (conform Programului Alimentar Mondial - ONU). În lipsa sancțiunilor și a unor condiții ferme, regimul blochează și în prezent ajutoarele.

O persoană avizată chiar de la ONU, Roger Hearn, fost director al agenției ONU de Ajutorare a Palestinienilor din Orientul Mijlociu, a comentat astfel, confirmând datele raportului: “A existat un eșec sistematic în răspunsul ONU. În loc să fie bazat pe nevoi, acesta s-a transformat într-un program de răspuns de un miliard de dolari, controlat în mare măsură de regimul sirian și apropiații săi”. Acum au ajuns, în sfârșit, ajutoare la Daraya și Douma, spărgându-se bariera psihologică. ONU a anunțat că vor mai sosi convoaie umanitare la 50.000 locuitori aflați sub blocada din al-Waer (Homs), la Afrin (Aleppo), respectiv la 25.000 persoane din Kafr Batna (provincia Rif Dimashq din Ghouta de Est). Se încearcă pătrunderea și la Zamalka și Arbin în următoarele zile. Alt bob de orez și altă aspirină pentru milioane... mai bună aspirina săracului (dacă mai ai un strop de energie).

Nu, nu mai ai nici energie, nici chef de aspirina săracului, căci ești prea slăbit, bolnav și traumatizat și trăiești în teroare (mă rog, cel mult supraviețuiești, nu trăiești, asta nu e viață). Interesant, Statele Unite și ONU desemnează crimele împotriva umanității ale Statului Islamic împotriva comunității yazidi ca genocid, dar crimele regimului sirian care a produs peste 90% dintre victime și are o contribuție semnificativă la geneza și expansiunea Statului Islamic, prin radicalizare, pe ele cum le clasifică? Sau ăștia nu erau decât teroriști și trădători, dușmanii poporului? Iar spiritul postului s-a făcut, într-adevăr, simțit: 224 uciși chiar în prima săptămână de Ramadan, potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Rusia, spirit creștin autentic, responsabilă și ea pentru aceste masacre, după ce au fost uciși și răniți peste 3.500 în ultimele 55 zile în Aleppo (conform OSDO), iar ajutoarele nu mai pot fi expediate la peste 200.000 rămași în localitate, dorește acum, fie și de ochii lumii, un acord de încetare a ostilităților pe termen lung în oraș și a acuzat al-Nusra de atacuri (grupare exclusă oricum din acord). Asta la scurt timp după declararea unui armistițiu de 48 de ore (16-17 iunie).

Și, într-un spirit de această dată islamic al postului, o, da, profund islamic, Statul Islamic a crucificat oameni pentru întreruperea acestuia și încurajează atacurile asupra civililor în Occident cum a fost cel de la clubul gay Pulse din Orlando, pe care, de altfel, l-a revendicat, efectuat de un prieten al jihadiștilor și simpatizant al-Qaida (al-Nusra), american radicalizat, Omar Mateen. Foarte tare, Mateen și-a procurat arme legal, FBI i-a avut sub urmărire pe el și pe prietenul său jihadist, Abu Salha (care s-a dus în Siria, a făcut training cu al-Nusra și a luat parte, într-un final, la o misiune sinucigașă), însă a considerat că legătura dintre ei e minoră și nu are de ce să ia măsuri. Și când l-a prins CIA-ul pe calif în persoană, au apreciat că nu reprezintă o problemă (în schimb, au arestat oameni nevinovați). Nu, califul nu e o problemă pentru CIA, dar pentru mine și întreaga planetă e. Și îmi cer scuze că am folosit cuvântul ”sinucigaș”, probabil trebuia să zic ”martir”, însă nu o să-l pronunț, din respect pentru adevărații martiri.

Statul Islamic știe să rezolve problemele împușcând lumea, incendiind, aruncând în aer și jucând fotbal cu capete, merită cupa campionilor. Și tot așa procedează unii europeni fundamentaliști. Recent, o prietenă a Siriei și a refugiaților, activistă și politician laburist, unul dintre puținii politicieni pe care-i respect (ca pe Coposu) și singurul pentru care am plâns și de care mi-e dor (cu excepția lui Coposu), Jo Cox, a fost împușcată mortal în fața bibliotecii Birstall, West Yorkshire, de un bărbat cu probleme mentale, apropiat de cercuri radicale. Era o trădătoare, logic, nu? Moarte trădătorilor, intelectualilor și dușmanilor poporului! Ah, și mai zic de noi că suntem nebuni! Faptele bune continuă să se condamne pe pământ, iar cele rele să fie premiate. Și totuși, nu trebuie să ne cerem scuze pentru fapte bune. Să ne luăm etichetele și condamnările absurde ca pe titluri de glorie, să ne păstrăm nebunia frumoasă și să dăruim focul sacru mai departe, în memoria ei. Parcă tot ce e bun și frumos în Europa (inclusiv dintre politicieni!) trebuie să dispară așa de repede. Dar ea a trăit o viață, fie și scurtă, ascultând de principii și conștiința ei, condusă de o nebunie frumoasă: cea de a dărui focul sacru pe pământ. Focul sacru nu se stinge nici în potop, împușcături, explozii sau lagăre de exterminare. Trăiască trădătorii și dușmanii poporului!

Să trăiască și teroriștii și trădătorii de refugiați! Numărul lor (al persoanelor dislocate, incluzând refugiații) a atins 65 milioane global, dintre care cei din Siria, Afganistan și Somalia reprezintă peste jumătate. Țările bogate (care au relocat pe teritoriul lor foarte puțini refugiați) au promis 11 miliarde dolari pentru susținerea acestora, dar banii nu au fost încă investiți decât în mică măsură. Totuși, în Statele Unite, s-au înregistrat unele progrese în ce privește admiterea refugiaților. Administrația Obama acceptă circa 100 de refugiați pe zi, marea majoritate musulmani (din iunie, anul curent), fără verificări minuțioase (cereri procesate dintr-un centru din Amman, Iordania, 600 de interviuri zilnic, procedură simplificată – redusă la trei luni de la doi ani). Incredibil, potrivit unui sondaj Brookings din luna mai, populația americană susține acum primirea refugiaților din Siria și alte țări din Orientul Mijlociu, după verificări serioase (59% vs. 41%). Apare o diviziune majoră între opiniile republicanilor și democraților: 77% dintre democrați sunt pro-refugiați, în timp ce doar 38% dintre republicani sunt astfel. Principalele motive de a refuza primirea refugiaților sunt problemele de securitate/terorism (50% dintre cei care se opun venirii refugiaților), apoi povara socială (41%).

Între timp, în Europa, refugiații încearcă să se descurce, indiferent de condiții (noi, românii, înțelegem asta perfect). La granița dintre Grecia și Macedonia, într-o tabără improvizată în cadrul unei benzinării, refugiatul sirian Mourhaf Lababidy și-a găsit activitate și un mijloc de subzistență din prepararea falafelului (cu făină, iaurt, limonadă). Inițial se aflau peste 1.000 de persoane aici la graniță, dar au fost transferați către tabere oficiale. Toți sunt confuzi, nu știu ce se va întâmpla cu ei, însă se luptă să facă față, orice ar fi. Mourhaf a ajuns master-chef de nevoie, sirienii au idei și spirit antreprenorial. Cândva a fost chiar proprietarul unei cafenele. Vinde și pizza, pâine și legume. E ajutat de un bătrânel, imobilizat în scaunul cu rotile, pentru a superviza afacerea. Tot acolo, Mohamad Rashed, frizer, tunde și bărbierește irakienii, în fața unei oglinzi roz cu prințese Disney, pentru 3-4 Euro. Cum i se pare că nimănui nu-i pasă de refugiați, se străduiește să recupereze cumva controlul și să-și ia viața în propriile mâini. Frizeria îi aparține prietenului său care, tot de nevoie, a devenit conducătorul bărcuței la traversarea Mediteranei (traficantul se speriase) și s-a decis să pună o mică afacere pe picioare.

Și un alt caz de refugiat sirian din Germania, se poate spune fericit: Hassan Jamous, 24 de ani. Când traficantul a strigat ”afară din camion, suntem în Munchen”, nu îl interesa unde e, dacă era Germania sau nu, ci doar să iasă din camion. Pentru moment, nu dorea decât un moment de liniște și o gură de aer proaspăt. O gură de aer! Vreau să respir. Ceilalți sirieni din camion (încă 20) și-au schimbat hainele, dar el nu avea altele bune la dispoziție și se aștepta, oricum, să apară poliția dintr-un moment în altul și să-i aresteze. Nu cunoștea pe niciunul dintre ei, anterior călătoriei. Cineva tot din Damasc i-a zis că vor merge într-o localitate unde oamenii sunt foarte drăguți și cererile se procesează mai rapid: Saarbrücken. Așa că au oprit un taxi și i-au cerut în engleză să-i ducă până la stația principală de autobuz. S-a gândit apoi, în timpul mersului: voi avea un viitor aici? Voi fi acasă? Pe drum spre Saarbrücken, leșinat de foame și oboseală, a adormit. Când a ajuns la tabăra de refugiați (de toate naționalitățile), a primit mâncare și o cameră. Prima zi a fost foarte grea: a trebuit să stea la coadă pentru acte și mâncare. Unde e casa mea? Unde e familia mea? Când vine cina pregătită de mami?

Apoi a fost transferat în alt loc, Trier, oferindu-i-se bilete de tren și o hartă. Oare o fi OK? Te îngrijorezi din nou. Era o tabără mai mică unde a petrecut prima noapte pe hol. Ulterior, a fost mutat și din Trier. Se săturase deja de drumuri și vroia să rămână într-un singur loc. Dar germanii zâmbitori pe care îi întâlnești pe drum te încurajează să continui. În tabere trebuie să stai la coadă la mâncare și duș și nu poți lega relații strânse cu nimeni, căci nu știi cât va fi acolo. Din a 28-a zi te obișnuiești, ba chiar găsești strategii pentru a obține mâncare. Oamenii încearcă să meargă mai departe. Asta te surprinde. Observi și alte lucruri uluitoare, cum ar fi copii fericiți, jucându-se sau dormind liniștiți (cum nu prea făceau în Siria). Până la urmă, a primit o casă în Stadecken-Elsheim, ceea ce l-a bucurat și mai mult. Nu te gândești decât la o cămăruță și o bucătărioară unde să-ți pregătești ceva de mâncare. O voluntară din Germania a venit să-l ajute, inclusiv să învețe germana. Remarci altceva: toată lumea zâmbește, numai noi, nu (cu excepția copiilor). Parcă am uitat să zâmbim. Nu avem nevoie atât de bani, casă și mâncare, cât de un zâmbet. Trebuie să redescoperim să zâmbim.

Aș vrea eu să reînvețe să zâmbească și refugiații din Iordania. Aceștia reprezintă circa un milion. Încă mai așteaptă cu miile la graniță. În prezent, Iordania primește câte 300 pe zi, cu condiția ca aceștia să fie la început izolați și verificați minuțios într-o altă tabără, la Azraq (cu gard de sârmă ghimpată), pentru a se asigura că nu se strecoară jihadiști printre ei. Sirienii deja înregistrați trebuie să repete procedura pentru a primi un nou statut legal care le va permite să obțină legitimații gratuite de muncă și servicii medicale. De multe ori, refugiații locuiesc în corturi improvizate din prelată, bucăți de lemn, uneori chiar din eșarfele femeilor, expuși la căldură și frig extrem, la furtuni de nisip, și, în plus, insecuritate (crime, furturi, exploatare, extremism etc.). Nu au la dispoziție toalete sau mijloace de colectare a gunoiului. Dar de ce ar avea nevoie de altceva? Le ajung eșarfele femeilor pentru a strânge deșeurile sau a se adăposti. Mulți sunt suficient de slăbiți ca să încapă în ele. Eventual, când nu mai fac față, le pot folosi pentru a se strangula cu ele.

De asemenea, în Liban (unde sunt circa un milion de refugiați, aproape un sfert din populație), aceștia trebuie să se descurce cu 0,7 dolari pe zi, alocație pentru mâncare. Să nu uităm că mai mult de jumătate din populația Siriei este dislocată din propriile locuințe, iar cea mai mare presiune e pusă pe țările vecine (Turcia, Liban și Iordania) și doar 3,6% dintre sirieni au fost relocați din Turcia, Liban, Iordania, Irak și Egipt (principalele țări care au primit refugiați). De parcă nu ar fi destul ce se întâmplă în Siria, grănicerii turci continuă să împuște refugiații: 16 răniți și uciși la granița cu Idlib, dintre care patru femei și trei copii (au masacrat deja zeci de persoane de la începutul anului). Apelul ONU pentru refugiați din 2015 a fost completat numai în proporție de 61%, iar Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie urgent anul acesta de aproximativ 500 milioane de dolari pentru a acoperi cheltuielile cu refugiații ca aceștia să nu rămână fără adăpost.

Mai mult, fetițele refugiate se mărită forțat, fără să-și cunoască măcar bărbatul, abandonând școala și planurile de viitor, constrânse să-și asume responsabilități uriașe care le depășesc. De pildă, Salma, o fetiță de 13 ani, refugiată din tabăra Zaatari din Iordania, a fost obligată (prin presiuni și agresiuni fizice) de mama ei vitregă să lase jucăriile și școala și să ia de bărbat pe cineva pe care-l întâlnea abia atunci. Acum, gata, trebuie să renunți la școală și la jucării, trebuie să te căsătorești, uite, ți-am găsit un bărbat bun care o să aibă grijă de tine, ăsta e, o să vă cunoașteți pe parcurs și o să vă înțelegeți, să-l asculți, e bărbatul tău, să nu cumva să spui nu, să ne dezonorezi. Ca și cum căsătoria forțată nu ar fi ajuns, vărul soțului a intrat în cort și a violat-o sub privirile soțului care a acceptat tacit acest lucru. Doar când starea fetiței s-a agravat, au dus-o la spital unde a povestit despre suferințele ei și a cerut disperată ajutor. Soțul și vărul au fost arestați, Salma a obținut divorțul și s-a întors în tabără, dar chinurile ei nu s-au încheiat.

Mama vitregă, deși știa situația, a certat-o că nu a fost o soție bună și ascultătoare. Cum e posibil să nu asculți de soțul tău, orice ar face și apoi să divorțezi? Ce rușine pentru noi! Nu mai putem scoate capul în lume! Când a revenit în tabără, tatăl ei și-a manifestat la rândul lui furia și nemulțumirea pentru că a divorțat și i-a cerut să se recăsătorească imediat, pentru a nu dezonora familia și mai mult. Nu știa ce se întâmplase, iar fetița nu a avut curajul să-i spună. Cum poți să-i spui așa ceva? Te doare. Ți-e frică (e greu să vorbești și poate nu o să fii crezut sau înțeles). Ți-e rușine. Dar divorțul e o rușine și mai mare. Ascultând voința tatălui ei, s-a recăsătorit și acum, la 16 ani, are un bebeluș și este însărcinată din nou, cu gemeni. Nici soțul actual nu îi place. A încercat să se sinucidă de multe ori, în ciuda consilierii medicale și psihologice. În prezent, se agață de copii săi... de fetițele cărora vrea să le ofere alte perspective, în primul rând prin educație. Vreau ca fetele mele să nu se mărite așa de repede și să meargă la școală. Măcar ele. Pentru mine e prea târziu. Căsătoriile copiilor ating un procent de 35% prntre refugiații sirieni. Părinții cred că aceste căsătorii le ușurează povara și oferă o minimă protecție pentru fete.

Mentalitățile se schimbă greu nu doar în Siria, ci și în România. Aici continuă sfidările bunului simț, deja o rutină, o banalitate cotidiană (cu care încă refuz să mă obișnuiesc). Dacă m-am bucurat de activitatea DNA, că au fost condamnați niște torționari comuniști de treabă și că s-au redeschis dosarele Revoluției și ale Mineriadei, au fost și lucruri care m-au revoltat. Astfel, parlamentarii noștri încearcă să blocheze anchetarea votului din Diaspora: s-au opus ridicării imunității lui Corlățean (căruia atât Ponta, cât și Dragnea i-au solicitat să nu deschidă noi secții de votare). Fără ridicarea imunității, nu se poate începe urmărirea penală și realiza ancheta. Unde e băiețelul nostru imigrant în Occident care identificase mizeria din clasa politică atât de bine (”mami, upstairs e un mess de mama focului!”) și, mai recent, când a văzut nota de plată la restaurant, a întrebat candid: ”Ne-a dat amendă?” Te rog, mă, băiatule, să-i amendezi tu pe politicienii ăștia. Să-i amendezi zdravăn la vot și nu numai, prin tot ceea ce faci. Am încredere în noile generații (de titani cu papion, veste, ochelari falși și paiete).

Da, din fericire, nu toți românii sunt la fel și nu ne limităm la băiețelul acesta român imigrant în Occident. Iată, Sebastian Crăciun, un băiețel de 13 ani, din Câmpulung Moldovenesc, imobilizat în scaunul cu rotile, care suferă de tetrapareză spastică, a scris patru cărți pentru a-și plăti operațiile. Iar proiectul ”Șamanul Mut”, lansat în urmă cu câțiva ani de un alt tânăr, Bogdan Mihai Simion, încearcă reînvierea muzicii lăutărești, recuperarea trecutului și a identității și eliberarea cathartică prin muzica de acest gen. „Sunt forme muzicale specifice muzicii lăutăreşti urbane, care nu există în muzicile ţărăneşti de tradiţie orală, dar sunt înrudite cu acestea, sunt cântece cu formă liberă, în general în tonalitate emoţională depresivă şi cu tuşe orientale neostentative“, spune Bogdan Mihai Simion, inițiatorul proiectului. E o muzică pentru exprimarea pasiunilor și pulsiunilor, care exorcizează demonii și ne purifică. „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic“. Cânți până ies dracii din tine. Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!