O porție de mămăliguță copy-paste pentru tratarea depresiei post-Brexit pentru prietenii vampirilor și noii îngerași păzitori din Palestina

Nimeni nu ar trebui să trăiască în frică. Nici în Siria, nici în România, nici în Marea Britanie după Brexit, nici în altă parte pe pământ. Asta o zic eu care mă confrunt permanent cu nenumărate frici, angoase, anxietate, atacuri de panică și fobii, de le-am pierdut șirul și firul. Siria e și ea o țară în care domină frica, iar evenimentele recente nu au făcut decât să o agraveze: 4.900 uciși numai în luna iunie, dintre care 1.200 civili conform Observatorului Sirian petru Drepturile Omuluii. Clarissa Ward, jurnalist CNN care s-a deplasat de 12 ori în Siria, a (tot) spus, fără a fi auzită încă de autorități, nici de ONU: ”de fiecare dată, am crezut că nu poate fi mai rău. Dar e din ce în ce mai rău.” Pretutindeni s-a dezvoltat o ”cultură a fricii”, oamenii se simt singuri, abandonați și încearcă zadarnic să înțeleagă de ce, consideră că au fost victimele unor atrocități care nu ar fi trebuit să li se întâmple nimănui, se feresc, nu mai au încredere decât în Dumnezeu, însă, în același timp, războiul cumva i-a fortificat, în spirit măcar, și se luptă pentru viață (mă rog, de cele mai multe ori supraviețuire, nu viață), orice ar fi. Conform zicalei, ”tot ce nu te omoară te întărește”. 

Și totuși, frica nu poate fi învinsă atunci când închizi ușa cu cheia de cinșpe mii de ori, verifici că ai încuiat de alte cinșpe mii de ori și îți tragi pătura în cap ca mine ori te furișezi în dulap, în pijamale și chiloți precum Mițu, una din mâțele noastre când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” (de care avea fobie, săraca, înțeleg). Dacă procedezi așa mereu, îngheți complet (fizic, psihic și în proiect), paralizezi, nu mai vrei să ai contact cu nimeni, nu mai faci nimic, simți numai frica și neputința și, oricum, te mănâncă și lenjeria intimă a celor dragi în care te ascunzi, fie zguduit de frisoane, fie pietrificat de groază. Toți te invadează și te devorează. Frica nu o poți domina decât atunci când îți asumi vulnerabilitatea și te expui, spargi Zidurile, măștile și carapacele, te abandonezi și dansezi gol în abisuri, în potop, în furtună, în cascada de fulgere ori în ploaia de bombe. Și atunci zeii-talibani și Big Brotherii (inclusiv din tine) nu mai au nicio putere asupra ta. Cristi Puiu e de acord: ”sunt în permanenţă racordat la lume de maniera asta şi orice fel de lucru, oricât de minuscul, îmi face rău. Fiindcă nu pot să intru în contact cu lumea decât aşa cum sunt, iar asta înseamnă să am toţi porii deschişi. Şi când îi am, primesc şi multe toxine. Le spun şi actorilor pe platou: „Băi, mă omorâţi, mă intoxicaţi, terminaţi!“. Cu ce? Cu frica! Oamenii sunt morţi de frică.”

După Brexit, frica se accentuează în Europa (confruntată cu criza economică și financiară, războiul din Ucraina, refugiați, imigranți, terorism ori ascensiunea partidelor extremiste). În Austria și Olanda se aud noi chemări la referendum pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Ca răspuns, liderii europeni dau un exemplu de unitate contrazicându-se flagrant în ce privește măsurile pentru a crește credibilitatea UE: dacă președintele Parlamentului european, Martin Schulz propune o reformă structurală (înlocuirea Comisiei europene cu un guvern controlat de un parlament bicameral, format din actualul parlament (o cameră) plus reprezentanți ai guvernelor (altă cameră), ministrul german de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, recomandă focusarea pe probleme concrete precum criza refugiaților, șomaj sau politica energetică. Similar, Merkel dorește mai multă cooperare între state, dar fără cedarea de atribuții către Comisia Europeană, spre deosebire de Jean-Claude Junker, președintele Comisiei Europen, care ar vrea să utilizeze oportunitatea plecării Marii Britanii din UE ca o resursă pentru o integrare mai profundă.

Simultan, în Marea Britanie, sondajele efectuate în aceste zile indică următorul fapt: dacă ar avea loc un nou referendum, 45% s-ar pronunța în favoarea rămânerii în UE, 40% pentru ieşire, iar 15% se declară indecişi. 13% dintre respondenţii care au optat pentru Brexit îşi regretă votul, în timp ce 5% opinează că ar alege exact invers. O parte din partizanii desprinderii de UE spun că au fost induşi în eroare de promisiunea redirecţionării, săptămânal, către sistemul public naţional de sănătate a 350 milioane de lire (420 milioane euro), îndată ce vor fi stopate plățile către bugetul UE. Acesta a fost unul dintre argumentele-cheie ale campaniei pro-Brexit. Până și liderul Partidului Independenței (UKIP), Nigel Farage, a recunoscut această greșeală (altminteri profitabilă pentru tabăra pro-Brexit). Dar e puțin probabil să se organizeze alt referendum (a fost unul corect din punct de vedere al procedurii de vot, prezența a fost largă (72%), iar politicienii trebuie să respecte voința poporului, oricare ar fi ea, în Marea Britanie, nu ca în alte părți). E prea târziu pentru alt referendum. Mai târziu e prea târziu. Cui îi pare rău că a votat pro sau vrea altceva și suferă acum (ca mine, de altfel), mai bine să-și trateze depresia, frica și incertitudinea post-Brexit cu vin franțuzesc, tapas spaniol și mămăligă românească cum a recomandat  cotidianul ”Evening Standard”. Bună și mămăliga românească la ceva!

Ce-ar fi s-o testeze și Nigel Farage, prietenul vampirilor, greu încercat în ultima vreme? Doar n-o să rateze o bucățică de mămăligă aburindă, acum are timp, și-a dat demisia din poziția de lider al partidului (nu și din Parlamentul European, culmea ironiei!). A mai intenționat (oficial) să demisioneze din conducerea partidului în 2015, după ce nu a reușit să câștige un loc de parlamentar la alegerile generale din Marea Britanie, dar a revenit asupra deciziei sale. De această dată, contextul a fost unul diferit: ura, ura, ura (chiar ura, că n-o fi iubirea!) a obținut victoria, ”a venit ziua independenței Marii Britanii”, a sosit și pentru el o asemenea zi, va petrece, în sfârșit, mai mult timp cu soția, n-a avut, săracul, viață nici el până în acest moment, deși nu se află în Siria sau în România, ci în Marea Britanie, probabil i-au mâncat-o vampirii. „Nu am fost niciodată şi n-am vrut niciodată să fiu un politician de profesie. Scopul meu în politică a fost să scot Marea Britanie din Uniunea Europeană. Prin urmare, mi se pare corect să renunţ acum să mai fiu liderul UKIP. În timpul campaniei pentru referendum, am spus că «îmi vreau ţara înapoi». Astăzi spun că «îmi vreau viaţa înapoi», care începe chiar acum“, a declarat Nigel Farage. Însă e problematic ce se va întâmpla, având în vedere că soția e nemțoaică, circulă și glume pe net: „Nigel Farage şi-a dat demisia de la conducerea UKIP pentru a petrece mai mult timp cu soţia de origine germană înainte de a fi expulzată din Marea Britanie.”

Dacă Nigel Farage e expulzat (din motive legate de soția nemțoaică), nu e mare pagubă, dar ce se va întâmpla cu românii din Marea Britanie și cu ceilalți imigranți/refugiați? Să sperăm că se vor descurca, în stilul cunoscut al românilor. Londra are chiar un cartier românesc împânzit de restaurante cu manele, covrigării şi magazine „non-stop”, cum le place românilor, la colţul străzii. Acest cartier a fost vizitat recent de jurnalistul Florin Ghioca pentru a realiza un reportaj post-referendum. Pe drum, în metrou se aude românește și apar ”surdomuți” cu pachețele de șervețele și bilețele implorând ajutorul. Alți români se plâng în metrou că e greu să ajungă la muncă la 5 dimineața, în timp ce unii întreabă ce covrigi să cumpere. La stația Burnt Oak Station se remarcă deja o inscripţie în limba română: „Covrigi calzi”, însoțită de imaginea unei ţărăncuţe blonde, cu codițe, apoi magazinul ”Bucovina”, deschis nonstop, în stil românesc (unde asculți muzică populară și găsești până și eugenii, semințe, covrigi, pufuleți, mentosan și carne de mititei).

Urmează restaurantul ”Brasseria timișoreană”. La restaurant sunt și români musculoși cu tatuaje proeminente și lanțuri grele din aur la gât, semn că au valoare. Patronul restaurantului, Călin comentează evenimentele recente: „Brexit-ul a fost o surpriză pentru toată lumea, nu numai pentru mine, dar aşteptăm să vedem ce se va întâmpla. Oamenii sunt puţin speriaţi, dar nu cred că vor pleca, pentru că nu au unde. Afacerea mea momentan nu este afectată în vreun fel”, Aici se mănâncă românește (de exemplu, sarmale), dar și pizza și paste, cum sunt obișnuiți românii. Mulți români lucrează în construcții, alții în domeniul medical. Sunt și români artiști stradali precum Geta-”Fiona” din ”Shrek” care face selfie-uri cu turiștii. Oamenii întâlniți de reporter sunt dispuși să vorbească, însă nu vor să fie filmați. ”Ne place aici, de ce să nu ne placă? Muncim mult, dar se şi câştigă bine. Mai trimitem şi noi un ban acasă, la familie, punem deoparte pentru zile negre”, spune un alt român interpelat. Altul își manifeestă neîncrederea și nemulțumirea față de politicieni, dar și dorința de a rămâne în Marea Britanie: „Nu credem în ce zic politicienii, nici în britanici, nici în români. Nu vedeţi ce dezastru au făcut? Nu am plecat din ţară de bine ce ne era, aşa că nu avem de ce să ne întoarcem. Ce să facem, să câştigăm zece milioane pe lună şi să nu avem cu ce să ne achităm datoriile?” La fel ca sirienii, oricât ar vrea să se întoarcă în țară, pentru românii plecați la lucru afară nu sunt oportunități acasă (și nu vor fi prea curând). E clar, vorba lui Lăpușneanu: ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.

Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau... vreau în România. Să fie o țară nu ca afară, dar mai normală. În România continuă să se întâmple lucruri bune, chiar dacă par miracole și nu ceva obișnuit, excepții care confirmă regula: astfel, IIICMER a mai demascat doi torționari comuniști de treabă de la Periprava, Marian Petrescu și Gheorghe Boștină. Sper că vor fi deferiți justiției și procesul comunismului va merge mai departe. Vestea bună este în contextul rău, inimaginabil de rău al comunismului, pe mine nu m-ar fi dus imaginația la așa ceva, iar, din păcate, fantoma acestuia continuă să bântuie în România, fără a reuși s-o exorcizăm complet. O carte care redă deopotrivă documentat și răvășitor tragedia comunismului în România este romanul ”Matei Brunul” a lui Lucian Dan Teodorovici (eu am retrăit coșmarul comunist când am citit-o, fac la fel ca atunci când am descoperit crimele acestui sistem la ”Memorialul durerii” sau în cărți de memorii, pe vremea când eram adolescentă: ronțăiam în continuu chipsuri, fără a reuși să mă calmez, închideam televizorul sau aruncam cartea, mă apucau frisoanele, tremuram, apoi înghețam de groază, îmi venea să vomit,  nu mai puteam dormi și, mai mult, eram paralizată de durere și neputință).

În anii ‘50, tânărul păpușar Bruno Matei, până atunci nu tocmai interesat de politică, devine bandit și dușmanul poporului. Otreapă, vierme, jeg, scursură, cârpă, canalie. Dintr-o nefericită conexiune cu Lucrețiu Pătrășcanu: acesta, fost coleg de facultate cu tatăl său, îl ajutase să se angajeze la Teatrul de Păpuși unde lucra și soția lui. Bruno dispare într-o zi, pur și simplu, așa cum se evaporase și soția lui Pătrășcanu de la teatru. Petrece luni la rând (de fapt, mai bine de un an), în anchete, în mizerie, frig, hrănit doar cu puțină zeamă de varză, arpacaș, flegme, lovituri și înjurături, apoi agățat în cui și bătut la tălpi cu ranga și pus să alerge, fără a înțelege exact ce-i cer anchetatorii și ce a greșit. Când simte că-i țâșnesc inima prin fund și coaiele pe gură, oasele zdrobite se încolăcesc bizar, strângându-l ca șerpii, până la sufocare, organele se deintegrează, mâinile și picioarele umflate și diforme atârnă inert și strâmb, iar tot corpul (și sufletul) e o halcă informă de carne (mă rog, mai mult oase, puroi și jeg), agățată într-un cârlig, își pierde inocența, nu mai poate să spere ori să se roage ori să-și imagineze piese de teatru fie pentru a-și reprezenta realitatea curentă dramatic, fie pentru a evada din ea. Nu vrea să furnizeze informații incriminatoare despre Lucrețiu și Elena Pătrășcanu, foștii săi protectori căzuți în dizagrație, dar la un moment dat nu mai contează prea mult.

”Cei care-și mărturisesc păcatele scapă de necaz. Nu scrie în Biblia voastră, futu-vă muma în cur de legionari că adevărul vă face liberi?”, zice unul dintre gardieni. Așa că spune adevărul pentru a se elibera: a organizat comploturi împotriva statului, a violat capre și Leviathani, a distrus România, pământul și planeta Krypton a lui Supermen. Asta nu singur, ci împreună cu alți bandiți și dușmani ai poporului, foștii săi studenți în arta mânuirii păpușilor care ajung și ei să fie condamnați (el la 10 ani de muncă silnică, iar colegii la 8). După ce se termină chinurile anchetei (extinse pe un an și mai bine... unde fiecare secundă durează un milion de ani), este trimis la Canal, la Peninsula. În timp ce ispășește pedeapsa lucrând la Canal, la un moment dat, ascuns într-o adâncitură săpată cu târnăcopul în zidul de pământ negru lucios, în ploaie, Bruno sfidează pentru o clipă legile infernului. Astfel, pune în scenă o mică piesă interpretată de el, în fața prietenului său, deținut politic și el, Porthos, având drept protagoniste două păpuși demonice din mitologia indiană, capabile să-i păcălească pe înțelepți: Vatapi (care, oricât era sfârtecat, reînvia) și Ilvala (care se strecura în corpul oamenilor, sfâșia organele și pielea și ieșea de acolo din nou).

Însă trebuie să plătească pentru asemenea originalități și povești interzise (demonii care-i înșelau pe oameni puteau fi asimilați cu comuniștii): să treacă așadar prin procesul de transformare în oameni noi prin confesiune, autodemascare, demascare a altora și reeducare prin tortură ca la Pitești. Remodelarea ca om nou are loc la brigăzile 13-14, formate din studenți reeducați la Pitești, în sunetele unui acordeon care acoperă urletele (și pe care, tu, redus la durere și urlete, nu-l mai auzi). Nu îți distrug doar corpul, ci și sufletul, făcându-te și pe tine la fel ca ei, gata să torturezi la rândul tău alți deținuți și să crezi că e normal să procedezi astfel. Trebuie să spui tot (mai exact, cât mai multe nume de trădători). Poveștile personale și orice intimitate trebuie să dispară. Dar pământul nu se învârtește fără povești și își pierde axa (axis mundi). Până la urmă, Bruno reușește să reziste reeducării și, după un timp, chiar să se regăsească întrucâtva, să-și recupereze poveștile și lumea păpușilor și uneori să se revolte și să se răzbune prin ele. Numai că o mare poveste oficială, o mare minciună prezentată drept adevăr eliberator, le înghițea atunci pe toate celelalte ca un demon avid, nesățios. 

Pe lângă terapia și revanșa prin povești, există și unele momente eliberatoare: senzația sfâșietoare de libertate când Bruno își înfige mâna în sârma ghimpată de la Canal, la moartea lui Stalin, apoi dansul cathartic al păpușii create de gardianul Zacornea de la Galați, învățăcelul său, după instrucțiunile sale secrete (bătrânul gardian era sculptor amator și iubea păpușile). Apoi, bătrânul  gardian e arestat și el ca trădător și dușmanul poporului pentru că ajuta deținuții cu mâncare și vești din familie. Gardienii prea drăguți sunt și ei niște bandiți, logic, nu? Alt moment frumos (dar și cu efecte copleșitoare asupra lui) se petrece la închisoare la Iași, cînd participă la construcția unui bloc: panorama orașului (văzută de la etajul patru) îl lasă fără suflare. Numai că senzația răscolitoare de libertatate din acea clipă îl conduce la frustrare extremă (deși își interzisese să mai aibă vreo speranță și să mai aștepte ceva), începe să urle și să se zbată, iar când gardienii se reped la el lovindu-l și zbierând, se dezechilibrează și cade de la etajul trei. De fiecare dată când încerca să se revolte, nu putea învinge sistemul, chiar dacă reușea uneori un pic să-l sfideze păstrându-și lumea lui de păpuși, scena și povestea lui mult mai bine jucată și regizată. Istoria mare e o piesă proastă, de bâlci unde marionetiștii nu știu nici măcar să tragă sforile cum trebuie, ți se încurcă pașii și replicile, cazi mereu și ajungi, invariabil, la gunoi. Suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor.

Memoria pierdută ca urmare a accidentului îi e recuperată artificial de partid, printr-un dosar măsluit: i-au murit amândoi părinții (mama trăia, de fapt, în Italia), a făcut pușcărie politică pentru că a vrut să treacă fraudulos granița, nu avusese ocupație înainte de arestare (când el era păpușar). Negând și ascunzând trecutul lui Bruno (ce bine că nu mai era acolo), partidul încearcă să construiască un om nou, pe deplin adaptat și integrat în societatea comunistă, lăsând sarcina remodelării sale Securității, prin noii ”prieteni” apăruți în noua viață a lui Bruno chiar de la ieșirea din închisoare, tovarășul Bojin și Eliza. ”Dacă ne gândim la trecut, ce facem cu viitorul?”, îi spune lui Bruno tovarășul Bojin, devenit un fel de prieten, confruntat el însuși permanent cu două tipuri de adevăr și de memorie (preferându-le pe cele oficiale) și reproșându-și apropierea prea mare, mila și vinovăția față de Bruno, pe care uneori le scapă de sub control, că sunt și securiștii oameni (uneori).

Care viitor? Cel de ”another brick in the Wall”, o cărămidă în Zidul comunist? Și de ce să vrei să-ți amintești doar orori (bine, Bruno nu știa asta, aflase cel mult că mai avusese loc un război, pe lângă primul, apoi că fusese la închisoare)? Da, îți vine să-ți șergi memoria, de ce să-ți aduci aminte numai atrocități? Asta o spun eu care am rămas blocată în tot felul de coșmaruri suprapuse ori întrepătrunse din toate epocile și locurile, care se amestecă în capul meu și din care uneori nu mai înțeleg nimic. Totuși, mai curând aș vrea să-mi amintesc, mi-e mai frică să uit, să-mi uit chiar și coșmarurile. În cazul lui Bruno, abia ieșit din închisoare, singur, traumatizat, fără memorie, acesta are o nevoie disperată de ajutor și acceptă susținerea, venită fie și din partea unor securiști. Din fericire, în ciuda minciunilor, Bruno izbutește să gândească până la urmă cu capul său și să descopere că partidul și Securitatea îi ascunseseră adevărul (și nu-l va mai afla niciodată), apoi o demască pe prietena lui, Eliza, ca securistă și refuză planul ei de a fugi din țară, folosindu-se de rudele lui din străinătate (mama lui din Italia). Se săturase să fugă, nu vroia să fugă, nu mai avea unde să fugă. Și când plecase în Italia, în adolescență, fusese împotriva dorinței lui, târât de mama și de tatăl lui. De data asta, nu mai admite să-i tragă cineva sforile, cu toate că trebuia să se supună ”istoriei mari” care juca atunci o piesă proastă, fără suflet. ”Orice marionetă are suflet, doar că trebuie să știi să îl descoperi”, zicea Brono. Se pare că marionetele au mai mult suflet decât (unii) oameni, iar unele epoci nu au suflet deloc.

Nu știu dacă s-a descoperit încă sufletul marionetei Ponta Copy-Paste, dar, în schimb, s-a identificat altceva important în cazul lui: i-a fost dovedit plagiatul. Stați puțin, nu mai fusese deja demonstrat de mii de ori și până și Țața Floarea din Cucuieții din Deal, cu patru clase, îl putea depista lejer? E doar ”copy-paste” acolo. Scandalul a pornit de la revista Nature care arăta (în 2012) că mai mult de jumătate din teză e plagiat. După ce a eșuat inițial (în 2012) să ateste plagiatul lui Ponta (precum Consiliul Național de Etică, de altfel), de această dată CNATDCU a admis acest lucru și a solicitat Ministerului Educației și Cercetării retragerea titlului de doctor al fostului premier, Mickey-Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice Age”, campionul dezastrelor neasumate. Însuși Ponta declarase că dorește retragerea titlului după alegerile prezidențiale din 2014 când a pierdut în fața lui Iohannis. În prezent, oricine poate renunța la titlu direct, printr-o cerere la Ministerul Educației.

Cu Consliul Național de Etică am întâmpinat și eu probleme când am depus plângerea referitoare la notele-fantomă pentru studenții-fantomă din facultatea particulară de unde tocmai demisionasem strategic, în ziua dinaintea exemenului de titularizare (în 2013). Am dat telefoane zile la rând: noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Apoi am umblat ore în șir ca Asterix și Obelix în filmul ”Cele 12 munci ale lui Asterix” pentru a găsi formularul 838, iar cineva mi-a zis textual:”Dar de ce mai căutați? Mai bine renunțați!” Stimulată de această replică, am continuat și am reușit să identific biroul (fantomă) la care să înregistrez sesizarea. Yeah, yeah, am câștigat! Se cunoaște, din păcate, situația precară a educației din România. Aproape 40% dintre copiii din mediul rural au obținut note sub cinci la Evaluarea Națională. Sunt și excepții precum Cristian Daniel Rus, un puşti de 14 ani din comuna clujeană Ţaga care a luat media 9,90 la Evaluarea Naţională fără meditații, deși era dintr-o clasă de învățământ simultan, cu efectiv redus unde studia româna și matematica separat, iar restul împreună cu ceilalți. Se aștepta la rezultate bune pentru că a participat la olimpiade și a învățat serios. Au mai fost și alți copii olimpici la această școală.

Să revenim la plagiatul lui Ponta, cine e de vină în cazul lui? Băsescu? Cum zicea înainte, de parcă și, dacă se defecta o țeavă ori era război în Palestina, tot diavolul de Băsescu era de vină. Culmea, e și acesta invocat în explicațiile lui ridicole, deși principalul vinovat este, de această dată, guvernul de tehnocrați care îl persecută și încearcă să distragă atenția de la adevăratele probleme: „Ok - tehnocraţii au rezolvat principala problemă a ţării - mi-au luat şi ei doctoratul (ca Băsescu în 2012)! Înţeleg că acum (după această mare victorie) totul va fi bine - de azi încep să crească încasările la buget, să ieşim din deficit. De azi începem să primim banii europeni pe care nu i-am luat până acum. De azi plătim subvenţiile în agricultură, mărim salariile şi pensiile. De azi nu mai mor bebeluşii în spitale şi nici nu se mai dau subiecte grele la examenul de capacitate. Şi de azi nu mai suntem "marfă" pe care o vând tehnocraţii ca să primească o promovare când se întorc la Bruxelles! Sunt onorat de efortul pe care ditamai Guvernul de tehnocraţi l-a făcut doar pentru persoana mea - o ordonanţă de urgenţă doar pentru mine, o Comisie doar pentru mine (când am primit verdictul de neplagiat în 2012 de la acelaşi CNACTDU a mai fost o teză de doctorat examinată în acelaşi timp - fac pariu că nu aveţi "Curaj" să o revedeţi şi pe aceea). O hotărâre definitivă dată în favoarea mea de ICCJ în 2014 ignorată! Vă mulţumesc din inimă dragi politruci! Şi de azi mă ocup să îmi fac o nouă teză de doctorat cu tema "Fabulosa Guvernare Tehnocrată şi măreţele sale realizări pentru poporul român" - that will be fun!” Spor la treabă, așadar! Victor, fă-te că lucrezi!Merge și așa, logic, nu?

Este cineva care nu a acceptat niciodată vorba românească ”merge și așa” și anume Elie Wiesel, evreu originar din România, imigrant în Statele Unite, supraviețuitor al Holocaustului, mare scriitor și activist, laureat al Premiului Nobel pentru Pace și îngeraș păzitor de curând (a fost și înainte un fel de îngeraș al întregului pământ). A fost (și este) un model pentru toți, după cum a spus și Elisha Wiesel, fiul său, la înmormântare: ”Tatăl meu a ridicat vocea către preşedinţi şi premieri atunci când a simţit că problemele de pe scena mondială cer acţiune. Dar cei care l-au cunoscut în viaţa privată au avut plăcerea de a vedea un om blând şi devotat, care era întotdeauna interesat de alţii şi a cărui voce liniştită îi mişca, pentru a-i face să devină mai buni”. Elie Wiesel nu s-a limitat la situația tragică a evreilor – victime ale fascismului ori cei din spatele Cortinei de Fier, din timpul Uniunii Sovietice, ci a dovedit un spirit umanitar global, implicându-se, de pildă, în stoparea genocidului din Iugoslavia, în lupta pentru drepturile victimelor din regiunea sudaneză Darfur ori în oprirea genocidului din Siria (deși nu a criticat și masacrele făcute de Israel în Palestina, să-l iertăm și să-l ierte și Dumnezeu pentru asta, atașamentul față de statul israelian, extrem de dificil de construit și apărat, precum și naționalismul lui Elie Wiesel în acest caz sunt, până la un punct, de înțeles). Însă, în general, a fost o conștiință a lumii întregi.

Câțtigătorul Premiului Nobel pentru Pace a venit pentru ultima dată în România în 2002, într-o vizită în cursul căreia a fost decorat de Iliescu pentru rolul său memorabil în "promovarea păcii". Doi ani mai târziu, Elie Wiesel şi-a expediat medalia înapoi fostului şef de stat, condamnând decizia acestuia de a premia doi "antisemiţi şi negaţionişti cunoscuţi", anume pe poetul şi liderul extremei drepte Corneliu Vadim Tudor şi pe istoricul Gheorghe Buzatu. A demonstrat demnitate și în acel moment, prin acest gest. Totuși, în ultimul său vis, interesant, se plimba prin Sighet, orașul natal, cu familia, înainte de Holocaust (și-a pierdut tatăl, mama și una dintre surori atunci).

Deși îți vine să-ți ștergi memoria când te gândești la atrocitățile de pe pământ din toate epocile (care ți se întâmplă și ție), când îți amintești te doare și ai oroare, iar când scrii suferi mai mult ca în realitate, chiar dacă sunt lucruri pe care tu însuți le-ai trăit (căci e mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el), totuși Elie Wiesel și-a împărtășit propriile experiențe privind Holocaustul evreiesc în romanul ”Noaptea”: ”Pentru că îmi amintesc, disper. Pentru că îmi amintesc, am datoria de a respinge disperarea”. Fără memorie, nu există conștiință, nici identitate, nici ispășire, nici purificare a societății, iar istoria se poate repeta. Știm, de fapt, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului! Dar, dacă unul singur e altfel, deja s-a schimbat ceva, nu mai sunt toate la fel și atunci sfidezi logica sistemului și a Big Brotherilor de pretutindeni.

Uneori trebuie să-ți strici somnul de frumusețe și să accepți coșmarurile apărute când empatizezi cu cei ce suferă (descompunerea, agonia și moartea lor sunt și ale tale, la nesfârșit, iar în momentul în care scrii durerea devine și mai devastatoare): ”Asta trebuie să facem - să nu dormim bine, când există oameni care suferă oriunde în lume”. Dumnezeu să-l odihnească pe Elie Wiesel, are nevoie, apoi poate să-l pună la treabă din nou, ca îngeraș păzitor, inclusiv în Palestina, ca să-i dea o șansă să se revanșeze. O să fie un îngeraș model, cu atât mai mult dacă va fi stimulat cu o bucățică de mămăliguță și el, bun antidepresiv în cazul Brexit. Cred că e valabil și pentru Jo Cox, laburista din Marea Britanie, prietenă a Siriei, a refugiaților și imigranților, a Europei și a întregului pământ, victimă a urii și ea. Are nevoie de odihnă, la rândul ei, nu doar că era permanent ocupată să-și facă griji pentru toți și să-i ajute pe cei din jur, dar avea și copii mici acasă, cu ăștia mici nici atât nu dormi. Da, poate că Elie Wiesel și Jo Cox au fost victime, însă în primul rând au fost eroi, sunt vii și vor fi mereu surse de inspirație pentru noi. Așa cum preciza Elie Wiesel, ”o singură persoană integră poate face diferenţa”.