M-am uitat un pic la filmulețele cu tatăl meu, maică-mea, bunica mea, soțul
meu și Alex, băiatul meu (arhiva noastră – albumul de animale și legume al
familiei, majoritatea colinde de Crăciun pe care le-am cântat noi la brad, din
2.000 până acum, mai înainte de 2.000 nu era înregistrat). În ideea de a le
trimite pe DVD-uri și echipei de specialiști în boala Huntington de la Cluj,
când mergem noi, dacă reușim să aranjăm o consultație. Foarte frumoase, am
plâns deopotrivă de fericire și de durere (hm, durere pentru mine și Alex de
această dată, nu pentru taică-miu, nu am voie să-mi fie milă și de noi înșine?).
Am observat ușoare semne ale bolii Huntington la taică-miu încă din anul 2.000,
nu abia în 2010 când a fost diagnosticat: tremorul necontrolat al mâinii
drepte, mișcarea cu capul înainte, clipitul din ochi și înclinarea umerilor
spre dreapta.
Mi se pare că apar și la mine chiar și în unele filmulețe cu mine din
ultimii ani, cu excepția faptului că la mine sunt spre stânga, eu sunt
stângace. Am dat cu capul și am clipit puternic, involuntar și în filmul de
protest împotriva bombardamentelor de la Alep de la Ambasada Rusiei, poate că
am vrut să-l sperii pe Țaru’ Putin, bine am făcut. Fiți atenți când vă voi da
un cap în gură! Mai sunt și vorbirea răstită, tipică pentru boala dansului și
dislexia (vorbirea aia peltică de bețiv, eu nu mai pot să pronunț ”s”, ”ț”,
diftongi/triftongi, ”ce/ci”, farmacista, de pildă, nu a înțeles ce medicamente
am cerut (Sortis pentru colesterol și Stilnox – somnifer), zici că ești beat,
avantajul e că te îmbeți gratis, fără băutură). Dislexia se accentuează când
sunt simptomele de rinită mai puternice, de dimineața până după-amiază (uneori
și seara).
Mai mult, mă confrunt tot timpul cu o senzație de dezechilibru (nu doar
psihic, ci și fizic, când pun papucii, de exemplu ori când încerc să merg
dintr-un loc în altul prin casă – dulce cădere!). Și lucrurile îmi sar din
mâini mai frecvent (asta se întâmpla și înainte). Ce bine ar fi să dau jos
sistemul și... pisica, Guru, de pe masă ori laptop în ritmul și cu precizia în
care îmi scapă mie tot din mână! Sufletul să nu-l pierd!
În plus, de câțiva ani, mă concentrez și procesez informații tot mai greu,
stau săptăluni să citesc ori să scriu un rând (sunt foarte amețită și din cauza
rinitei care prezintă simptome sunt mai accentuate de dimineața până
după-amiază). De câțiva ani, parcă îmi cade ceva în cap de dimineața până
după-amiaza, apoi după-amiaza simt o eliberare, după aceea pe la șase-opt
(nouă) seara – o limpezire a minții și acuitate perceptivă mai mare, combinate
cu o stare de angoasă, groază paralizantă de multe ori. Apoi, după nouă seara,
de regulă, mă mai relaxez (ca s-o iau de la capăt noaptea, frecvent dorm numai
câteva ore cu somniferul, dacă sunt și alea și, eventual, la prânz). Ei, dar
n-o să-mi pierd identitatea de ”tânăr și neliniștit”, ”pe culmile
disperării”...
Ce mă mai disperă acum? Problemele de uitare și dezorientare (dependente și
de distanță – cu cât e mai lungă, cu atât e mai dificil și mă pierd mai tare,
se pare că mă descurc ceva mai ușor în casă decât afară) și starea de rătăcire
completă, de negură a memoriei, aproape de inconștiență și totodată de
paralizie (dulce paralizie!), cum mi s-a întâmplat când nu am recunoscut Piața
Victoriei sau etajul, apartamentul și vecinii sau la magazin când trebuie să
achit și nu mai înțeleg nimic, nu-mi dau seama de nimic și nu știu ce trebuie
să fac. Aș putea să scriu un roman (dacă aș mai găsi cuvintele de bază, fie și
cu mare-mare efort) în care să povestesc cum am căutat un an sarea, am
descoperit-o într-un final, dar ea era, de fapt, interzisă (nu era de regim) și
eu am uitat. Oops, se pare că
va trebui să-mi anulez iar ultimul drum la Alep, la marșul din vară (de data
asta eu, nu ceilalți activiști), după ce abia am confirmat participarea (pentru
luna august), pentru că mi-e teamă că nu mai nimeresc nici buda și am nevoie de
însoțitor și la budă.
Am ajuns imagine în oglindă a lui taică-miu... Măcar dacă aș mai ști și eu
de voi, cei dragi, de Dumnezeu, de Nichita ori vreun colind ca taică-miu!
Maică-mea, de câte ori mă vede, îmi zice tot timpul ”ai slăbit” și ”nu mai
gesticula, ce, nu te poți controla?” De multe ori, mă înroșesc (atât de rușine,
cât și de furie) și mă simt prost (ei, mă simt așa cum sunt, proastă de dau din
abis în abis). Fie mă blochez de tot și nu spun nimic, fie îi răspund greu, din
ce în ce mai greu, că așa fac eu, dansez... dansul dezastrelor. Când ajung
acasă, întâi mă apucă groaza, apoi plâng și pe urmă mă cuprinde furia și
trântesc ceva ori arunc ceva (dacă nu îmi scapă singur).
Apropo de memorie și uitare, când eram mică, pe la vreo șase ani, am
experimentat pentru întâia oară agonia, moartea și descompunerea (fizică și
psihică), într-un mod aproape premonitoriu, la moartea unchiului meu, Bununu.
Era soțul mătușii, Nana și un fel de bunic. Am crezut că a venit sfârșitul
lumii. Timp de vreun an (în vreme ce taică-miu urla: ”Dumnezeu nu există!”,
revoltat de ce se întâmplase, unchiul era ca un tată pentru el), eu întrebam
necontenit dacă mai respir. Suflam în oglindă și mi se părea că nu se aburește.
Apoi, în fiecare zi aveam un coșmar (cu ochii deschiși sau închiși): îmi cădeau
încet dinții, părul, mâinile și picioarele, mă descompuneam lent până la ultima
celulă, uitam poezia de la grădiniță sau cântecele de pe discul cu povești,
uitam ce am băut dimineață (lapte, cacao, cacao cu lapte sau apă din aia
mocirloasă, maronie de la robinet, cum era în ”epoca de aur”) sau ce am mâncat
la prânz (chiar dacă erau cartofi pai și șnițel cu portocale ca la Paris de la
mătușă-mea, Nana), uitam cine e mama, cine e tata, cine e bunica, Mama Coca,
cine e Nana, cine e Bununu, uitam numele meu și cine sunt. Însă poate că
această uitare este doar o regresie la stadiul de bebeluș și așa voi ajunge la
inocență, voi regăsi în sfârșit copilul nevinovat din mine, și nu numai pe cel
orfan/neajutorat ori pe cel care face prostii mari.
Și totuși, persistă déjà-vu-ul și o senzație de ridicol și ireal (la mine
mai rară starea de ireal, de obicei iau supradoză de real mai horror decât
orice film horror). Dacă nu voi mai putea rosti ultimele cuvinte, voi încerca
să le scriu. Din motive est-etice (cum zicea Monica Lovinescu), de căutare și
mărturisire a adevărului, de recuperare a memoriei (oricât de incomod și
dureros) și de purificare interioară și exterioară: ultimele lacrimi și ultimul
hohot de râs isteric vor spăla sufletul meu și un strop măcar din păcatele
lumii. În acest fel, Madame Dezastru își va continua dansul cu dezastrele.
Să-mi
repet și să nu uit că poetul Rumi și dervișul rătăcitor Shams glorifică și ei
bețivii, nebunii și copiii ca simboluri ale inocenței, adevărului, iubirii și
grației divine. Și rătăcirea (hm, Shams era derviș rătăcitor... eu am fost, de
regulă, adepta drumurilor bine planificate, după indicator și hartă și am
preferat să fiu acasă, nu pe drumuri, mi-a fost groază de rătăcire, de când
eram mică, taică-miu o lua pe scurtături bizare și ne prindea noaptea pe
munte). Oops, mi-am adus aminte ceva: Rimbaud zicea că pentru a înțelege lumea
și a avea o experiență deplină a ei trebuie să ne confruntăm cu dereglarea
fizică și psihică. Cred că Rimbaud e invidios pe mine. Ar vrea și el asemenea
dereglări și să fie pururi beat gratis, fără să consume altceva decât limonade.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu