Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 2. Vine potopul... de lacrimi, iar iepurașii-fantomă de la ONU de pe Titanic își continuă impasibili jocul Pokemon pe mobil

Gândindu-mă la SMS-ul către maică-mea și către Promy (chit că am impresia că fac amândoi infarct în ambele cazuri, fie că că nu îi anunț, fie că îi anunț), mă înfrupt din delicioasa plăcintă cu vișine ca la mama acasă. De îndată mă fac roz ca viața la Paris (unde totul e ca un vis), revin la forma umană și mă măresc, din nou, până-n tavan. Mai mare decât căcatul din fuckultățile particulare cu care m-am confruntat direct? Desigur (adică probabil că nimic nu e sigur, conform legilor statisticii), nu. Ce bine era să fi căzut atunci în căcatul mâțelor (cum s-a întâmplat cu unul dintre ștrumfi, figurantul de Ștrumf Poet) și nu în cel din sistemul universitar privat, și să mă murdăresc doar de asta!

Probabil ca să mă feresc de căcat am urcat atât de sus, am ajuns din nou la mare înălțime (la propriu, dacă nu se poate la figurat). Mă ia amețeala, mi se face rău. O! bietele mele picioruşe, mă întreb cine vă va mai încălţa de acum încolo şi cine vă va mai pune ciorăpei! Cât despre mine, cu siguranţă că n-o să mai fiu în stare de una ca asta! Voi fi mult prea departe ca să mai pot ajunge la voi! Să-i chem în ajutor pe politicienii români, pe Obama, pe rățoiul Donald Trump sau pe ăștia de la ONU? Când o să-mi intre în cap să n-o mai fac? Iar pe iepurașii ăștia albi cu ceas Rolex, costum Armani și badge de aur, i-am văzut deja cât m-au ajutat chiar acum. Și eu nu mai am energie să le țin predică de Nana, ca mătușă-mea. Deși nu ar trebui să mă dau bătută.

A, știu, voi trimite adidașii prin poștă. Sau prin coletărie – aia de la mine din cartier unde n-au scotch, pix, stilou, pic, hârtie, cutie (a rămas cumva pe vremea comunismului, a lui "n-avem" și-a vânzătoarelor acre și urâcioase, stăpânele mărețe și glorioase ale tejghelelor și rafturilor goale... stăpânele nimicului), trebuie să învelești pachetul improvizat (dintr-o cutie de pantofi împrumutată de la un raion de profil) în hârtie albă de prăjituri de la cofetărie (să nu se observe nimic scris pe ea), apoi să notezi pe ea destinatarul și expeditorul (să vedem cine reușește, poate vreun caligraf chinez, eu una le zgârâi și le găuresc tot timpul).

Nu, lasă poșta, mai bine voi chema curierul, poate prind o ofertă specială Zumzi... curier Cargus cum am mai procedat cu succesuri acum câțiva ani pentru bradul imperial care a ajuns aproape după sărbători, la preț triplu și doar un ac din el, că restul s-a scuturat pe drumul atât de dificil, ca să nu zic imposibil, o odisee întreagă, ce mai. În schimb, am avut privilegiul să fiu bântuită de fantome (un spectru foarte simpatic, cu smiling face) – de Crăciun, nu de Halloween. Gratis. Așa că m-am distrat de minune, se știe ce fan al fantomelor sunt (fantomă și eu, la rândul meu, de multe ori).

Sau poate voi apela la oferta curierului Chronos (purtătorul mărețului și gloriosului nume al ticălosului devorator de timp și de vieți, nenea Chronos) prin care trimiteam cândva chestionare: atunci, coletele de Brașov nimereau la Iași, cele din Argeș la Timișoara, iar cele de Hunedoara la Constanța și tot așa, pretutindeni în țară. Până le recuperam, după lupte seculare de jde mii de ani (mă rog, ASAP, I’m doing my best), renunțau operatorii și respondenții la cercetare și uita până și clientul de studiu. Care chestionare? Care studiu? Bine că iepurașul ăsta rus beat și afurisit a ciordit deja ceasul Rolex al colegului american. Ce se întâmpla dacă ar fi trebuit să-l transporte cumva și să-l livreze vreunul dintre măreții și glorioșii curieri?  

Dar de ce să-mi fac griji? Jur pe ce am mai sfânt (pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși), de data asta nu o să mă mai las copleșită de temeri și emoții și nu mai fac niciun atac de panică (mă rog, nu mai mult de 258 în următoarea oră).

Însă, în ciuda jurămintelor, în timp ce mă străduiesc să mă calmez un pic, îmi găsesc activitate și îmi fac planuri elaborate de transport pentru adidași către picioarele mele rămase undeva departe, dau cu capul tare de tavan și mă pufnește plânsul. O vreme plâng, fără să mă pot opri. Să mă împuște Bombo! Se face o baltă de adâncime medie, cam până la mijlocul sălii. Mă uit la ea siderată și mă apostrofez: ai zis că plângi doar de vinovăție, milă, emoție, dragoste și fericire, iar acum nu plângi din vreunul dintre aceste motive, Madame Dezastru. Chiar meriți nota 2, Ilenoi.

Nota 2 merită și iepurașii de la ONU. Tocmai apăruse iepurașul american de la ONU, cu badge, cu tableta și i-Phone-ul cu Pokemon instalat, dar fără ceasul Rolex sustras de colegul rus. Fără să-și ridice nasul din telefon și fără să-și întrerupă jocul Pokemon, mârâise (sau mormăise): ”grozav am mai întârziat la ședință, ah, ce-am întârziat, o să-mi taie din salariu, poate o să mă dea afară!” Apoi dispăruse în întuneric. Fac eforturi ca de data asta să nu mai mă simt abandonată și să-mi revin repede. Of, ce întuneric! Cred că l-a aranjat special ticălosul de Apollo ca să cânte (vorba vine să cânte, mai exact, să lălăie fals, în continuu) melodia aia tâmpită a lui Ruby, ”Stinge lumina”:

”Stinge lumina, arată-mi calea,

Pune mâna pe mine, simte chemarea

Inimii mele, inimii mele

Ştiu că îţi face plăcere”

Și tot el, marele artist al popoului, se plângea că l-am omorât și am stins lumina nemuritorului Apollo... după ce a încercat să răpească întreaga noastră echipă și să-și confecționeze diplome din pieile noastre jupuite, logic, nu? Meriți nota 2 și tu, Apollo. Arză-te-ar focul sacru al lui Promy, poate te iluminezi și termini cu festivalurile omagiale, nu mai jupoi și nu mai arzi pe nimeni la concursuri trucate, deși mi-e teamă că e prea târziu pentru tine să procedezi așa!  

Cred că am nevoie și eu de focul sacru al lui Promy și al Dumnezeu să mă ilumineze acum! Ce naiba se petrece aici? Nu recunosc nimic în jur. Nici pe mine. Nu înțeleg nimic, nu sunt capabilă să procesez nicio informație, nu știu ce am, de ce tot cresc sau scad, îngheț sau mă încălzesc, mă transform în tot felul de chestii bizare sau mă colorez în toate modurile. La început, mi-a fost foarte frică. Dar, după un timp, chiar dacă nu înțeleg ce se întâmplă, nimic nu mă mai miră prea mult, cu toate că mi-am zis singură illumirata (numele de pe blog, oops, tocmai mi l-am adus aminte).  Hm, să găsesc animale vorbitoare, sincer, nu m-a surprins (și eu sunt unul – mă rog, tot mai puțin vorbitor din cauza bolii Huntington). M-ar uimi să descopăr animale gânditoare (eu mă exclud din start, nu numai din cauza bolii).

M-am schimbat cumva iar? Hm, mă schimb doar la suprafață sau și în interior, în sufletul meu? Schimbarea pur exterioară n-ar trebui să mă sperie și să mă dezorienteze prea mult. Deși hainele fac pe om și ajungi să fii propria ta haină. Una bântuind pe străzi cu o mască de smiling face sau cu nimic sub ea, golită de orice chip și orice expresivitate. Iar schimbarea interioară depinde în ce sens / moduri se petrece. Hm, mă tem și mă simt debusolată de schimbarea interioară și exterioară tocmai eu care am avut o atitudine anti-sistem și pentru schimbare?

Da, dar eu am vrut ca sistemul să se schimbe, nu eu și, dacă nu pot avea un efect major asupra acestui proces, măcar să nu mă schimb eu. (Mi)-am ținut nenumărate predici de Nana în acest sens ca rabinul menționat de Norman Manea în romanul ”Întoarcerea huliganului”: „predic nu ca să-i schimb pe ceilalți, ci ca eu să nu mă schimb”. Deși, să nu uit, un simplu gest de protest și rezistență și câteva vorbe bune (”te iubesc, ești un hobbit” etc.) pot schimba totul, am văzut asta de mii de ori. Să încerc atunci să preiau controlul asupra procesului de schimbare, în caz că e unul real. Să mă străduiesc măcar.  

Am iar o criză de identitate? De fapt, ce identitate? Ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, coșmaruri, catastrofe, dezastre, diavoli, dușmani ai poporului, teroriști, trădători, vampiri și mutanți suntem, știe cineva? Păi, nu eram eu maestra transparenței, dottore el-Gol (mereu în curul gol, străvezie de vezi prin mine și curg toate din mine în public, panta rhei, vorba lui Heraclit, începând cu organele, apoi sufletul, până nu mai are ce), Madame Dezastru care dansează cu dezastrele ca Zorba (până și boala Huntington a mea se mai numește coreea lui Huntington din cauza mișcărilor necontrolate asemenea unui dans... ”coree” înseamnă dans), goală în potop și în abis, cuprinsă de o dulce beție a iubirii și Don Quijote castrat și fără vise?  

M-am transformat cumva în altceva, într-un monstru cum e portretul lui Dorian Gray sau vreun iepuraș-fantomă de la ONU fandosit și care taie frunză la câini... câinii politicieni rozători de oase (bună activitate pentru iepurași, poate prind și ei fie și un os mai mic de ros, un rest din ciolan, un oscior din refugiații pipăitori de funduri... de fundul Mediteranei, o bucățică din cei dispăruți în lagăre de exterminare / pușcării ori în gura câinilor vagabonzi din București)?

Mi-au crescut și mie mustăți reci și tremurătoare, am urechile lungi, năsucul roz și umed și ochișorii alunecoși, fugind dintr-un colț în altul? Sunt un iepure mangă, rus de la ONU? Nu, chiar dacă îi împărtășesc beția datorită bolii Huntington (nu și a consumului de alcool), nu am și obiceiul de a mangli... MANGa cum laude. Nici ceas Rolex ca americanu’ (acum ciordit de rus), costum Armani ori badge de aur. Of, ce bine, dacă nu am (și nu am avut) ceas Rolex, costum Armani ori badge de aur, e clar, nu sunt iepuraș din ăsta de la ONU, nici rus, nici american.

Să fac acum un test, să văd dacă mai știu capitalele lumii măcar. Londra e capitala Parisului, Parisul e capitala Romei, Roma e capitala... Nu, Bucureștiul e capitala Londrei, Parisului și a Romei, iar mahalaua de la marginea Bucureștiului e buricul lumii, logic, nu? Desigur, adică probabil că nimic nu e sigur. Bună și mahalaua la ceva, îmi spun cu lacrimi în ochi (imense cât un lac fiecare... probabil voi aduce potopul). Așa cânta și Gică Petrescu, ce știa, probabil, unde e centrul lumii, Itaca lui Ulise din București. Acolo e acasă chiar dacă mănânci pământ din șanț ori bei apă din baltă:

La margine de Bucureşti,

pe strada mea umbrită de doi tei

cu un covrigar

şi-n colţ, c-un grătar

de mititei,

acolo-aş vrea să stai şi tu.

Acolo-n margine de Bucureşti,

cât dragostea mea,

şi tu tot aşa

să mă iubeşti.

Să bem acas' la noi, să ne-mbătăm,

dar să nu ştie cîrciumarii

şi de-avem chef de cîntec, să cîntăm,

să facem noi pe lăutarii.

La margine de Bucureşti,

în casa mea, iubito, aş vrea să vii.

Doar noi doi să fim

şi să ne iubim

cât om trăi.

Mahala, mahala, cuib de vise,

pentru ce te-am lăsat

şi-am plecat

când ştiam că legaţi

sîntem ca doi buni fraţi,

c-aici tata pe mama iubise?

Pentru ce am plecat de aicea,

din mahalaua unde m-am născut,

am crescut

şi am fost fericit

prima oară în viaţă, când am iubit?

La margine de Bucureşti,

pe strada mea cu praf şi cu noroi,

ce mîndru mă ţin

că îmi eşti vecin,

măi Bucureşti!

Şi-ascultă tu ce-ţi spun colea,

de-aci, din toată inima:

să ştii, Bucureşti,

c-al ţării tu eşti

şi ţara e-a ta!

Cînd seara-ncep la brutării să vină

muncitori cu faţa arsă,

mirosul pîinii calde se îmbină

c-un miros de brazdă întoarsă.

Din marginea ta, Bucureşti,

n-aş mai pleca

oricît mi-ar fi de rău,

pămînt de-aş mînca

şi apă de-aş bea

din şanţul tău!

Cântecul, vibrând în întreaga încăpere, mă face albastră-violet de dor. Ce dor îmi e de mahalaua din București și din Titan! Ce mult îmi place mie în Titan... în Titanul Prometeu! Tu, Promy, ești cel mai frumos coșmar al meu în care am rămas vreodată blocată! De-aia, te-am și ales pe tine, din motive est-etice (vorba Monicăi Lovinescu), restul, mlaștina puturoasă, colcăind de broaște râioase cu burka / chador, capre cu pantofi de firmă, porci cu diplome, rinoceri cu i-Phone, șobolani cu conturi în paradisuri fiscale, papagali cu BMW decapotabil îmi provoca oroare.

Motive est-etice, dragul meu, Promy, adică de căutare și mărturisire a adevărului, de recuperare a memoriei (oricât de incomod, dificil și dureros... ”a-ți imagina înseamnă a-ți aminti”, spunea și Ana Bla        ndiana ori Kafka – ”nicio secundă de calm nu mi-e îngăduită, nimic nu îmi e asigurat, totul trebuie dobândit, nu doar prezentul, ci și trecutul”) și de purificare interioară și exterioară: ultimele lacrimi și ultimul hohot de râs isteric spală sufletul meu și un strop măcar din păcatele lumii. Și aduc, pe lângă scuipatul intelectual, o îmbrățișare titanică, un sărut gay salvator și o limbuță de-a motanului Pesi (Piersicuță) pentru a ne linge cicatricile și rănile.

Apropo de cicatrice și răni vechi și dragi, numai bune de lins, ce dor mi-e de blocurile comuniste, odinioară cenușii, cu zidurile scorojite, acum cu fațadele vopsite în culori calde și pale (blocul meu dominant crem cu portocaliu pe alocuri, la etaje) și cu termopane proaspăt instalate! Ce dor mi-e și de-un protest în Piața Universității, să mă încălzesc cu focul lui sacru până mă topesc pe ger elbrusian, la minus douăzeci de grade! Lălăi și eu melodia lui Gică Petrescu cât pot de tare, cu ochii umezi (atentă totuși să nu mai scap vreo lacrimă, că vine potopul).

Știm noi asta cu ”vine potopul” și eu, și Promy: a început cu avertismentele lui Promy privind Cutia Pandorei, a urmat cel despre potopul propriu-zis (lui Deu (Deucalion), fiul lui Promy (și al meu, eu sunt maștera. deși el e strămoșul nostru, al oamenilor) când Promy era înlănțuit pe Elbrus, o legumă putrezită de 40 de kile), eveniment cu unic supraviețuitor, Deu (Deucalion). Atunci s-a târât în genunchi mama lui Promy, bunica lui Deu, zeița Temis, în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, după ce Știi Tu Cine... Zeus a vrut să-l trăsnească și pe Deu (de ce mai scăpase unul de furia apelor, ă, furia lui, ce pula mea?).

În acele clipe, Știi Tu Cine... Zeus avea un singur regret: mai rămăsese un supraviețuitor! Surprinzător sau nu, Mama Temis (soacră-mea) e zeița justiției. Așa da justiție! Justiție în genunchi (s-a tot târât după ce au fost condamnați la chinuri veșnice frații ei titani, trei dintre copii – Promy, Atlas și Mene (Meneceu), Deu (Deucalion), apoi pământul. La nesfârșit. Și povestea cu ”vine potopul” continuă și acum. Sperăm că măcar justiția se va ridica din genunchi. Din fericire, Promy și cu mine suntem prea înțepeniți să îndoim genunchii în fața zeilor (eu mi-i îndoi numai în rugăciune, în fața lui Dumnezeu).  

Pe lângă astea cu ”vine potopul”, mi-am mai programat ca ultime cuvinte: ”pizda mă-sii de Big Brotheri, zei, talibani și sisteme” (pizda mă-sii în chineză: cao ni ma,  în kurdă: kuze dia te, în arabă: kess emak, în limba unicornilor (da, au și cuvinte din astea, nu poți să crezi că un asemenea popor elegant și elevat din neamul houyhnhnm-ilor, net superior yahoo-ilor, are astfel de vorbe în vocabular, dar am învățat de la Bebe inorogul, sunt singurele pe care le rețin eu dintr-o limbă, logic, nu?): mesti elad). Însă nu vreau să mă opresc la astea, vreau să spun și barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Și ”vă iubesc”, ”sunteți hobbiți” și ”2+2=4”.

2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, repet încântată, savurând fiecare cuvânt ca pe un cântec magic. Chiar dacă abilitățile mele de orientare și cunoștințele despre capitale sunt varză, bunul meu simț (ăsta de 2+2 fac 4) nu mă înșală, îmi comunică drumul corect: spre mahalaua mea din București și din Olimp. Așadar, mă voi întoarce. Voi încerca măcar. ASAP, I’m doing my best. Aveți răbdare și voi, așteptați-mă! Răbdare de titan. Nu durează mai mult de un million de ani. E valabil și pentru tine, Madame Dezastru, dottore El-Gol și Don Quijote castrat și fără vise.

Mai înainte însă iau cheița de aur de pe măsuță, chiar dacă nici vorbă să încap pe ușița cea mică ce se deschide spre insula Pink de pe Gliese, locul feeric unde am făcut prima dată dragoste cu Promy. Bine că n-am uitat-o și de data asta! Cheița strălucește acum ca o gâză de aur în mâna mea uriașă. Ce mă bucur! Aveam nevoie de o rază de lumină în întunericul ăsta dens ca noaptea. Lumina focului sacru, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur.

Fără această lumină nu aș fi remarcat iepurele rus de le ONU, mangă în continuare, râgâind, clipind buimac din ochii roșii încețoșați și mișcându-și mustăcioarele ude (de votcă și de vomă, nu de lacrimile mele). Navighează acum, impozant, pe un yacht (Titanic), împreună cu iepurașul american. Hm, poate că ne-am fi ciocnit, dacă nu scânteia cheița de aur și, în caz că ne izbeam, poate scufundam yachtul ca pe Titanic. Un iceberg (ca mine) poate scufunda Titanicul, nu și Titanul. Pe titanul Prometeu cel puțin. Iar Titanicul de la ONU e, de fapt, scufundat de mult.

Uitându-se mai întâi cu ochii tulburi și alunecoși la ceasul Rolex ciordit, apoi la mine, iepurașul rus MANG...litor răcnește (nu cu forța unui leu ori a unui urs, ci cu cea unui iepuraș... pasager pe yacht): ”Felicitări pentru oceanul de lacrimi, Vampi, fata lui Dracula. Ne vom îneca cu toții, futu-te-n gură, plângăcioasă mică, curvă proastă și nazistă, catastrofă și dezastru ce ești!” Stai, nu trage, Adriane! La auzul vorbelor lui, mă fac neagră ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment și din ce în ce mai mică. Mult prea mică iar pentru a mai trece prin ușiță în insula fermecată. Și cheița (devenită imensă și grea) îmi scapă din mână și dispare în apă.

Tocmai atunci mă izbește un val cald și sărat. O fi marea? Oi fi ajuns în Vamă? Mă pregătesc să văd golfulețul nostru sacru (cu cortulețul nostru verde, Quechua), Camera din Zona tarkovskiană – Vama (prin care se pătrunde pe ușa spartă, fără geam de la Cherhana), locul unde se împlinesc toate visele (chiar și unor Don Quijote castrați și fără vise ca mine), unde te eliberezi, te purifici, te regenerezi și renaști. Apoi, să aud muzica valurilor și acorduri din Pink Floyd de la Roata & Papa La Șoni și să simt mirosul de pește copt pe plită de la Cherhana. Dar nu ar fi trebuit atunci ca valul să fie nu numai sărat, ci și rece (nu așa cald) și să se simtă briza mării?

După câteva minute, stând în plută și analizând, ajung la concluzia că e oceanul meu de lacrimi, într-adevăr și avea dreptate iepurașul rus de la ONU. Ești o catastrofă și un dezastru și așa-ți trebuie, Ilenoi, nota doi, proasto, tâmpito și dobitoaco ce ești. Îți cânt acum o odă pentru Kim Jong Ile de nu te vezi. Ultima. Îndată ce spun aceste cuvinte, mă micșorez și mai mult. Să mă împuște Bombo! Haide, trage, Adriane!

Însă un nou val cald și sărat de lacrimi care vine peste mine mă răstoarnă și mă determină să mă apuc să înot zdravăn pentru a scăpa cu viață. Care viață? Viață de zombie, viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise. Dar bună și viața de zombie la ceva, vorba lui Hagi. Am început s-o apreciez în aceste condiții. Nu mai aștept ajutorul iepurașilor de la ONU (continuă să navigheze pe yachtul Titanic netulburați, fără să-și întrerupă beția ori jocul Pokemon de pe telefonul mobil – după noi, potopul). Dacă mai stau după ei, voi ajunge și eu pipăitoare de funduri... ă, de fundul Mediteranei, ă, de fundul oceanului meu de lacrimi. Va trebui să cer ajutor de la alții, inclusiv de la mine însămi.

Atunci, remarc un șoarece înotând în oceanul de lacrimi și îl chem în ajutor, fără să mă gândesc că în alte condiții mi-ar fi teamă de șoareci, aș țipa și aș leșina că văd unul, e inoportun să discut cu șoarecii (dar nu eram și eu șobolan nazist și terorist, din același neam?) ori e absolut inutil să mai chem pe cineva să mă salveze (la cei de la ONU am renunțat, însă, din când în când, îi observ cum înoată lângă mine... mă rog, vorba vine înoată, plutesc relaxați pe oceanul de lacrimi cu un vas de croazieră de lux):

– Scuză-mă că te deranjez, domnule șoarece, știi cumva cum să ies de aici? Am obosit să înot. Și habar n-am cum s-o iau. Îți mulțumesc!  

Poate chiar mă ajută să ies de aici și apoi îmi împrumută telefonul lui, să dau un apel sau un SMS acasă, la Promy, Alex și la maică-mea. Îl plătesc cu un sărut gay salvator și cu unul de vampir, n-am bani la mine, am căzut prin gaura de la budă doar cu un maieu și chiloții în vine (bine că îi aveam și pe-ăștia). Dacă îi dau un sărut de vampir, va deveni și el unul și vom comunica mai bine (să încercăm măcar, știu că, de regulă, comunicarea e imposibilă, dar am mai făcut imposibilul). Mă revanșez altădată cu ceva mai consistent: după ce ajung acasă, îi trimit (cu dispozitivul de teleportare al lui Promy, cu Pegas sau cu Bebe, nu cu poșta sau curierul!) o sticlă de țuiculiță românească, una de ouzo de la țară, de la tata lui Promy, Iapet și una de vin de la Dio (Dionysos), zeul vinului. Pe-astea o să le aprecieze. Le va da like și le va pune și pe Facebook și Instagram.

Îl mai strig, dar se pare că nu vorbește românește. Să-i țin o predică de Nana? Va fugi mâncând pământul (nu, nu prea-l vezi, nici vorbă de pământ, e numai oceanul meu de lacrimi). Se pare că a venit potopul. Iar. Și meritul îmi aparține mie de această dată, nu lui Știi Tu Cine... Zeus sau vreunui dobitoc spălat pe creier și ticălos ca măreții și glorioșii conducători din Siria (al-Assad și califul Ibrahim), Coreea de Nord (Kim Jong-un), China (Xi Jinping) ori Țarul Putin din Rusia. Bine era dacă era oceanul iubirii al lui Shams din Tabriz, iar noi focul iubirii ce se topea în el: ”Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții, iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubește apa.” (Shams din Tabriz).

Nu, nu am vrut, sunt un dezastru, dar unul iubitor. Poate greșesc din prea multă iubire. Să-mi arăt colții de vampir ca să se convingă șoricelul de intențiile mele bune? Încerc, dar nu se uită la mine. Dacă aș putea să-i arăt măcar o poză cu animăluțul meu preferat, Guru Guru, titanida, guru și nepoțica noastră, poate ne-am împrieteni. Dar nu am mobilul, laptopul sau hard-diskul la mine. Însă, ca prin minune, apar două poze de când făceam eu greva foamei (din solidaritate cu victimele războiului și ale dictaturii din Siria) cu Guru, ținând pancarte între lăbuțe: 1. ”je suis syrienne” (”sunt siriană”) și 2. ”stay human and alive” (”să rămâneți umani și în viață” – la Orwell, în ”1984” era ”stay human, not alive” – ”să rămâneți umani, nu în viață”), iar șoricelul le poate vizualiza la dimensiune mărită (dublă).

– Cum așa? Vorbești de un guru și de o pisică în fața unui șoarece? Crezi că mie îmi plac pisicile? Sau vreun guru? Sau îmi place de tine care umbli cu poze de pisici și de guru la tine? Lasă-mă-n pace!

– Stai, stai, domnule șoarece, nu pleca, nu mă lăsa singură!      

Mișcările mi se răresc și înțepenesc în timp ce înot. E de la oboseală sau de la ce a zis? Sau de la ambele?

­– Stai, stai, domnule șoarece. Îmi cer scuze, bolborosesc, reușind cu greu să-mi reiau mișcările de înot. Să ne lămurim. Guru Guru nu mănâncă șoareci. Dimpotrivă, are o vocație umanitară. Pozele de mai înainte demonstrează asta. M-a ajutat în campania umanitară în sprijinul victimelor războiului și ale dictaturii din Siria și al refugiaților. Îmi pare rău că nu e aici să ne salveze pe amândoi. Probabil mă caută deja disperată. Vai, e așa de bună și isteață! Ea ar ști să ia cheia și să deschidă orice ușă (inclusiv pe cea care dă spre insula Pink de pe planeta Gliese), iar, dacă i-ar sta un Zid în cale, l-ar mânca pur și simplu și ar putea seca oceanul de lacrimi dintr-o înghițitură. Și e așa de drăgălașă – cu blănița aia pătată, negru cu alb, mătăsoasă, gheruțele delicate, dar puternice, năsucul roz și umed, ochișorii verzi languroși și urechiuțele negre subțiri și ascuțite. Și toate pisicile noastre au fost atât de bune și drăgălașe!... Ruțica îmi bea cafeluțele direct din ceașcă și dansa pe valsuri de Brahms. Mițu mi-a făcut masaj cardiac atunci când eram într-o stare apropiată de comă și zăceam inertă ca un bolovan pe canapea, zbătându-se să mă resusciteze. Pesi (Piersicuță) ne lingea din cap până-n picioare ca un câine și când îi dădeam medicamentele (și zece pastile odată). O limbuță să ne lingem cicatricele și rănile, să le curățăm și să le alinăm. Vezi?

– Taci, să nu mai vorbești niciodată de pisici în fața mea! Nu le pot suferi. În familia noastră, de fapt, toți urâm pisicile. Sunt niște creaturi mârșave, zice șoarecele dârdâind, cu ochii holbați de groază.

– Pot să-ți povestesc și de un terrier din vecini care omoară șo...șobolanii. Ă, șobolanii nu sunt același lucru cu șoarecii, nu? Verișori de departe. Noi doi, de pildă, nu suntem șobolani, deși avem multe în comun cu ei, iar unii ni se adresează exclusiv așa.

– Taci, nu vreau să aud de niciun terrier, zice el cu glas întretăiat, continuând să înoate cu mișcări tot mai obosite și mai greoaie. Când ajungem la mal, îți zic de ce nu suport câinii și pisicile. Și niciun guru.

În ciuda aparențelor (că totul e numai oceanul meu de lacrimi), când tocmai îl rugam din nou pe Bombo să ne împuște, ajungem și la malul pomenit de șoarece, epuizați de efort. Acum începe să ne ia frigul, cât înotasem nu l-am simțit, apa era caldă ca lacrimile (nu rece ca marea). Cu lăbuțele aproape paralizate de oboseală și de frig, ne stoarcem apa de pe noi (șoarecele din blăniță, eu din maieu și chiloți). Iepurașii de la ONU (rusul și americanul) își scurg și ei apa de pe ceasul Rolex (doar rusul... americanul nici nu a observat că-i lipsește ceasul), de pe badge-ul de aur (americanul), de pe costumul Armani (amândoi), de pe telefon și de pe tabletă (amândoi), cu toate că acestea nu sunt ude deloc (au circulat cu yachtul Titanic, trecând impasibili pe lângă noi). Apoi, își reiau netulburați activitățile preferate: rusul, băuta, iar americanul – jocul Pokemon de pe telefonul mobil.

La mal (la care, sincer, nu ne mai așteptam să ajungem), găsim tot felul de lighioane ciudate și înspăimântătoare (da, dar nu mai ciudate și înspăimântătoare ca noi, logic, nu?): o raţă şi o pasăre dodo, un papagal Lori, cu penaj colorat și un pui de vultur. Văzând puiul de vultur, tresar și-mi îngheață sângele în vine: dacă ne mănâncă ficatul, mie și lui Promy? Stai, nu trage, Adriane! Ba da, trage, Bombo, dar în puiul ăsta de vultur! Vreau să dispară de aici. Împușcă-l acum! Hm, poate e prea mic și n-a prins gust de ficat în sânge. Îi voi cumpăra o acadea sau o înghețată cu păianjeni și viermișori, ceva mai potrivit pentru vârsta lui îndată ce fac rost de bani, bani locali din Țara Minunilor, înainte să ne atace ficatul. De ce mi-e atât de frică?

Chiar atunci, pe peretele încăperii apar câteva versuri încurajatoare:  

Îmbrățișați pe cruce

Îmbrățișați pe cruce

încă dansăm,

goi în abis.

Stânca de care suntem înlănțuiți

s-a desprins

și plutește

lent

deasupra hăului fără fund.

Lunecăm

ușor, ca prin vis,

cu trupurile strivite de aceleași lanțuri,

mâinile străpunse de aceleași cuie,

pieptul sfâșiat de aceleași piroane

și ficatul sfârtecat de același vultur stupid și brutal

(nu mai stupid și brutal ca stăpânul său),

fără să mai așteptăm nimic,

fără să regretăm ceva,

fără să ne cerem scuze

(pentru fapte bune și opere subversive).

Te strâng în brațe.

Genele tale ude

(de sânge, lacrimi și sudoare)

se lipesc de ale mele.

Încă dansăm.

Nu mai mi-e frică.

Praf de stele

Goi, în lanțuri, pe Elbrus.

Vulturul ne mănâncă până nu mai rămâne nimic.

Nimic?

Da, așa se pare.

Ne-a făcut praf.

Dar, la un moment dat, descoperim că suntem

praf de stele

și zburăm.

Zburăm să aducem lumina focului sacru

către cei disperați din închisorile de pretutindeni,

cei goi și rătăciți în abisuri.

Îmbrățișările pe cruce, dansul în abis, praful de stele și lumina focului sacru amintite mai înainte îmi dau ceva curaj și mă împacă un pic cu situația, dar nu mă și calmează. Și totuși, fiind versuri de dragoste (iubirea noastră, Promy), mă încălzesc, mă înalță și mă fac să mă îmbujorez, să devin toată roșie ca un trandafir. Și, până la urmă, trebuie să recunosc, nu e de vină în primul rând păsărica antropofagă, ci stăpânii ei, Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera și Hermes, bestii antropofage incomparabil mai mari. Și sistemul (din care, cumva, am fost / suntem și noi parte, indiferent cât ne-am disocia).

Apoi apar alte versuri, doar-doar mă voi liniști:

O notă greșită

Un miros sărat de sânge îmi dilată nările.

Mirosul sângelui meu.

Îmi curge de pe arcada spartă pe obraz,

apoi e înghițit de mare,

discret,

ca reflexiile soarelui sau ale lunii,

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încerc să ignor și să înot mai departe,

dar marea se încinge și clocotește,

iar un vânt fierbinte și tăios îmi crestează pielea,

perforându-mi fața

și căscându-mi cratere în obraz.

Similare celor lăsate cândva în obraz

de balele zeilor.

Apoi totul îngheață suspect.

Rămân captiv într-un sicriu de gheață.

Complet paralizat.

Nici nu mai e nevoie de lanțuri,

nu știu de ce mi le-au mai pus.

Cred că morții evadează din sicrie?

Apreciez totuși că m-au așezat în sicriu

în loc să mă azvârle la groapa comună.

Apoi gheața se topește

Și rămân dezbrăcat, în lanțuri, într-un sicriu plutitor pe mare.

Deodată, aud un freamăt fatal,

Un foșnet amenințător de aripi, un murmur insinuant și un râcâit de gheare monstruoase.

Un vultur zboară spre mine

și se înfige

cu ghearele mari și puternice ca niște căngi

în corpul meu gol, înlănțuit.

Mă cutremur.

Știu blestemul.

E unul de care nu pot scăpa.

Mă va sfârteca, începând cu ficatul.

Dar ghearele se transformă în petale mătăsoase de trandafiri

roșii ca sângele meu

și lacrimile mele nevărsate.

Apoi vulturul cântă la pieptul meu,

ca la pian, cu gheruțele,

un studiu de Chopin –

studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major.

Îl ascult atent,

a greșit numai o notă.

Îl iert de data asta.

Zâmbesc liniștit,

fără griji

și mă las să plutesc în voia valurilor.

I-auzi, băi, nene, a mai și greșit o notă. Fac pariu că merită nota 2 ca Ilenoi. Să mai exerseze atunci până i-o ieși! Dar nu pe pieptul meu, nici pe al lui Promy. Eu nu vreau să-l las să se apropie de mine, nici de Promy, nici pe puiul ăsta de v...v...vultur mic și drăgălaș, darămite alt exemplar din specia lui. Ah, suntem prea paranoici. Știu, paranoia e datorie civică, însă, de la un punct încolo, îngheți în proiect, trăiești în teroare (și asta nu e viață, nici supraviețuire măcar), totul și toți te mănâncă, până și chiloții proprii ori ai celor dragi în care încerci să te ascunzi cum făcea Mițu, pisica noastră, când auzea Lady Gaga, ”Poker Face”, de care avea fobie. Păi, dacă ne mănâncă iar chiloții, să ne scărpinăm. Poate ne trece fobia.

Și iată acum o poezie și mai încurajatoare:

Ciocul de olteancă

Frica mea e o pasăre mare

cu aripi monstruoase,

gheare de oțel

și cioc de escavator

care se înfige și se înfruptă din ficatul meu

în fiecare zi.

Nu pot scăpa.

E un blestem fără sfârșit.

Îi aud și acum freamătul aripilor întunecate,

râcâitul ghearelor metalice

și plescăitul ciocului uriaș și îmbăloșat,

picurându-și saliva otrăvită asupra mea.

O transpirație rece mă cuprinde

și sângele îmi îngheață iar în vine.

Însă, din fericire, realizez că aripile sunt brațele tale subțiri și mlădii, iubito,

ghearele – unghiuțele tale tăiate scurt, din carne și lăcuite,

iar ciocul – ciocul tău cârcotaș.

Îmi place cum ciocul tău cârcotaș

îmi închide propriul meu cioc cârcotaș.

Așa da, altfel de politică, altfel de păsărică.

Mai vreau un sărut, sper că nu e ultimul.

Sufocă-mă binidităt

și nu te zgârci măcar la săruturi, olteanco!

Poezia de dragoste mă face să mă încălzesc, să mă înroșesc și să cresc iar. M-am mai calmat? Nu prea. Bine că nu mi-am pierdut colții de vampir (am verificat și-i mai am). Deocamdată. Și bine că știu unde vreau să ajung: la București și în Olimp. Înapoi, acasă. În Titan... Titanul Prometeu. Nu mă bate niciun gând de emigrare. Deocamdată. Mă întorc eu. ASAP, I’m doing my best. Încă puțin și voi da un apel sau un SMS acasă (deși nu prea am chef nici de asta). Poate se mai liniștesc, ei, nu eu.  

Maică-mea mi-a chemat odată poliția și pompierii interpretând un text de pe blog ca mesaj de sinucidere, în timp ce eu, de fapt, îmi ceream scuze pentru prea multă fericire (când alții doar suferă și mor). Iar Sedatif PC nu găsesc aici, nicio șansă. Și dacă voi găsi Sedatif PC, pacea tot nu o voi găsi vreodată (ah, am spus cuvântul ăsta, ”pace”, de care am, ca mulți alții de pe Pământ, fobie, la fel ca de cuvântul ”viitor”). Care pace? Care viitor? Barzăcopilviezure. Se pare că rămân tânăr și neliniștit, pe culmile disperării, nu tânăr și liniștit ca Hrușcă ce cântă colinde și vara în Vamă (”leru-i ler”).