Din volumul ”Bungee Jumping în Cutia Pandorei” - ”POVESTE CU FETE NAIVE, ÎNGERI DE FIRMĂ ŞI DIAVOLI PĂZITORI”

I

Era o zi la fel de plictisitoare ca toate celelalte. Elena se foia pe scaun înainte şi înapoi. Asculta scârţâitul prelung al scaunului încercând să diferenţieze notele, fără a reuşi mare lucru. Nu se întâmpla nimic interesant. După terminarea programului de lucru, urma o cină cu prietenul ei, o baie fierbinte, apoi o toropeală sastisită la televizor şi, a doua zi, din nou la serviciu.            

Contractele Posada curgeau unul după altul, iar degetele Elenei dansau pe tastatură într-un ritm ameţitor. Nu mai era atentă la ce se întâmpla, lucrurile veneau de la sine, în virtutea ritmului, clar şi cu o precizie uimitoare ca mişcările somnambulului pe balustradă. Tocmai când îi veni să se ridice să se ducă la budă, un contract pe imagine îşi făcu brusc apariţia, cu toate că nimeni nu-l mai văzuse înainte pe monitoring. Elena oftă şi luă în primire contractul. Oricum, era mai interesant. Existau puţine contracte pe imagine, cele mai multe erau Posada la ei, la Departamentul Activări Telefoane. Când venea unul pe imagine era oarecum un eveniment. Avea să verifice singură toate actele şi să înregistreze datele. Poate era ultimul contract pe imagine. Şi tocmai la ea… Mai ştii, poate lua şi un bonus pentru activarea ultimului contract de acest fel.

Contractul părea ok. Buletinul de tip vechi, în schimb, îi atrase atenţia: tipul arăta super. Pentru o clipă, Elenei i se păru că buletinul (destul de şters şi neclar din cauza transmisiei prin fax) se colorează uşor, iar ochii tipului aruncă reflexe metalice albastre-violet. Data eliberării buletinului era relativ recentă, tipul – foarte tânăr, la vreo 25 de ani –, însă data expirării se concretiza într-o linie lungă, lungă, adică… până la moarte. Ea ştia că ăia care primesc buletin cu linia morţii pe el trebuie să fie nişte boşorogi, aşa că datele astea îi cam dădeau de gândit. Îşi zise că ar fi cazul să trimită contractul la Departamentul Fraudă, dar, pe de altă parte, parcă mai avea chef un pic să se holbeze la poza tipului ăluia super şi, de ce nu, să-i dea o şansă. I se păru chiar că tipul din poză îi face cu ochiul şi îi surâde în colţul gurii, aprobând-o pentru decizia luată.

Actul de spaţiu arăta şi el un pic ciudat. Certificatul de moştenitor al unei case primite de la Ali Baba era pe numele lui, în plus, era şi autentificat.

Elena apăsă pe butonul pentru Preventel să-i mai facă un checking. Între timp, luă ceaşca de cafea şi sorbi, plescăind. Nu se poate, tresări ea, titular în Preventel la...la…Connex, adică la noi!…Cum, tocmai tipu' ăsta super? Dar la rating, în loc să apară ceva înspăimântător, scria pur şi simplu ANGEL! Da, Lucian Anghel în Preventel la Connex cu rating ANGEL. Elena se frecă la ochi. Să se ducă la un superviser să-i spună? O s-o facă nebună. Poate n-a văzut bine. Închise Preventelul şi mai apăsă o dată pe buton. Nu era, într-adevăr, niciun fel de înregistrare. Clientul era ok.

Începu înregistrarea datelor şi-şi dădu seama că numărul de telefon mobil era de Connex GO. A,... migrează de la cartelă la abonament, dar în contract nu era nimic specificat. Nu-i nimic, o să verifice în PPB. Deschise, deci, baza de date cu clienţii conectaţi pe cartelă reîncărcabilă.  Nimic. Nicio urmă. Nu figura nicio înregistrare. Inima Elenei începu să bată mai tare. Dacă nu l-a găsit, înseamnă că urma să-l sune, să vorbească chiar ea, direct, la telefon, cu tipu' ăla tare, să-l întrebe dacă într-adevăr avea numărul respectiv şi dacă încheiase un  contract cu Connex pentru a trece la abonament. Îi cam tremurau mâinile când forma numărul. Ceaşca de cafea tresălta. Un strop se vărsă pe birou. Elena puse repede degetul pe el, apoi îl duse la gură, sugându-l meditativ. „Dacă aş pune pe cineva să-mi ghicească în cafea, oare ce mi-ar zice?”. Pe de o parte, era emoţionată că o să vorbească acum cu tipul, pe de altă parte, se temea că o să-l plictisească imediat cu banalităţile despre contract, pe care urmau să le discute.

Telefonul sună, sună şi iar sună,  dar nimeni nu răspunse. Elena, însă, nu cedă şi mai sună o dată. De data asta, intră mesageria. Elena îşi muşcă degetul, dădu să închidă, dar, deodată, devenind brusc atentă la mesaj, înţepeni. Tipul spunea ceva neobişnuit, ba, mai mult, mesajul părea adresat ei şi numai ei. „Bună. Sunt Lucian. Acum nu pot răspunde. Ştiu că ai sunat, Elena. Verifică-ţi, te rog, mail-ul. Te aştept.” Elena îşi zise că visează sau că nu e decât o coincidenţă. De fapt, de ce-şi pierdea ea timpul cu contractul ăsta? Ar fi trebuit de la început să-l dea la Fraudă şi să termine povestea. Totuşi, nu se îndura să închidă imaginea contractului, ochii tipului o sfredeleau. De emoţie, nici nu-şi mai dădea seama că se scărpina în nas, trăgând într-una de nara stângă şi umflând-o ca pe o pungă de plastic la supermarket. Până la urmă, se decise să trimită contractul la Fraudă şi să uite de toate astea.

Cum tocmai venise pauza, Elena îşi aduse aminte să meargă la budă. Acolo, în timp ce se chinuia să ignore frigul care i se strecura obscen printre picioare şi să stea suficient de aplecată ca să nu se stropească prea tare, se gândi că tipul avea ochi frumoşi şi pătrunzători, exact ca frigul ăsta care-i fâlfâia printre floci făcându-şi loc înăuntru şi pe care nu-l băga în seamă. Tot ce acumulase după o zi întreagă de sucuri (şi o noapte de bere),  elibera parcă abia acum. Asculta ţârâitul care, altădată, i s-ar fi părut dulce-adormitor, dacă ar fi fost acasă, pe buda ei capitonată în roşu, aşezată chiar lângă calorifer. Da, poate visa „da' ce, n-are dreptu' omu' să viseze?” Ultimii stropi alunecară discret, aproape fără zgomot. Acum se simţea într-adevăr liberă, ca pasărea cerului. Poate că instinctul ei feminin n-o înşela. Elena trase apa, aşteptă o clipă, apoi trase apa încă o dată, ca să mai inhaleze mirosul proaspăt de mere verzi. Inspiră adânc şi, în timp ce-şi trăgea pantalonii, se gândi că, în cele din urmă, n-ar strica să-şi verifice mail-ul.

Pe monitor ningea într-una, task-bar-ul era aproape acoperit. Elena oftă, îi era teamă că toată zăpada se aduna doar pe calculator, iar ea urma să n-aibă parte nici anul ăsta de un „white Christmas”… Dădu click pe mouse cu mâini tremuratoare, parcă vroia şi nu vroia să citească mesajul. Acesta avea ataşat un desen: un presse-papier de cristal cu fulgi mişcători, un îngeraş şi un brăduţ împodobit. Elena zâmbi galeş. Hm, nu trebuia încă să viseze, înainte de a citi mail-ul, trebuia, mai întâi, să verifice, să vadă despre ce era vorba. Luă o înghiţitură de cafea călâie (închipuindu-şi că e fierbinte, aromată şi însoţită de o ţigară) şi se înecă. „Mă înjură Doru”, îşi zise, amintindu-şi de prietenul ei, dar asta nu făcu decât să-i sporească şi mai mult interesul pentru mail şi să tragă şi mai mult de timp, înainte de a citi mesajul, savurând fiecare clipă şi făcându-şi o mie de vise. Luă o madeleină durdulie de pe birou şi, de data asta, o găsi chiar pufoasă şi înmiresmată. Acum cafeaua îi aluneca mai uşor pe gât.

„Eşti lumina vieţii mele. Gândul la tine mă face să prind aripi. O să zbor diseară la tine. La opt, la «Cafe de la joie». Lucian”. Elena se înroşi toată. Inima îi bătea tare, să-i spargă pieptul. Sânii îi săltau pe sub cămaşa verde, de avea senzaţia că o să-i sară toţi nasturii. În acelaşi timp, nu mai contenea să se minuneze cum de se întâmplau toate astea şi de unde o ştia Lucian. O trezi un sunet strident şi brutal de telefon. Elena apucă mobilul înfiorată:

– Alo, zise ea cu vocea întretăiată, înecându-se. Tuşi şi încercă să-şi dreagă glasul.

– Alo, pufuleţ… Sunt eu, Doru. Ce naiba e cu tine, de ce răspunzi aşa de greu şi ce-i cu vocea asta? Nu eşti în pauză?

– Ba, ba da, bursucel, dar, uite, sunt foarte ocupată, zise ea făcând eforturi să-şi ascundă emoţia. Am avut o grămadă de contracte, de am crezut că n-o să se mai termine, iar acum stăteam şi verificam. Nu mai am timp nici să mă duc la budă sau să fumez, darămite să mănânc. Da’ cu tine vorbesc, bursucel, vezi? Numai pentru tine-mi fac timp!

– Ce naiba, pufuleţ, ai şi tu grijă de tine, spuse Doru cu glas cald şi învăluitor, dar, în acelaşi timp, pe un ton grav şi responsbil. Nu mai sta non-stop cu ochii în calculator, ştii că nu-ţi face bine. De-aia ai pauză, să te mai linişteşti şi tu un pic. Promite-mi că laşi calculatorul şi te duci să mănânci.

– Vai, bursucel mic şi scump care-mi poartă mie de grijă!... zise Elena aproape înduioşându-se, mai puţin de atitudinea lui protectoare, cât de receptivitatea ei la mesaj. Îţi promit că termin de verficat contractu’ ăsta şi mă duc apoi în pauză să mănânc.

Elena se întrebă dacă Doru ar fi fost în stare să o placă dacă se făcea cât o scroafă – în ritmul în care mânca ea, atent monitorizată de el – nu era exclus. Şi-aşa începuse să facă celulită de la sedentarism. Poate că el ar fi acceptat-o oricum, dar tocmai asta o deranja şi-l cobora în ochii ei. Placiditatea lui o scotea din sărite. Chiar să nu aibă pretenţii deloc în ceea ce o priveşte!?... Chestia aia la modă cu „te plac aşa cum eşti” i se părea stupidă ori, de-a dreptul, ipocrită. Femeia nu trebuie să fie oricum, se gândea ea, ci o „prinţesă” – frumoasă, delicată, sensibilă, elegantă, deosebită, ăăă... nu-i veneau acum în minte toate calităţile unei prinţese, era destul de greu de reconstituit spontan conceptul, dar, dacă i-ar fi dat cineva o grilă, ar fi recunoscut imediat o astfel de femeie. Oare, dacă diseară?..., îşi stăpâni cu greu pulsul, numai imaginându-şi escapada de diseară şi făcând eforturi să se asigure că totul nu e decât pură fantezie. „O să mă duc acasă”, îşi zise, încercând să se liniştească, „să zac la tembelizor, să mă îndop cu floricele, să mă uit la o telenovelă şi...”

– Bine, pufuleţ, auzi deodată ca prin vis vocea aia caldă şi blândă a lui Doru, învăluind-o ca aburul ceaiului de tei din serile de iarnă. Ştii că nu-mi doresc decât ca tu să fii bine... Înţeleg că ai responsabilităţi, dar ştii că nu vreau să te surmenezi, te iubesc mult, pufy!

Ah, discuţia asta era plictisitoare şi părea interminabilă. Elena nu se mai putea concentra. Toată vorbăria asta la telefon nu însemna nimic, nu era decât pură incantaţie şi încă una banală, golită de orice puteri magice de a regenera o relaţie. Nu putea să spună şi el altceva? Nu putea să facă şi el declaraţii care să-i dea ameţeli, palpitaţii şi furnicături?

În birou, lumina fluorescentă ardea rece, intens şi monoton, străină şi impersonală, ca-ntr-o cameră de interogatoriu. Doru o bătea la cap, ca de obicei, şi ea trebuia să asculte şi să-i răspundă mereu la fel, ca nu cumva cea mai mică schimbare să pară un semn care le ameninţă relaţia. Şi totuşi, ceva se întâmplase, iar degetele ei date cu ojă verde aprins fremătau pe mouse, încă neîndurându-se să redeschidă mail-ul. Lumea se foia prin birou, dar la Elena nu ajungea decât un murmur vag, ca de dincolo de lume. Vroia să închidă telefonul, dar... dacă Doru îi spunea acum ceva ieşit din comun, dacă ar fi avut curajul să zică ceva nou, fie şi o prostie, s-ar mai fi gândit ca diseară să...?

– M-ai auzit, pufuleţule? Ai grijă de tine, mănâncă tot, nu te lua după uscatele alea anorexice. Ştii că te iubesc... Diseară, la opt, opt jumate cel târziu, sper că eşti la mine să mi-o dovedeşti şi tu... Alo, ce-i cu tine? La opt, diseară, pufy!...

Chestia cu „diseară, la opt” o dădu peste cap pe Elena. Datele exacte şi orele fixe o scoteau din minţi. În plus, în seara asta, chiar dacă nu avea să facă nimic „periculos”, ar fi dorit, cel puţin, să aibă o seară doar pentru ea, să viseze, să fie liberă, să nu se mai prefacă. Bineînţeles, de dragul sincerităţii de diseară, trebuia să-i mai spună o mică minciună convenţională, deci scuzabilă. Doar nu avea să facă nimic grav. Intrase la serviciu la 10, urma să iasă la 7 p.m., dar el trebuia să ştie că programul era extrem de încărcat şi că făceau ore suplimentare până la 10 seara.

– Bursucel, şi eu te iubesc, da’ ştii că am treabă. Termin mai târziu, ştii că sunt sărbătorile şi acum e full de contracte, ce să fac, trebuie să iau overtime. Ajung, cine ştie, poate pe la unşpe, da’ fii fără grijă, iau taxiul.  Te iubesc şi eu mult de tot, mă gândesc la tine mereu şi abia aştept să ajung acasă, zise ea pe un ton ce i se păru egal, fără nici o intonaţie, ca şi cum ar fi citit ştirile din ziar. Te pupic dulce de o mie de ori, spuse ea, cu un efort de a-şi redresa vocea şi de a o face să sune tandru, în acelaşi timp ţuguindu-şi buzele şi lăsând pe mobil mai multe amprente gelatinoase de la gloss.

Cât ţinu pauza, Elena se gândi la neaşteptata şi răvăşitoarea propunere pentru diseară, spunându-şi la nesfârşit că n-avea să se ducă, dar că nu strica să mai fantazeze un pic asupra ei. Măcar un minut. Sau două. Sau zece. Minutele se scurgeau, cafeaua ţâşnită din ceaşcă se uscase pe madeleinele adormite de pe farfuria de plastic. Se auzea ţăcănitul degetelor colegilor pe tastatură şi un freamăt incert. N-apucă să se logheze la ieşirea din pauză, că agitaţia şi strigătele colegilor o treziră din visare.

– E ziua lui Cristi, face cinste! o avertiză Adi, unul dintre colegi, iar Elena se întrebă la ce bun atâta mărinimie din partea lui.

În alte circumstanţe, ea una n-ar mai fi dat sfoară în ţară, ci s-ar fi dus glonţ la tava cu prăjituri, să se îndoape. Dar acum, parcă nu-i venea să se mai ridice de pe scaun. Toată pauza zăcuse. Se ridică totuşi, cu greu, întinzându-se şi încercând să se dezmorţească. Se îndreptă ca prin vis spre sala principală. Lângă brăduţul de Crăciun, se îmbulzeau o grămadă de oameni peste o tavă cu prăjituri. Toată zarva asta i se părea acum ridicolă. Ca niciodată, nu se grăbi şi nu dădu din coate – disperată să apuce cât mai multe prăjituri – , ci aşteptă să-i vină rândul. Prăjiturile însă se epuizaseră,  alegându-se doar cu unul dintre ultimele pateuri cu ciuperci căruia nu-i simţi gustul sărat. Pe marginea lui, printr-o fericită şi inspirată atingere, se afla un strop de frişcă proaspătă, probabil de la una din savarinele la care nu mai ajunsese. Elena zâmbi, plimbându-şi lasciv vârful limbii peste stropul de frişcă,  apoi, trăsăturile îi încremeniră la loc şi molfăi pasiv pateul.

– Hei, mai mult entuziasm! îi ură Cristi, dar Elena nu îi răspunse, ci îşi târşi încet picioarele spre birou. 

Era atât de bulversată de tot ce i se întâmplase că uită să se mai minuneze, ca de obicei, de figura de persoană competentă şi hiperactivă, mereu sobră, dar zâmbitoare a lui Cristi, a cărui ascensiune în ierarhie era constantă şi inevitabilă. Chiar înainte de ziua lui, primise o nouă promovare, iar Elena credea că va ajunge în conducere înainte de a împlini 30 de ani. Calitatea lucrărilor lui şi viteza de execuţie erau pur şi simplu năucitoare, dar el căuta permanent posibilităţi de autodepăşire. Deşi purta ochelari, avea ochii scrutărtori, genul ăla de zâmbet care îţi dă încredere şi scoruri excepţionale la evaluări. Uneori, Elena şi-ar fi dorit un prieten ca el, acum, însă, ochii lui i se păreau indiscreţi, iar surâsul superior.

 

 

 

II

„Elena nu era frumoasă, dar era provocatoare. Nu era prea deşteaptă, ci descurcăreaţă. Nu era gospodină, dar era practică. Nu era visătoare, ci doar, uneori, adormită. Nu era romantică, ci romanţioasă. Nu îi plăcea să muncească şi nu îşi dorea cu orice preţ să promoveze, ci să facă bani şi să se distreze. Atunci, ce naiba îi plăcea la ea atât de tare?” se tot întreba Doru care continua să se considere îndrăgostit. Multă vreme se frământase şi, până la urmă, crezuse că găsise răspunsul: indiferenţa. Da, indiferenţa ei fascinantă şi ucigătoare care nu putea fi camuflată de toate declaraţiile alea siropoase pe care i le făcea. Toate vorbele dulci, pe care i le spunea ea lui, erau ca paharul de cocktail pe care-l bei pe nerăsuflate la discotecă: după ce-l dai pe gât, rămâne doar un cub de gheaţă. Dar tocmai asta îl provoca. Ajunsese să-şi propună ca, dacă n-o putea face să se îndrăgostească de el, măcar să ajungă să-i inspire respect. Dacă el nu putea înghiţi, pur şi simplu, cubul de gheaţă din cocktail, avea să o pună să-l topească între sâni, dansând lent şi sexy.

Foarte bine, o s-o impresioneze. O să pregătească „o cină romantică”, parcă aşa i se zice, cu lumânări parfumate şi şampanie. Ba chiar o să umple cada cu spumă şi o s-o invite să facă baie împreună. Vine şi ea, seara, obosită, de la scârbici şi trebuie să se relaxeze...

În tot acest timp, Elena se relaxa într-adevăr, „savurând” ultimul contract ca pe ultima bomboană de ciocolată din cutia zilei. De fapt, îl hăpăi din reflex, aproape fără să se uite la el. Era, oricum, simplu: contract Posada, client nou, persoană fizică, fără înregistrări în Preventel. L-ar fi făcut în două minute, dar, cum calculatoarele mergeau greu, se mulţumea şi cu trei-patru. Se delogă apoi, îşi strânse calabalâcul de pe birou şi-l îndesă în dulăpior, îşi luă hainele din cuier şi începu să se îmbrace cu mişcări cvasi-automate. N-apucă să ajungă până la fular şi mănuşi, că, deodată, tresări şi se opri. Aşezându-şi lucrurile în geantă, dăduse din întâmplare peste buletin şi, într-o clipă, îşi adusese aminte, iar inima începuse să-i bată, din nou, nebuneşte. Şi-l imagină pe frumosul brunet cu ochi albaştri, în costum alb de doctor, cu un stetoscop, venit să-i ia pulsul... Ora opt, la „Cafe de la Joie”... Îşi aruncă hainele pe un scaun, trase din pungă trusa de farduri şi alergă la budă să se machieze. „Mă fac frumoasă, ca pentru o întâlnire, asta nu înseamnă că o să mă şi duc, mă prostesc şi eu un pic!”, îşi zise ea.

La budă, câteva colege se uitară cam chiorâş la ea. Nu prea obişnuia Elena să se machieze. Cel mult îşi turna „la greu” fard din ăla verde ca „iarba vacii” pe ochi şi se dădea cu luciu pe buze. Cu greu s-ar fi putut spune că ochii ei aveau, în mod natural, o culoare, comentau fetele. Nu erau chiar incolori, deşi poate aşa ar fi fost mai interesanţi, ci, mai curând, spălăciţi, căprui deschis, dar ea zicea şi vroia să se creadă că, cel puţin vara, băteau în verde, dacă nu se făceau verzi de-a binelea. Cum miopia sau, mai exact, lipsa de bunăvoinţă a lumii, erau de-a dreptul enervante, Elena era obligată să facă mari eforturi de a-şi pune în evidenţă ochii, chiar cu riscul vulgarităţii: îşi turna tone de fard verde, strident pe pleoape.

Dar acum, Elena întrecuse orice imaginaţie. Îşi creionase şi rimelase ochii (tot cu verde mai închis), îşi dăduse cu straturi groase de pudră şi de fard de obraz şi, pe lângă gloss-ul cu care îşi marca în mod obişnuit teritoriul, avea acum pe buze un instrument încă şi mai periculos: un ruj roz-violaceu care contrasta destul de puternic cu pielea ei, mai curând creolă. Scotoci apoi în pungă şi trase o perie plină de păr. „Dacă se mai piaptănă o dată, cheleşte complet”, o priveau rugător colegele, pe de o parte dorindu-şi să se abţină şi să le scutească de dezgustul spectacolului, pe de altă parte hrănindu-şi, printr-un schimb de priviri complice în oglindă, curiozitatea maladivă de a asista la show-ul ultimului periat. Elena, nepăsătoare, îşi pieptănă părul arămiu, scurt şi filat, extrase apoi ghemotocul de păr din perie şi, după ce-l plimbă ostentativ sub nasul colegelor prin toată toaleta, îl aruncă la coş.

Iar, ca şi cum nimic nu ar fi fost de ajuns, scoase un eşantion de parfum din poşetuţă, îl turnă tot pe ea, dar mirosul dulceag-ameţitor se arătă nerecunoscător şi trădător: păru să se răspândească mai curând în toaletă, umflând involuntar nările fetelor, decât să se lipească tandru de Elena şi să rămână acolo. „Cu ce dracu’ şi-o fi dat?”, şuşoteau colegele, înecându-se, dar străduindu-se să nu tuşească, în timp ce se prefăceau că-şi aranjează părul la oglindă. Elena se simţea însă mai presus de orice priviri iscoditoare feminine, niciodată nu acorda atenţie colegelor (ci numai colegilor), pur şi simplu nu o interesa părerea lor.

Cum însă îşi mai dorea un moment de intimitate înainte de plecare, intră la budă, simţi frigul care i se strecura printre picioare, de data asta  mai curând misterios şi diafan, decât aspru şi obraznic, se chinui să-şi înfrângă un oftat senzual şi reuşi, într-adevăr, să-şi distragă atenţia trăgând apa şi inhalând mirosul de mere proaspete. Încă nu ştia exact ce să facă, dar simţea că prinde încredere.

Ieşi din budă fără să se uite în urma ei, îl văzu aşa, ca de departe, pe Adi făcându-i semn, grijuliu, să se încheie la palton, să-şi pună mănuşile şi fularul, dar nu-i dădu atenţie. La lift, o apariţie meteorică – Cristi – cu un vraf de dosare, venit de la training, împreună cu un şef de departament. Lumina părea scăzută pe hol, dar Elenei i se păru că neobositul Cristi îşi ridică o clipă ochii din dosare şi o străpunge cu privirea.

Pe stradă, întuneric beznă. Nu ştia încotro s-o apuce. Gerul o străpungea. Cu toate astea, ajunsă la colţ, îşi scoase fularul, îşi descheie paltonul ca să poată să-şi deschidă un nasture în plus de la cămaşa sa verde. Simţea nevoia să-şi pună în lumină decolteul. Era o noapte uscată şi rece de decembrie, cerul sticlos se revărsa deasupra ei, alunecând în viteză peste poleiul scânteietor. I se păru că o stea căzătoare coboară iute pe o traiectorie necunoscută şi se opreşte, atrasă magnetic, drept în decolteul ei şi buze fierbinţi îi sărută sânii... Se împiedică, iar cheile zornăiră în geantă. Îl văzu ca prin vis pe Doru, în capotul maro vărgat, târşindu-şi papucii şi deschizându-i uşa. Dar parcă se auzea şi altceva, o sanie cu zurgălăi, venită de departe... Ce mai conta că era doar un colind care se revărsa dintr-un casetofon de maşină dat la maximum?! Elena grăbi paşii.

La „Cafe de la joie” era încă devreme. Lumea încă nu se strânsese. Şi, fiind un loc atât de discret, nemarcat măcar de vreo reclamă luminoasă, deşi se afla în plin centru al Bucureştiului, probabil că nici nu avea să se adune prea curând. De îndată ce păşi înăuntru, Elena îşi dădu seama că ăsta era locul în care şi-ar fi dorit întotdeuna să se afle. Prin semiîntuneric, lumânări parfumate în forma de lotuşi proiectau flăcări blânde, dar, totodată, stranii spre pereţii parcă fluizi, printre paravane şi lampadare rozé, strălucitoare.  „Killing me softly”, fredonă ea.  Locul părea ciudat de familiar, chiar intim. Muzica lentă se revărsa, relativ în surdină, inundând încăperea, luând cu ea, val după val, florile de lotus, visele, amintirile...

Încă nimeni nu era aşezat la masă şi nu se simţea nici o mişcare. Totuşi, Elena simţea că emoţia şi temerile ei se topeau într-un val de căldură neştiută, adus de un blues, de balansarea uşor lascivă a lampadarelor sau de scânteile albe, mângâietoare ale nuferilor. Era, totuşi, opt fără un sfert, venise ea mai devreme, el urmând să apară dintr-o clipă în alta... Poate că o să mai vină şi alţii cât de curând. Şi ce dacă n-or să mai vină, poate e chiar mai bine aşa, poate că el a închiriat întreaga sală pentru ei doi... poate... Elena se aşeză la masă, chiar lângă şemineu, fără să mai opună rezisenţă, fără să se mai uite împrejur, fără să mai numere minutele, hipnotizată de muzică şi de lumina învăluitoare.

 Deşi nu comandase nimic, se trezi că un băiat îmbrăcat în negru îi aduce la masă un coktail Pina Colada şi ei i se păru natural să procedeze aşa. Învârtind uşor umbreluţa colorată, Elena sorbi gâlgâind din pahar. Băutura împrăştia o căldură plăcută în tot trupul, era dulce şi parfumată, aşa cum îi plăcea ei. Dar El, el întârzia să apară, aşa că Elena se hotărî să profite de puţinul timp rămas şi să se mai ducă o dată la budă. Îşi marcă din nou teritoriul, lăsând o urmă groasă şi gelatinoasă de gloss pe pahar, apoi se ridică, îşi luă poşetuţa şi se îndreptă spre toaletă.

Spre deosebire de buda de la scârbici, asta era încălzită, o budă micuţă şi intimă, atât de confortabilă că ar fi putut adormi. Bucile i se lipiseră tandru de colac şi parcă nu-i mai venea să se ridice; se auzea chiar muzica, venind de departe. Trase apa şi constată cu plăcere că aici se simţea un miros exotic, de kiwi şi mango. Se mai aranjă apoi un pic la oglindă, adăugând un strat verde de fard pe ochi şi unul de luciu de buze. Toaleta era altfel decât văzuse ea de obicei prin cluburi şi baruri; părea, mai curând, una de budoar, cu lămpi laterale, aplicate pe pereţi, revărsând o lumină caldă, diafană. Elena se privi îndelung într-o singură oglindă ovală, încadrată de o ramă din lemn parfumat, cu reflexii roşiatice. Când ieşi din toaletă, i se tăiară picioarele. Nu mai intrase nimeni în bar, cu excepţia... Lui.

Acum nu mai avea cale de întoarcere, aşa că Elena se îndreptă tremurând spre masa de lângă şemineu. Ochii albaştri adânci, cu stranii reflexii violacee, o sfredeliră, iar Elena trebui să se ţină de masă ca să nu cadă. El trase scaunul uşor ca s-o ajute să se aşeze. Elena nu zicea încă nimic, nu putea nici măcar să-i înfrunte privirea. Lăsase capul în jos şi se cufundase în tăcere. Deodată, izbucni într-un râs sonor, dezlănţuit, aproape isteric.

– Ei, care va să zică tu eşti bărbatul misterios, reuşi ea să spună printre hohote de râs; mâinile îi zvâcneau prin aer ca aripile păsării Colibri. Încă nu-mi vine să cred că am venit la întâlnirea asta!

Păr negru ca abanosul, cu câteva şuviţe rebele pe frunte, neîmblânzite de gel; ochi albaştri închis; umeri şi bicepşi de macho man care musai merge la sală; mâini puternice, dar lungi şi fine, cu un ghiul pe degetul mic al mâinii stângi; o cămaşă neagră, descheiată la gât, lăsând să se vadă un medalion greu de aur cu litera „L” şi pantaloni tot negri din piele, Elena era pur şi simplu fascinată şi nu înţelegea prin ce minune ajunsese un astfel de bărbat să aibă vreo legătură cu ea.                     

– De ce nu? Doar ţi-ai dorit dintotdeauna să mă întâlneşti, spuse el cu o voce gravă, profundă, dar, în acelaşi timp, caldă şi protectoare. Aşa cum mi-am dorit şi eu să te întâlnesc pe tine, continuă el. Şi, ca de fiecare dată când doreşti ceva intens, ştii tu, visele se împlinesc: prinţesele ies din cartea de poveşti şi coboară în stradă, printre noi; evadează singure din turnul lor vechi şi prăfuit şi aleg viaţa; aleg aventura, libertatea, dragostea. Şi nu e fericire mai mare decât să găseşti o prinţesă. Hm, poate doar să ai întâlnire cu ea, şopti el, trăgându-şi scaunul mai aproape de Elena şi privind-o în ochi.

Degetele lui lungi mângîiau paharul de gin Gordon’s. Elena îşi feri privirea, apucă paharul cu cocktail şi sorbi zgomotos, lăsându-şi ca de obicei amprenta lipicioasă.

– Unde ai mai văzut tu, prinţese? şarjă Elena.

– Chiar aici, lângă mine, una face să pălească flăcările şemineului, să pară fad parfumul exotic al cocktail-urilor, să sune blues-ul ca o biată şi searbădă îngânare a vocii ei, zise el, strângând paharul cu gin.

Oricât de mult îi plăcea să i se facă la nesfârşit declaraţii, Elena găsi de cuvinţă să-l întrerupă, mai curând dintr-un reflex profesional:

– Cât dai pe SMS-uri? întrebă brusc, Elena.

– Ce nevoie să mai am de SMS-uri? Ţie îţi pot transmite gândurile mele telepatic, atât de intensă e dragostea pe care o provoci încât poate răzbate oriunde, încercă el, destul de uimit, o variantă de răspuns.

– Da, te-am întrebat cât dai pe SMS-uri lunar, pentru că văd că ai dexteritate. Eşti „versace” la vrăjeală. Cei mai mulţi, care se pricep să vorbească femeilor, exersează. Scriu o grămadă de mesaje, de poveşti, de declaraţii... Ai training.

– Vai, spuse el, dar nu e nevoie de niciun antrenament, simpla ta prezenţă mă inspiră. E muzica divină care face cuvintele să danseze. Eu doar le indic nişte gesturi şi mişcări. Eu sunt un simplu coregraf, zâmbi, trecându-şi degetele răsfirate prin păr.

Elenei îi plăcea atât de mult să-l audă vorbind şi făcându-i declaraţii, că trecu o grămadă de timp până să ajungă să afle cum de dăduse de ea şi cine era el. Se părea că era o cunoştinţă de-a lui Adi, colegul ei, şi că o văzuse prima oară într-o poză de grup, făcută la birou. De atunci, spunea el, nu-şi mai luase ochii şi gândul de la ea. Îl întrebase pe Adi de ea, de fiecare dată când avusese ocazia. Se pregătise îndelung ca să aranjeze ceva pentru a se întâlni şi, acum, era cel mai fericit din lume. A, ce făcea? Avea o mică afacere, nu vroia să spună foarte multe despre ea, de-abia o demarase şi era destul de superstiţios. Era „Leu” (imaginaţi-vă cât de mare trebuie să fie dragostea unui „Leu” pentru a-şi înfrâna mândria şi a îngenunchia în faţa unei femei), avea 28 de ani, se acomoda cu orice fel de muzică, dar prefera latino sau slow-uri, mergea prin cluburi când şi când, în timpul liber, se mai ducea şi pe la film, teatru sau concerte, ieşea foarte rar în oraş cu prietenii şi îşi dorea cel mai mult să cineze sâmbăta cu o fată frumoasă la restaurant şi-apoi... se subînţelege...

Orele treceau şi Elena le pierduse socoteala. Tot Lucian păru să ţină mai bine evidenţa. Deşi îi jură că i se sfâşia inima în apropierea despărţirii, totuşi, cu gândul la ziua de mâine (de lucru, pentru amândoi – doar era duminică, ce-i drept din perioada sărbătorilor de iarnă, da’ ce să-i faci, aşa e în servicii!), el se gândi să nu abuzeze şi-i chemă un taxi. Elena nu prea vroia să se întoarcă acasă, dar nici nu i-ar fi plăcut să facă impresie proastă, aşa că nu zise nimic şi se conformă, fără să delibereze mult, lăsându-se pe mâna lui şi visând deja, cu ochii deschişi, la următoarea întâlnire.

Îndreptându-se spre taxi, Elena alunecă pe polei. Lucian o ajută să se ridice. Atingerea mâinilor lui i se păru electrizantă, fulgere îi străbăteau trupul, tunete răsunau în urechi, acoperind vuietul nopţii; pământul trepida, totul se învârtea cu ea. Elena se lipi de Lucian şi, cu ochii închişi, îi căută buzele. Le găsi exact aşa cum şi le imaginase: arzătoare, pline de pasiune. Limbile li se încolăceau. Strângând-o la piept, el îi supse buza de sus de parcă i-ar fi absorbit întreaga fiinţă. Elena i se abandonă cu totul, cuprinsă de vrajă...

Claxonul taxiului o smulse însă din îmbrăţişarea lui. Fără să-şi dea prea bine seama ce făcea, încă plutind în extaz printre lotuşi şi flăcări în noapte, Elena se urcă în maşină. „Strada Melodramei, nr. 8”, comandă Lucian taximetristului, punându-i câteva bancnote în mână, dar Elena nu mai avea putere să se mai minuneze de unde ştia el adresa. Taxiul demară în trombă, iar Lucian, lipit de zidul rece, îşi înnodă fularul la gât şi apoi îşi şterse de pe buze amprenta rozé, gelatinoasă pe care i-o lăsase, invariabil, Elena, în efortul ei de a-şi lua în stăpânire teritoriul. „Era inevitabil!”, îşi zise el, privind taxiul cum dispare în zare.      

Acasă, între timp, obosit s-o mai aştepte pe Elena cu şampanie şi cu masa plină de lumânări, Doru adormise în cele din urmă, în fumul greu şi ameţitor, uitându-se la televizor la telenovela ei preferată, enervându-se că i se păreau toţi scoşi pe bandă, întrebându-se a mia oară ce găseau femeile interesant la aşa ceva, concluzionând că probabil le plăceau tipii ăia macho şi/sau că vroiau să semene cu tipele. Dar văzându-l pe Jose Armando, i se părea şi Elena mai aproape şi aşteptarea mai uşor de îndurat. Când se ajunse la difuzarea în reluare a telenovelei de după-amiază, întreruptă doar, sporadic, de promouri erotice încă şi mai plictisitoare, Doru moţăia deja pe canapea, îmbrăcat, cu degetele înţepenite pe telecomandă.   

 

III

Elena şi Lucian continuară să se întâlnească aproape seară de seară, făcând mereu lucruri neobişnuite şi, după cum spunea ea, „extrem de incitante sau chiar excitante”. Ieşiră să patineze noaptea pe lacul Cişmigiu; merseră la concertul lui Pepe în Piaţa Revoluţiei, mâncară „Muşchi Dracula” la restaurant din aceeaşi farfurie, jucară la Bingo şi chiar la cazino şi câştigară la tombolă premiul cel mare – o minunată sanie cu zurgălăi pe care încă n-apucaseră s-o testeze (vroiau acum să facă un „tur retro” al Bucureştiului) – şi câte şi mai câte. Elena era cel puţin la fel de entuziastă ca la început. Lucian, în schimb, părea uşor obosit: aştepta cu înfrigurare momentul când Elena avea să i se ofere pe deplin. Între timp, Doru adormea tot mai des cu ochii la telenovele. Învăţase toate personajele (şi poveştile paralele) şi se mai distra, din când în când, prevăzând în detaliu ce se va întâmpla în episodul următor.

La „scârbici”, Elena nu se mai arăta la fel de preocupată de muncă şi de menţinerea, chiar depăşirea standardelor. Îşi făcea treaba mai mult din inerţie, cu gândul mereu în altă parte, ceea ce trezise unele apostrofări relativ blânde, dar ferme, din partea noului team-leader de la Activări, neobositul Cristi. Ridicând ochii din vraful lui de dosare şi din „jde miile” de mail-uri primite pe Internet, privind-o peste ochelarii lui subţiri, cu rame argintii, Cristi încerca s-o mobilizeze, să-i retrezească entuziasmul pentru performanţă.

Într-o zi, ieşind în pauza mică afară, pe terasă, la ţigară, Elena văzu că bricheta nu mai mergea, îi sărise piatra. Cineva se oferi să-i dea un foc. Uitându-se mai bine la persoana care-i sărise în ajutor, Elena înlemni. Nu, nu putea fi adevărat. Lucian, aici, la firmă!?! Inima îi bătea să-i spargă pieptul, cu atât mai mult cu cât conştientiza riscurile deconspirării relaţiei lor.

– Văd că eşti cam tăcută azi, prinţesa mea cu ochi mai verzi decât logoul Connex, zise, zâmbind, Lucian. Uite-mă şi pe mine aici! Asta ar trebui să îţi dea încredere, nu să te sperie. M-am băgat şi eu la Prospectare. Ştiu destul de multe şi cred că pot fi util. O să ne vedem mai des.

Fâstâcită, Elena îngăimă repede ceva despre terminarea pauzei mici, aruncă pe jos, la întâmplare, ţigara proaspăt aprinsă şi se retrase împleticindu-se. Lucian îşi zise a mia oară că femeile sunt imposbile şi imprevizibile, dar nu reuşi să se consoleze. Ofticat de fază, se duse la budă, să se elibereze măcar fizic, dacă psihic nu putea. Ura buda asta albă-scânteietoare, hiper-igienizată, lipsită de orice personalitate – budă tipică de companie multinaţională: doar prosoape de hârtie, săpun lichid, oglinzi fără vreo crăpătură şi o lumină fluorescentă, orbitoare, insuportabilă. Totul strălucitor şi perisabil, dacă se poate de unică folosinţă.  Intră la WC şi remarcă din nou, cu dezgust, lipsa oricărui grafitti, a oricărui semn distinctiv. În plus, mirosea greţos a mere proaspete când trăgeai apa. Nu, de data asta nu va trage apa, îi venea pur şi simplu să borască numai la gândul parfumului înecăcios izvorât instantaneu din recipientele alea mici, colorate, ataşate de WC. Unde ar mai fi putut inhala mirosul adevărat, sănătos de căcat şi de băşină? Nu, nu va trage apa, ar fi mai interesant să blocheze scurgerea sau şi mai bine să pună o bombă la budă, acum sau poate în pauza mare la prânz ori mai curând la viitoarea şedinţă...

– Ai putea să te porţi civilizat, măcar când sunt eu aici, îi întrerupse cineva fanteziile lui Lucian.

Acesta ieşi încruntat de la WC, închise uşa, dar nu trase apa. Apoi chipul i se schimonosi şi mai tare. La oglindă, îşi aranja cravata nimeni altul decât neobositul Cristi.

– La urma urmei, ce cauţi aici? Ce faci la Connex? întrebă Cristi cu o voce pătrunzătoare, aşezându-şi ochelarii argintii pe nas.

Uşa de la intrarea în toaletă se trânti brusc, singură. Părea că nimeni n-ar mai fi putut să pătrundă acolo.

– Ştii că deviza mea e că se poate întotdeauna şi mai rău?! Doar aşa regresăm cu adevărat. În felul nostru, amândoi suntem obsedaţi de standarde, rânji Lucian, trecându-şi mâna prin părul negru, geluit.

– Hai, lasă vrăjeala! Cu mine nu-ţi merge. Nu sunt o fătucă îmbibată, ca un burete, de telenovele. Ce cauţi aici? spuse tare Cristi.

– Sunt la Prospectare. Nu sunt în subordinea ta. N-am nici o tangenţă cu tine. Doar dacă ai de gând să-ţi depăşeşti atribuţiile, ceea ce nu ar fi tocmai fair-play.

– Lasă, nu sunt ca tine. Hm... la Prospectare... Şi ce mai prospectezi tu acum? Seducerea unei puştoaice naive? În Iugoslavia şi în Afaganistan ai cam dat-o-n bară. Am auzit c-ai fost retrogradat şi că ţi-ai pierdut licenţa internaţională. Acum văd că ai o amărâtă de afacere pe plan local, cu fătuca asta. Poate aşa îţi recapeţi licenţa, măcar pentru cartierul Pantelimon, râse Cristi.

Lucian bătea tactul nervos, pe marginea chivetei. Unghiile i se lungiseră ciudat de mult şi deveniseră ascuţite şi violet-albăstrii.

– Eşti un ticălos, dacă-ţi poţi bate joc la modul ăsta de avatarurile unui biet profesionist, se plânse Lucian. Faţa i se făcea tot mai străvezie, brăzdată de vinişoare albastre, iar cearcănele i se adânceau. E drept, n-am fost eu cel mai tare, continuă el, dar secolul trecut am avut chiar o perioadă bună. La Piteşti sau la Sighet n-am avut succes? În Africa de Sud n-am făcut treabă bună? Chiar şi la Tien An Men a mai ieşit câte ceva. Bineînţeles, mai sunt şi greşeli, sunt şi perioade mai proaste. Dar chiar să nu ţi se recunoască meritele, să conteze doar ce faci acum, în prezent? Mai ştie cineva că tu ai contribuit la eradicarea ciumei sau că ai iniţiat Crucea Roşie? De ce mai facem CV-uri dacă nu interesează pe nimeni decât cel mult ce-a fost ieri sau, poate, azi-dimineaţă? S-au molipsit şi ai noştri de la americanii voştri. Toată lumea se aliniază. Poate, ca să folosesc o frază celebră dintr-un film, „acesta e începutul unei frumoase prietenii” între noi... Ce zici, o să colaborăm într-o zi? Ce te-ntreb, de fapt, uite, suntem deja colegi!

– Hai, hai, lasă sofismele şi nu mai poza în victimă, zise Cristi – care se făcea tot mai alb şi strălucitor, încât Lucian îşi duse mâinile la ochi. Nu cred că ai dreptul să faci pe victima. Chiar dacă m-ai înduioşa şi te-aş lăsa să plângi pe umărul meu, ştii bine că ar fi un gest de empatie, dar nu de solidaritate; părţile rămân, în fond, ireconciliabile. Iar, în ce mă priveşte, eu nu ţin deloc să fiu respectat pentru ce am făcut în trecut, ideologia noastră spune că faptele bune trebuie să fie realizate mereu şi cu discreţie, chiar în anonimat. Dacă m-ar tenta recunoaşterea, ar însemna că am căzut în ispită.

– Dar ce-n mă-sa cauţi tu aici?! se isteriză Lucian. Ce-i cu toate aerele astea de şef şi de Mr. Capability? Cum poţi spune că nu vrei să te remarci?

– Caut modalităţile cele mai potrivite pentru a-mi efectua lucrarea, nimic mai mult, orice vanitate m-ar abate din drum, zise Cristi.

– Cred că eşti mai vanitos decât noi toţi. Eu unul am renunţat la problemele internaţionale şi m-am dedicat oamenilor. Tu te-ai rupt de oameni. Vezi, avem strategii diferite. Noi am părăsit instituţiile şi sistemele politice şi ne-am îndreptat spre oameni. Voi vă abstractizaţi, vă ascundeţi în funcţii, iar noi, profitând de retragerea voastră, ne concretizăm, ne apropiem tot mai mult de oameni, le distragem atenţia de la politică, de la organizaţii şi de la problemele de interes general, le arătăm viaţa, aventura şi-i îndemnăm să le trăiască la maxim.

– Eu sunt alături de oameni. Lucrez cu ei şi îi coordonez. Ce e mai bun în viaţa lor se petrece aici sau în alte locaţii similare, nu în baruri, pe străzi sau la televizor. Cultura organizaţională este sursă de virtute şi echilibru interior. Activitatea mea de aici se răsfrânge asupra multor oameni care au o şansă să descopere performanţa, capacitatea de autodepăşire, spiritul de echipă şi atâtea altele.

– Îi creşti în spiritul societăţii de consum, faci jocul companiilor multinaţionale.

 – Nu fac jocul nimănui, fac ceea ce cred că e just acum pe Pământ.

– Nici nu-ţi pasă de Elena. Ţi se rupe. Ai fost îngerul ei păzitor, dar acum te doare în cur de ea. Nu te intereseză decât compania. Ai abandonat-o pe gagică în ghearele mele. Nici nu am cu cine să mă lupt sau poate-mi face Doru vreo concurenţă?

– Cum vrei să ne luptăm: în săbii să ne duelăm, în citate sau să facem un concurs de tipul: câte mail-uri poţi procesa în 3 secunde? N-ai nici o şansă! Oricum, la talentul tău de a o da în bară în ultimul timp, nici nu ai nevoie de concurenţă. Cred că poţi să începi să te pregăteşti sufleteşte pentru sarcini gen: împrăştiat ţânţari în scara blocului sau plasat caca de căţel pe treptele de la intrare! Sau crezi că e prea solicitant?!  

– Indiferenţa ta e ucigătoare. În ultimul secol ai fost înger păzitor, ai fost chiar îngerul ei păzitor, da, al ei, al Elenei, dacă nu mai ţii minte cum o cheamă, şi acum...

– Sunt înger de firmă, spuse solemn Cristi şi două aripi mari, albe, strălucitoare ţâşniră din sacou, ridicându-se până în tavan.

Lucian făcu o grimasă ca şi cum ar fi fost gata să vomite. Ochii lui albaştri închis se transformară în două flăcări roşii.

– Iar eu sunt diavolul ei păzitor, râse el. Şi promit că mă voi ocupa de ea până când îmi va încredinţa sufletul.

Lucian se privi în oglindă, irişii roşii îi ardeau.

– Am coarnele lipite şi unse cu gel, dar sunt încă acolo. Pantalonii ăştia strâmţi îmi strivesc coaiele şi coada şi ochii nu-mi mai sunt la fel de roşii ca înainte. Poate doar de la vizionat, ore în şir la training, tot soiul de drăcovenii pe monitor... Da, drăcovenii, dar nu ale noastre, ci ale voastre, ale îngeraşilor resuscitaţi cu Sec de Murfatlar şi cu aripioarele lipite cu Poxipol... Altfel, mă piş (dar nu la buda asta, să mă intoxic cu mirosul ăsta împuţit de mere verzi!)... mă piş pe piaţa liberă şi pe democraţie! Sunt un diavol prăpădit, recunosc, dar viu! Tu eşti un înger jalnic, rupt de viaţă, cu nasul în calculator! Ai cravată şi ochelari, aripile tale sunt îndesate în sacou, iar aureola ta nici nu se mai vede în lumina asta orbitoare şi rece de la budă. Eşti şters şi mi-e scârbă de tine!

Cristi îşi îndreptă aripile. Aureola îi sticlea, într-adevăr, timid, în lumina fluorescentă, intensă. Îşi şterse ochelarii şi îşi aranjă cravata.

– Poate că sunt un înger de companie şters, aproape insignifiant. Ţi-am spus că nu urmăresc să ies în evidenţă, asta nu corespunde principiilor mele. A avea o bună personalitate şi a fi util celorlalţi nu înseamnă a recurge la gesturi şi la o înfăţişare extravagante. Eu chiar pariez pe discreţie şi pe refuzul autodezvăluirii. Nu vreau vulgaritate. Dar tu, preocupat cum eşti să te transformi într-o caricatură şi să-i faci şi pe alţii aşa, nu poţi să vezi nuanţele, ci doar tuşele groase, nu remarci mobilitatea şi flexibilitatea, ci stereotipurile cvasi-îngheţate. Poate şi eu îţi par un personaj grotesc aici la serviciu, dar, să nu uităm, dincolo de toate astea, de sacou şi cravată, de ochelari şi laptop, eu am aripi!

Discuţia ar fi continuat la nesfârşit dacă femeia de serviciu n-ar fi bubuit cu disperare la uşa budei pentru a schimba sulul de prosoape de hârtie. Se uitară deodată la ceas şi-şi zâmbiră aproape prieteneşte. Cristi îşi strânse aripile şi le îndesă la loc în sacou, apăsă apoi câteva taste pe laptop şi aureola i se stinse. Ochii lui Lucian redeveniră albaştri intens (cu ajutorul a două lentile de contact cosmetice), iar coarnele îi dispărură sub un nou strat de gel. La ieşirea din budă, cei doi remarcară câtă lume se strânsese la coadă la budă. Puhoiul se revărsă o dată cu femeia de serviciu. Seara, când Elena ieşi, întâmpinată de Doru, prietenul ei îngrijorat de întârzierile repetate, îl văzu şi pe şeful ei, Cristi, părăsind clădirea, urmat de Lucian. Felul cum se salutară ei cu Elena, lui Doru i se păru ciudat, marcat deopotrivă de o anume concurenţă şi complicitate. 

                                   

IV

Cu mâna încleştată pe laptop, Cristi intră în vârful picioarelor în sala luminată, din care răzbătea, de pe hol, un murmur vag, ca o incantaţie.

– Bună seara, vă rog să mă scuzaţi c-am întârziat, îngână el.

Un domn în vârstă, în sacou crem, pe care toţi ceilalţi păreau a-l privi cu respect, dădu din cap aprobator, fără să-şi ridice ochii. Ceilalţi domni, tot la sacou, profitară de clipa de răgaz oferită de intrarea lui Cristi pentru a încerca să-şi pună gândurile în ordine, pentru a mai arunca o privire pe laptop sau pe mobil sau, pur şi simplu, pentru a-şi aranja cravata.

– Hei, daţi şi voi lumina mai tare! Prea orbecăim. Şi daţi aerul condiţionat la o temperatură mai scăzută, ne trec toate apele! Parcă am fi în infern, or să ni se topească aripile, şi-aşa ne sufocăm în costum, spuse grav, fără a lăsa impresia că se plânge, ci doar că lansează o recomandare, domnul în sacou crem, de care păreau să asculte toţi.

Brusc, lumina deveni orbitoare şi o briză de aer răcoros invadă încăperea. Câţiva îşi duseră mâinile la ochi, iar alţii tremurară, scuturaţi de un fior, poate şi din cauza ultimelor mail-uri primite. Dincolo de variaţiile termice, de sorginte mai mult sau mai puţin emoţională, la „Cazino Lido”, atmosfera era, oricum, luxoasă: o sală privată enormă, de marmură albă, strălucitoare, cu candelabre de cristal. Aşezaţi pe jilţuri albe, matlasate, un grup compact de domni în costume de culori deschise, cu laptopuri, se strânsese în jurul ruletei. Pe masă se vedeau doar sticle de apă plată Evian. Dealerul şi inspectorul stăteau încremeniţi ca nişte statui, fără să schiţeze cel mai mic gest.

Domnul în vârstă în sacou crem, cu început de chelie şi cu ochelari, dădu din nou din cap, întorcându-se spre dealer şi ridicând uşor din sprâncene. „Place your bets, please! Place your bets, thank you very much!” anunţă dealerul foarte serios, sec, fără nici o urmă de entuziasm. Roata se învârti şi pariurile începură să curgă. Unul dintre domni făcu eforturi să-şi stăpânească un acces de tuse. Bila se învârtea ameţitor. Clienţii se avântaseră să parieze: unii cu gesturi rapide şi exacte, alţii oscilând şi plimbând de colo-colo, bezmetic, jetoanele, iar alţii rămânând dezorientaţi cu mâna întinsă în aer, ca o aripă rănită.

Pe masă, ca şi pe roată, în locul numerelor câştigătoare erau trecute... firme! Coca-Cola, McDonald’s, Microsoft, Xerox, Mobifon... 37 de firme, una şi una. Uneori, numele unei firme dispărea şi apărea înscrisă cu litere argintii, alta, cu litere  strălucitoare. Dacă se făcea între timp o fuziune (deşi puţin probabil în timpul unui singur spin, totuşi posibil şi atestat de realitate), se mai elibera un loc pe masă şi o nouă firmă putea deveni obiectul mizei. Chipurile colorate se revărsau de-a valma pe masă, concentrându-se totuşi în anumite zone. „No more bets, thank you! No more bets, thank you very much!”, anunţă dealerul, cu aceeaşi faţă impenetrabilă, deci cu un aer de obiectivitate. Cristi nu apucase nici să-şi aşeze jetoanele pe masă, darămite să parieze. Se simţea un pic stingherit că trebuia să aştepte runda următoare ca să demonstreze şi el ceva activitate.

Bila se mişca incredibil de lent, nehotărându-se încă să aterizeze pe firma norocoasă. „No more bets, thank you!”, zise dealerul, întinzând mâinile să-i oprească pe pariori. Câţiva tresăriră: bila căzu pe Pepsi, dar, apoi, sări din firmă în firmă încă vreo două secunde lungi, parcă nesfârşite. Un domn tânăr, subţire şi cu părul rar şi tras la faţă îşi duse mâinile la frunte, dar le coborî imediat, stingherit. În cele din urmă, bila se decise şi alese: „Coca-Cola goes”, zise sobru dealerul. Nimeni nu ţipă, nimeni nu plânse sau se extaziă. Doar domnul cel tânăr care pariase pe Pepsi avu un spasm. Cel în sacou crem îl privi pe sub sprâncene, zâmbind uşor condescendent, dar înţelegător. Oricum, majoritatea nu pierduseră mare lucru, iar mulţi erau chiar mulţumiţi: făcuseră alegerea optimă. Unii plasaseră stuckuri întregi de jetoane pe Coca-Cola, iar acum îşi trăseseră scaunele mai aproape de masă, îşi lungiseră gâturile şi nasurile împodobite, în general, de ochelari de firmă şi se uitau la masă cu un zâmbet aproape imperceptibil, uşor asimetric (orientat spre dreapta), în colţul gurii. 

– După cum vedeţi, ca întotdeauna, justiţia absolută şi imparţială a hazardului a decis, spuse grav, pe un ton solemn, domnul în vârstă, în sacou crem. Nu am mers şi nu vom merge niciodată pe grupuri de interese. Nu există nici un trafic de influenţă. A, ştiu ce gândeşti, Laurenţiu, zise el, întorcându-se spre un domn care nu mai prinsese loc la masă şi care stătea acum în picioare. Firma ta nu figurează pe listă, dar se poate produce oricând o schimbare. În plus, ştii bine că poţi să pariezi. Şi, oricum, poate e bine, cu această ocazie, să vă reamintesc că firmele selecţionate pentru ruletă nu sunt alese la întâmplare sau după cum vor unii şi alţii, ci în funcţie de valoarea de piaţă a companiilor. Nici nu cred că mai trebuie să vă spun că topurile actualizate le găsiţi pe Internet, pe site-ul nostru. Vedeţi, totul este pur, imaculat, oferim egalitatea indiscutabilă a şanselor.

Începu deodată o dezbatere aprinsă privind modalităţile de promovare a produselor firmei câştigătoare, Coca-Cola. Domnul cel tânăr şi tras la faţă, care pariase pe Pepsi, se ascunse cât putu de mult îndărătul laptopului. Pe lângă sticlele de apă Evian, apărură la masă şi din cele de Bonaqua, din care fiecare participant gustă zâmbitor. Domnul în vârstă, în sacou crem, prezida adunarea cu un aer grav şi responsabil; întreaga lui făptură iradia prestanţă şi autoritate.

Cineva propuse continuarea promovării intense a Coca-Cola Light, prezentând pe scurt unele strategii şi chiar tipuri de spoturi publicitare cu posibil impact. Altcineva veni cu ideea lansării în România a unui nou produs din gama Fanta, adresată în general tinerilor: „Fanta Verde”, cu aromă de mere verzi. Această propunere îi evocă însă lui Cristi toaleta de la firmă, invadată de prospeţimea merelor verzi: gândul la WC-uri îi dădea o oarecare senzaţie de jenă, dar optimismul îi reveni repede: „înainte să existe îngeri de companie, puţea ca dracu’ la budă”, îşi zise el, cu un nou zâmbet discret şi asimetric (orientat spre dreapta) în colţul gurii.

Alţii se referiră la campanii pe Internet, deplânseră dezinteresul pentru acestea în România contemporană şi se arătară dornici să stimuleze cu orice preţ dezvoltarea unei asemenea abordări. Un domn cu o figură cvasi-exotică, cu ochi negri-migdalaţi şi cu părul destul de zburlit şi de închis la culoare (pentru adunarea de faţă, cel puţin), anticipând cumva venirea verii, vorbi despre lansarea noului Cappy – Kiwi şi lămâie, dar altcineva îi făcu semn să nu se grăbească.

Se propuse şi o campanie ingenioasă pentru Sprite, iar clipurile publicitare sugerate treziră mare interes: într-un posibil spot, un tânăr ordonat şi civilizat, cu părinţi hipioţi „jegoşi”, bea Sprite, la fel ca un rocker lăţos şi neglijent, camarad de-al lui, cu părinţi mic-burghezi. O asemenea abordare are, bineînţeles, o latură socializantă pentru tineret, oricine (dintre adolescenţi, în special) poate bea Sprite, statusul economic şi social-cultural nu contează, ci, cel mult independenaţa faţă de părinţi şi camaraderia, aşa că ceilalţi agreeară imediat varianta expusă.

După discuţia pe tema Sprite, altcineva invocă apropiata lansare „Big Brother” în România şi sublinie importanţa asocierii Coca-Cola acestui eveniment mediatic. Numele de „Big Brother” era cât pe ce să genereze o dispută aprinsă, dar „şeful” ridică mâna şi vorbi scurt şi clar, închizând orice discuţie:

– E o rampă de lansare pentru vedete, o sursă de modele, o şcoală a vieţii şi a auto-cunoaşterii pentru tineret! Doar nu vreţi să neglijăm tineretul?!

Ceilalţi dădură din cap, aprobator. Se alese chiar, în mare, o variantă de clip  pentru Coca-Cola, adaptată pentru „Big Brother”. Urma să se meargă pe acordarea unui interes sporit puterii femeilor (chestia cu „Girl power” şi „Women empowerment”), pe valorizarea spiritului ludic şi, bineînţeles, a vieţii că doar e dar de la Dumnezeu... La evocarea divinităţii, toată lumea, cu pioşenie, îşi ridică ochii din laptop, iar zeci de braţe se ridicară în aer, închinându-se frenetic.

Se stabili, în principiu, conţinutul clipului: unui tânăr i se cere de către vocea „Big Brother” să se smulgă de pe canapea, din faţa televizorului şi să aducă o Cola din frigider în dormitor; bărbatul se conformează, dar are surpriza să constate că ordinul venise de la prietena lui, din dormitor, care se folosise de înregistrarea vocii „Big Brother” pentru a bea o Cola la pat şi a-l chema pe iubit în cameră, alături de ea. În felul ăsta, aprecia adunarea, nu doar că se urmărea eliminarea efectelor nocive ale consumului excesiv de televiziune (printre altele, bărbatul fiind obligat să se elibereze din „tele-sedentarismul de canapea”), dar se promova şi interesul pentru consolidarea legăturilor de cuplu, trăite în intimitate, în dormitorul fără televizor, iar autoritatea femeii era reconsiderată. Câţiva feminişti aproape că se extaziară: zâmbetul acela asimetric, înclinat spre stânga de această dată, se contură în colţul gurii ceva mai evident, de data asta.

Picolii aduseră, din nou, baxuri de Bonaqua pe care le descărcară rapid. Din când în când, din cauza dioxidului de carbon, mai râgâia cineva, nebăgat în seamă de ceilalţi. Lui Cristi i se făcuse somn şi-i venea să caşte: şi-ar fi dorit un Red Bull, mai ales că i se cam storciseră aripile în sacou. Dar, cum rezistenţa îngerilor este proverbială, dădu pe gât paharul de Bonaqua, rugându-se în gând să nu-i vină să râgâie, şi nu mai comentă nimic. Ascultă alte şi alte discuţii privind produsele Coca-Cola. El nu se arătase până atunci prea activ în şedinţă. Simţea totuşi nevoia de a zice ceva, dar nu despre Coca-Cola sau despre alte companii multinaţionale, ci despre o persoană în carne şi oase, mai exact, deşi îi era ruşine să recunoască, despre Elena.

– Mă scuzaţi că intervin, începu Cristi timid, cu voce tremurătoare, dar trebuie să vă spun ceva ce am pe inimă. Noi tot vorbim aici de branduri şi de companii, dar uităm tocmai oamenii care se află acolo, oamenii obişnuiţi care au nevoie de ajutor. Eu cunosc o asemenea persoană. Am... am fost îngerul ei păzitor. Acum ea e pe cale să aibă un... diavol păzitor.

Toată lumea se întoarse spre Cristi stupefiată. Doar câţiva, mai sensibili, îşi afundară feţele în laptop. Cristi simţi privirile străpungându-l şi se prinse cu braţele de scaun, strângând puternic mânerele. Îşi repetă în gând că cel puţin o să se descarce.

– Este vorba de Elena, o angajată la Mobifon, nu o persoană atât de neajutorată, clarifică cu un aer uşor plictisit domnul în vârstă în costum crem.

– Este o persoană mai vulnerabilă decât pare, insistă Cristi.

– Eforturile nostre se concentrează în direcţia pieţei globale, trebuie să evităm orice bulversare, nu ne putem permite să irosim timpul. Doar avem de asigurat ordinea şi stabilitatea, ştiu că sună enervant şi stereotipic, dar aşa este.

 – Înţeleg şi sunt cu totul de acord, altfel nu m-aş fi numărat printre voi. Dar nu putem să ne rezumăm la instituţii! În ele sunt oameni, zise Cristi, cu glas întretăiat.

– Crezi că privim instituţiile ca pe nişte forme abstracte, crezi că încercăm să le raţionalizăm şi să le reificăm? Bineînţeles, dragul meu, că integrăm dimensiunea umană, sub toate aspectele ei! Toate evoluţiile pozitive ale pieţei şi dezvoltarea instituţională se răsfrâng în viaţa cotidiană a milioane de angajaţi din întreaga lume. Calitatea vieţii de muncă (în paralel cu cea a loisirului) a crescut în ultimul timp. 

 – Elena are nevoie de ajutor. Acum!

Cristi se opri stânjenit, neştiind ce să mai spună, speriat de limbajul lui purificat de jargon şi de tonul tranşant pe care nu şi-l recunoştea (decât, cel mult, în abordarea unor mici probleme administrative). Înghiţi în sec şi se înfipse şi mai bine în scaun.

– Elena va face faţă provocărilor, zise senin preşedintele adunării. Nici Lucian nu mai este atât de puternic, pe cât vrea să pară. Este evident! Diavolii nu mai pot face un rău considerabil din moment ce noi controlăm întreaga societate de consum şi toate mijloacele de divertisment. Cu ce-ar mai putea să-i ispitească pe oameni? Mai curând, eu cred că tu ai nevoie de ajutor, aripilor tale nu le prea prieşte costumul.

Cristi îşi duse mâinile la frunte, acoperindu-şi o clipă ochii. Îi venea să dispară. Poate că şefu’ avea dreptate şi el ajunsese să-şi facă griji în mod absurd, neglijând adevăratele probleme.

– Îmi cer scuze, zise încet. Şi îngerii au îndoieli. Trebuia să vă vorbesc. E aici, într-un fel, şi o dramă personală...

– Nu mai căuta scuze, îl întrerupse brusc preşedintele şedinţei. Experienţele personale le poţi folosi ca sursă de cunoştinţe şi învăţăminte, dar nu ca pretext pentru a-ţi camufla o greşeală sau pentru a te autovictimiza.      

Cristi făcu eforturi să nu-şi muşte buzele şi lăsă capul în laptop. Nu-şi dorea decât ca dealerul să dea un nou spin. Spre marele lui noroc, şeful anunţă pauză, iar în încăpere năvăli un grup de picoli cu tăvi argintii, strălucitoare pe care tronau, puse la gheaţă, sticle multe de vin „Rai de Murfatlar”, singurul care putea alina greul vieţii de înger, cum adevărat grăia povestea din reclame. După cura de Bonaqua, toată lumea se grăbi să-şi umple paharele. Cristi profită de îmbulzeală pentru a se retrage discret. Se opri la budă, în faţa oglinzii – nu-i venea să creadă cât era de îmbujorat şi asta nu se potrivea deloc cu life-style-ul sobru de înger. Iar ruşinea pe care o resimţea nu făcea decât să i se coloreze obrajii şi mai tare. Capul îl durea, urechile îi vâjâiau, costumul îl ardea, simţea nevoia să-şi elibereze aripile. Un alt înger se strecură la toaletă, ţinându-se cu mâinile de burtă.

– Dacă ar fi existat atunci „Rai de Murfatlar”, să-mi aline şi mie viaţa de înger păzitor de Elene de Dâmboviţa, n-aş mai fi ajuns înger de companie! îi zise Cristi confratelui.

Un zâmbet suspect de simetric îi apăru pe buze, făcându-l pe colegul său să tresară.     

V

Pus pe gânduri de întârzierile repetate ale Elenei din ultimele trei săptămâni, Doru se hotărî să se transforme într-un mic detectiv şi să urmărească firul luuung şi încâlcit al drumurilor ei nocturne. Nu avea el firul Ariadnei ca să se descurce în labirint, dar era înzestrat cu răbdare şi meticulozitate; în plus, făcea eforturi să se autoconvingă că putea să înfrunte un macho de Minotaur autohton. Într-o seară o aşteptă pe Elena să iasă de la serviciu, ascuns printre maşinile parcate la intrarea în firmă. Avu noroc că nu fu reperat de nici unul dintre bodyguarzi, iar Elena, de asemenea, nu îl observă, ci îşi continuă drumul nestingherită. „Sunt imposibil de remarcat”, îşi zise el, mai în glumă, mai în serios, încercând să-şi valorizeze pozitiv propria insignifianţă.

Doru o urmări pe prietena lui în acea seară, întâi pe jos, iar apoi cu ajutorul unui şofer de taxi. Cu toate că-i lăsa un gust oarecum amar, nu-i venea să creadă cât de palpitantă putea fi o astfel de urmărire şi cum îi creştea adrenalina, făcându-l să se simtă „mai bărbat”. Taxiul tot derapa pe polei şi nu depăşea 40 la oră. Departe de filmele holywoodiene... Dar şi dacă ar fi urmărit-o pe Elena dintr-o căruţă, tot ar fi simţit gustul aventurii.

Când coborî din taxi, văzu încă lucruri şi mai bizare: Elena îi sări în braţe unui tip solid, oacheş, lăţos şi geluit, îmbrăcat într-o geacă neagră (un macho man, cum anticipase el), iar acesta o sărută. Se gândi o clipă să intervină, să fie bărbat, să-i dea un pumn tipului sau, cel puţin, să-l ia la rost ca să nu se mai apropie în veci de prietena lui. Renunţă însă repede: nu se putea pune, fizic vorbind, cu macho man-ul, şi-apoi, Elena ar fi fost dezgustată de ieşirile lui şi l-ar fi respins definitiv. Era mai bine să acţioneze discret, dar cu fermitate.

La „Di Apollo”, în pasaj la Universitate, cei doi savurară o pizza „Diavollo”, în timp ce Doru tot plimba o revistă de IT încoace şi încolo, ridicându-şi, din când în când, ochii. Continuă urmărirea, de data asta într-un mod mai puţin plăcut: dârdâind două ore jumate la intrarea în „Planters”; însă, la un moment dat, i se păru că o vede pe Elena, printre florile de gheaţă de la geam, ciocnind, la bar cu macho man-ul, un pahar cu o licoare roşie, strălucitoare ca o flacără. Doru se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă: când ciocniseră, florile de gheaţă de la geam se topiseră într-o clipă, iar sticla lucie era cât pe-aci să-l deconspire pe Doru. Acesta avu, dacă nu tocmai puterea, cel puţin inspiraţia să se retragă... şonticăind printre maşinile acoperite de gheaţă din parcare. „Ce dracu’ i-o da să bea?”, se îngrijoră un pic Doru, dar îşi zise apoi să nu intre în panică şi să n-o ia razna.

La ieşirea din „Planters”, macho man-ul palpa cu atâta interes fesele Elenei, încât Doru abia se abţinu să nu intervină. Se simţea, oricum, ridicol: îi crescuse un nas uriaş ca lui Pinocchio, din cauza unui ţurţure care i se ataşase acolo, în orele lungi de pândă printre maşini. Mai avu putere să meargă doar până la biliard, la „Efes”, dar nu mai îndrăzni să urce. Însă şi-l imagină în mod pervers pe macho man împungând cu tacul fundul bombat al Elenei.

La următoarea întâlnire, Doru asistă la un concert „Fuego” în Piaţa Universităţii. Nu mai plânsese niciodată ascultând muzică, dar aici simţi cum lacrimile i se scurgeau pe obraji, poate şi din cauza gerului sau a tipului care dansa lipit de Elena, strângând-o în braţe şi trăgând amândoi câte o duşcă dintr-o sticlă de tărie. Doru nu zise nici de data asta nimic, dar îşi jură ca data viitoare să intervină şi să pună la punct lucrurile cu macho man-ul.

A treia oară, Doru avu surpriza să constate că Elena se urcă într-o sanie cu zurgălăi pentru un tur nocturn al Bucureştiului. Era greu s-o urmărească, fără a fi văzut, atât pe jos, cât şi cu taxiul, aşa că, după o vreme de alergat aiurea după sanie, gâfâind, Doru se lăsă păgubaş. Ascultă clinchetul clopoţeilor şi tropotul cailor pierzându-se în noapte şi strânse din dinţi neputincios.

A doua zi, ieşind după-amiaza de la serviciu, Doru văzu o sanie, asemănătoare cu cea din noaptea trecută, printre maşini, în parcarea din spatele firmei. Ceva îl atrăgea spre ea, irezistibil, ca un magnet. Doru se îndreptă spre sanie, s-o studieze mai bine. Pe capră stătea un vizitiu cu păr lung negru, lucios, geluit, ţinând în mâini nişte frâie ţesute cu fir de aur. Pe degetul mic al mâinii stângi avea un ghiul uriaş. Vizitiul îi făcu semn să se apropie. Caii tropăiau şi fremătau, scuturându-şi coamele negre stufoase şi muşcând zăbalele aurite. În ciuda temerilor şi suspiciunilor, Doru, fascinat, se trase mai aproape de vizitiu. „Urcă”, spuse acesta scurt, iar Doru îl urmă cuprins de vrajă, fără să spună un cuvânt. Avea să se plimbe cu o sanie cu zurgălăi, ziua, în plin Bucureşti! Şi poate avea să afle mai multe despre Elena şi tipul ei misterios... Sania plecă iute, într-un vârtej orbitor de zăpadă. Doru închise ochii, lăsându-se pradă aventurii. Clinchetul clopoţeilor acoperi zgomotul sâcâitor şi nedesluşit al Bucureştiului. Şi acum fiecare sunet se contura extrem de limpede, distinct, dezvăluindu-şi personalitatea.

Fără să-şi dea seama, Doru se pomeni că ajunge în faţa unei săli de fitness. Doi tipi musculoşi, gen Johnny Bravo, la intrare, îşi aranjau cu gesturi teatrale şuviţele vopsite blonde. Cu toate că încercă să se împotrivească, Doru se trezi împins în sală. Aerul cald dinăuntru aproape îl înăbuşi. O grămadă de macho men la vreo douăzeci şi ceva de ani se antrenau acolo la aparate. Un iz de transpiraţie plutea în aer. În faţă, la bicicletă, se afla însuşi tipul Elenei, îmbrăcat într-un trening bleumarin pe care scria Nike. Doru simţi că îi vine rău. În plus, îl ardea în ceafă răsuflarea fierbinte a tipilor şuviţaţi. Şi mai în faţă, se vedea un tip ceva mai în vârstă (la vreo patruzeci de ani), dar în plină formă, cu un trening roşu Adidas.

– Ce faci, băi, fraiere? i se adresă tipul mai în vârstă lui Lucian. Îţi luaşi trening turcesc marca Nike de la Obor, din piaţă? Vai de curu’ tău! Vezi că îţi căzu eticheta!

– Nu, stăpâne, se fâstâci Lucian... Da’ să te concurez pe Împuţiciunea  ta  cu un trening original?...

– Băi, fraiere, ridică tonul bărbatul în trening roşu, în primul rând, eu nu sunt Împuţiciunea sa. Apoi, lasă textele de pă vremea lu’ mamaie a ta, Baba Cloanţa, Muma Zmeilor, Gheonoaia sau cine pizda mă-sii era, că nu mai e cool! În al doilea rând, doar n-oi fi idiot să bag banu’ în ţoale originale, tot ce am pe mine e contrafăcute, da’ dă mână de meseriaş!

Lucian oftă şi lăsă capul în jos. Degeaba, nu mai e ca pe vremuri. Şefii ăştia de azi nu mai au pic de educaţie şi de stil, nu ştiu să vorbească, nu ştiu să se îmbrace, ăia de înainte măcar mai trăgeau cu ochiul în revistele cu îngeri şi mai prindeau una-alta.

– Băi, fraierilor, zise tare şi strident şeful în trening roşu, daţi drumu’ la căldură, că ne-ngheţară coaiele! Cum să fii cool dacă nu eşti fierbinte?!

Deodată, şeful îl observă pe Doru, lipit de perete, aproape de intrarea în sală.

– Nă’ seara! zise el, pe un ton de Garcea. Cum te intitulezi şi ce cauţi pe la noi?

Doru simţi că i se taie picioarele. Lucian îi veni „în ajutor”.

– Stăpâne, ţi-am adus o jucărie, îl arătă el pe Doru. Este prietenul tipei pe care o s-o iau eu...

– Ce tot o freci cu fătuca aia, fraiere? îl întrerupse şeful şi toţi tipii din sală izbucniră în râs. 

Dunga vineţie de pe fruntea lui Lucian tresăltă, îngroşându-se, dar el se abţinu să răspundă.

– Hei, ce facem cu bobocul? continuă şeful, arătând spre Doru. Îl facem bărbat?

Doru crezu că se învârteşte lumea cu el, ascultând valul de propuneri venite din sală. Dar şeful păru să nu asculte sugestiile din public şi hotărî:

– Pentru început, dezbrăcaţi-l şi daţi-i 200 de km la bandă!

Lui Doru îi era jenă să se dezbrace în faţa unor tipi care arătau atât de bine. Stătea ca împietrit, aruncând priviri îngrozite şefului şi evitând ochii sfredelitori ai lui Lucian. În hohotele de râs ale publicului, câţiva macho men îi scoaseră hainele, lăsându-l doar în chiloţi. Nu, nu îi era teamă de ei, nu se simţea nici umilit, îi era doar ruşine pentru felul în care arăta. Îl aşezară apoi la banda rulantă. Doru începu să alerge, gâfâind. Din când în când, unul dintre tipi îl ciupea de burtica destul de rotunjoară. 

– Ce facem, şefu’, cu îngerii ăştia de firmă? întrebă deodată unul dintre şuviţaţi. A împânzit toată lumea, s-a băgat peste tot. Peste tot îşi vâră aripioarele. E mai organizaţi. Şi oamenii... tot vrea să să angajeze. Nu vrea, ai dracu’, să stea acasă, ci vrea să crape muncind...

– Mă copii, zise deodată şeful cu o voce incredibil de caldă şi de afectuoasă, iar faţa i se destinse toată într-un rânjet, mă copii, mă, ia nu vă mai căcaţi pă voi, că nu-i aşa rău! Chiar dacă să angajează, asta nu înseamnă că şi vrea să muncească! Voi oricum trebe să le găsiţi alte ocupaţii: să slăbească, să să menţină, să joace la Loto şi la Bingo, să să plângă de salariu şi să-şi înjure şefii, să ciordească şi să dea şpagă, ce-n mă-sa, ştiţi voi! În primul rând, trebe să fie nemulţimiţi, tot timpul nemulţumiţi: dă cum arată, dă noroc, dă bani, dă sănătate. Unde e omu’ nemulţumit, e loc şi pentru unu’ dintre noi!

Toţi tipii macho din sală aplaudară frenetic. Se vedea chiar că şeful se îmbujorase, treningul roşu nu reuşea să-i ascundă roşeaţa din obraji. Doar Lucian, deşi aplaudase şi el, încruntase puţin sprâncenele, iar colţul gurii coborâse uşor, aproape imperceptibil în partea stângă; totul i se părea acum un circ ieftin şi grosolan. Doru nu se oprise încă din alergat, deşi abia se mai ţinea pe picioare şi avea impresia că o să se înece în propria transpiraţie.

– Bagă şi o manea! răcni şeful, pocnind din degete şi urcându-se pe o bicicletă. Pentru sufleţelul meu!... Şi pentru toate sufleţelele noastre! Băi, fraierilor, zise de data asta şeful pe un ton mai grav, să vă iesplic, asta e diferenţa dintre noi şi ei: pă noi ne interesează sufletul, bre! Şi facem totul cu suflet! 

Vali Vijelie cu „Aş da zile de la mine”, dat la maximum, se făcu auzit în întreaga sală, dintr-o combină uriaşă, cu super-boxe, pornită de cei doi şuviţaţi. Cerceii din urechi, din nas şi din buric zăngăneau puternic, degetele pocneau, şoldurile se unduiau, pectoralii lucraţi la aparate tresăltau. „Nici n-a început bine şedinţa, că au şi dat-o pe manele. Ar trebui să mă car de-aici!”, mormăi Lucian.

VI

Doru se trezi aruncat, doar în chiloţi, în zăpadă, în faţa blocului. Cu chiu, cu vai, se târî până în apartament şi căzu lat pe covor. Totul se învârtea, lumina se scurgea în valuri mari, izbindu-l în faţă, pereţii parcă se lichefiaseră, covorul sârmos şi fierbinte îi intra în carne. Dar, deodată, ceva parcă îl săltă de pe jos şi Doru se simţi proiectat în văzduh. Zbură, o vreme, undeva, foarte sus, deasupra Bucureştiului, încercând o senzaţie nemaiîntâlnită de libertate. Luminile reclamelor, ale firmelor şi ale apartamentelor străluceau în noapte ca marcasitele unei broşe de argint. Apoi, brusc, fără să ştie de ce, Doru începu să coboare vertiginos, cu toate eforturile sale caraghioase de rămâne la înălţime. Degeaba ţipa şi dădea din mâini şi din picioare. Se prăbuşi şi pământul se deschise, înghiţindu-l, într-un canal. Pentru o clipă, imaginea i se tăie.

Când îşi reveni, şocul fu încă şi mai puternic. Se afla într-o sală întunecată, în care domnea o căldură înnăbuşitoare. Aerul era irespirabil. Degeaba încerca să facă vreo mişcare, pentru că era legat fedeleş: braţele deschise îi fuseseră prinse cu nişte lanţuri grele în peretele negru, crăpat. Bucăţi din zid se prăvăleau din când în când peste el, câte una îi strivea pleoapele sau îi lăsa un gust aspru şi nisipos în gură. Picioarele, şi ele, erau legate cu lanţuri. De ce se afla acolo, într-o asemenea situaţie, nu ştia. Poate trebuia să accepte totul ca pe un argument „irefutabil”, vorba „Paraziţilor”, despre existenţa lui, camuflat într-unul din jocurile, aparent, atât de absurde ale vieţii. Dacă se afla acolo, probabil că făcuse ceva deosebit. Poate viaţa lui avea să i se dezvăluie în toată splendoarea ei, întotdeauna cumva presimţită dincolo de insignifianţa sa cotidiană. Trase adânc în piept aerul fierbinte şi înecăcios. În fond, nu era chiar aşa de rău: era cam ca în biroul lui vara, când nu funcţiona instalaţia de aer condiţionat. Simţi cum creşte în el un sentiment de mândrie virilă care-l făcea să-şi îndrepte umerii, să scoată pieptul înainte, să arunce priviri aprige à la Mel Gibson în „Braveheart”, să strângă din dinţi şi să înfrunte totul fără să crâcnească.

Apariţia unui bărbat solid, geluit, cu un lanţ greu de aur zăngănind pe pieptul păros, ţinând două torţe în mâini, zdruncină însă bruma de încredere în sine care se trezise în el. Doru tresări. Văzu şi o măsuţă ciudată pe care se aflau tot soiul de obiecte contondente, printre care un set de cuţite cu prăsele îmbrăcate în piele, care scăpărau în întuneric. Deşi simţea că îi vine ameţeala, Doru încercă să-şi facă un pic de curaj: „Dacă tipu’ ăsta vrea să-mi facă ceva, măcar cinci minute să mă ţin tare, să fac caterincă. O să-i zic că sunt de acord să facem un târg: Elenei i-ar plăcea foarte mult colecţia asta de cuţite la bucătărie, poate ne înţelegem cumva”, îşi zise el. Cu torţele în mâini, tipul se apropia ameninţător de el. Doru avu senzaţia pentru o clipă că tot sângele i se scurge din trup, o plăcută amorţeală îl cuprinde şi el nu mai trebuie să se gândească la sine, mai ales la corpul său. Trebuie să se abandoneze, întru totul, fără regrete şi fără nicio speranţă. Tipul cu torţele era tot mai aproape, iar acum, cu toate gândurile sale, Doru tremura puternic. Trebuia totuşi să încerce să vorbească cu tipul, poate s-ar fi lămurit. De fapt, nici asta nu prea avea sens: lanţul greu de la gât îi zornăia atât de tare că ar fi acoperit glasul oricui. N-o să-l audă nici măcar când o să urle. Dar asta nu-l consola. Măcar de ar rezista cinci minute... Ar fi clipa lui de glorie. Dacă ar avea un ceas să cronometreze. Da, uite, deşi îl dezbrăcaseră, mai avea un ceas la mână. Cinci minute.

Tipul nu-l întrebă nimic. Veni lent spre el şi-l arse cu torţele la subraţ. Carnea lui sfârîia, dar Doru reuşi să-şi reprime ţipetele. Se simţi, pentru o clipă, puternic şi uită de numărătoare. Crezu chiar că îi aruncă tipului privirea aia cruntă şi sălbatică à la Mel Gibson în „Braveheart”, pe care o exersase mai devreme. Parcă întreaga furie a lumii se adunase în el, în ochii lui scăpărători. „Dacă m-ar vedea cineva acum, ar şti că am învins”, îşi zise Doru, cu lacrimi de durere şi fericire în ochi. Câţiva aurolaci trecură impasibili printre flăcări, pe lângă el, trăgând din pungă şi se trântiră pe jos câţiva paşi mai încolo, fără să-l bage în seamă. Tipul nu acordă nimănui nicio atenţie şi continuă să-l tortureze pe Doru nestingherit.

Lui Doru i se făcu apoi milă de el însuşi, nu înţelegea de ce i se întâmplă tocmai lui toate astea... Momentul de duioşie faţă de sine, când îşi conştientizase victoria, se transformase în milă şi risca să ruineze atitudinea virilă de mai înainte. Dar acum nu mai conta, minutele (poate totuşi secundele) de glorie trecuseră şi de-aici încolo trebuia să se retragă treptat într-un con de umbră, în întunericul absolut. Îl durea, însă, al dracului de tare şi, pentru început, avea să se dedea, din plin, desfrâului ţipetelor.

Tipul păru a se plictisi curând de jocul cu torţele, dacă se putea citi aşa ceva pe o faţă încremenită ca a lui. Îl dezlegă pe Doru şi acesta se prăbuşi pe pământul incandescent. Tânjea cel puţin după un leşin care avea să-i oprească durerea. Bruma de luciditate pe care o mai avea îl supăra, nu-l lăsa să se abandoneze întunericului.           

Tipul puse torţele deoparte, se duse la măsuţă şi alese cuţitul cel mai mare, cu prăsele din piele neagră, cu lama tăioasă şi scânteietoare. Doru îşi dorea acum să se termine totul, să se ducă în locul acela unde s-ar fi cufundat, pentru totdeauna, într-un ocean de linişte netulburată. Spera ca tipul să ia cuţitul şi să i-l înfigă în inimă sau în jugulară. Dar nu se petrecu aşa. Deşi fără entuziasm, tipul luă cuţitul şi începu să-l taie pe Doru încetul cu încetul. Doru urlă, implorându-l pe tip şi zvârcolindu-se.

Sângele ţâşnise în valuri. „Poate că tocmai astea sunt valurile oceanului”, îşi spuse Doru. Ar fi vrut totuşi să se întâmple o minune şi să se trezească din coşmar. Durerea şi spaima îl copleşiseră. Era, oricum, mai bine, să nu mai opună rezistenţă şi să accepte valurile oceanului de sânge, să le lase să-l acopere uşor, cu blândeţe. Închise ochii. Aproape că le auzea murmurul. Un tunel îngust, cafeniu întunecat i se deschidea, parcă, în faţă.

Mirosea a ars şi pe jos putea vedea câte ceva: un deget, o mână, un picior, un testicul... toate ale lui. Îi era rău, nu o putea lua pe-acolo. Dar de departe veneau chemarea şi murmurul valurilor. Dacă va face un efort, va reuşi să străbată tunelul: acesta se lumina parcă tot mai tare, devenise maroniu-gălbui, părea că se deschide în capăt. Trebuia s-o ia într-acolo. Sângele aproape că-l acoperise pe Doru. Da, avea să o ia prin tunel, pereţii vibrau amintind de vuietul valurilor şi se făceau tot mai transparenţi şi mai strălucitori, ca pelicula unui film. Imaginile se învălmăşeau, pereţii curgeau, iar lumina irumpea.

– Eşti un imbecil, se auzi deodată o voce ca un tunet.

Doru făcu o sforţare să se uite în locul de unde venea vocea. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, sânge şi sudoare, întrezări un alt tip... în costum, cu laptop, acolo, în canal! Tipul cel solid care-l tortura pe Doru se opri o clipă, lăsându-l într-un lac de sânge, şi, ridicând cuţitul ameninţător, se îndreptă spre străinul în costum ce apăruse subit în canal.

– Ai primit vreun mail despre ce fac eu aici? întrebă rânjind călăul lui Doru, iar ochii i se făcură deodată roşii, sticloşi.

– Lasă-l în pace! Ai să-l omori! zise autoritar bărbatul în costum, bătând tactul cu degetele pe laptop. Nu-şi putea ascunde, însă, tremuratul. Era încins la faţă, părea că se sufocă, aşa că îşi scoase sacoul, lăsând să i se vadă două aripi albe uriaşe.

– Nicio pagubă! De ăsta n-are nici dracu’ nevoie, spuse relaxat tipul cel oacheş.

            Cuvintele îl sfâşiară pe Doru mai puternic decât o mie de cuţite. Trebuia să fugă, să scape de acolo cu orice preţ. Poate, dacă ar încerca, şi-ar mai găsi drumul prin tunel. Încercă să se concentreze. Se rugă să vină valurile şi să-l ducă la liman. Parcă le auzea murmurul îndepărat. Şi parcă se distingea tunelul gălbui, şerpuitor. Se va târî până la sfârşit, spre lumină, spre ieşirea cea îngustă prin care va trece dincolo... Lumina creştea. Capătul tunelului se vedea acum bine, se puteau zări chiar nişte pete maroniu-roşcate întinzându-se şi muşcând din lumină. Într-o clipă, poarta se topi ca pelicula unui film, arzând la final de spectacol.

VII

            Se sfârşise filmul pentru Doru şi asta nu doar în vis, ce să-i faci, nu doar „viaţa bate filmul”, uneori şi moartea o face. Ce se întâmplase exact? Greu de spus. Lucian proiectase în acea seară ultima întâlnire cu Elena, întâlnirea magică la el acasă, unde avea să-i ia, în sfârşit, sufletul şi să-şi îndeplinească misiunea. Elena acceptase şi totul părea perfect.

Plictisindu-se să împrăştie prin toată casa lumânări parfumate cu aromă de scorţişoară şi pernuţe în formă de inimioară roz, Lucian se hotărâse să-şi facă de lucru. Nu atât din teamă sau ostilitate, cât din plictiseală, se apucase să-i întindă o cursă rivalului său, Doru. Apoi, din clipa în care îl văzuse pe Doru, prizonier în sania cu zurgălăi, îi venise cheful de joacă şi îl dusese pe Doru la sala de fitness. Tot stresul, toată oboseala păreau să dispară pe drumul spre sală, distracţia era garantată, iar Lucian se simţea din nou în formă.

Când îl zărise apoi pe Doru transpirat, în chiloţi, alergând la bandă, imaginaţia lui Lucian se aprinse brusc şi acesta se pregătise să propună noi jocuri, mult mai incitante. Din nefericire, confraţii şi şeful nu doar erau lipsiţi de orice rafinament, dar şi absolut intratabili şi needucabili şi, totodată, mari amatori de distracţii monotone, aşa că Lucian trebui să se limiteze să-l urmărească pe Doru, alergând la bandă; pe confraţi, hlizindu-se şi trăgându-se de cercelul din nas; iar pe şef, descojind seminţe cu vârful ascuţit al cozii pe ritmurile lui Vali Vijelie şi Adi de la Vâlcea!

 Când simţi că nu mai suportă, Lucian profită de un moment de neatenţie al şefului şi al confraţilor (şeful dădea dedicaţii subordonaţilor pe CD-uri piratate) şi îl trase pe Doru, aşa în chiloţi cum era, de pe bandă, târându-l afară din sală. Lucian îşi scutură pletele de coji de seminţe (din păcate, lipite bine în părul geluit) şi inspiră adânc aerul rece de afară, de parcă mai înainte s-ar fi sufocat. Se gândi să profite puţin de Doru, asta până la ora întâlnirii cu Elena. Îl urcă pe Doru în sanie şi îl duse acasă, gândindu-se la început să se distreze puţin în apartamentul lui Doru. Apoi, mai mult din nostalgie profesională decât de grija vecinilor, Lucian se hotărî să caute un loc mai retras şi mai întunecos.

Cât timp Lucian îşi făcea de lucru cu Doru în canal, Elena termină serviciul, se boi repede la budă şi alergă la Lucian, un pic nemulţumită că a lălăit-o atâta şi hotărâtă să o pună în seara asta cu macho man-ul. La Lucian acasă, Elena însă nu găsi pe nimeni şi se îngrijoră foarte tare, gândindu-se că Lucian suspină acum în mâinile altei tipe.

Între timp, apăru Cristi şi se luptă cu Lucian, învingându-l în cele din urmă, dar prea târziu, căci Doru, fie datorită unei pneumonii, fie datorită leziunilor provocate de cuţit, reuşise deja să intre în tunelul cu luminiţă la capăt. Se poate spune că toţi trei fuseseră ghinionişti: Lucian pierduse întâlnirea cu Elena, nu-i mai luase sufletul şi dead-line-ul expira; Cristi fusese agitat toată ziua la serviciu, nu răspunsese la mail-uri, deşi fusese avertizat şi, mai rău decât orice şi absolut incalificabil, fugise de la şedinţa săptămânală de la „Lido”, chiar de sub nasul şefului şi fără să facă niciun pariu. Mai mult, alergase prin tot Bucureştiul să dea de Elena (în timp ce ea se boia şi se fâţâia la budă!), dar îl găsise în schimb pe Doru şi, cu toate că-l învinsese pe Lucian, Doru murise. Acum, Cristi arăta palid şi răvăşit, iar o aripă îi atârna ruptă şi însângerată, cât despre Doru, ce să mai spunem...  

            Consecinţele neglijenţelor fură dramatice şi neiertătoare pentru protagonişti. Lucian, după ce eşuase lamentabil încă o dată, îşi pierdu licenţa şi i se luă nemurirea, ba, mai mult, ca să se înveţe minte, simplu muritor cum era acum, fu obligat să se angajeze om de serviciu şi să cureţe WC-urile cu parfum de mere verzi, aşa că se ţinea într-una de nas şi lăsa permanent impresia că e gata să borască.

Cristi schimbă aripioarele îndesate în costum pe corniţe şlefuite şi geluite şi se reîntoarse la Elena în calitate de „diavol păzitor” în locul lui Lucian. Din cauza gelului, făcuse mătreaţă şi nu mai putea scăpa de ea; era, totuşi, mulţumit că se află mai aproape de oameni şi ceva mai departe de şefi. Oricum, încerca să se ţină la distanţă de sala de fitness. În principiu, rămăsese acelaşi inadaptat, fie el diavol, fie înger.

Mai bine o nimerise Doru: după ce murise, cum fusese cuminte şi cum se eliberase un post de înger, Doru fu invitat să devină „înger de firmă” în locul lui Cristi. Nu avea experienţă, aşa că fu nevoit să se înscrie la o serie de traininguri de dimineaţa până seara, totuşi, făcea progrese şi se gândea din ce în ce mai puţin la Elena, la femei, la oameni...         

            Elena crezu că Lucian o înşelase şi-şi întinse tot fardul verde pe faţă de durere. Dar durerea ei se dublă când ajunse acasă şi nu îl mai găsi pe Doru. Şi chiar se triplă când văzu la televizor că s-a găsit un trup în canal şi când se trezi, mai apoi, cu poliţia la uşă.  Îi era teamă să n-o acuze pe ea de ceva. Dar nu se întâmplă nimic şi zilele trecură. Dezamăgită de bărbaţi o dată pentru totdeauna, Elena îşi cumpără batiste de hârtie, un vibrator, floricele şi nu mai schimbă canalul de pe Acasă TV.