ANIMĂLUŢELE MELE
Ruţica, prinţesa maidaneză, amatoare de cafea şi Brahms (anii 1990-2000)
Pe Ruţica am adus-o din Rahova, dar, ca dovadă pentru cât de ambiţioase şi
capabile de a progresa sunt pisicile (măcar pe parcursul primelor 7 vieţi),
Ruţica s-a emancipat şi a ajuns să bea cafea (numai) din ceaşcă şi să adore
muzica clasică (mă rog, mai corect, cultă), în special Brahms!
Ruţica a fost ceea ce se cheamă o
pisică din rasa „europeană comună”, ca să fim „politically correct” şi să nu
spunem „maidaneză”. Nu avea o culoare uniformă (ci era chiar foarte bălţată –
alb cu maro şi cu negru), dar asta n-a împiedicat-o să ajungă o adevărată lady.
Părea cea mai mică şi mai
neajutorată dintre toţi cei 10 pui care rătăceau bezmetici prin curte, aşa că
m-a înduioşat şi am luat-o acasă. M-am chinuit să o duc până acasă cu
tramvaiul, strângând-o tare în braţe (fără a lua în seamă zgârieturile),
temându-mă, mai mult că o să-mi scape, decât că o s-o sufoc.
Nu eram singură, aveam pe cine să
mă bazez la nevoie, eram împreună cu viitoarea ei naşă, Alina (şi, de ce să ascundem,
naşa lui mami şi tati la cununie şi, totodată, a lui Alex). Iar naşa Alina n-a
avut ce lucra şi s-a pus s-o spele pe biata pisicuţă (că doar venea dintr-o
zonă cam famată şi se ştie ce efect purificator are apa!). Năşica a avut noroc
că a supravieţuit, dar a stat bandajată la pat vreo două săptămâni. Şi, de
atunci, „neajutoratei” pisicuţe i-a rămas numele de „Ruţa” – de la „Gheruţa”,
„Jevruţa”, „Vampiruţa” şi alte „Ruţe”...
Ruţica s-a adaptat foarte uşor la
viaţa de apartament şi a început să devină tot mai sofisticată şi cu mai multe
pretenţii: ba să-i dai laptele din
ceaşcă, nu din castronaş; ba să-i pui şi puţină cafea în lapte, că altfel n-are
gust; ba să o serveşti cu o cafea adevărată, Lavazza Gold Selection, la
expresor dacă se poate şi să-i aduci cafeaua în sufragerie, că nu aşa se
serveşte o doamnă! Şi s-o fi văzut cum lipăia 3-4 ceşti de cafea cu lapte
(aşezată sus, pe masă), mai ciugulind şi câte o sărăţică sau un stix (din ce
găsea acolo), uitându-se la serialul ei preferat, iar, la sfârşit, se lingea pe
botic şi începea să toarcă satisfăcută.
A început să aibă şi pretenţii
muzicale: voia să-i pui numai muzică cultă, în special Brahms (valsuri, dansuri
ungare, concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în si bemol major), când şi
când câte o nocturnă de Chopin, un impromptu de Schubert sau piese din
„Carnavalul” de Schumann şi să ai grijă să nu fie nici prea tare, nici prea
încet, nici să apară probleme de sonorizare, că te reclamă la „Protecţia
melomanilor”.
Te bătea la cap să o laşi să se
îmbrace în rochiţă de mireasă cu trenă mult prea lungă pentru ea, însă din
fericire nu prea costisitoare, confecţionată ad-hoc din perdele, de care se
împiedica invariabil şi pe care o sfâşia toată.
Seara (pentru că ziua nu mai
trebuia să ceară acordul, nefiind nimeni acasă), se milogea să doarmă în pat pe
pernuţa ta (dacă nu i-o dădeai, îţi trăgea perna de sub cap în timp ce dormeai
şi se tolănea pe ea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat).
Şi nici aşa nu se liniştea!
Noaptea trebuia să ai grijă să dormi cu pantaloni, şosete şi, eventual, cizme
în picioare (dacă nu aveai un costum mai zdravăn de cosmonaut sau scafandru) şi
să nu carecumva să faci o mişcare, că ataca imediat! Probabil că picioruţele
sub cearşaf i se păreau nişte şoricei numai buni de vânat.
Ruţica adora să se bage în orice
pungă întâlnită pe traseu, s-o facă să foşnească şi apoi să plece cu ea pe cap
prin toată casa, apreciind traiectoria şi distanţele impecabil, cu o precizie
matematică şi fără a-şi pierde o fracţiune de secundă echilibrul.
În afară de foşnitul şi târâtul
pungilor, Ruţica se mai distra cu ciufulitul brăduţilor de iarnă (din care cu
greu mai supravieţuiau trei globuri şi trei fire de beteală pe care până la
urmă le foloseam pentru diadema de mireasă, accesoriu obligatoriu al rochiţei
din perdele). Noroc că sărbătorile de iarnă au loc doar o dată pe an!
Însă de departe pasiunea ei cea
mai mare era muzica. Şi venea de oriunde din casă sau de pe balcon pentru a o
auzi. Dacă prindea frânturi din valsul op. 39 nr. 15 în la bemol major de
Brahms, Ruţi lăsa tot (inclusiv treburile mici şi mari, foşnitul pungilor şi
chiar vrăjeala cu motanii din cartier) şi venea la galop, ca un armăsar în
spume, disperată să nu piardă cumva un acord! Începea să miaune şi să toarcă
încetişor, cu ochii îngustaţi de plăcere şi se leagăna uşor, frecându-se tandru
de picioarele lui mami. Din când în când, o mai cheama şi pe mami să vină să-i
cânte la pian şi atingea şi ea uşor clapele cu lăbuţele.
Ruţicăi îi plăcea atât de mult
vocea lui mami (şi, în ultima vreme, şi vocea lui Alex) încât, dacă mami cânta
la duş, Ruţi venea val-vârtej de oriunde din casă (chiar şi de pe balcon),
începea să zgârie înnebunită cu gheruţa uşa de la baie şi cerşea să fie lăsată
înăuntru la recital, mieunând sfâşietor de ziceai că vine sfârşitul lumii. Iar
cea mai mare bucurie pentru ea era să stea tolănită la mami în poală, mami să-i
fredoneze valsul ei preferat de Brahms, iar Ruţica să râcâie cu gheruţa pe
pantaloni şi să toarcă fericită, tare ca un tractor, de se cutremurau pereţii!
Mama Coca (bunica lui mami) se
înnebunea după costumaţiile şi deghizăririle lui Ruţi: se distra mai ales să o
facă băbuţă, legându-i o cârpă pe cap ca o băsmăluţă. Avea, într-adevăr, un aer
foarte comic, dar ea prefera rochiţa de mireasă din perdele şi-şi dădea
întotdeauna jos băsmăluţa!
Ruţica avea şi alte talente: era
capabilă să joace volei ca o campioană şi se dădea peste cap ca să prindă
mingiuca aruncată de mami, de Mama Coca sau de Alex. De asemenea, putea face
acrobaţii incredibile la bucătărie, era capabilă să sară de pe hol direct în
cratiţa cu friptură de pe aragaz! Îndată ce simţea mirosul de friptură, devenea
foarte agitată şi-şi descoperea alte abilităţi: vorbea la perfecţie limbi
străine, mai exact „baleneză” ca Dory din „În căutarea lui Nemo” pentru că
aceasta i se părea cea mai expresivă (urla şi se strâmba ca toţi dracii, de
parcă o tăiai cu ferăstrăul, numai să-i dai şi ei puţină friptură; ar fost în
stare şi să latre, la nevoie, numai să fie mai persuasivă).
Ruţica a fost foarte bolnavă în
ultimii ani, dar extrem de curajoasă şi nu s-a lăsat niciodată descurajată (era
plină de viaţă, la fel de tandră şi torcea mereu). Timp de 3 ani, s-a
confruntat cu cea mai grea boală, cancerul, dar nu s-a dat bătută. Ruţi s-a
bucurat, deşi a luptat pentru fiecare clipă de viaţă, s-a jucat, a savurat câte
o ceşcuţă de cafea, un vals de Brahms, precum şi mângâierile şi dragostea celor
de acasă. A tors chiar şi în ziua în care a murit.
Şi acum, o Ruţica cu aripioare,
parfumată şi moţată ca o prinţesă, îmbrăcată, poate, într-o rochiţă de mireasă,
cu diademă, toarce şi se răsfaţă în poala lui Mama Coca printre îngeraşii şi
copilaşii bucălaţi, cu păr de aur din Paradis,care mai trebuie, săracii, din
când în când, să-şi întrerupă corurile angelice de preamărire a lui Dumnezeu şi
să cânte valsul ei preferat de Brahms!
Charlie, balerinul şi venerarea
vacilor
(anii ’80-’90)
Charlie a fost canişul alb al lui mami în anii ’80, la Bucureşti, când era
mami la şcoală. A fost un câine absolut extraordinar, nu atât prin faptul că
făcea lucruri spectaculoase, ci pentru că era bun, sensibil şi foarte iubitor.
Îi plăceau atât de mult pacea şi armonia în familie încât nu tolera certurile
şi-i lătra amarnic pe cei care le provocau. Era cel mai fercit când toată lumea
se înţelegea şi toţi erau prieteni.
Charlie
era meloman: asta nici nu ne mai miră, face cumva parte din tradiţia animalelor
trăsnite din familia noastră, să nu uităm ce talentată soprană a fost Garona.
Cel mai mult îi plăcea să vină lângă pian când cânta mami, se făcea ghem lângă
pian şi asculta muzica foarte cuminte, nemişcat. Venea la pian chiar şi atunci
când cânta mama Coca doar cu un deget (cum învăţase ea de una singură, măcar
pentru a putea reda tema unei melodii).
Charlie
avea o slăbiciune pentru dulciuri: pentru bomboane, ciocolată şi prăjituri (nu
le-ar fi refuzat niciodată; cum se-nnebunea mama Coca după murături, aşa era
Charlie cu dulciurile). Mergea în două labe, se dădea peste cap şi făcea
piruete, doar-doar o primi o bomboană. Şi când i-o aruncai, o prindea din zbor.
Dintre
toate animăluţele noastre trăsnite, Charlie a fost „balerinul”. Împrejurări
prozaice pentru noi cum ar fi un pom sau un gard pentru pişu, trezeau în
Charlie simţul artistic. Charlie ridica atât de sus piciorul când făcea pişu de
parcă era prim-balerin pe scena Teatrului Balşoi, în „Lacul lebedelor”; ziceai
că-şi ia zborul. Ba uneori, făcea şi piruete foarte elaborate pe care le
executa cu multă siguranţă şi graţie.
Charlie
îşi avea şi el ciudăţeniile lui: lătra ameninţător la câinii mai mari (lupi,
buldogi, dobermani etc.), dar se temea de pisici şi venera vacile. Asta i se
trage probabil şi de la excursia la Sinaia unde Charlie trăise nişte experienţe-
limită.
Prin anii ’80, mami mergea în
vacanţa de vară la Sinaia cu mama Coca (bunica) şi Nanaia (mătuşa), la o vilă de pe Strada Trandafirilor (pe
drumul spre cotă, imediat înainte de pădure), la doamna Enculescu, o distinsă
doamnă în vârstă, cu părul frumos, argintiu.
Vila arăta întocmai cum se chema
strada: pierdută într-o mare halucinantă de trandafiri (roşii, alb şi roz). Pe
atunci, Nana se încumeta să facă mici excursii la Sf. Ana sau la Cota 1400,
deşi mergea foarte greu, sprijinită în baston. Mama Coca, în schimb, fascinată
de trandafiri şi mulţumită că vedea Cota şi Sf. Ana chiar din grădină, prefera
să rămână în grădină, să se scalde în marea de trandafiri şi să se îmbete cu
parfumul lor.
Charlie se avânta şi în excursii
la Cotă sau la Sf. Ana împreună cu mine şi Nana, dar îi plăcea şi să alerge în
grădină, printre trandafiri. Ţepii lor nu păreau să-l ameninţe. Singura
primejdie din grădină era motanul gri al gazdei: cum îl vedea pe Charlie,
motanul se zbârlea, îl mârîia şi-l scuipa, ba chiar îi mai dădea şi vreo
gheruţă peste faţă. Odată, ţin minte că l-am văzut pe Charlie cu boticul
însângerat. Aşa că, bietul căţel ajunsese să se sperie doar când vedea coada
lungă, gri, stufoasă, iţindu-se dintr-o tufă de trandafiri.
Am mai spus că, fără să fie indian,
Charlie venera vacile. Asta n-ar mai trebui să vă mire după ce veţi auzi
următoarea istorioară. Într-o zi, când eram împreună în poieniţă, Charlie văzu
un monstru gigantic cu copite şi coarne, apropiindu-se lent, dar ameninţător.
Nu era altceva decât o vacă. Dar Charlie nu mai văzuse aşa ceva.
Iar în momentul acela, vaca avea
o nevoie urgentă pe care nu pregeta să şi-o satisfacă chiar acolo, în poieniţă.
Nu ştiu cât timp a durat până a făcut vaca pipi, dar parcă nu se mai termina.
Curgea din ea ca dintr-un rezervor uriaş, cu un debit înspăimântător (cum la
noi, pe vremea lui Ceaşcă, nici vorbă să fi văzut la robinet!). Charlie rămase
pur şi simplu încremenit, ca o stană de piatră când văzu o asemenea grozăvie, iar
vaca nu mai termina, parcă vroia să inunde toată poiana. Şi, dacă ar mai fi
continuat, poiana ar fi fost inundată mai rău ca oceanul din lacrimile lui
Alice în Ţara Minunilor. Charlie rămase pentru totdeauna cu un respect foarte
profund faţă de vaci şi le veneră până la sfârşitul vieţii.
Charlie a murit foarte bolnav,
după ce s-a chinuit multă vreme şi a trăit un an desfigurat. Dar acum e sus în
cer, alb şi pufos, privind cu ochii mari, negri îngeraşii şi dansând şi cântând
împreună cu ei, iar mama Coca îi spune poveştile ei cu animăluţe trăsnite.
Miţa, acrobata şi taurul furios
(anii ’80)
Când era mami chiar mai mică decât tine, adică la grădiniţă, a avut o
pisică tărcăţică, Miţa. Pisicuţa nu a stat prea mult pe la noi (doar 3 luni),
dar ne-a lăsat o impresie foarte puternică, aşa că trebuie măcar pomenită.
Miţa
era acrobată din naştere. Se dădea peste cap, umbla în două labe, făcea piruete
ameţitoare (balerinii şi patinatorii sunt mici copii pe lângă ea!), sărea chiar
până-n tavan, parcă era pe arcuri! Şi cădea întotdeauna în picioare, aterizând
elegant, cu o precizie demnă de invidiat. Mai avea puţin şi făcea şi plecăciuni
fanilor care o aplaudau, ce mai, o adevărată artistă!
Miţa
era artistă în toate – chiar şi temperamentul ei era de artistă: instabil şi
exploziv în unele momente! Când o lăsau nervii, Miţa se transforma într-un taur
furios şi făcea praf tot ce întâlnea în cale, începând cu picioarele celor care
aveau ghinionul să se afle prin preajmă. Mama Coca, săraca, era toată sfâşiată
pe picioare de gheruţele Miţei!
Miţa alerga cu o viteză aşa de
mare că nu se vedea decât norişorul de praf din urma ei! Dacă mai aveai şi
proasta inspiraţie să iei o cârpă roşie şi să i-o fluturi prin faţă („Taureau,
taureau!”), puteai să te pegăteşti să-ţi faci testamentul!
ANIMĂLUŢELE BUNICULUI
Dapix, devoratorul de poezii
(anii ’50-’60)
Când era Tete (tatăl lui mami, bunicul lui Alex) mic şi se chema Răducu
(prin anii ’50), a primit un motan uriaş cu un nume la fel de impresionant,
Dapix, să-i ţină companie. Era aşa de mare că abia încăpea pe uşă. Bineînţeles,
era mai mare şi decât Răducu, aşa că băieţelul îl încăleca şi pornea la trap cu
el prin toată casa: „Dii, căluţule!!”. Dar Dapix nu se supăra, ci-i făcea toate
mofturile lui Răducu.
Mai
mult, lui Dapix îi plăcea lectura. Nu ştiu cum se întâmpla, dar întotdeauna
când i se citeau poveşti sau poezii lui Răducu, apărea şi Dapix ca din pământ.
Şi avea o slăbiciune, la fel ca şi stăpânul său, Răducu (în vârstă de doar trei
anişori), pentru „Rapsodie de toamnă” de Topârceanu. Răducu şi Dapix o
ascultaseră de atâtea ori încât ajunseseră să o ştie pe dinafară: cunoşteau cu
exactitate versurile, ştiau chiar când se termina pagina şi trebuia întoarsă,
să te închini nu altceva, de parcă ar fi citit!
Într-o
zi, Răducu o rugă pe mămica lui, Coca, să-l ia şi pe el la şcoală, să o vadă
cum ţine lecţia, dar nu oricum, ci împreună cu bodyguardul său, Dapix, fără de
care nu putea circula. Mama Coca se învoi în cele din urmă, aşa că plecară la
şcoală toţi trei: Coca, Răducu şi Dapix.
Nu
ştiu cât de entuziasmaţi au fost Răducu şi Dapix de oră, dar copiii de la
şcoală au rămas cu gura căscată la spectacolul dat de Dapix şi Răducu.
Băieţelul a recitat „Rapsodie de toamnă”
din cap în coadă, fără greşeală, uitându-se pe carte, de parcă ar fi citit şi,
urmărind versurile cu degetul. Iar Dapix îi întorcea paginile una câte una,
exact atunci când se terminau versurile de pe pagină! Toată lumea se minuna:
–
Uitaţi-vă, doamnă, strigau copiii entuziasmaţi, copilul dvs. citeşte! Şi
citeşte şi motanul, uitaţi-vă!!
Mama
Coca a fost foarte mândră de odrasla şi de motanul său, iar elevii poate mai
povestesc şi astăzi despre copilul şi motanul-minune.
ANIMĂLUŢELE DIN CASA STRĂBUNICII
Străbunica Lidia (căreia însă i se spunea pe scurt bunica Lidia) e
străbunica lui mami, bunica lui Tete şi mama Cocuţei, a Nanaiei şi a lui Uca.
Istoria animăluţelor trăsnite a început în casa ei, la Focşani, în anii ’20 şi
a continuat la Bucureşti, după Al Doilea Război Mondial.
Găina care se credea câine
(Bucureşti, anii ’50)
Prin anii ’50, bunica Lidia avea o găină la curte. Ar fi fost o găină
oarecare dacă nu s-ar fi ataşat de bunica Lidia mai ceva ca un căţel şi dacă
n-ar fi umblat după ea toată ziulica prin curte, ba chiar şi pe stradă. Ieşea
şi după ea, s-o conducă la serviciu şi o întâmpina la poartă când se întorcea. Urca
pe scăriţă la etaj s-o vadă dac-a ajuns cu bine în dormitor. Se ţinea scai de
biata bunica Lidia.
Tot
alergând de colo-colo după bunica Lidia ca un căţel, găina ajunsese să sufere
de tulburări de personalitate: începuse să se creadă câine şi, oricât i-ai fi
explicat situaţia, nu vroia s-audă. Nu mai făcea ouă, nici nu mai cotcodăcea
măcar, ci doar lătra şi mârâia când altcineva încerca să se apropie de bunica
Lidia. Tot e bine că nu ajunsese să se creadă de-a dreptul fetiţa bunicii
Lidia!
Garona, Miţi şi Ţuchi
(Focşani, anii ’40)
Garona, Miţi şi Ţuchi au fost animăluţele casei în anii ’40.
Miţi, cel mai înfumurat
motan, mereu la înălţime
Miţi era cel mai şmecher motan din Focşani. În primul rând, pentru că
alerga toată ziulica (şi mai ales toată noaptea) după gagici (şi nu s-ar spune
că fără succes!), în al doilea rând, pentru că avea obiceiuri mai apropiate de
ale oamenilor decât de ale animalelor: dacă animalele de casă se mulţumesc, în
general, cu un castronel cu apă sau lapte, Miţi era mult mai pretenţios: nu ar
fi băut în ruptul capului apă sau lapte din castronel, ci numai de la robinet!
Punea boticul la robinet, în bucătărie şi bea apă proaspătă, direct de la
sursă. Ar fi băut el şi laptele tot de la robinet, numai să fi curs, dar
România mai avea încă mult până să devină ţara în care curge lapte şi miere
(asta sperăm abia acum, o dată cu integrarea în Uniunea Europeană – 1 ianuarie 2007)!
Miţi
nu se mulţumea doar să bea apica direct de la robinet, ci avea şi propriile
tabieturi legate de deplasare (la fel de stricte şi imperturbabile): era foarte
ţanţoş şi nu mergea decât pe sus – cocoţat pe gard, pe bordură, pe crengile
copacilor, pe case şi aşa mai departe. Iarna chiar, când erau nişte nămeţi
uriaşi şi toată lumea, pentru a putea circula, mergea chircită prin tuneluri de
zăpadă, Miţi o lua, ca de obicei, mândru, pe deasupra, peste tunel, cu coada
sus. Bineînţeles, nu se grăbea la serviciu şi nici pentru a pleca în delegaţii,
ci doar alerga după gagici... dar era bine – după o vorbă contemporană din
lumea manelelor – ca toată lumea (şi, în special, rivalii sau „duşmanii”) să-i
vadă clar „valoarea”!
Ţuchi, cea mai protectoare mămică
Ţuchi nu ar fi ieşit în evidenţă printre pisici dacă nu ar fi fost o mămică
super-protectoare. Am putea spune chiar exagerată!...
Îşi iubea aşa de mult puii, încât
vroia să-i ştie mereu la adăpost şi la căldurică! Şi nu pregeta să-i ia frumos
în botic şi să-i ducă ea însăşi în locurile mai primitoare şi mai călduţe: nici
mai mult, nici mai puţin decât în şifonier, în şi printre haine, acolo unde se
puteau cuibări mai bine!
Ţuchi urca pe viţa de vie cu puii
în botic, intra pe geam şi-i lăsa, unul câte unul, în şifonier (preferabil la
Cocuţa), în buzunarul sau în gulerul unei haine, să se cocoloşească acolo.
Degeaba o dădeai jos cu pui cu tot, ea era o mamă foarte ambiţioasă şi era în
stare de orice pentru confortul puilor ei: urca imediat la loc, cărându-şi puii
în dinţi, unul câte unul, fără să se dea bătută.
Şi nu mică ne era mirarea dacă
găseam prin buzunar, în loc de batistă, vreun cocoloş pufos, dacă gulerul avea
coadă lungă şi-mbârligată sau dacă ne ieşeau mustăţi din chiloţi sau sutien! Ca
să vedeţi până unde merge dragostea de mamă!
Garona, vedeta, super-spioana şi
soprana
Garona (căţeluşa neagră, pechineză a bunicii Lidia) era, de departe, vedeta
familiei. Se făcuse remarcată încă de când era mică (sau, mai exact, pui,
pentru că mică a fost ea întotdeauna). În fine, când era mică sau... cum am
zis, pui, Garona era atât de mică că părea invizibilă (dacă nu făceai eforturi
supraumane s-o descoperi). Chiar prin asta se remarcase iniţial.
Bunica Lidia o ţinea în palmă.
Era aproape cât negrul de sub unghie (şi, Doamne fereşte, bunica Lidia nu avea
unghiile murdare; ce se vedea mic şi negru era Garona!). Dacă bunica Lidia
purta mănuşi negre, nici nu se mai vedea!
Îi plăcea să stea şi în buzunar
la bunica Lidia, acolo se simţea în siguranţă, se cuibărea şi aştepta
mângâierile şi alinturile bunicii Lidia. Chiar şi atunci când se făcu mare,
Garona încăpea în buzunar şi prefera să se plimbe aşa, scoţând capul ca un pui
de cangur din buzunarul bunicii Lidia!
Era preferata bunicii Lidia şi-şi
permitea chiar să se strecoare în patul ei şi să se cocoloşească lângă ea
(pentru asta era gata să-l dea jos din pat, la nevoie, pe bunicul Ionel, aşa,
fără nici un fel de scrupule). Cert e că era foarte ataşată de stăpâna ei şi nu
se mai dezlipea de ea.
Dintre toate animăluţele noastre
trăsnite, Garona avea un talent unic, absolut special. Dacă Monica fusese
detectivă (şi reuşise să prindă un hoţ pe care-l căuta poliţia de luni
întregi), Garona era spioană – şi nu în orice condiţii, ci chiar în timp de
război! Nu ştiu cum făcea, dar reuşise să se infiltreze în armata duşmană şi
afla cu o precizie uimitoare când aveau loc bombardamentele asupra oraşului.
Şi partea frumoasă era că nu
ţinea doar pentru ea secretele, ci avea spirit civic şi sărea în ajutorul
cetăţenilor din oraş de fiecare dată, avertizându-i despre bombardament şi
anunţându-i dacă e cazul să se ducă la adăpost. Cum? Păi, dacă Garona nu mânca
şi stătea posomorâtă cu botul pe labe, sigur în ziua aia era bombardament şi
oamenii trebuia să fie pregătiţi. Dacă, din contră, Garona mânca tot şi dădea
veselă din codiţă, vecinii puteau sta liniştiţi: nu avea să fie nicio bombă în
oraş, în ziua respectivă.
Tot oraşul se iţea încă de dis-de-dimineaţă
în poartă, la bunica Lidia, să afle pronosticul pentru ziua respectivă. Veneau
lăptăresele, măcelarii, negustorii, hornarii, ba chiar şi oltenii cu cobiliţele
şi toţi îşi lungeau gâturile peste gard şi strigau cât îi ţinea gura:
– Coană Lidia, coană Lidia, ce-a
făcut Garona? A mâncat? Dă din codiţă? Ce ne facem azi?
Şi Garona nu a dat greş
niciodată. Până şi coşarul, deşi invidios pe Garona că era mai neagră ca el,
venea să se intereseze la bunica Lidia despre situaţia din ziua respectivă.
Garona îl mârâia, enervată la
culme că cineva îi face concurenţă: coşarul era aproape la fel de negru ca ea
şi ei nu-i plăcea o astfel de concurenţă! În plus, coşarul era un simplu coşar,
iar ea era o adevărată „lady” – comparaţia dintre ei doi o scotea din sărite
şi, de fiecare dată când îşi aducea aminte de statutul lor social diferit,
Garona se enerva şi mai abitir şi-l mârâia şi mai tare. Dar mai mult decât
astea, o enervau erorile gramaticale pe care le făcea coşarul:
– Ce faci, niagro!? hârâia
coşarul.
– Mrrr, răspundea „amabil”
Garona, tremurând de furie.
– Ai mâncat azi? Ia spune, ce
facem azi? E bombe?! continua coşarul.
– Mrrr, mrrr! mârâia Garona, şi
mai enervată de dezacord, zbătându-se în braţe la bunica Lidia.
– Hm, da’ niagră mai eşti! Eşti
mai niagră ca mine! se minuna coşarul.
Doar recunoaşterea că,
într-adevăr, era mai neagră decât coşarul o mai potolea cât de cât şi-i reda
demnitatea ameninţată.
Garona nu era doar super-spioană
şi oracol ambulant pe care, realmente, îl puteai înţelege şi pe care te puteai
baza, ci mai avea şi alte talente ascunse, care, în cele din urmă, se lăsară
descoperite: Garona cânta! Şi nu oricum, ci „profi”, ca o soprană de coloratură
pe scena operei. Lăsa capul pe spate (de ziceai că face podul de sus) şi
începea să ia note tot mai înalte şi mai vibrante:
– A, a, a, a, a, a, a, a, a....
Toată lumea o asculta cu gura
căscată, inclusiv pisicile (Miţi şi Ţuchi) şi vecinii (care scoteau capul pe
ferestră). Ba faima i se duse şi mai departe în oraş şi veniră o grămadă de
oameni (cu sau fără căţei) să o asculte. Aşa o auzi şi Rudolf – un căţel mare,
alb, şi el cântăreţ de marşuri militare şi de muzică de fanfară. Se îndrăgosti
imediat de ea şi îi făcu o serenadă... pe ritmuri de marş. Dar, ce contează, o
impresionă pe Garona şi „prinţesa” acceptă să dea un recital împreună.
Şi
toată lumea asistă uluită la recital: Garona cânta ca o soprană la operă,
dându-şi capul pe spate, Rudolf o acompania vioi pe ritmuri de marş, Garona era
mică şi neagră, Rudolf era mare şi alb!... Dar ce mai conta, dacă era dragoste
şi dacă amândurora le plăcea muzica!
Poate
povestea Garonei ar fi fost mai lungă şi poate că ar mai fi fost alte trăsnăi
de spus, dacă nu ar fi furat-o ruşii (ocupanţi după victoria din 1945). Se ştie
că atunci ruşii „luau” orice (vorba marelui Tănase, „Davai ceas/ Davai palton/
Davai ciorap de nylon”), inclusiv fetele (acestea se dădeau cu cenuşă pe faţă
şi făceau pe slutele, chioarele şi şchioapele ca să nu sară ruşii pe ele). Dacă
fetele au mai scăpat prin diverse camuflaje, Garona, de data asta, n-a mai avut
noroc (cât era ea de spioană). Sau poate tocmai pentru că era spioană, o fi
fost urmărită!... Au tras-o ruşii direct din buzunarul bunicii Lidia şi au
dispărut cu ea. Dar, chiar şi aşa, povestea Garonei nu a dispărut, ci continuă
să fie spusă şi astăzi.
Dolly, Dolofanu’ şi Bercu’
(Focşani, anii ’30)
Pentru că toţi copiii bunicii Lidia, în buna tradiţie a familiei, trebuia
să aibă şi ei câte un căţel, Uca, Nana şi Coca s-au pomenit cu Dolly, Dolofanu’
şi Bercu’. Dolly era căţelul lui Uca, Dolofanu’ al Nanaiei, iar Bercu’ al
Cocuţei. Fiecare îşi are povestea lui.
Cel mai tare baby-sitter, Dolly
Bunica
Lidia îl rugase pe Dolly să aibă grijă de bebe Uca şi să stea cu el cât timp avea să meargă la bucătărie şi să
pregătească masa. Dar Dolly nu avea chef să facă pe baby-sitter-ul şi, supărat
că-şi strica ziua, mârâi la bunica Lidia şi chiar şi la bebe, arătându-şi
colţii lungi şi ascuţiţi. Bebe începu să plângă, iar bunica Lidia izbucni:
–
Nu ţi-e ruşine, Dolly?! îl certă bunica Lidia. Ieşi afară din casă! Nu mai
vreau să te văd!
Supărat
că bunica Lidia îl scosese afară din casă, Dolly se plimbă o vreme trist şi
abătut. Se simţea rău pentru ce făcuse. Nu ştia ce să facă şi cum să o-mpace pe
bunica Lidia şi pe bebe.
Deodată,
trecu pe lângă o vie din vecini. Nu era foarte mare, dar strugurii rotunjori,
sidefii străluceau ispititor pe araci. Ce-ar fi să ia câţiva să-i ducă lui
bebe, acasă la bunica Lidia? Poate l-ar ierta. Zis şi făcut. Tiptil, în vârful
picioarelor, Dolly se furişă în curtea vecinului, în vie şi rupse încetişor un
ciorchine de struguri. Plecă apoi cu el în bot, ţinându-l bine, ca să nu-i
scape şi fugi mâncând pământul până acasă. Intră val-vârtej pe fereastră. Bebe
dormea liniştit în pătuţ, iar bunica Lidia coborâse la bucătărie. Dolly lăsă
strugurii pe pătuţ, lângă bebe. Se aşeză şi el apoi lângă pătuţ, aşteptând să
vadă ce o să facă bebe când s-o trezi şi ce va zice bunica Lidia.
Nu
ştim dacă bebe a gustat vreun strugure (regimul lui se limita atunci la ţâţa
mă-sii), dar ştim precis că bunica Lidia l-a iertat pe Dolly şi a apreciat
gestul lui. Şi de atunci Uca a stat numai cu Dolly şi nu a mai avut alt
baby-sitter.
Dolofanu’ şi parada militară
Nu avea vreun grad militar, nu luptase în Primul Război Mondial, nu avusese
vreo misiune specială în armată, nu primise niciodată vreo decoraţie, darămite
onoruri militare, dar Dolofanu’ al Nanaiei era mare fan al armatei şi mai ales
al paradelor militare. Acestea din urmă păreau organizate anume pentru el.
Soldaţii care defilau în pas de marş îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare,
cavaleria călare pe cai împodobiţi de paradă, trompetele aurite, muzica
ritmată, toate îl fascinau pe Dolofanu’. Aşa că, atunci când tuturor le era
lumea mai dragă, Dolofanu’ sărea în faţa tuturor, să defileze şi el, cu coada
sus şi să conducă parada . Toată lumea striga:
– Piei, potaie! Cară-te de-aici,
jigodie! Aici e paradă militară, nu-i pentru căţei!
Ba
chiar cineva îl ameninţase cu puşca, trăgând însă în aer. Dar Dolofanu’ nu se
sinchisea. Rămânea în faţă, cu coada sus, să conducă mândru defilarea. Era
primul şi cel mai fălos dintre soldaţii de la paradă. Aşa că, treptat, lumea
s-a obişnuit cu el şi a început să-l admire pentru ambiţia, devotamentul şi
entuziasmul său. Şi i s-a permis să rămână la paradă. Ba chiar să conducă
parada. Se ştia cine are stofă de „şef”!
Bercu’ şi cocul misterios al
doamnei educatoare
Bercu’ al Cocuţei nu făcea nimic special (după cum povestea mama Coca), aşa,
ca ceilalţi doi fraţi: Dolly şi Dolofanu’. Nu ştia să conducă parada militară,
nu ştia să facă rost de cadouri... El era mai liniştit şi mai discret, uneori
abia dacă-l observai. Totuşi, era foarte atent cu stăpâna lui Cocuţa şi avea
grijă de ea.
Era
chiar capabil să o conducă la grădiniţă, acolo unde Cocuţa se temea să meargă.
Nanaia îşi lua repede ghiozdănelul în spinare şi fugea la grădiniţă, dar Cocuţa
mereu se făcea că nu e gata ghiozdănelul, că-i lipseşte ceva, trăgea de timp,
doar-doar o scăpa de grădiniţă.
–
Dar ce e, mă copile, ce e la grădiniţă? De ce nu vrei să mergi?! tot întreba
bunica Lidia.
Iar
Cocuţa răspundea ba că „Pe strada aia plouă”, ba că „Pe strada aia ninge”, ba
că „Pe strada aia e vijelie”, „Ba că a venit avalanşa” şi tot aşa, numai să
rămână acasă.
Nu
spunea ea, dar pe strada aia, la grădiniţă, era o doamnă educatoare cu un coc
uriaş, foarte înalt şi înfoiat. Cocuţa credea că se ascunde ceva în cocul
acela: vreun şarpe, vreun păianjen, vreo pasăre stranie, vreo meduză, gorgonă
sau cine ştie ce monstru... Nici nu vroia să afle exact ce creatură era aceea,
de aceea nu se ducea la „grădi”.
–
Hai, măi copile, la grădiniţă! Ţi-l dau pe Bercu’! Te duce el! Nu-ţi fie frică!
insista bunica Lidia.
Însă
Cocuţa nu se urnea fără să ia cu ea toată casa, pe Bercu’, pe mami, pe tati, pe
Nanaia, eventual şi pe Dolofanu’ şi pe Dolly. Iar la „grădi” stătea mai mult cu
ochii închişi, decât cu ei deschişi, rugându-se să nu cumva să se deschidă
cocul misterios.
Monica, cea mai bună detectivă
Focşani, anii ’20
Şi iată că ne-am întors în timp la începutul secolului XX. Povestea
animalelor trăsnite din familia noastră începe, de fapt, cu Monica, căţeluşa
bunicii Lidia din Focşani. Ea a fost iniţiatoarea întregii istorii de trăsnăi.
Monica a fost o căţeluşă poliţistă, în plină epocă de glorie a detectivilor
(anii ’20). Se pare că, dacă nu a reuşit să-l întreacă probabil pe Sherlock
Holmes, a izbutit, cel puţin, să-i depăşească pe poliţiştii din Focşani într-o
problemă de mare dificultate.
Poliţiştii
din Focşani se chinuiau de săptămâni-luni bune să prindă un hoţ care fura
animale şi păsări din curţile oamenilor. Dar, oricâte indicii aveau (la
concurenţă cu cei din „Echipa Mistere” din Scooby Doo) şi oricât îşi băteau
capul să rezolve cazul, nu puteau să-l prindă. Aşa că Monica noastră se puse pe
treabă: ca o adevărată detectivă ce era (că l-ar fi făcut pe Scooby să moară de
invidie), se apucă să caute indicii şi să le pună cap la cap, iar în două
săptămâni avea deja portretul-robot al hoţului.
Ceea
ce nu putuse toată poliţia din Focşani timp de luni întregi, reuşi într-o
singură noapte Monica. Într-o noapte de pomină, pe la trei, când toată lumea
trăgea la aghioase şi hoţul se strecurase tiptil în curte la bunica Lidia,
Monica îl simţi şi se apropie şi ea uşor, în vârful picioarelor. Îi recunoscu
semnalmentele, dar nu se aruncă imediat asupra lui. Aşteptă strategic mai întâi
ca hoţul să-şi ia prada: un porc din coteţ. Îl lăsă să se chinuie să-l lege şi
să-l târască afară. În timp ce hoţul se lupta să tragă porcul, Monica sări
asupra lui, prinzându-l în faţa faptului împlinit. Apoi anunţă repede lumea,
prin lătrături vesele, să vină să vadă ce ispravă a făcut.
Nu
numai că Monica prinse hoţul şi-l dădu pe mâna poliţiei, dar îl făcu şi de
ruşine. În momentul în care sărise asupra lui, îşi înfipsese colţii în
pantalonii acestuia, iar pantalonii se rupseseră şi hoţul rămăsese în fundul
gol.
Nu
ştiu dacă Monica a primit vreo medalie sau vreo decoraţie, dar faima ei s-a dus
mai departe în tot oraşul, ba chiar şi mai departe. Şi toată lumea vorbea cum a
reuşit Monica să prindă un hoţ pe care-l căuta poliţia de luni întregi, ba
chiar l-a lăsat, ca să se înveţe minte, în c... gol. Şi poate se mai povesteşte
şi astăzi. Şi-am încălecat pe-o şa şi am spus povestea-aşa.
Poveşti trăsnite cu Cocuţa, Uca,
mami şi Meme
Şoala Crem
„Şoala Crem” nu este o variantă românizată
a numelui celebrei prăjituri franţuzeşti, ci un nume de prăjitură autohtonă,
preparată doar de Meme (care prin anii ’70-’80 se numea şi ea mami) – cel puţin
aşa credea mami pe la 3-4 ani. Şi mami mai credea pe atunci că numele
prăjiturii se trage de la o domnişoară îmbrăcată cu o rochie crem şi care mânca
multe prăjituri cu cremă, „Domnişoara Crem”, căci cuvântul „Şoala”, după
cum îi povestise mama, vine precis de la „Domnişoara”.
Povestea
cu „Şoala” şi „Domnişoara” e poveste veche, încă din anii ’40. Imediat după
război, prin 1946, Cocuţa începuse să lucreze la Cluj ca profă de latină.
Locuia la Turda la o familie cu copii şi făcea naveta. Nu ştiu câte prăjituri
„Şoala Crem” mânca acolo Cocuţa, dar ce e sigur e că mânca multă brânză (foarte
proaspătă şi pufoasă, ca-n reclame) cu smântână (din aia groasă, s-o tai cu
cuţitul) şi, dintr-o gagicuţă „subţire ca un spic de grâu” (vorba unuia dintre
poeţii ei preferaţi), se făcuse rotofeie, ca o rotiţă de caşcaval.
Familia
din Turda avea 2 copii. Un băieţel de vreo 2 ani jumate care încă se mai scăpa
pe el şi o fetiţă de vreo 4 ani jumate, foarte curată şi îngrijită. Băieţelul
era fascinat de oliţă (poate tocmai fiindcă o vedea ca pe un obiect misterios
şi îi lipsea controlul asupra ei): de fiecare dată când făcea ceva, îşi băga
degetele în oală curios şi apoi le ducea la gură încântat. Faţă de băieţelul
care aproape că mânca rahat, viitorul băieţel al Cocuţei (Răducu), care mânca
doar pământ din grădină, părea foarte inocent! Fetiţa din Turda, foarte
nemulţumită de raporturile cu oala ale frăţiorului mai mic, îi spunea mereu
Cocuţei: „Eu, când eram mică, făceam tam la oală şi eram aşa de drăgălaşă!”
Bineînţeles, „tam” însemna „caca” şi probabil că i se spunea aşa pentru
că un caca la oliţă trebuia cu siguranţă sărbătorit cu mare tam-tam.
Parcă
trebuia să vă zic ceva de „Şoala”. Da, băieţelul se ataşase foarte tare de mama
Coca şi nu se mai putea dezlipi de ea. Toată ziua se ţinea după ea şi o trăgea
de fustă, strigând-o: „Şoala, şoala!!!”. Nu putea să pronunţe „domnişoara”, în
schimb „şoala” urla cât îl ţinea gura. Şi trăsese de fusta Cocuţei până i-o
lungise, de se făcuse ca o rochie de mireasă, până-n pământ. Oricum, la fel de
vaporoasă ca „Şoala Crem-ul” lui Mami, sau, mă rog, „corect” spus, prăjitura
„Domnişoara Crem”.
Steagul din nuc
Povestea asta se întâmplă pe la începtul anilor ’40. Uca (fratele Nanaiei
şi al Cocuţei), ca un băiat năzdrăvan ce era, avea gaşca sa, cazemata sa din
nuc şi propriile reguli de viaţă, pe care şi le respecta cu stricteţe (spre
deosebire de normele impuse de părinţi sau de şcoală). Printre cele mai
importante reguli proprii putem menţiona ridicarea steagului la cazemata din
nuc dacă era acasă şi era disponibil şi coborârea steagului din nuc dacă nu era
acasă sau dacă avea altă treabă. Să ştie băieţii din gaşcă cu exactitate ce
face „şeful”.
Regulile erau reguli şi trebuia
respectate cu orice preţ, chiar în timp de război. Ce mai conta dacă bombele
cădeau de-a valma şi toată lumea alerga disperată la adăpost, năzdrăvanul de
Uca îşi vedea imperturbabil de programul său: ridica steagul din nuc de câte
ori îi venea cheful.
Într-o zi cu bombardamente, exact
înainte de a intra în adăpost, Cocuţa îşi aduse aminte dintr-o dată că Uca
ridicase steagul din nuc! Nenorocire! Asta însemna că bombele cădeau şi Uca
stătea cocoţat în nuc, fără să-i pese de nimic. Cocuţa trebuia să facă neapărat
ceva.
Spre deosebire de Uca şi de Nana,
ea era foarte conştientă de pericole şi se temea de bombe. Dar ce nu face o
surioară pentru năzdrăvanul ei de frăţior!? Cocuţa renunţă să mai intre în
adăpost şi se întoarse în fugă spre casă, rugându-se să-l găsească pe Uca viu
şi nevătămat.
Când ajunse acasă, să cadă din
picioare, nu altceva. Ea alergase printre bombe cu inima cât un purice şi
năzdrăvanul ce făcea?! Stătea în vârful nucului, cu steagul sus, şi privea
fascinat bombele cum cădeau.
– O, ce frumos cad bombele astea!
Parcă ar fi nişte artificii! striga Uca entuziasmat.
Dar Cocuţa nu stătu să contemple
„artificiile”, ci îl dădu repede pe Uca jos din pom şi-l trase la adăpost. Abia
peste nişte ani avea să înţeleagă Uca gestul surorii lui şi ce era cu
„artificiile”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu